Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 7

←Partea întâi - Capitolul 6

Bel-Ami de Guy de Maupassant Partea întâi - Capitolul 7

Partea întâi - Capitolul 8→

Lipsa lui Charles îi aduse lui Duroy o însemnătate mai mare în redacția lui „Vie Française”. Semnă câteva articole de fond, iscălind în același timp și ecourile sale, căci patronul voia să-și aibă fiecare răspunderea a ceea ce scrie. Avu și câteva polemici din care ieși cu eleganță, iar relațiile sale cu oamenii de stat îl pregăteau cu încetul să ajungă la rându-i un redactor politic iscusit și pătrunzător.

Doar o pată se zărea la orizontul carierei sale. Exista un mic ziar care-l ataca necontenit, sau mai degrabă care-l ataca pe șeful ecourilor de la „Vie Française”, șeful ecourilor înșelătoare ale domnului Walter, cum zicea redactorul anonim al acestei foi numită „La Plume”. Erau în fiecare zi lovituri răutăcioase, mușcătoare, insinuări de tot felul.

— Ești răbdător, îi zise într-o zi Jacques Rival lui Duroy.

— Ce vrei, nu-s atacat de-a dreptul, îngăimă Georges.

Dar într-o după-amiază, când intră în redacție, Boisrenard îi întinse numărul din „La Plume”.

— Uite-te, iar o notiță neplăcută pentru dumneata.

— A, despre ce?

— Despre nimic, despre arestarea unei femei, Aubert, de către un agent de moravuri.

Georges luă ziarul ce-i era întins și citi sub titlul „Duroy petrece”:

Strălucitul reporter de la „Vie Française” ne încunoștințează astăzi că femeia Aubert, a cărei arestare de către un agent al odioasei brigade de moravuri am anunțat-o, nu exista decât în închipuirea noastră.

Însă persoana despre care e vorba locuiește în strada Ecureuil, 18, Montmartre.

Înțelegem, de altminteri, prea bine, ce interes sau ce interese pot să aibă agenții Băncii Walter de a apăra pe aceia ai prefectului poliției, care tolerează afacerile lor. Cât despre reporterul de care e vorba, ar face mai bine să ne dea vreuna din acele știri de senzație al căror secret îl are: știri despre morți dezmințite a doua zi, știri despre bătălii care n-au avut loc, vești despre cuvinte grave, rostite de suverani, care alcătuiesc „profiturile Walter”, sau chiar câteva mici destăinuiri asupra seratelor femeilor de succes, care sunt de un mare folos unora dintre confrații noștri.

Tânărul sta înmărmurit, mai mult decât iritat, înțelegând numai că în asta era ceva peste măsură de rău pentru dânsul. Boisrenard începu:

— Cine ți-a dat acest ecou?

Duroy căuta să-și aducă aminte și nu putea. Apoi, dintr-odată îi veni în minte:

— A, da, Saint-Potin.

Apoi citi a doua oară notița din „La Plume” și roși deodată, răzvrătit de învinuirea de vânzare.

— Cum, zic că-s plătit ca să…!, strigă el.

Boisrenard îi tăie vorba:

— Desigur, da. Asta-ți poate aduce neplăceri. Patronul e cu ochii în patru în această privință. Asta s-ar putea întâmpla atât de des în ecouri…

Saint-Potin intra tocmai. Duroy alergă la dânsul.

— Ai văzut notița din „La Plume”?

— Da și mă întorc de la femeia Aubert. Ea există, dar n-a fost arestată. Zvonul ăsta n-are niciun temei.

Atunci, Duroy zbură la patron pe care-l găsi puțin cam rece, cu ochiul prepuielnic . După ce ascultă întâmplarea, domnul Walter răspunse:

— Duceți-vă singur la femeia aceasta și dezmințiți într-un așa chip, încât să nu se mai scrie asemenea lucruri despre dumneavoastră. Vorbesc pentru viitor. E foarte rău pentru ziar, pentru mine și pentru dumneavoastră. Ca și soția unui Cezar, un ziarist nu trebuie să fie bănuit.

Duroy se urcă în birjă cu Saint-Potin drept călăuză și strigă birjarului:

— 18, strada Ecureuil, în Montmartre.

Era o casă mare și trebuia să urci toate cele șase caturi. O femeie bătrână, într-o polcă de lână, veni să le deschidă:

— Ce mai vreți?, zise ea zărindu-l pe Saint-Potin.

— L-am însoțit pe domnul, care e inspector de poliție și care vrea să cunoască întâmplarea dumitale, îi răspunse.

Atunci, ea îi invită înăuntru, povestind:

— Au mai venit încă doi după dumneavoastră, pentru un jurnal, nu știu care. Apoi întorcându-se spre Duroy: Vasăzică, dumneata ești cel care vrea să știe?

