Antologie a poeților englezi de azi/Thomas Hardy
THOAMS Hardy (1840) pe care poeții englezi de azi, poeții georgieni, și-l pun în frunte fără să-l și revendice, e un caz răzleț, în literatura lumii. Nu cunoaștem, în scrisul zilelor de eri și azi, un mare romancier care să fie, în acelaș timp și un mare poet, a cărui, cel puțin activitate și faimă de prozator, să meargă paralel, și să rămână alături de aceia de stihuitor. Ne aducem ușor aminte, marii romancieri francezi, de la Maupassant la Prevost si de la France la Bourget au început cu versuri. Nu știm ce scriitor n-a făcut la fel. Dar era acea bine cunoscută și inevitabilă dragoste dintâi a tinereții. Curând prozatorul dint ’inșii a intervenit, dând afară pe poeți, dea binelea
Tânărul însă care la 16 ani intra ajutor la un preot-arhitect din Dorchester, de lingă satul său natal, în mândrul ținut ai Dorsetului, începea la 20 să măsoare și să deseneze în vederea restaurării biserici din partea locului și să așterne pe hârtie în același timp proză și versuri. O medalie și un premiu de arhitectură decernate de Londra în 1865, l-ar fi menținut în profesie dacă, doi ani după aceia primul său roman The Poor Man and the Lady primit de editorul Chapman n-ar fi căzut și în mâinele lui Meredith. Acesta sfătuește pe editor să respingă primitul manuscris; chemând însă acasă pe un autor îl încurajează și-i spune să scrie romane cu ceva mai multă acțiune. Cu mai multă acțiune? Las pe mine, își va fi surâs arhitectul. Și lăsându-și rigla și luneta de nivel, a început să clădească în scris.
N-a fost, într-adevăr, o mare schimbare. Fostul constructor de turle se hrănea cu ceva Schopenhauer, Hegel, întâmplător Kant, dar mai ales cu ideal grec. Să înceapă cu acesta îi făcea tranziția mai ușor. Setea de proză apoi a veacului victorian cum și norocosul Far from the madding Crowd (1874) în a cărui anonimă publicare din Cornhill Magazine lumea credea ascunsă pe George Eliot, menținu pe scriitor cu o serie de romane, tragice sau idilice, dar mai des arhitectonice.
În același timp amarul pesimism care întrecea tot mai mult cerul acestora, avea nevoie de izbucniri scurte și atunci, fără să publice, scria nu mai puțin încă dela 1865 versuri abrupte ca cele din «Hap» :
Dacă vreun zeu răzbunător mi-ar face semn
De sus, rânjindu-mi: poamă a obidei
Află că durerea ta-i extazul meu
Că pierderea iubirii tale-i câștigul urei mele
în care «întâmplarea oarbă» acoperă soarele și timpul face zaruri din gemetele noastre.
Mai mult, în bună lege wordsworthiană, Hardy lua o artă drept cealaltă și atunci își transforma poeziile în proză și le închidea în romane așa cum acestea, la rându-le, își cedau episoadele lirice — și Tess, de pildă, prindea să se jelue în vers — sau descriptive, — și Under the Greevwood Tree se transpunea în ciclul câmpenesc legat de Mellstock Quire.
Am numit cu acest prilej cele două mari romane ale lui Hardy: pe cel idilic dela 1872, în care Wersex, județul său natal apare în tot farmecul feciorelnic dinaintea mașinismului modern și Tess of Duberville (l891), povestea tragică a unei fete dela țară sedusă de veșnicul nobil al ținutului. The Returr of the Natire (1878), reunește idilicul cu tragicul, dându-ne unul din cele mai puternice caractere de femeie ale romanului de azi, în Eustacia Vye, acest «material crud al unei divinități», care «ar fi făcut, cu puțină pregătire, figură bună pe Olimp». Cu Jude the Obscure (1895) ce pune, nu fără cinism, problema sexului, am citat ultimul mare roman din cele patru-spre-zece cu care Hardy rămâne în literatura engleză ca «pendant» al lui Meredith și ca cel din urmă mare victorian.
Așa îi socotea și Lionel Johnson când în «The Art of Thomas Hardy» (1895) nici prin gând nu-i trecea ca autorul său va înceta definitiv, peste trei ani, ca romancier și resfirindu-și proza cel mult în câteva mănunchiuri de nuvele va scoate în curs de două zeci-și-patru de ani (1898—1922) nu mai puțin de zece volume de versuri.
