Baia Mare de altădată/Capitolul 3. Anii de școală

 

Jocurile copilăriei

“Țin minte când jucam «Castel». Ne împărțeam în două echipe. Căutam șase pietre, pe care le așezam una peste alta. Apoi le loveam cu o minge mai mică. Dacă unul dintre membrii unei echipe reușea să răstoarne pietrele, echipa respectivă trebuia să le pună la loc. Dar nu era așa simplu. Cealaltă echipă trebuia să se asigure că ceilalți nu vor reuși, iar cu mingea trebuia să lovească membrii celeilalte echipe. Care era atins cu mingea era eliminat. Pietrele trebuiau puse la loc înainte ca membrii echipei respective să fie eliminați. Alergam ore în șir și făceam o gălăgie de nedescris. Vecinii ieșeau la balcon și strigau «Mai încet!»”, își amintește Alina Pop.

„Abia așteptam să venim de la școală. Ne făceam rapid temele și ieșeam afară la joacă. Noi jucam, de obicei, «Rațele și Vânătorii». Doi stăteau pe margine și dădeau mingea unu’ de la altul și trebuiau să-i nimerească pe alții care erau între ei. Dacă mingea nu nimerea pământul și era prinsă de unul dintre cei din mijloc, acela avea două vieți, și trebuia nimerit de două ori pentru a fi eliminat din joc. Cădeam de multe ori și ne loveam, dar nu ne plictiseam ușor. De multe ori se însera și nu doream să mergem în casă, deși mama de la balcon ne striga să mergem la mâncare”, spune Florin Conea.

„Parcă pe atunci copiii erau mult mai veseli și plini de energie. Alergam toată ziua și nu ne era de ajuns. Țin minte că odată, în pauză, pe vremea când eram la școală, ne jucam în clasă Lapte Gros. Un coleg stătea aplecat și careva din spate l-a lovit din greșeală cu piciorul în cap și a leșinat. Am amuțit cu toții. Unul dintre noi a fugit după doamna învățătoare. L-a stropit cu apă și încet și-a revenit. În clasă era plin de praf, scaunele răsturnate. Am fost pedepsiți cu toții. În pauză nu am mai avut voie să ieșim la joacă, iar doamna învățătoare ne-a supravegheat toată ziua. Ne-am speriat pe moment, dar a doua zi am luat-o de la capăt”, povestește Marius Cirțiu.

„Îmi plăcea foarte mult să mă jos «Șotron». Aveam o prietenă, care locuia aproape de mine și îi plăcea și ei să se joace. După ce ne terminam temele, ieșeam afară la joacă. Căutam o cretă și desenam șotronul. Abia așteptam ca cealaltă să calce pe linie sau afară ca să ne vină rândul. Dacă nu găseam cretă, căutam un loc care să nu fie betonat sau asfaltat și trasam linia cu un băț. Săream toată ziua și nu simțeam oboseala seara. Când ne strângeam mai mulți, ne jucam «Rațele și Vânătorii», «De-a v-ați ascunselea», «Lapte gros» și multe altele”, spune Georgiana Pop. (Daniela DRAGOȘ)

"Distractiv era și celebrul «telefon fără fir». Stăteam înșirați. Primul din «coadă» zicea un cuvânt, după care îl șoptea la urechea celui de-al doilea. Acesta trebuia să zică mai departe ce a înțeles și tot așa, până la final... Ultimul trebuia să rostească tare ce a înțeles. Bineînțeles că «miștocarii» modificau cuvântul după bunul plac, pentru ca rezultatul să fie extrem de amuzant. Era un joc de bună-dispoziție", își aduce aminte Ioan T. (Cătălin ȚINEGHE) „Nu te supara, frate era un soi de joc de strategie, care semăna într-un fel cu jocul de șah. Un alt joc foarte cunoscut în acele vremuri era "Piticot", care era "strămoș" al binecunoscutului "Monopoly". Mai existau o mulțime de jocuri inventate de cei mici. Un alt joc preferat de cei mici era "Șahul Chinezesc", care se putea juca în maximum șase persoane și regula era foarte simplă: utilizând un sistem similar celui de la dame, trebuia să pleci dintr-o bază și să îți muți bilele în baza opusă. Cine a copilărit în Epoca de Aur cu siguranță a auzit sau a jucat măcar o dată și "Flori, fete, filme sau băieți"? Jocul consta în faptul că doi copii se îndepărtau de un grup, alegeau un număr între 1 și 10, apoi alegeau fiecare câte un nume de floare, fată, film sau băiat, de obicei cântăreți sau actori și se întorceau la restul participanților. Fiecare copil spunea câte un număr și cine ghicea era pus să aleagă între flori, fete, filme sau băieți. În funcție de răspuns, câștigătorul făcea pereche cu cel cu care nimerise acel nume și totul se relua”. (Ionuț HOROBA)

Reforma învățământului

Dintre evenimentele anului 1948, reforma învățământului a influențat destinul a milioane de români. Războiul declarat analfabetismului de autoritățile comuniste a așezat în bănci și oameni trecuți de jumătatea vieții.

În anii de după preluarea puterii de către Partidul Comunist, dezvoltarea învățământului s-a făcut într-un ritm accelerat, construindu-se foarte multe școli. În Baia Mare, între anii 1955 - 1965, s-au ridicat șase școli cu 59 de săli de clasă. În 1965, numărul cadrelor didactice a fost de 916. În oraș funcționau 11 școli cu opt clase, trei școli medii, patru școli tehnice și 20 de unități preșcolare.

Pe de-o parte, explozia învățământului în comunism a avut ca efect reducerea fenomenului de analfabetism, pe de altă parte, însă, școala era folosită și ca instrument de îndoctrinare a generațiilor tinere cu ideologia partidului.

Prin anii ’60, statul comunist a decretat învățământ obligatoriu de zece clase în țara noastră. Nu exista noțiunea de școală sau facultate particulară, totul era condus exclusiv și aparținea statului. Începând din perioada preșcolară și continuând în ciclul primar, gimnazial și liceal, toți elevii erau obligați să poarte uniforma, iar fetele, cordeluța cu fundițe albe.

"Țin minte că, la începutul fiecărui an școlar, marea preocupare era aceea de a cumpăra uniforma școlară pentru copiii mei. În afară de cărți, care erau oferite gratuit, toate celelalte lucruri necesare unui școlar trebuiau cumpărate: caiete, rechizite etc., ca și astăzi de altfel", a mărturisit băimăreanca Rodica Rus, 68 de ani.

Ea a adăugat că părinții erau nevoiți să cheltuiască destul de mult la începutul fiecărui an școlar pentru rechizite. "De multe ori, îți trebuia un salariu, cam 2.000 lei, să achiziționezi toate lucrurile de care avea nevoie copilul pentru școală", spune Rodica Rus.

Școala comunistă era și un loc unde elevul era tratat cu o disciplină de fier. Copiii erau identificați prin numere matricole, obligatoriu afișate la vedere, pe uniformă sau haină. Elevii treceau printr-un control riguros înainte de a intra la ore. Profesorii de serviciu rămâneau afară, în pauze, pentru a preîntâmpina orice incidente. (Ionuț HOROBA)

Șoimii Patriei

"Șoimii Patriei" a fost o organizație comunistă a copiilor preșcolari și școlari, înființată prin anii ’76. La vârsta de patru-șapte ani erai numit șoim al patriei. Acest rol avea menirea de a contribui la "educarea moral-civică a copiilor, în spiritul umanismului, al dragostei și respectului față de patrie și popor, față de Partidul Comunist Român".