— Da, eu! E adevărat că ați fost arestată de un agent de moravuri?

Ea ridică mâinile spre cer:

— Nu se află, dragă domnule, nu se află. Iacă întâmplarea! Am un casap care dă carne bună, dar înșală la cântar. Am băgat de multe ori de seamă și n-am zis nimic, dar deunăzi, când cer două kile de costițe, pentru că era să vie fiică-mea și ginerele meu, văd că-mi dă niște ciolane rămase, ciolane de costițe, asta-i drept, dar nu costițele mele. Aș fi putut să fac din ele o iahnie, și asta-i drept, dar când cer costițe nu vreau să iau rămășița altora. Și nu vreau să primesc; atunci, el mă face șobolancă bătrână, eu îi răspund coțcar bătrân, în scurt, el una, eu alta, că se strânseseră mai mult de o sută de inși înaintea dughenei și râdeau, râdeau! În sfârșit, pân-acolo că veni un agent și ne pofti să ne tălmăcim la comisie. Ne duse și nu ne dădu nici măcar unuia dreptate. De atunci cumpăr de aiurea și nici nu trec pe la ușa lui, ca să nu se mai întâmple vreo belea.

Femeia tăcu.

— Asta-i tot?, întrebă Duroy.

— Asta-i tot adevărul, dragă domnule, și, dându-i un pahar de vișinată pe care el nu-l bău, bătrâna stărui să spună în raport și o vorbă despre lipsurile la cântar ale casapului.

Întorcându-se la ziar, Duroy scrise răspunsul:

Un scriitoraș anonim de la „Plume”, neavând de lucru, îmi caută nod în papură în privința unei bătrâne care a fost arestată, pretinde el, de un agent de moravuri, ceea ce neg. Am văzut însumi pe femeia Aubert, în vârstă de cel puțin șaizeci de ani, și mi-a povestit cu de-amănuntul sfada sa cu un casap, de la cântărirea unor cotlete, ceea ce făcu de trebuință o explicație înaintea comisarului de poliție.

Iată tot adevărul.

Cât despre celelalte insinuări ale redactorului de la „Plume”, îmi bat joc de ele. Nu se răspunde, de altminteri, la asemenea lucruri când sunt scrise sub mască.

Georges Duroy

Domnul Walter și Jacques Rival, care veniseră, fură de părere că această notiță era de ajuns și fu hotărât că se va publica chiar în ziua aceea la coada ecourilor.

Duroy se duse târziu acasă, cam neliniștit. Ce era să răspundă celălalt? Cine era el? Pentru ce acest atac fără frâu? Cu moravurile astea hărțăgașe ale ziariștilor, prostia asta putea merge departe, foarte departe. Dormi rău.

A doua zi, când își citi notița din nou în ziar, i se păru mai agresivă decât în manuscris. Ar fi putut, i se părea, să slăbească unele cuvinte.

Toată ziua fu ca apucat de friguri și dormi rău și noaptea următoare. Se sculă de cu zori ca să caute numărul din „Plume”, unde trebuia să fie răspunsul la notița sa.

Vremea se răcise iar; era înghețat bocnă. Șuvoaiele de apă se desfășurau de-a lungul trotuarelor ca două cordele de gheață.

Ziarele nu sosiseră încă la vânzător și Duroy își aduse aminte de ziua întâiului său articol: „Amintirile unui vânător din Africa”. Picioarele și mâinile îi amorțeau, începeau să-l doară, mai cu seamă la buricele degetelor; și începu să alerge în jurul chioșcului în care vânzătoarea sta zgribulită pe încălzitoarea sa cu mangal, nevăzându-i-se prin mica fereastră decât nasul și obrajii roșii, într-un capișon de lână.

În sfârșit, împărțitorul foilor publice băgă pachetul așteptat prin deschizătura geamului și biata femeie întinse lui Duroy „La Plume” deschisă. Își căută numele cu o aruncătură de ochi și mai întâi nu văzu nimic. Deja răsufla, când zări lucrul închis între două linii.

Înălțimea sa Duroy, de la „Vie Française”, ne dă o dezmințire; și dezmințindu-ne, minte. El mărturisește că există o femeie Aubert și că a fost dusă la poliție de un agent. Nu mai rămâne decât de adăugat două cuvinte: «de moravuri» după cuvântul «agent» și totu-i zis.

Dar conștiința unor ziariști e la înălțimea talentului lor.

Și iscălesc:

Louis Langremont

Atunci, inima lui Georges începu să bată cu zvâcnituri și se întoarse acasă ca să se îmbrace, fără să prea știe ce face. Așadar, fusese insultat, și în așa chip, că nu mai rămânea nici umbră de îndoială. Pentru ce? Pentru nimic. Cu prilejul unei certe dintre o femeie și casapul ei.