Negreșit seria o încep Wessex Poems scrise între 1865 și 1870 dar apărute, afară de patru dintre ele, abia în 1898 și plimbând printre țăranii de multe ori Shopenhauerisați și peste crângurile din Wessex tragedia vieții surprinsă în gesturi, ascunsă în peisaje; apoi Poems of the Past and Present (1901), poate împreună cu poemele citate, cele mai bune ale lui Hardy. S’ar crede că e lichidarea unor socoteli din tinerețe. Dar anii 1904, 1906, 1908 readuc, în trei părți, cea mai paradoxală și printre cele mai mari poeme scrise în englezește The Dynasts «o dramă a războaelor napoleonice în 19 acte și 130 de scene» —o piesă, are grije să ne asigure autorul, — «nu pentru scenă, ci pentru o reprezentație mintală, pur și simplu».
Piesa — din care fragmente chiar s’au jucat, iar episoade s-au publicat ca poeme aparte, e, în vers și proză, un genial leviatan, o împerechere fantastică de moralitate și soție medievală, ridicată cu un suflu tolstoian, la gradul de epopee și adâncită cu acel patos Shakesperean care a creat un Sir John Falstaff, un Enric V sau Richard II și III.
În jurul unei persoane — dealtfel numai pretext — «Voința Imanentă» — voința lui Schopenhauer, și adevăratul protagonist al piesei — asistată de «Inteligențe» și «Spirite» - dintre care nu lipsesc Vârsta și Ironia — mișcă «manechinii cu țâțâni de oase» cu nume bine cunoscute de: Napoleon, George III, Pitt, Nelson, Lorzii, Camera Comunelor — o ședință a ei, ține ca în realitate - țăranii din Wessex, campați cu toții pe fondul sângeriu al războiului peste care final, Corul Milelor trage o cortină de umanitate: «Poate că Voința Imanentă, care nu cunoaște nici binele nici răul va înțelege cândva» — Concesie pe care și-o face Hardy sieși. De fapt, toată poezia lui are ca refren o fatalitate oarbă, pe care conștiința noastră, un accident în timp, n-o stânjenește, nici afectează. «Crass Casualy», întâmplarea nătângă, e legea universului, și poetul care s’a izbit de ea dela primele versuri, din 1865, o va vedea rânjind și in Satires of Circumstance (1916) — printre cele mai crude lucruri scrise vreodată de un poet — Moments of Vision (1917) sau Late Lyrics and Eartier (1922).
Cum se face că urmașul răzeșilor chiaburi ce urcă prin guvernatorul Clement Le Hardy până-n secolul 15, sănătos întreg, de o vitalitate care nu cedează, și înfundat dela vârsta de 35 de ani, printre țăranii lui, în dulcele și odihnitorul Wessex, pentru o viață de un cumpăt tulburat cel mult la conferirea vreunui ordin Pour le Mérite[1], e un așa de mare obsedat al răului, ce a făcut dintr-un modest frate al gliei un mustrător de viață și femei, dintr-un patriarhal, un cinic, dintr-un visător, cel mai mare pesimist pe care îl cunoaște poezia alături de Leopardi și Vigny?
Ideia Shopenhauervanâ, pe care nu s-a sfiit să o pună și invers, e desigur marele disolvant al unei făpturi predispuse la dezamăgire, într'o Anglie ca aceia care, prozaică și omorâtoare de suflet, producea protestele lui Carlyle și aducea reacția întineritoare a prerafaelitismului, dar se lasă, deocamdată, mai mult ca oricând, bântuită de morbul filosofiei renunțătoare a Germanului.
Hardy înfățișează procesul descompunerii de suflet prin meditație. Fraza lui Nietzsche despre Dante : «poetizând printre morminte» s’a repetat în legătură cu dânsul. Mai precis, o hamletizare nesfârșită în amurgurile din Dorset, fie și cu cotul rezemat pe «Lumea ca voință și reprezentare».
Scoasă din tragicul de situație care ne-a dat o dramă elină, masivă de imagini, saturată de gând, în forma ei abruptă, cu cântecul ei zvâcnit, substanțiala poezie al lui Hardy e fructul de cactus uscat și negru, pocnind la răstimp de singurătate, pe gura de lavă a vieții.[2]
_____________
- ↑ Despre solitarul poet mărturisește Lord Kitchener, care e deținător și dânsul al ordinului conferit in Anglia numai la 8 persoane, că întreba odată: — Cine e Hardy ăsta? — Ia, unul care are și el Ordre Pour le Mérite, i s-a răspuns.
- ↑ Hap, God’s Education, Her Death and after, The two Rosalinds, A Sign Seeker, A Trampwoman Tragedy, In the Crypted Way, The Phantom Horsewoman, A Sunday Morning, Where the picnic was, To an unborn pauper child și — ultima bucată publicată — Waiting both sunt dintre cele mai bune poezii ale lui Hardy, de o factură care miră prin modernismul ei, dar a cărei mare noutate rămâne dea pururi sinceritatea.