Organizația politică "Șoimii Patriei" a fost creația originală a lui Nicolae Ceaușescu, care reușea, astfel, prin înființarea unei noi organizații de masă, să-i înregimenteze în sistem și pe copiii de vârstă preșcolară și școlară mică. "Am avut așa-zisa onoare să fac parte din prima generație de șoimi ai patriei. Țin minte că ne-au dus pe Platoul București din Baia Mare să-l așteptăm pe Ceaușescu, care urma să vină în vizită. Însă, am așteptat mai bine de două ore într-un soare arzător și nu cred că Ceaușescu a mai venit", își amintește băimăreanca Maria Man. (Ionuț HOROBA)

Să fii șoim era o adevărată mândrie, însă ritualul în sine impunea o manifestare extrem de riguroasă. Preșcolarii de grupă mijlocie erau învestiți cu această calitate de către pionierii claselor a II-a. La acțiune participau părinți, invitați de la „județ”, directori ai instituțiilor de învățământ și educatorii de la grupe.

Momentul era de o importanță vitală, motiv pentru care fiecărei grupe mijlocii de preșcolari îi era stabilită o anume zi din săptămână. Șoimi ai patriei puteau deveni doar copiii de muncitori, intelectualii fiind o categorie mereu oropsită sub vechiul regim.

Nu conta de câți bani dispuneau tutorii, uniforma era obligatorie. Aceasta era compusă dintr-o bluziță portocalie, fustiță / pantalon albastru, bereta albastră cu dungi roșii și cravata tricoloră la gât. Ceremonialul învestirii ca șoimi revenea unei clase de pionieri înfrățită cu grupa ce primea titulatura mult râvnită. Aceștia veneau cu drapelul lor de pionieri, drapelul țării și drapelul viitorilor șoimi. După recitarea poezilor patriotice și intonarea de cântece aduse ca odă „conducătorului iubit”, proaspeții șoimi primeau insigne. Fiecare unitate avea o Carte de Onoare, în care se consemnau activitățile majore.

Săptămânal, ziua de miercuri era alocată acțiunii intitulate „Educație moral politică și patriotică”. Era obligatorie costumația reprezentativă, deoarece se organizau vizite la uzinele muncitorești. Fiecare unitate avea amenajat un colț patriotic, unde se desemnau șoimii de frunte, care erau pozați și amintiți pe panoul de onoare.

„Vizitele conducătorului erau manifestările cele mai ample, care implicau o suită de activități. Se alegeau copii de muncitori, ce erau supuși unui riguros control medical, iar apoi erau învățați să ofere flori conducătorului patriei. Pregătirea se făcea din timp, iar replicile se învățau cu mult patos. O astfel de vizită a avut loc în Baia Mare în anul 1985, iar orașul a fost cuprins de frenezie. Oameni cu flori în mână, șoimi ai patriei și pionieri strânși pe platoul București reprezintă o amintire a acelei zile de sâmbătă. Era mijlocul verii, fiindcă rețin că era foarte cald. Copiii au fost ținuți în caniculă mai bine de trei ore, apoi totul s-a derulat foarte repede. Din câte îmi amintesc, mulți dintre noi nici nu l-am văzut pe Ceaușescu. A fost o oprire scurtă, după care alaiul prezidențial și-a continuat drumul într-o mare de cântece și flori”, a afirmat Elena B., fost educator al Grădiniței Nr. 13 de pe strada Bălcescu. (Amalia Babici)

Începutul de an școlar mirosea a var proaspăt, nuci și mere

Emoțiile începutului de an școlar sunt pentru dascăli aceleași, fie că sunt trăiri recente, fie că sunt amintiri trăite cu mai bine de 35 de ani în urmă. Dacă acum începuturile de an școlar sunt garnisite cu buchete imense de crini imperiali, trandafiri olandezi sau fire de orhidee, în urmă cu trei decenii, începutul de an școlar mirosea a var proaspăt, nuci și mere.

"Fiecare început de an școlar l-am așteptat mereu cu aceeași emoție, chiar dacă mai am doar câțiva pași până la marea vacanță. Emoții sporite aveam de câte ori schimbam generația. Ca dascăl, trebuia să-i cuceresc atât pe părinți, cât și pe copii din prima zi și să-i fac să-și dorească să vină și mâine la școală. Mi-am început activitatea de dascăl în urmă cu 38 de ani, în Maramureș, la Petrova, în cătunul Ciungi. Sala de clasă era găzduită într-o casă. Era o cămăruță mică cu pereți scorojiți, avea podele pe jos și o sobiță rotundă de tablă. Această încăpere îmi amintea mereu de poveștile lui Creangă. Era dotată cu opt băncuțe mici de lemn și aveam 13 copii în patru clase simultan", mărturisește, și azi cu emoție, învățătoarea Maria Stancu, în prezent dascăl la Școala "Nicolae Iorga" Baia Mare.

Învățătoarea Maria Stancu a venit pentru prima dată în Maramureș în 1973. A absolvit Liceul Pedagogic de la Arad și a ales Maramureșul pentru că nu existau prea multe alternative. "Am ales Petrova pentru că avea cale ferată și șosea, dar atunci nu știam că voi avea de făcut zilnic, dus-întors, în jur de 7-8 km pe jos, de acasă până la școală. Iernile erau foarte grele în Maramureș. De foarte multe ori, eu am fost cea care rupeam prima zăpadă în drumul spre școală. Toamna, când ploua foarte mult, mă treceau bărbații râul, ca să pot ajunge în clasă, la copii. Pe acele vremuri, în prima zi de școală, copiii nu veneau cu flori, ci cu nuci și mere, iar primăvara veneau la școală cu un șirag de frăguțe înghesuite pe un fir lung de iarbă, pentru domnișoara învățătoare. Erau niște copii foarte generoși. Chiar dacă aveau doar două nuci, una era pentru domnișoara învățătoare. Ce-mi mai aduc aminte cu plăcere e faptul că noi făceam, încă din primele zile de școală, foarte multe vizite la domiciliu. Așa cunoșteam mult mai bine familia copiilor. Poate că n-ar fi rău să se revină și în prezent la aceste vizite la domiciliu", a mărturisit Maria Stancu.

Amintirile învățătoarei Stancu, legate de această perioadă de început de carieră didactică, sunt foarte frumoase, chiar dacă vremurile nu au fost dintre cele mai ușoare. "Ce nu-mi aduc aminte cu plăcere sunt acele momente de la festivitățile de deschidere, când se aduceau osanale partidului și conducătorilor iubiți. Un alt incident neplăcut a fost momentul când nu ne-am făcut mutație definitivă în buletin, în ideea că poate plecăm din acea zonă, și am fost tăiați de primărie de la rația de ulei, zahăr... Dar ne-am descurcat. Cei care vindeau la cooperativa din sat aveau copii pe care noi îi educam. Exista atunci un mare respect pentru dascăl", a mai mărturisit învățătoarea Stancu.

În urmă cu mai bine de 35 de ani, foarte mulți dascăli tineri, din diferite colțuri ale țării, au ajuns la catedră, în Maramureș, prin repartiție ministerială. "La finalul anului universitar, la repartiția ministerială participau toate centrele universitare. Repartiția se făcea în funcție de medie. Fiecare absolvent consulta o listă și opta pentru județul cel mai aproape de casă. Eu sunt la origini bănățeancă și, pentru că în zonă nu era niciun post, am ales, cu mai multe colege de-ale mele, Maramureșul. Nu cunoșteam Maramureșul, decât de la cursurile de folclor. Știam că era o zonă frumoasă și încărcată de tradiții. Venisem pentru un an, dar nu am mai plecat de aici niciodată.