Se îmbrăcă iute și se duse la domnul Walter, deși erau abia orele opt de dimineață.

Domnul Walter, sculat deja, citea „La Plume”.

— Ei bine, zise el cu o mutră serioasă, văzând pe Duroy, nu puteți da înapoi.

Tânărul nu răspunse nimic. Directorul urmă:

— Duceți-vă pe dată și căutați-l pe Rival, care vă va lua afacerea pe mânecă.

Duroy îngăimă câteva vorbe nehotărâte și ieși să se ducă la cronicar, care încă dormea. Acesta sări din pat la zgomotul clopoțelului; apoi, după ce citi ecoul, îi zise:

— Mama dracului, trebuie să mă duc! Pe cine îl ai în vedere ca al doilea martor?

— Dar de unde să știu eu.

— Boisrenard? Ce crezi?

— Da, Boisrenard.

— Ești tare în arme?

— Nu tocmai.

— Ah, drace! Și în pistol?

— Trag puțin.

— Bun. Vei merge să exersezi, în vreme ce eu mă voi îndeletnici cu celelalte. Așteaptă-mă un minut!

Trecu în cabinetul său de toaletă, și veni îndată spălat, ras, corect.

— Vino cu mine, zise el.

Locuia într-un mic palat și duse pe Duroy într-o pivniță, o pivniță grozav de mare, schimbată în sală de arme și de țintă, având astupate toate deschiderile dinspre stradă.

După ce aprinse un șir de becuri de gaz, care ducea în fundul unei a doua hrube, în care se ridica un om de fier vopsit cu roșu și cu albastru, puse pe o masă două perechi de pistoale, cu un sistem nou de încărcare, și începu să comande cu un glas scurt, parc-ar fi fost pe teren.

— Gata? Foc! Unu, doi, trei!

Duroy, nimicit, dădea ascultare, ridica brațele, ochea, trăgea și fiindcă atingea adesea momâia în mijlocul pântecului, căci umblase mult în copilăria sa cu un pistol vechi de-al tatălui său, ucigând păsări în ogradă, Jacques Rival declară mulțumit:

— Bine, foarte bine, foarte bine – are să meargă bine – are să meargă bine!

Apoi îl părăsi.

— Trage tot așa până la amiază. Iată muniții, nu te teme, întrebuințează-le! Voi veni să te iau la prânz și să-ți aduc ultimele știri.

Și ieși. Rămas singur, Duroy mai trase de câteva ori, apoi se așeză și căzu pe gânduri.

Ce prostești erau, la urma urmei, aceste lucruri! Ce putea să dovedească asta? Un pungaș e mai puțin pungaș dacă s-a bătut? Ce câștigă un om cinstit insultat punându-și viața în primejdie cu un stricat? Și mintea sa, hălăduind în întunecimi, își reaminti cele zise de Norbert de Varenne asupra sărăciei spiritului oamenilor, asupra prostiei ideilor și grijilor lor, asupra neghiobiei moralei lor!

Și zise tare: „Câtă dreptate are, drace!”

Simți că-i este sete și auzind un zgomot de picături de apă în spatele său, văzu un aparat de duș și bău la gura țevii. Apoi începu din nou să se gândească. Era trist în pivnița asta, trist ca într-un mormânt. Huruiala îndepărtată și înăbușită a trăsurilor părea un tunet de departe. Ce oră să fi fost? Ceasurile treceau acolo, înlăuntru, cum trebuie să treacă în închisori, neînsemnate prin nimic și nearătate de nimic, afară de trecerea păzitorilor cu mâncarea. El așteptă mult, mult.

Apoi, deodată, auzi pași, glasuri și Jacques Rival se arătă, întovărășit de Boisrenard. Strigă îndată ce văzu pe Duroy:

— S-a reglat!

Celălalt crezu că afacerea s-a isprăvit prin vreo scrisoare de dezvinovățire; inima îi zvâcni și bolborosi:

— Ah!… Mulțumesc.

Cronicarul urmă:

— Acest Langremont e foarte țeapăn, a primit toate condițiile noastre. Douăzeci și cinci de pași, un glonț la comandă, ridicând pistolul. Ești mult mai sigur pe braț așa, decât coborându-l. Uite-te, Boisrenard, vezi ce-ți spuneam.

Și luând armele, începu să tragă ca să arate că mai bine păstrezi linia ridicând brațul. Apoi zise:

— Acum, hai să prânzim, sunt douăsprezece trecute.

Și se duseră într-un restaurant din apropiere. Duroy nu mai vorbea nimic. Mâncă pentru ca să nu se înțeleagă că-i e frică, apoi se duse cu Boisrenard la ziar și-și făcu slujba: dus pe gânduri și mașinal. Li se păru îndârjit tuturor.

