Balada XII: Pasul de arme a Regelui Ioan

 

Mai bine de șese sute lănci s-au sfărmat; s-au luptat pe gios și calare, la bariera, cu spade și cu suliți, unde pururea luptătorii n-au făcut nimic care să nu răspundă la nalta stimă ce avea câștigată, ci făcu să strălucească îndoit aceste torneruri (tournois). în sfârsit, la cel de pe urmă, un gentilom, anume Defonten, cumnat cu Saudiu mare prevot de fauri, fu rănit de moarte; și la cel al doile încă, Sant-Aubin, alt gentilom, fu ucis de o izbire de lance.

Chronică veche.

Hai la treabă,
Și degrabă
Să-mi înșele calul meu!

Premelege!
S-a alege
Ce pot face eu când vreu!

De! silește,
Te grăbește,
Agerul meu armăsar

Sur ca bruma
Cat acuma
De-ți arată al tău dar.

Toți să șeadă
Ca să vadă
Lupta regelui Ioan.

Ce străbate
Pân în spate
Cu-a sa lance pre dușman.

Daca are
Calamare
Un călugăr arma sa,

Dacă-o fată
Nu înceată
Zi și noapte a se-nchina,

Oare vine,
Se cuvine,
Noi ce suntem de nalt loc,

S-avem armă
Ca să doarmă?
Trebui s-o scoatem din toc.

Cea cetate
Ce-așa late
Porțile și le-a deschis,

Cu mari case
Turnuri groase
Și frumoase, e Paris.

Catedrală
Colosală,
Notre-Dame, cât aș dori,

Subt a tale
Mândre șale.
Oasele a-mi odihni.

Ce mai cete,
Juni și fete
Împodobite se văd!

Ce strigare!
Zgomot mare!
Oameni mulți pe case șăd!

Iată urlă
Într-o surlă,
Un țăran chiar ca un bou,

Acel sunet,
Ca un tunet
Răsună pe Podul-Nou.

Luvrul tace,
Șede-n pace.
Toată noaptea afundat,

Și ascunde
Nu știu unde,
Capul cel încoronat.

Acum iute
Să-mi ajute,
Doamna sufletului meu!

Acum rupte,
Lănci în lupte
Au să fie multe, zeu!

Iată toată
Astă gloată,
Într-în câmp, ca un șiroi;

Bâzâiește
Și vuiește
Ca albinele în roi.

Trecu gluma;
Haide acuma
Sabia din toc să scot.

Ca să creadă
Și să vadă
Cine sunt eu și ce pot.

Prin balcoane,
Facem zvoane
Ochii când ne aruncăm.

Damoazele
Frumușele,
De pe cal le fermecăm.

Tot se-ndeasă
Ca să iasă,
FONTRAILLE și cu CHABOT,

Ce din gură
Îl înjură,
Că e nalt numai d-un cot.

Și SERGE care
Făcu mare
Jurământ, far a trăi

Vremea lungă,
Pân s-ajungă
La sântul loc ș-a veni.

De s-ar duce
Cel biet duce
Căruia îi zic LOTHAIRE

Și să vie
Ca să fie
Cu noi numai SAUVETTERE.

Bată-l vina!
Ce-i pricina
Că vidamul de CONFLANS

Tot pândește,
Ș-urmărește,
Pe-o copilă cu colan?

ISEULT, fată
Minunată,
Strălucește ca o stea;

Dama Alice
Așa zice
Reginei, ce tristă sta:

„O, regină!
N-ai pricină,
Să fii tristă, măria ta.“

Dar ea zice:
„Damă Alice!
Tu nu știi chinul ce trag,

Căci nu mică
Am eu frică,
Pentru cel ce-mi este drag!“

Toți cu fală.
Dau navală
Cu amarnice strigări;

Spija sună,
Ce furtună!
Ce mai de bravi cavaleri!

Parcă-s paie
Așa se taie,
Se înjunghe, se omor,

Și tot cheamă,
Mai cu seamă,
Sântul George-n ajutor!

Precum valul
Rumpând malul,
Toate șesele a împlut,

Așa mare
Adunare,
De mult timp nu s-a văzut!

Vine vreme
Să mă cheme
Și pre mine un viteaz.

Cal ferbinte
Fii cuminte,
Deștept, iute, ager, treaz.

De-oi învinge,
Și-oi înfrânge
Cei cavaleri care ies,

Cu a mea mână,
Traista plină
Îți voi da de bun ovas.

În luptare,
C-o oftare
Căzu pagiul tinerel:

Iată moare!
Ca o floare,
Sufletul ieși din el!

Tu, fanfară,
Cânt-amară,
Și duioasă moartea lui;

Muma-i plânge,
Mâni își frânge,
Că fiul ei mai mult nu-i!...

Dar pe dânsul
Curge plânsul
Isabelii mai vârtos;

Ea sărmana
Șterge rana,
Cu părul ei cel frumos.

Într-o groapă
Ce se sapă,
Pe-amândoi i-au așezat...

Ce ne pasă!
Haide-acasă!
Pasul a fost minunat!

Tu grăbește
De găsește
Grajdul tău de iarbă plin

Eu la treabă
Pun în grabă,
Pe monahul Augustin;

Care știe
Ca să scrie
Latinește pre curat,

Având mare
Aplecare,
La cetit și la mâncat.

El descrie
Pe hârtie,
Orice vitezii eu fac,

Căci nu vine
Pentru mine
Să știu seri ca un diac.

Un domn mare
Care are
Bani și vasali îndestui,

Feștelește,
D-iscălește
Undeva numele lui.