Începuturile de an școlar erau și acum 35 de ani, la fel de emoționante ca și cele de azi. Elevii nu erau îmbrăcați în uniforme, ci în haine de sărbătoare. Pe post de ghiozdane aveau trăistuțe, în care stăteau ordonate caietele îmbrăcate în acele coli albastre pe care erau lipite etichete mari, albe. Unii dintre copii aveau penare făcute de părinți, erau sculptate în lemn de răchită sau de plop", a concluzionat un alt dascăl, prof. Doreta Condrat. (Alina ANDREICA)

Pionier, mândria țării!

Societatea comunistă a încercat diminuarea valorii individului, încorporându-l, de la cele mai mici vârste, în mulțime. Încă din grădiniță, copiii erau "șoimi ai patriei", trecând apoi în rândul pionierilor, al membrilor Uniunii Tineretului Comunist (Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România, dacă erau înscriși la facultate) și abia apoi membri ai Partidului Comunist Român.

Școala generală a făcut-o la țară și își amintește cum se organizau careurile din curtea școlii, unde pe latura goală era catargul școlii, în vârful căruia se ridica steagul României, în timp ce se intona imnul național. Elevii, îmbrăcați în pantaloni negri (fustă în cazul fetelor) și cămașă albă, purtau cravata roșie, prinsă cu un inel de sticlă. Notă distinctă făceau comandanții de grupă, detașament sau unitate, care purtau șnururi de culoare roșie, galbenă, respectiv albastră. Aceasta se prindea de epoletul cămășii și de nasturele de la buzunarul ei.

"Eu nu am fost șoim al patriei. Prin anii ’70, când eram copil, încă nu se inventase organizația. Am fost pionier, cu cravată roșie în jurul gâtului, cu tricolor pe margine", își amintește băimăreanul Ioan Buhai.

Toți pionierii purtau trese, puse pe epoleți la primirea în organizație. Locțiitorii comandanților aveau trese de aceeași culoare cu șefii lor ierarhici. Se alegea și trompetistul unității de pionieri a școlii, precum și toboșarul. Fiecare avea rolul lui. Toboșarul bătea ritmul la deplasarea către careu și trompetistul suna începerea festivităților. Acestea aveau loc de fiecare dată când era ceva important de anunțat sau de sărbătorile naționale, oficiale, nu cele religioase.

"Era o rușine să te scoată în careu și să le spună tuturor elevilor școlii că ai media scăzută la purtare, că ai făcut o abatere sau alta. Cu totul alta era situația când se făcea premierea, unde se anunțau elevii merituoși. Aceștia primeau cărți, excursii sau tabere. Din rândul lor se alegeau și comandanții formațiunilor", povestește fostul pionier. Comandanții de unitate participau la instruiri periodice, care se făceau cu activiști de partid, plătiți pentru munca lor. Se încerca, astfel, încă de mic, inocularea ideii că societatea comunistă este una dreaptă, că trebuie să fii activist pe acest front și că trebuie să fii unul dintre cei mulți, că nu contezi ca persoană, ci doar ca membru al unei organizații. Așezat pe o treaptă sau alta. (Ioan BUDA ȚEȚU)

La primirea în rândurile pionierilor, onoare ce revenea copiilor de clasa a II-a, care erau primiți în rândurile viitoarei organizații de cei de clasa a IV-a, școlarii depuneau angajamentul. Acesta suna astfel: "Eu, ...(numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor."

În intervalul 1949-1966, mișcarea pionierească, cum era numită de comuniști, a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist, ea participând la mai multe activități obștești, precum strângerea recoltelor (acțiunea "Spic cu spic, patriei snop"), creșterea iepurilor de casă, a viermilor de mătase etc. Sarcina de a coordona detașamentele și unitățile pionierești, în calitate de comandanți, le revenea cadrelor didactice.

Spre sfârșitul anului 1966, în luna noiembrie, a fost organizată prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente ale organizației. La câțiva ani de la înființarea organizației pionierilor, în orașele cu un număr mare de elevi, dar și în centrele muncitorești, s-au construit Case ale pionierilor. Organizația Pionierilor acorda celor mai merituoși membri ai săi distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile "Pionier de frunte", "Cutezătorul" "Pionier fruntaș în munca patriotică", "Meritul pionieresc" și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome de tipul: "Unitatea fruntașă", "Detașament fruntaș" și "Grupa fruntașă". (Amalia Babici)

Activitățile extrașcolare

Înainte de 1989 se organizau, pentru elevi, cercuri de pionieri, activități extrașcolare pentru copii cu capacități deosebite. Era o modalitate de promovare a aptitudinilor și talentelor. „Scopul lor a fost promovarea creației. Într-adevăr, apăreau și momente de îndoctrinare, dar au atras foarte multe valori. Lipsa acestora se cunoaște în educația copiilor de azi. Schimbările din ultimii ani au fost prea mari și, din păcate, acum ne confruntăm cu foarte multe probleme în domeniul educației și învățământului”, spune Paulina Pășcuțiu, profesoară.

Elevii, înainte de ‘89, intrau în cadrul organizațiilor de pionieri, unde puteau participa la diferite activități pionierești, cum ar fi cercul fotografului amator, aeromodele, șah, orientare-turism, speologie, al toboșarilor și al trompetiștilor, al radioamatorilor, de dansuri populare, cor, de navomodeliști, de artă dramatică, de desen și sculptură, de pictură etc. Toate aceste activități se desfășurau sub îndrumarea unor instructori care, în majoritatea lor, erau profesioniști. Printre activitățile în aer liber care se desfășurau erau meciuri de tenis de masă, meciuri de volei, de baschet, de fotbal. În perioadele de vacanță, copiii de la cercul fotografic puteau merge în excursii la mare, la munte, în Delta Dunării, la Cetatea Târgoviștei, la Cetatea Neamțului, la Cetatea Sucevei etc., unde aveau posibilitatea să facă fotografii și apoi să participe cu ele la diferite concursuri naționale sau locale.

„În 1969 s-a luat premiul național cu lucrarea «Orașul viitorului», care a uimit întreaga țară. Erau extraordinare activitățile atunci. Era o atmosferă deosebită în cadrul cercurilor de pionieri. S-a simțit mult lipsa acestor activități după Revoluție. Atunci copiii erau mult mai respectuoși. Spre exemplu, zilele trecute, m-am întâlnit pe stradă cu un fost elev de-al meu. Primul lucru care m-a întrebat a fost: N-ați murit încă? Educația merge acum într-o direcție greșită. Așa ceva nu se putea întâmpla înainte de ‘89, când copiii erau învățați ce înseamnă respectul față de ceilalți”, afirmă Paulina Pășcuțiu. (Daniela DRAGOȘ)

Cotă de hârtie, sticle și borcane

Colectarea materialelor refolosibile era pe vremea comunismului o sarcină de partid trasată uteciștilor, pionierilor și chiar șoimilor patriei, din școli și grădinițe. Școlile primeau de la centru un plan de colectare.