Jacques Rival veni să-l întâlnească după-amiază; și se înțeleseră ca să vină să-l ia martorii săi a doua zi dimineață la orele șapte, ca să se ducă cu trăsura în pădurea de la Vesinet, unde trebuia să aibă loc întâlnirea.

Toate astea se făcuseră atât de pe negândite, fără să fi luat parte, fără să fi pus o vorbă, fără să-și fi spus părerea sa și cu atâta repeziciune, încât era buimăcit, speriat, neputând să priceapă bine ceea ce se petrecea.

Se întoarse acasă pe la nouă ceasuri, seara, după ce cină cu Boisrenard, care nu-l părăsise toată ziua, din devotament.

Cum fu singur, se plimbă câteva minute cu pași repezi prin odaia sa. Era așa de tulburat, că nu putea gândi nimic. Un singur gând îi stăpânea mintea – un duel a doua zi, fără ca acest gând să deștepte în el altceva decât o tulburare nedeslușită și puternică. Fusese soldat, trăsese în arabi, fără mare primejdie pentru dânsul, nu-i vorbă, așa cum tragi asupra unui mistreț la vânătoare.

La urma urmei, făcuse ceea ce trebuia să facă. Se arătase așa cum trebuia să fie. Se va vorbi de el, se va găsi cu cale ceea ce a făcut, va fi felicitat. Apoi zise cu glas tare, precum în momentele de cumpănă: „Ce dobitoc mai e și omul ăsta!”

Se așeză jos și începu să cugete. Aruncase pe măsuța sa o carte de vizită, a adversarului său, dată de Rival, ca să-i aibă adresa. O citi din nou, cum o mai citise de douăzeci de ori în timpul zilei:

Louis Langremont, 176, strada Montmartre

Nimic altceva. Cerceta literele astea puse la un loc, care îi păreau ceva tainic, plin de un înțeles neliniștitor. „Louis Langremont”, cine era omul acesta? De ce vârstă? De ce statură? Ce față avea? Nu era revoltător ca un străin, un necunoscut, să vină să-ți tulbure viața, dintr-odată, fără niciun motiv, așa, de un chef, din pricina unei babe care s-a certat cu casapul ei?

El zise, încă o dată, cu glas tare: „Ce dobitoc!”

Și rămase nemișcat, pe gânduri, cu privirea ațintită necontenit pe cartea de vizită. Se deștepta întrânsul mânia împotriva acestei bucăți de hârtie, ura, o mânie în care se amesteca un straniu sentiment de suferință. Era stupidă istoria asta! Luă o pereche de foarfeci de tăiat unghiile și le înfipse în mijlocul numelui tipărit, parc-ar fi înjunghiat pe cineva.

Așadar, avea să se bată, și să se bată cu pistolul? De ce nu alesese sabia? Ar fi ieșit la capăt cu o zgârietură la braț sau la mână, pe când cu pistolul nu puteai ști niciodată ce putea să iasă.

Își zise: „Haide, trebuie să fiu dârz!”

Sunetul glasului său îl făcu să tresară și se uită în juru-i. Începea să se simtă foarte nervos. Bău un pahar de apă, apoi se culcă.

Cum se așeză în pat, suflă în lumânare și închise ochii.

Îi era foarte cald în așternut, cu toate că era foarte frig în odaie, și nu putea să ațipească. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, stătea cinci minute cu fața în sus, apoi se întorcea pe partea stângă, pe urmă pe cea dreaptă.

Îi era iar sete. Se ridică să bea, apoi îl cuprinse un neastâmpăr: „Nu cumva are să-mi fie frică?”

Pentru ce îi bătea inima nebunește la fiecare zgomot cunoscut al odăii sale? Când pendula bătu ora, ușoara scârțâitură a vreunui arc îl făcea să sară în sus; și trebuia să caște gura ca să răsufle câteva clipe, așa era de chinuit.

Începu să raționeze filosofic asupra putinței acestui lucru: „Îmi va fi frică?”

Nu, desigur, nu-i va fi frică, deoarece era hotărât să meargă până la capăt, deoarece avea această voință neclintită de a se bate, de a nu tremura. Dar se simțea atât de adânc mișcat, încât se întreba: „Se poate să-ți fie frică, cu toate că nu vrei să-ți fie?” Și îl cuprinse îndoiala asta, neastâmpărul ăsta, spaima asta! Dacă îl va stăpâni o putere mai tare decât voința lui, dominatoare, de neînvins, ce se va întâmpla? Da, ce s-ar putea întâmpla?

Desigur va merge pe teren, deoarece voia să meargă. Dar dacă va tremura? Dar dacă-și va pierde cunoștința? Și se gândi la situația sa, la numele său, la viitorul său!

Și o curioasă nevoie îl cuprinse deodată, să se scoale și să se privească în oglindă. Aprinse lumânarea. Când își văzu fața răsfrântă de sticla lucie, abia se recunoscu și i se păru că nu s-a mai văzut niciodată. Ochii i se părură peste măsură de mari; și era palid, desigur, era palid, foarte palid.

Apoi, deodată, intră întrânsul ca un glonț gândirea asta: „Mâine, la ceasul acesta, poate voi fi mort!”. Și inima începu să-i bată furios.

Își întoarse privirea spre culcușul său și se văzu, lămurit, întins cu fața în sus în așternutul pe care îl părăsise adineauri. Avea acea față scofâlcită de mort și acea albeață a mâinilor care n-au să se mai miște niciodată.

Atunci, îi fu frică de pat și, ca să nu-l mai vadă, deschise fereastra ca să se uite afară.

Un frig de gheață îi mușca din cap până-n picioare carnea și se dădu înapoi gâfâind.

Îi veni în gând să facă focul. Îl aprinse încet, fără să se răzgândească. Mâinile îi tremurau puțin când se atingea de lucruri. Își pierdea capul; gândurile sale amețite, întrerupte, deveneau fără șir, dureroase; o beție îi cuprindea mintea parc-ar fi băut.

Și se întreba neîncetat: „Ce-am să fac? Ce are să mi se întâmple?” Apoi își zise: „Să scriu părinților, pentru orice întâmplare.”

Se așeză din nou, luă o coală hârtie și începu:

Scumpul meu tată, scumpa mea mamă; am să mă bat în duel în zorii zilei și fiindcă se poate întâmpla ca…

Nu îndrăzni să scrie ceea ce urma și se sculă dintr-o săritură. Acum îl zdrobea gândul ăsta: Are să se bată în duel! Nu va mai putea înlătura asta. Ce se petrecea dar în el? Voia să se bată; intenția și hotărârea asta erau neclintite; și i se părea, cu toată sforțarea voinței sale, că nu va avea nici măcar puterea să se ducă la locul întâlnirii.

Din când în când îi clănțăneau dinții și el se întreba: „Adversarul meu s-a mai bătut oare? A vizitat des sălile de tir? E cunoscut? E între dueliștii cunoscuți?” Nu auzise niciodată acest nume. Și dacă omul acesta n-ar fi un trăgător de seamă cu pistolul, n-ar fi primit astfel fără codire, fără discuție, această armă primejdioasă.

Atunci, Duroy începu să-și închipuie întâlnirea lor, chipul cum se va purta însuși și ținuta dușmanului său. Își bătea capul să-și închipuie cele mai mici amănunte ale luptei; și deodată văzu în fața-i acea mică gaură neagră și adâncă a țevii din care avea să iasă un glonț.

Și-l cuprinse fără veste o criză înspăimântătoare de deznădejde. Tot trupu-i tremura ca varga și tresărea în răstimpuri mici. Scrâșnea din dinți ca să nu țipe, cuprins de o dorință nebună să se rostogolească pe jos, să sfâșie ceva, să muște. Dar zări un pahar pe sobă și-și aminti că avea în dulap un litru de rachiu abia început; căci nu părăsise obiceiul soldățesc de a se încălzi la lingurică în fiecare dimineață.

Luă șipul și bău pe nerăsuflate o dușcă, cu lăcomie. Și-l puse jos când nu mai putu răsufla. Îl golise de o treime.

Îndată o căldură asemenea cu o flacără îi arse stomacul, se împrăștie în mădulare, îi îmbărbăta sufletul, amorțindu-l.

Își zise: „Am găsit leacul”. Și simțind că-i arde pielea, deschise din nou fereastra.

Ziua se ivea, liniștită și înghețată. Colo sus stelele păreau că mor în fundul tăriei luminate și în șanțul adânc al drumului de fier semnalele verzi, roșii și albe își pierdeau parcă puterea.

Cele dintâi locomotive ieșeau din depozit și veneau fluierând să caute primele trenuri. Altele, în depărtare, aruncau strigăte ascuțite și repetate, strigătele lor de sculare, cum fac cocoșii la țară.

Duroy cugeta: „Poate nu voi mai vedea toate acestea.”

Dar simțind că începea să se înduioșeze din nou de starea sa, se împotrivi cu putere: „Haide, nu trebuie să gândesc la nimic până în momentul întâlnirii, ăsta e singurul mijloc ca să fiu dârz.”

Începu să-și facă toaleta. Când se rădea, mai simți o clipă că se sfârșește, gândindu-se că-și privea fața poate pentru cea din urmă oară. Dar mai bău o înghițitură de rachiu și isprăvi îmbrăcatul.