Cantitățile de deșeuri adunate erau stabilite din București sau de la județ, școlile având obligația să realizeze și chiar să depășească planul. Principalele materiale refolosibile erau fierul vechi, sticlele și borcanele, hârtia și, într-o vreme, chiar deșeurile textile. Un fost activist din domeniu mărturisește: "Totul era de fapt o mare minciună. Planurile erau impuse, deci nu era vorba de muncă voluntară, ci mai degrabă de muncă forțată. Falsă era și ideea că prin colectarea deșeurilor se realizează educația prin și pentru muncă. La vârsta șoimilor sau pionierilor, copiii nu conștientizau că prin ceea ce fac aduc economii statului sau învață să muncească autonom. De aceea, șmecherii din vremea aceea aranjau cu minele, flotațiile sau fabricile din oraș sau din zonă, care le eliberau adeverințe că pionierii din școala x au predat atâta cantitate de fier vechi, atâta hârtie, atâtea sticle și borcane, atâtea kile de zdrențe. De multe ori, nu se aduna și nu se preda un gram, dar planul era îndeplinit.

La o plenară a pionierilor în Sighetu Marmației, un director din zonă a cerut conducerii județene să micșoreze cantitățile de materiale refolosibile, pentru că elevii intră la concurență cu țiganii și nu mai au timp de învățat pentru lecții. În loc de accept, a primit o muștruluială zdravănă de la un inspector din Consiliul Național al Pionierilor, care i-a atras atenția că însăși tovarășa Elena Ceaușescu se interesează de realizarea planului la pionieri. Spre sfârșitul plenarei, au intrat în sală șeful Securității și adjunctul său. A fost un bun prilej pentru cei prezenți să afirme: «Uite-i ce operativi sunt. Nici nu s-a terminat ședința și au și venit să-l salte pe directorul aflat pe lângă linia de partid»". (Dragomir IGNAT)

Taberele Școlare

În anii 1980, taberele școlare erau cuprinse în planificarea obligatorie a fiecărui dascăl. Pentru copiii preșcolari și pentru cei din ciclul primar, vacanța de vară însemna trei luni de relaxare și bună-dispoziție. Pentru cadrele didactice însă, era echivalentă cu plecări de acasă pe termen lung și grupuri de micuți în grijă.

„Perioada 15 iunie - 15 septembrie era cuprinsă în programul taberelor școlare. La mare căutare erau cele trei cabane din Poiana Soarelui, din stațiunea Izvoare. Prin ‘85 - ‘90, am organizat cele mai reușite tabere cu elevii din ciclul primar. Cazarea se asigura la standarde, mâncarea avea un gust delicios, iar angajații Sanepid erau în tabără la fiecare două zile, în controale inopinate. Taberele durau în medie 10-14 zile, iar un doctor asigura permanența în mijlocul copiilor. Medicul era asistat de două asistente, care verificau zilnic igiena și starea de sănătate a copiilor. Și Inspectoratul Școlar venea în control. Inspectorii rămâneau și ei o zi sau două în tabără, iar instructorii erau notați prin calificative.

O zi ca instructor într-o tabără școlară includea un program foarte bine elaborat. Dacă erai pe schimbul de dimineață, la ora 7.00, preluai grupul de copii, se făceau prezența și o evaluare a stării fiecăruia, iar apoi începea activitatea. De la 7.00 la 7.30, era programul de înviorare, după care micuții erau însoțiți la masă. În situația în care timpul permitea, se organizau drumeții cu scop educativ, se vizitau obiective. Tot în prima parte a zilei, se învățau poezii și cântece patriotice, se intona imnul și li se spunea copiilor cât de important e să fii șoim al patriei, pionier și UTC-ist. Masa se servea la ora 13.00, iar după-amiaza era dedicată jocurilor în aer liber. Cina se servea la 19.00, iar la 22.00 era stingerea. Schimbul de după-amiază prelua grupul la ora 13.00 și îl supraveghea până la 19.00. În afara programului, dascălii puteau să părăsească tabăra, cu condiția ca la ora 22.00 să fie în cabane. Se cerea o moralitate „excesivă”, erau interzise consumul de băuturi alcoolice și orice atitudine indecentă.

Excursiile organizate se finalizau cu o festivitate de încheiere și foc de tabără. Se recitau poezii, se intonau cântece, erau prezentate programe artistice. Copiii îmbrăcau costume populare, luau cravatele roșii, iar momentul festiv era urmărit de un reprezentant al Inspectoratului Școlar. Nu exista final de tabără în care să nu fie omagiată conducătoarea mult iubită, Elena Ceaușescu. În cinstea ei, copiii compuneau poezii, care erau recitate cu mult patos la serbarea de încheiere. Uneori calificativele care se acordau dascălilor erau și în funcție de versurile compuse și cântecelele pe care copiii le prezentau în acel moment festiv”, povestește Viruca R. (Amalia BABICI-MAN)

Ani de liceu...

În anii ’70-’80, școala era mult mai strictă decât în prezent. Elevii din ciclul gimnazial urmau să devină viitorii UTC-iști. Era perioada imnului cântat în fiecare dimineață. "Anii ’80. Baia Mare. Tocmai terminasem școala generală și mă pregăteam de admitere la liceu. Mi-am dorit să urmez cursurile Liceului «Gheorghe Șincai», deoarece era cel mai bun liceu din oraș. Nu erau atât de multe licee ca în prezent, iar profilul spre care m-am îndreptat a fost mate-fizică. Examenul de admitere s-a dat însă din matematică și română, și pot spune că a fost o departajare dură. Și ăsta a fost, de fapt, numai începutul. Nu era suficient să fii admis, trebuia să și dai dovadă că meriți să rămâi în această unitate de învățământ. Așa că, încă din primele zile, te puneai cu burta pe carte.

În perioada de care vorbesc, undeva la începutul anilor ’80, se făcea carte chiar mai intens decât acum. La sfârșitul clasei a X-a, te aștepta, invariabil, examenul de treaptă. Examen care, pur și simplu, spulbera jumătate dintre șincaiști. Astfel se face că, din șase clase care am pornit în clasa a IX-a (din care una cu predare în limba maghiară), am rămas doar trei clase. Și elevii de la profilul maghiar au fost înjumătățiți în urma examenului.

Cu numerele matricole ne-am confruntat încă din primii ani de școală. Era cel mai simplu mod de a identifica elevii și școala pe care o urmează. Dacă nu aveai numărul matricol cusut pe haină, nici nu erai primit în instituția de învățământ. Era greu să chiulești de la ore sau să mergi pe o terasă, în timpul programului de școală. Nici pe bulevardele din oraș nu te puteai plimba dimineața. Exista riscul să fii raportat că ai chiulit.

Nu purta nimeni plete, iar dacă lungimea depășea modelul impus, erai automat trimis la frizer. Dacă te opuneai, erai amenințat cu exmatricularea. Școala avea rigorile ei și nimeni nu ieșea din tiparul care îți era înrădăcinat încă din fragedă copilărie.

Când fugeam de la ore, o făceam destul de organizat. Eram un grup de colegi și prieteni care fugeam de obicei împreună. Și pentru a nu fi văzuți umblând «brambura», ne strecuram prin spatele Poliției municipiului și mergeam pe malul Săsarului. Noi ziceam că ne retragem «pe faleză». Era un teribilism specific perioadei. Scoteam din ghiozdan pachetul de țigări, care era bine pitit între cărți, și fumam. Era un fel de răzvrătire. Astfel de escapade erau însă destul de rare. Nu se consuma alcool cum se întâmplă în prezent și nu ne primea nimeni în localurile și așa puține. Asta nu înseamnă că nu ne distram și noi.

Erau două discoteci în Baia Mare, dar, dacă bine rețin, erau deschise numai la sfârșit de săptămână. Una era la Casa de Cultură, în subsol, și îi spuneam «La groapă». Cea de a doua era la Casa Tineretului, fosta Casă a Tineretului, aflată în spatele poliției municipiului, actualul Club Phoenix.