Ceasul următor trecu greu. Umbla în lung și în lat forțându-se să-și oprească gândurile în loc. Când auzi bătând la ușă, era cât pe ce să cadă pe spate, atât de tare fu tulburat. Erau martorii săi. Deja.

Erau îmbrăcați în blănuri.

Rival zise, după ce strânse mâna clientului său:

— E un frig siberian. Apoi întrebă: Te simți bine?

— Da, foarte bine.

— Liniștit?

— Foarte liniștit.

— Haide, are să meargă bine. Ai băut și ai mâncat ceva?

— Da, n-am nevoie de nimic.

Boisrenard își pusese pentru împrejurarea asta o decorație străină, verde și galbenă, pe care Duroy nu o văzuse niciodată.

Coborâră.

Un domn îi aștepta în trăsură. Rival îl prezentă: „Doctorul Le Brument”. Duroy îi strânse mâna bolborosind: „Vă mulțumesc”, apoi voi să ia loc pe scăunașul de dinainte și se așeză pe ceva tare, care-l făcu să se ridice parcă l-ar fi aruncat în sus un tel. Era cutia cu pistoale.

Rival zicea necontenit:

— Nu! În spate, luptătorul și doctorul, în spate! Duroy în sfârșit înțelese și se prăbuși lângă doctor.

Cei doi martori se suiră și ei la rândul lor și vizitiul plecă. Știa unde trebuia să meargă.

Dar cutia cu pistoale îi încurca pe toți, mai ales pe Duroy, care ar fi voit mai bine să n-o vadă. Încercară s-o pună la spate; le rupea spinarea; apoi o puseră în picioare, între Rival și Boisrenard; cădea tot timpul. În sfârșit, o puseră sub picioare.

Convorbirea abia urma, deși doctorul istorisea anecdote. Singur Rival răspundea. Duroy ar fi vrut să arate nepăsare, dar se temea să nu-și piardă șirul ideilor, să nu se vadă tulburarea sufletului său; și era muncit de frica chinuitoare de a nu începe să tremure.

În curând, trăsura ajunse în mijlocul câmpului. Era aproape ora nouă. Era una dintre acele dimineți aspre de iarnă, când firea întreagă e lucitoare, sticloasă și tare ca cristalul. Copacii acoperiți cu promoroacă parcă asudau gheață; pământul suna sub picior; aerul uscat ducea departe cele mai mici zgomote, cerul albastrul părea lucitor ca oglinzile și soarele trecea în văzduh, luminos și rece el însuși, aruncând asupra creației înghețate raze care nu încălzeau nimic.

— Am luat pistoalele de la Gastine Renette. Le-a încărcat chiar el. Cutia e pecetluită. De altminteri, vor fi trase la sorți cu ale adversarului nostru, îi zise Rival lui Duroy.

Duroy răspunse fără sine: „Îți mulțumesc.”

După aceea, Rival îi dădu recomandări amănunțite, căci el ținea ca omul său să nu facă nicio greșeală. Stărui asupra fiecărui punct de mai multe ori:

— Când vei auzi întrebarea: „Sunteți gata, domnilor?” să răspunzi cu glas tare: „Da!” Când vei auzi „Foc!” vei ridica repede brațul și vei trage mai înainte de a se fi rostit trei.

Și Duroy repeta în minte:

— Când voi auzi foc, voi ridica brațul, când voi auzi foc, voi ridica brațul, când voi auzi foc, voi ridica brațul…

Învăța cum își învață copiii lecția, citind-o și răscitind-o încet, ca să-i intre în cap.

— Când voi auzi foc, voi ridica brațul…

Trăsura intră într-o pădure, întoarse la dreapta pe un drum, apoi iar la dreapta; Rival deschise deodată ușa ca să strige vizitiului: „Pe acolo, pe drumul ăsta mic!”. Și trăsura apucă, pe un drum cu făgașe, printr-o pădurice tânără ale cărei frunze moarte tremurau, tivite cu un găitan de gheață.

Duroy mormăia necontenit:

— Când voi auzi foc, voi ridica brațul. Și se gândea că, dacă s-ar răsturna trăsura, totul s-ar sfârși de minune. O, dacă s-ar răsturna, ce noroc! Dacă și-ar rupe un picior!…

Dar zări la marginea unei poieni o altă trăsură stând pe loc și patru domni care umblau să se încălzească la picioare; și atât de cu greu răsufla, că fu nevoit să-și caște gura.

Mai întâi coborâră martorii, apoi doctorul și luptătorul. Rival luase cutia cu pistoale și se duse cu Boisrenard înspre doi dintre străini, care veneau către dânșii. Duroy îi văzu cum se salutară cu ceremonie, apoi cum umblară împreună prin poiană privind când pe jos, când pe copaci, ca și cum ar fi căutat ceva care putea să cadă sau să zboare.

Apoi numărară pași și înfipseră cu mare greutate două bastoane în pământul înghețat. Se strânseră iarăși împreună și făcură mișcările jocului cu fața ori spatele, precum copiii când se joacă.

Doctorul Le Brument îl întrebă pe Duroy:

— Va simțiți bine? N-aveți nevoie de ceva?

— Nu, de nimic, mulțumesc.

I se părea că-i nebun, că doarme, că visează, că se întâmplase ceva nefiresc, care îl învăluia. Îi era frică?

Poate. Dar nu știa. Totul se schimbase în jurul său. Jacques Rival se întoarse și-i vesti încetișor cu mulțumire:

— Este gata totul. Norocul a fost de partea noastră la pistoale!

Iată un lucru de care nu-i păsa lui Duroy…

I se scoase pardesiul. Georges se lăsă în voia lor. I se controlară buzunarele redingotei ca să fie siguri că n-avea la dânsul niciun portofel sau altceva care să-l apere.

El repeta în sine, ca o rugăciune:

— Când voi auzi foc, voi ridica brațul.

Apoi fu dus până la unul dintre bastoanele înfipte în pământ și i se dădu pistolul. Atunci zări un om în picioare, în fața lui, aproape de tot, un om scurt, burtos, pleșuv, cu ochelari. Era adversarul său.

Îl văzu tare bine, dar nu se gândea la nimic decât la asta: „Când voi auzi foc, voi ridica brațul și voi trage!”. Un glas răsună în marea tăcere a nemărginirii, un glas care venea parcă de departe, și care întrebă:

— Sunteți gata, domnilor?

— Da!, strigă Georges.

Atunci același glas porunci:

— Foc!…

El nu mai auzi nimic, nu mai băgă de seamă nimic, nu-și mai dădu seama de nimic, numai atât simți – că ridică brațul, apăsând din toate puterile pe trăgaci!

Și n-auzi nimic.

Dar văzu îndată puțin fum la gura țevii pistolului său; și omul din fața sa stând tot în picioare și tot în aceeași poziție; el zări, de asemenea, un alt nouraș alb care zbura pe deasupra capului adversarului său.

Trăseseră amândoi. Se isprăvise.

Martorii săi și doctorul îl atingeau, îl pipăiau, îi descheiau hainele, întrebându-l îngrijorați:

— N-ai fost rănit?

— Nu, nu cred!, răspunse la întâmplare. Langremont, de altminteri, era tot atât de neatins ca și dușmanul său și Jacques Rival murmură cu nemulțumire:

— Cu mizeria asta de pistol așa se întâmplă întotdeauna, ori nu faci nimic, ori ucizi. Ce scârnav instrument!

Duroy nu se clintea, tâmpit de uimire și bucurie: Se isprăvise! Fură nevoiți să-i ia arma, pe care n-o lăsa din mână. Acum i se părea că s-ar bate cu universul întreg.

Se isprăvise! Ce fericire! Acum i se părea că ar cuteza să provoace pe oricine!

Toți martorii vorbiră câteva minute, dându-și întâlnire pe mai târziu ca să redacteze procesul-verbal, apoi se suiră în trăsură; și vizitiul, care râdea pe capră, plecă repede pocnind din bici…

Prânziră toți patru pe bulevard, vorbind despre întâmplare. Duroy își spunea impresiile.

— N-am simțit nimic, absolut nimic, cred că ați văzut și dumneavoastră?

— Da, te-ai purtat bine, răspunse Rival.

După ce procesul-verbal fu redactat, i-l dădură lui Duroy ca să-l insereze în ecouri. Rămase mirat când văzu că schimbase două gloanțe cu domnul Louis Langremont și, puțin cuprins de îngrijorare, îl întrebă pe Rival:

— Dar noi n-am tras decât un glonț… Celălalt zâmbi:

— Da, da, un glonț… un glonț fiecare… ceea ce face două gloanțe…

Și Duroy, rămânând mulțumit de tălmăcire, nu stărui mai mult. Papa Walter îl îmbrățișa:

— Bravo, ați apărat steagul lui „Vie Française”, bravo! Seara, Georges se arătă pe la cele mai însemnate ziare și prin cele mai mari cafenele de pe bulevard. Îl întâlni de două ori pe adversarul său, care se arăta și el.

Nu se salutară. Dacă ar fi fost rănit vreunul, și-ar fi strâns mâinile. De altminteri, fiecare jura cu încredințare că a auzit fluierându-i glonțul celuilalt pe la ureche.

A doua zi, pe la unsprezece dimineața, Duroy primi o albăstrică:

Dumnezeule, cât mi-a fost de frică!