Anii de liceu au trecut extrem de repede și ne apropiam de bacalaureat. Atunci bacul conta doar pentru a avea o diplomă în mână. Admiterea în facultate însemna noi examene, iar concurența era acerbă. Îmi amintesc că eram prin ultima săptămână a clasei a XII-a, terminasem sonetele, plătisem banchetul și tot ceea ce mai trebuia la sfârșitul liceului. Dar ne-au mai rămas ceva fonduri. Cu acei bani am plecat pe terasă la «Hanu’ Dealul Florilor», considerat pe atunci unul dintre cele mai selecte restaurante din oraș. Cum-necum, am topit toți banii în câteva ore. Am plecat aproape toți elevii, iar chelnerii ne-au servit și alcool. Suficient cât să prindem curaj. Atâta curaj încât ne-am franjurat uniformele, iar apoi am defilat prin oraș, unul în spatele celuilalt, în mersul piticului. A doua zi am fost chemați în cabinetul directorului, fiind amenințați cu examtricularea. Din fericire nu s-a concretizat nimic, iar noi am reușit să ne dăm bacul alături de ceilalți colegi", a afirmat Adi P. (Amalia BABICI MAN)

Trei zile cu cămașă albă, trei cu cămașă albastră…

Foștii elevi din perioada comunistă își aduc aminte de perioada când uniforma școlară era obligatorie și fără ea nu erai acceptat în incinta unității școlare.

Vasile Pop a fost elev la Liceul Industrial Nr. 4 (Electrotehnic, actualul Colegiu Tehnic "George Barițiu"). Își amintește că purta uniformă de culoare neagră, ca toți elevii, de altfel, aceasta fiind identică pentru toate școlile. Pantalonul și sacoul erau asortate cu cămașă albă (în primele trei zile ale săptămânii) și albastră (în celelalte trei, atunci făcându-se cursuri și sâmbăta). Elevele aveau rochie de culoare bleumarin și, la fel ca băieții, cămașă albă sau albastră.

Un alt accesoriu obligatoriu era numărul matricol, cusut pe uniformă, pe care erau trecute numele liceului și numărul corespunzător fiecărui elev. Fetele îl aveau poziționat pe piept, iar băieții pe mânecă. Ținuta era completată de bentița care prindea părul elevelor și de tunsoarea aproape militară a băieților.

De aici începeau însă "șmecheriile" făcute pentru a încălca regulile impuse de sistem. Băieții purtau doar sacoul de uniformă, profesorii făcând o concesie în ce privește pantalonii de blugi sau alt material. Numai că haina era ascunsă sub geacă (pe timp rece) sau în geantă la ieșirea de la ore, astfel încât nu se mai vedea niciun semn al uniformei. Numărul matricol era prins pe uniformă cu capse sau ace de siguranță, fiind detașat ușor. Elevele foloseau acele de siguranță pentru a-și îndoi rochia de uniformă când ieșeau în oraș, scurtând lungimea ei. Părul lăsat de către băieți să crească peste lungimea acceptată era lipit de cap cu un sirop făcut din apă și zahăr, în loc de gel. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Un club UTC-ist la doi pași de sediul miliției

Un for de cultură, dar și loc de distracție pentru tinerii de altădată, era „Clubul Tineretului”, amplasat pe strada Tineretului, lângă Poliția municipală, chiar în clădirea unde a funcționat cinematograful care a aparținut de Phoenix.

“Primul director de aici a fost Victor Vaum, profesor de științe sociale. A urmat la conducerea clubului Ioan Bezna, iar secretar era pe atunci Ioan Dârjan, de la secția Propagandă din cadrul UTC, profesor de matematică. Scopul înființării acestui club a fost unul educativ, dar și recreativ. Toate manifestările care aveau loc aici erau legate de educația prin artă. Era un loc unde tinerii puteau schimba idei. Aici se organizau cercuri de sociologie, activități culturale și tot felul de activități educative. Evident, erau și întruniri propagandistice, dar mai mult decât orice, pentru noi, reprezenta un loc de întâlnire cu prietenii. Exista, la Clubul Tineretului, și o bază de documentare. Se găseau cărți de valoare, care nu erau la îndemâna oricui. Tocmai de aceea venea foarte multă lume aici. Totodată, exista și o sală de spectacol. Îmi amintesc și de «Joia Tineretului». În fiecare joi se organiza aici bal. Era unul dintre localurile cele mai frecventate de tineri. La subsol era barul. Pereții localului au fost pictați de studenții și elevii care studiau arta. Era o atmosferă deosebită. Tot aici s-a deschis și prima școală de șoferi gratis pentru UTC-iști. Foarte mulți și-au luat permisul astfel. Bineînțeles, după 1989 s-a închis”, a punctat Paulina Pășcuțiu, profesoară.

Practică în producție

Elevii de la liceele de altădată aveau, în afara orelor de teorie, perioade de practică. Unele licee aveau ateliere proprii, altele își trimiteau elevii în practică la unitățile productive din oraș.

Ioan Bude își amintește de aceste perioade. "Erau frumoase, scăpai de grija notelor. Pe de o parte, munceai, pe alta, te fofilai. Mai repede te învoia maistrul de la practică decât profesorul de la școală", zice fostul elev. El spune însă că la atelier se și muncea serios. În clasa a IX-a și a X-a a făcut practică în ateliere de lăcătușerie și din clasa a XI-a a învățat să lucreze la centralele telefonice, liceul fiind de profil Poștă și Telecomunicații.

Iustin Sălăjan, maistru de mai bine de 30 de ani în cadrul aceluiași liceu, precizează că acum elevii au de făcut doar partea teoretică a proiectului, la finalul liceului. "Meseria se învață numai muncind", spune însă maistrul. El face și acum practică de producție cu elevii, dar spune că nu mai este aceeași finalitate a activității ca altădată. "Atunci elevul știa că, dacă nu intră la facultate (lucru probabil, că era mai greu de intrat atunci), rămânea cu o meserie. Făcea practică în domeniu și apoi primea repartiție și lucra mai departe. Acuma, dacă au noroc se angajează, dacă nu... Da’-s puțini cei care se angajează", spune maistrul.

Pamfil Godja, administratorul unei edituri din Baia Mare, spune că viața lui s-a schimbat după ce a făcut o practică productivă. Prin anii ’70 era elev la Liceul Economic, actualul Colegiu Economic "Nicolae Titulescu". A făcut practică după terminarea anului I de liceu la Întreprinderea Mecanică de Mașini și Utilaj Minier. "Ne-au dus într-o hală plină de utilaje mecanice, în curent, zgomot… Nu mi-a plăcut. Alta a fost situația anul următor, când am făcut practică la tipografie. Așa de mult mi-a plăcut ce am văzut acolo că am renunțat la liceu, am zis că nu vreau să mă mai fac contabil", povestește Pamfil Godja. (Ioan BUDA ȚEȚU)

La muncile agricole

Pe vremea lui Ceaușescu, în fiecare toamnă, după primele săptămâni de școală, elevii aveau parte de "o minivacanță". Nu era vorba de o vacanță la mare sau în străinătate, ci la muncă patriotică, în fermele agricole, în halele unde se depozitau cartofi sau în livezi.

Elevii erau scoși la muncă voluntară (patriotică), aveau chiar norme ce constau în realizarea unui anumit număr de lădițe sau a unui anumit număr de saci, dacă erau la sortat de cartofi. "Am fost unul dintre copiii «Epocii de Aur». Am așteptat și eu ca mulți copii din vremea mea să se coacă bananele pe dulapul de la sufragerie, am stat la cozi la pâine, m-am uitat la desenele cu Mihaela, colecționam abțibilduri cu mașinuțe din gumele de mestecat și am participat și la practica agricolă sau cum s-a numit. Îmi aduc aminte că eram în clasa a IV-a și fratele meu era cu un an mai mare decât mine și trebuia să plece la muncă patrotică în livada de la Dura, de lângă Baia Mare. De la școala din comuna noastră, de pe Valea Izei, trebuia să plece un autobuz de elevi și au trebuit părinții să-i roage pe profesorii fratelui meu să mă primească și pe mine în echipă, chiar dacă eram așa mic. Săptămânile de muncă patriotică nu erau văzute ca un calvar. Aveam normă, dar era și distracție și uneori primeam și bănuți pentru ce făceam. Eram cazați la cămine, mâncam la cantină, dimineața ne încărcau în remorci și porneam la cules de mere. Toate merele frumoase plecau către export. Le dădeam chiar cu o pastă să strălucească și probabil să le protejeze. Munceam de dimineața până după-masa. Știu că am câștigat atunci 90 lei", a precizat Ovidiu. A.

Amintirile din aceste perioade de practică agricolă stârnesc unora dintre foștii pionieri hazul. Nu întotdeauna isprăvile lor au trecut neobservate de cei care trebuiau să-i controleze. "Au trecut ceva ani de atunci, dar, într-adevăr, îmi aduc aminte de acea perioadă când ne trimiteau ba la cules de măceșe, la mere sau la cules de afine. Era groaznic să culegi afine. Trebuia să strângem fiecare bobiță cu mâna. Erau afine de cultură și trebuiau culese boabă cu boabă. Plecau spre export. Am fost și la cules de mere. Într-una din zile, am ascuns două mere în mâneca de la bluză. Am primit două palme de mi-a trecut pofta de mere", spune, amuzându-se, Florin V.

Nici studenții nu erau scutiți de practica agricolă. "Fiind născută în anii ’50, am prins practica agricolă și ca elev, și ca licean, și ca student, și mai târziu și ca dascăl, când însoțeam elevii la practică agricolă. Locuind în copilărie în zonă de câmpie, vara, ca pionieri, ne duceau la tăiat de spini pe izlaz sau la strâns de spice. Agricultura nu era încă mecanizată. Pentru noi era o metodă de socializare. Veneam cu mâncare de acasă, ne așezam la umbră și totul era văzut la urma urmei ca o distracție. Mai târziu, de data aceasta ca studentă, după ce începea anul universitar, în weekenduri, dar și în timpul săptămânii, ne duceau cu camioanele, cu remorcile, fie la cules de porumb, fie la sfeclă de zahăr. Ca studentă, am participat la practică agricolă și în timpul verii, nu neapărat toamna. Vara, după terminarea sesiunii, nu ne dădeau voie acasă până nu ne duceau două-trei săptămâni la săpat de cartofi sau la cules de ardei. Sfecla de zahăr era ultima care se culegea. Erau dimineți reci de toamnă când eram la cules de sfeclă cu mănuși în mâini, pentru că era rece și pământul era pe jumătate înghețat. Era destul de neplăcut", a mărturisit o profesoară, studentă în perioada anilor ’70. (Alina ANDREICA)

Examenul de bacalaureat

Absolvenții liceelor aveau de trecut prin focul examenului de bacalaureat. Acesta se desfășura de regulă la sfârșitul lunii iunie - prima sesiune și sfârșitul lunii august - a doua sesiune. Elevii dădeau acest examen în liceul pe care l-au absolvit, președintele de comisie era un cadru universitar, însă ceilalți membri erau profesori ai respectivei unități de învățământ preuniversitar. Diploma de bacalaureat obliga statul să-l repartizeze, să-i dea un loc de muncă celui în cauză, care era mai bun decât al celorlalți care nu aveau această diplomă.

"Elevii care aveau de gând să urmeze studii universitare se concentrau mai mult pe disciplinele de admitere impuse de către fiecare facultate. Locurile de la facultăți erau puține, candidații erau foarte mulți, în aceste condiții fiind admiși cei care reușeau să se descurce cel mai bine la examenul pentru facultate, indiferent de media obținută anterior la bacalaureat", a explicat Pavel Filip, purtător de cuvânt al Inspectoratului Școlar Județean (ISJ) Maramureș.

Pavel Filip mai spune că atunci nu exista nici frica de fraudă vizavi de bac. "Și atunci se mai încerca să se fenteze examenul prin apelarea la tradiționalele metode de copiat prin celebrele fițuici. Probabil că unii mai reușeau, însă asta nu crea o obsesie generată de fraudă", a mai precizat oficialul ISJ. Acesta a mai spus că atunci se învăța pentru examenul de bacalaureat mai mult decât se învață acum. Asta era, în opinia lui Pavel Filip, și rezultatul faptului că societatea nu oferea elevilor atâtea tentații câte există în prezent.

Nici în perioada comunistă, stabilitatea regulamentului de organizare și desfășurare a examenului de bacalaureant nu era bine definită. Asta și pentru că, de-a lungul celor peste patru decenii de orânduire socialistă, au fost adoptate mai multe legi ale educației. Asta a provocat și modificarea numărului de discipline obligatorii pentru bacalaureat. Pentru profilul uman, elevii aveau ca probe obligatorii Limba și literatura română (oral și scris) și Limba latină. La alegere, pentru acest profil, erau puse la dispoziție disciplinele Istorie, Filosofie și Geografie. Elevii absolvenți de licee cu profilul real sau industrial aveau ca probe obligatorii româna și matematica, iar fizica, chimia și biologia erau materii la alegere. "Pentru liceele industriale, care la un moment dat în acea perioadă reprezentau cam 70% din învățământul preuniversitar - liceal, elevii aveau la dispoziție pentru examenul de bacalaureat, la alegere o disciplină din profilul liceului sau profilul specializării, cum ar fi: mecanică, electrotehnică etc.", a precizat Pavel Filip. Limbile străine erau discipline la alegere și le puteau alege doar absolvenții de profil filologic. Predominau ca studiu limba rusă și franceză și mai puțin limba engleză, care este la modă astăzi.

Miza reală o constituia admiterea la facultate, acolo unde trebuia să fii foarte bine pregătit ca să poți prinde un loc. (Ionuț HOROBA)

Balul de absolvire

Balul de absolvire era petrecerea, dacă îi putem spune așa, pe care tinerii comuniști o așteptau cu sufletul la gură. Acesta era un bun prilej pentru generația tânără, în care partidul își punea speranțele de a duce mai departe moștenirea socialistă și comunistă, de a se simți puțin liberi, chiar dacă libertatea era trăită pe ascuns.

Primul semnal dat înspre organizarea unui asemenea bal era prin afișarea la „Gazeta de perete”, care atârna în orice școală din țară, a anunțului care prevestea evenimentul. După aceea, dirigintele fiecărei clase terminale din liceu avea datoria și obligația de a se ocupa, pe îndelete, de organizarea balului. În această problemă se implicau, în special, reprezentanții tinerilor din UTC, care trebuiau să aibă grijă ca „Balul Absolvenților” să fie o acțiune cu caracter cultural-distractiv și să se încadreze perfect în spiritul unicului partid. Se trasau obiectivele principale ce trebuiau atinse în timpul desfășurării balului de absolvire. Dintre aceste așa-zise obiective nu lipseau, bineînțeles, nici mulțumirile ce trebuiau aduse conducătorului iubit, Nicolae Ceaușescu. După aceste etape premergătoare, fiecare elev se pregătea pentru acest moment. Balul de absolvire era așteptat și pentru faptul că era singura dată în viața de elev când se putea intra în incinta școlii fără celebrele uniforme, lucru care era privit ca un soi de câștigare a unei libertăți temporare. „Tare ne bucuram că nu mai trebuia să ne îmbrăcăm în uniforme și puteam să venim în haine obișnuite”, a povestit băimăreanul Ioan Rus.