Vino degrabă în strada Constantinopole, să te sărut, amorul meu. Cât ești de viteaz – te ador!

Clo

Se duse la întâlnire și ea i se aruncă în brațe, acoperindu-l de sărutări.

— Oh, dragă, dacă ai ști ce am simțit când am citit ziarele de azi-dimineață! Oh, istorisește-mi! Spune-mi, spune-mi tot! Vreau să știu…

Trebui să povestească cu de-amănuntul. Ea îl întrebă:

— Ce noapte rea trebuie să fi avut înaintea duelului!

— Da’ de unde! Am dormit bine.

— Eu n-aș fi închis ochii. Și pe teren, spune-mi, cum s-a petrecut?

El însăila o istorie dramatică:

— Față în față, la douăzeci de pași, numai de patru ori lungimea odăii ăsteia… Jacques, după ce ne întrebă dacă suntem gata, comandă: „Foc!” Mi-am ridicat brațul îndată, în linia cuvenită, dar greșeala a fost că am ochit capul. Am avut o armă tare și eu sunt obișnuit cu pistoalele slabe în coardă, așa că împotrivirea trăgaciului a făcut ca țeava să se ridice. N-are a face, desigur glonțul n-a trecut departe. Și el trage bine, ticălosul. Glonțul lui mi-a trecut, șuierând, chiar pe lângă tâmplă.

Ea stătea pe genunchii lui, și-l ținea în brațe, parcă pentru a-i împărtăși primejdia. Bolborosea: „Oh, bietul meu drăguț, bietul meu drăguț…”

Apoi, după ce isprăvi de istorisit, ea îi zise:

— Tu nu știi, nu pot să mai trăiesc fără tine! Trebuie să te văd întruna și, cu bărbatul meu în Paris, asta nu-i ușor. Adesea aș avea un ceas slobod dimineața, mai înainte de a te scula tu și aș putea să vin să te sărut, dar nu vreau să mai intru în înspăimântătoarea ta casă. Ce-i de făcut?

Lui îi veni îndată o idee și întrebă:

— Cât plătești tu aici?

— O sută de franci pe lună.

— Ei bine, iau casa pe socoteala mea și mă mut îndată. A mea nu-mi mai ajunge în noua-mi poziție.

Ea cugetă câteva clipe, apoi răspunse:

— Nu. Nu vreau.

El se miră:

— Pentru ce?

— Pentru că…

— Asta nu-i un motiv. Casa asta îmi place foarte mult. Sunt într-însa. Rămân într-însa.

Începu să râdă:

— De altminteri, e pe numele meu.

Dar ea se împotrivea întruna:

— Nu, nu, nu vreau…

— Pentru ce, în sfârșit?

Atunci ea îi șopti încet de tot, cu iubire:

— Pentru că ai s-aduci femei și nu vreau!

El se supără:

— Niciodată, crede-mă, îți făgăduiesc.

— Nu. Știu eu că tot ai s-aduci.

— Îți jur.

— Adevărat?

— Foarte adevărat. Pe cinstea mea!. Asta e casa noastră, numai a noastră.

Ea îl strânse într-un avânt de dragoste:

— Atunci vreau, drăguțul meu. Dar să știi că dacă mă înșeli o dată, numai o dată, totul se va sfârși între noi, se va sfârși pentru totdeauna.

El mai jură cu tot felul de încredințări și rămase știut că se va muta chiar în ziua aceea, ca ea să-l poată vedea când va trece pe acolo. Apoi, ea îi zise:

— În tot cazul, vino la masă duminică. Bărbatul meu te găsește foarte plăcut.

El rămase măgulit.

— A, într-adevăr?…

— Da, l-ai cucerit. Și-apoi, ascultă, mi-ai spus că ai fost crescut într-un castel la țară, nu-i așa?

— Da, pentru ce?

— Atunci, trebuie să cunoști puțin lucrul câmpului.

— Ei bine, vorbește cu el despre grădinărit și semănături; asta îi place mult.

— Bine, n-am să uit.

Ea îl părăsi, după ce-l sărută la nesfârșit, căci duelul o făcuse să-l iubească la nebunie.

Și Duroy se gândea, ducându-se la ziar: „Ce curioasă ființă e asta! Ce cap de pasăre! Mai poți ști ce vrea și ce-i place? Și ce nostimă căsnicie! Ce fantezist va fi pregătit împerecherea acestui bătrân cu descreierata asta? Ce motiv a hotărât pe acest inspector să ia de nevastă pe școlărița asta? Taină! Cine știe? Dragostea poate?”

Apoi încheie: „În sfârșit, e o amantă foarte drăguță; aș fi un dobitoc și jumătate dacă aș scăpa-o din mână.”

— Da.