De obicei, toate balurile se organizau la cantina școlii. Erau foarte rare cazurile când elevii sărbătoreau absolvirea la vreun restaurant. Sala unde urma să se desfășoare evenimentul era amenajată și decorată cu baloane și hârtie creponată. Mesele erau pregătite pe două categorii: elevi și profesori. Acestora din urmă le erau puse înainte bucate mai selecte, obținute cu ajutorul pilelor, care lucrau pe la diverse unități de deservire a partidului. Elevii aveau parte de răcoritoarele Cico, Frucola sau Zmeurel, iar ca aliment de bază predomina salamul de soia. Balul era sponsorizat cu banii adunați de elevi la fondul clasei, destinat exclusiv pentru astfel de activități. Cu toate că alcoolul era interzis la astfel de întâlniri, mai ales pentru elevi, aceștia își făceau rost, din diverse surse, de băuturi spirtoase, pe care le consumau în toaletele școlii.

„Oficial, nu aveam voie să aducem sau să consumăm alcool în cadrul balurilor de la cantină, însă noi ne făceam rost și trăgeam o feciorească prin toaletele școlii”, poveștește, amuzat, Ioan Rus.

Totodată, el mai spune că balul începea la ora 16.00 sau 17.00 și trebuia să se încheie la ora 21.00. În cel mai fericit caz, se îngăduia ora 22.00. Însă tinerii găseau mijloace de a petrece în continuare, toată noaptea. „Aveam drăguțe prin satele din jurul orașului Baia Mare și, după ce se termina balul, mergeam la discotecile sau balurile care se organizau în mediul rural. Aici nu prea existau restricții cu privire la oră, ne puteam distra uneori până în zori”, spune Ioan Rus.

Petrecerea de la Balul Absolvenților era întreținută cu muzică „bună”, cum i se spunea, adică: Abba, Boney M., The Beatles etc. Însă, astfel de muzică se procura doar prin contrabandă, de multe ori înregistrată de pe postul de radio „Europa Liberă”, cenzurat de fostul regim. „Ascultam această muzică de pe casete care, de obicei, erau de o calitate îndoielnică. Le înregistram noaptea de pe «Europa Liberă». Unii mai norocoși aveau cunoștințe sau rude care erau șoferi de TIR și care aduceau casete originale cu muzică din import. Nu de puține ori se rupea banda și ne chinuiam să o lipim cu ojă. Dar, una peste alta, ne distram și căutam să ne trăim fiecare moment de bucurie la cote maxime”, povestește băimăreanul.

Totuși, anumite lucruri nu erau permise tinerilor, mai ales fetelor, cărora nu li se dădea voie să vină rujate excesiv, cu ținute indecente sau cu unghiile vopsite în culori stridente, gen roșu, negru etc. „Dacă ne prindea diriginta că aveam unghiile vopsite, ne punea să mergem la baie și să dăm jos lacul. Oricum ne atrăgea atenția dinainte de bal să nu cumva să venim fardate și rujate excesiv, pentru a nu-i crea probleme”, povestește și băimăreanca Ana Pop. Ea își amintește că, oricum, singurul ruj pe care și-l puteau permite tinerele de la acea vreme era un produs care se numea „Atractiv”. Acesta era mai mult un soi de strugurel, care avea calitatea de a contura mai bine buzele. (Ionuț HOROBA)

Universitatea - școală de lux

Studiile universitare erau un privilegiu pe care nu mulți tineri și-l permiteau. În comparație cu zilele noastre, numărul studenților din perioada comunistă era infim. Iar examenele de admitere erau evenimente care influențau profund viața unui tânăr.

Facultățile scoteau un număr extrem de mic de locuri, pentru care se dădea o luptă acerbă, concurența fiind de peste zece candidați pe un loc. Examenul de admitere era scris și consta în diverse probe, în funcție de specializările pentru care se candida. Unele universități pretindeau, pe lângă examenul de specialitate, și o recomandare din partea partidului, în special a organizațiilor UTC.

"Cine ajungea student în vremea aceea trebuia ori să fie foarte bine pregătit sau talentat într-un anume domeniu ori să aibă pile mari în aparatul de partid", își amintește băimăreanul Vasile Pop, 65 de ani.

În recomadările din partea partidului se specifica: "recomandăm pe tânărul cutare să urmeze facultatea de istorie, filosofie sau drept", se punea ștampila organizației respective și semnătura. Tinerii absolvenți de liceu primeau recomandarea automat, odată cu adeverința de finalizare a examenului de bacalaureat.

Cei care aveau probleme erau, în general, candidații mai în vârstă care, dacă nu erau membri de partid, nu erau considerați potriviți pentru studiul disciplinelor așa numite "speciale". Un alt posibil motiv de respingere a dosarului era situația familiei. Formularul tip de înscriere la concurs conținea rubrici referitoare la eventuale rude fugite în străinătate sau condamnate. În viziunea regimului, astfel de "antecedente familiale" puteau constitui o piedică pentru absolvirea unei facultăți. Unii își amintesc că, pe vremea aia, se intra și cu pile, și cu mită, la fel ca pe vremea noastră. "Dacă aveai, în special, carne de vițel sau țuică, aveai șanse mari să-ți duci copilul la facultate. Totul era pe relații, ca și acum, doar că atunci mergea să duci și produse în natură, iar acum doar cu euro mai poți rezolva ceva", spune Rodica Vasile, 64 de ani, Baia Mare.

Totuși, pe vremea aceea, cine termina o facultate era privit ca o persoană superioară în societate. "Exista conștiința că acela care reușea să absolve o facultate era într-adevăr un om cu abilități deosebite, un om realizat și respectat în societate. Asta, probabil, și pentru faptul că erau foarte puțini cei care reușeau să facă studiile superioare", povestește băimăreanca Ana Hoban. (Ionuț HOROBA)

Stagiul militar

Totul începea în ultimul an de liceu, când erai chemat la recrutare. Toți băieții din clasă erau duși la Comisariatul Militar Județean, în zona Centrului Vechi, unde erau dezbrăcați la pielea goală și erau examinați medical.

"Erau femei medic, care se uitau la tine. Cum eram noi de la țară, mai rușinoși, stăteam cu ochii în podea", își amintește un fost recrut. Următorul pas era încorporarea, care se făcea în două etape, după cum erau "liberați" veteranii. În februarie sau septembrie, primeai ordinul de încorporare. Un soldat ți-l aducea acasă, semnai de primire, primeai o foaie de drum și, la data menționată, erai obligat să te prezinți la unitatea militară. Plecarea în armată era prilej de sărbătoare pentru tinerii din sat. "Era nuntă în toată regula, se destupau butoaie de vin, de pălincă, erau aduși ceterași, se făcea danț, cu fetele din sat. Te conduceau apoi la tren, toți cântau cântece ostășești sau de veselie", își amintește băimăreanul.

Încă de la recrutare, în funcție de datele fizice, erai repartizat la anumite unități militare. Cei cu ținută atletică, cu înălțime de 1,75 metri, erau vizați pentru Regimentul de Gardă, în București, ei fiind folosiți cu anumite ocazii festive la nivel înalt. Cei scunzi aveau ca destinații unitățile militare de tancuri. Alții urmau să aibă parte de surprize.

Ioan Conț a fost recrutat în 1980, a făcut perioada de pregătire, de trei luni, la unitatea militară din Șomcuta Mare și apoi a fost dus să facă de pază la reședința soților Ceaușescu. "Am fost de pază și la Palatul Cotroceni, și la Sala Palatului. Eram în post fix, între mine și ei mai erau câteva rânduri de agenți de pază, care nu se vedeau. Alegerea noastră a fost severă, a contat și originea socială, eram fiu de țăran", își amintește Ioan Conț. Prea multe contacte directe nu a avut cu fostul conducător al României. Spune că, în toamna acelui an, Nicolae Ceaușescu a trecut pe lângă el, s-a uitat atent și apoi s-a pomenit că e scos din post, împreună cu ceilalți soldați, și ținuta de vară (cu care erau îmbrăcați) li s-a schimbat cu cea de iarnă. (Ioan BUDA ȚEȚU)

După instaurarea regimului comunist, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, organizarea și funcționarea armatei române au urmat modelul sovietic. În anul 1972 este promulgată o lege care reglementa organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România (RSR). În actul normativ numărul 14 din 28 decembrie 1972 era prevăzut că serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex. Erau scutiți de armată tinerii care aveau probleme grave de ordin psihic și fizic.

Unii dintre băimăreni își amintesc că toți cei care aveau pile sau relații la nivel înalt prin partid reușeau să scape de armată, însă, în locul lor, erau obligați să facă armată tineri care aveau probleme de ordin medical și care, normal, ar fi trebuit să fie scutiți.

"Îmi amintesc că am avut un coleg de armată care avea probleme grave de sănătate și, cu toate acestea, a fost obligat să facă armata. Se vorbea de multe ori că odraslele cadrelor militare cu grad mai important sau cei care aveau pile prin aparatul de partid erau «rezolvate» pentru a nu experimenta serviciul militar. Trist era că, în locul lor, erau aduși și chinuiți alții", povestește băimăreanul Ionel Codreanu.

În Maramureș existau garnizoane în Baia Mare, Sighetu Marmației, Vișeu de Sus și Borșa. Baia Mare deținea două unități militare mari. Era vorba despre unitatea de tancuri și cea de artilerie. Colonelul (r) Ioan Hendre, care și-a desfășurat cariera militară la unitatea de tancuri, a spus că în aceste două unități erau încorporați, de două ori pe an, câte 300 - 400 de tineri.

Politica comunistă vizavi de militari era că aceștia trebuiau să efectueze, alături de pregătirea specific militară pentru apărarea patriei, și alte activități, de regulă în domeniul agricol. "A fost destul de greu, pentru că în acea perioadă, pe lângă misiunile acelea de instruire a trupelor, atât militari, dar și ofițerii sau subofițerii, participam la activități colaterale, mai ales în domeniul agricol sau de șantier. Un alt mare impediment: ofițerii și subofițerii erau destul de des detașați în diferite misiuni sau chiar mutați în diferite garnizoane", precizează băimăreanul Ioan Hendre.

Pentru tineri, mai ales cei crescuți la oraș, experiența agricolă era de-a dreptul traumatizantă. "Îmi amintesc că ne-au dus undeva prin niște câmpuri de lângă Craiova, la cules de roșii. Fiecare aveam peste 50 de găleți normă pe zi de cules tomate. Äștia care nu prea am avut de-a face cu agricultura, fiind crescuți la bloc, aveam probleme, ne dureau îngrozitor mâinile", mărturisește și băimăreanul Petre Rus.

Cea mai dificilă perioadă din serviciul militar erau primele trei luni, caracterizate ca fiind cele mai groaznice. Atunci se făcea și instrucția militară, iar "pufanii" (cei care pășeau prima dată în hainele militare) aveau parte de experiențe nu prea plăcute. "Primele trei luni erau groaznice. Trebuia să depășești faptul că te rupeai de viața libertină pe care ai avut-o ca adolescent și să stai la ordine stricte. Dacă era un copil mai mădărit sau cu nasu’ pe sus, ajungea să-și dea seama că lumea nu e chiar așa cum o credea. Erau și ordine date în bătaie de joc, cum ar fi măsurarea holului cu chibritul, mirosirea pardoselii, pescuitul în chiuvetă", își amintește băimăreanul Nicolae Danciu. Pe de altă parte, însă, acesta spune că armata de la acea vreme avea și o latură pozitivă, în sensul educării unui spirit echilibrat și mai ales de modelare a caracterului.

"Armata era o completare la cei șapte ani de acasă. Deveneai bărbat, așa cum se spunea. Era bine-venită această experiență, imediat după finalizarea liceului, când credeai că tot ce zboară se mănâncă, însă armata te aducea cu picioarele pe pământ", a conchis Nicolae Danciu. (Ionuț HOROBA)

Repartizarea în câmpul muncii

Munca era cel mai de preț lucru pe care îl aveau în vedere ideologiile socialiste. De aceea, dreptul și, mai ales, obligația de a munci erau prevederi trecute cu sfințenie în constituțiile comuniste. Oricărui tânăr absolvent de facultate îi era repartizat un loc de muncă după finalizarea studiilor.

Sistemul repartițiilor naționale asigura un loc de muncă tuturor absolvenților de facultate. Procesul începea imediat după examenul de licență, prin afișarea listei cu locuri disponibile la nivelul întregii țări. Proaspeții licențiați erau ordonați pe o listă, în funcție de rezultatele obținute la examenele de licență și de-a lungul celor patru ani de studiu. Doar șefii de promoție sau cei care aveau pile mari în aparatul de partid puteau avea pretenții pentru un post la oraș încă din primul an. "Nici nu aveai ce să comentezi că vrei să muncești la oraș din primul an după absolvire. Cei care terminau șefi de promoție sau se aveau bine cu cineva mare din Partidul Comunist aveau șanse să fie repartizați la oraș. Ceilalți erau obligați să accepte mediul rural pentru primii ani în câmpul muncii", povestește băimăreanul Pavel Pop. Cei care sufereau cel mai tare de pe urma acestui fenomen erau tinerii care alegeau o carieră de medic, dascăl sau milițian. Erau cazuri când unii tineri erau trimiși chiar și la sute de kilometri de casă, mai ales dacă nu erau căsătoriți. "Îmi aduc aminte că, după ce am terminat facultatea, am fost repartizată într-un cătun, undeva în județul Bistrița-Năsăud, deși eu locuiam în Baia Mare. Am avut colegi care, datorită faptului că erau căsătoriți, au prins locuri în satele mai aproape de oraș", mărturisește băimăreanca Ana P., fostă profesoară. Exista chiar și o glumă care circula în rândul studenților din anii terminali de pe vremea comunismului, conform căreia erau trei feluri de localități unde puteai fi trimis: pe unde circulă trenul, pe unde va circula trenul și pe unde se zice că pe vremuri a circulat trenul. În cazul neprezentării la post, se plătea contravaloarea procesului educațional, care ajungea la sume astronomice, iar eventualul refuz apărea în cartea de muncă toată viața. Mai grav însă pentru absolvenții de universitate: fără stagiatura de trei ani pierdeai dreptul de profesare. (Ionuț HOROBA)