Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 8

 

Duelul îl făcuse pe Duroy să ajungă între cronicarii de căpetenie de la „Vie Française”; chinuindu-se însă amarnic să descopere vreo idee demnă de interes, se mulțumi să îmbrățișeze chestiunea degradării moravurilor și a caracterelor, a slăbirii patriotismului și a anemierii onoarei franceze. Găsise cuvântul „anemie”, de care era mândru.

Și când doamna de Marelle, căreia nu-i lipsea spiritul zeflemitor al Parisului, nepăsător și fără înconjur, își bătea joc de gogoșile sale, pe care le dezumfla cu câte o vorbă de duh, el răspundea zâmbind: „Lasă, astea îmi fac nume bun pentru mai târziu”.

Locuia acum în strada Constantinopole, unde-și strămutase sipetul, peria, briciul și săpunul, ceea ce alcătuia tot bagajul său. De două sau trei ori pe săptămână, tânăra femeie venea mai înainte de a se scula el, se dezbrăca într-un minut și se strecura în pat tremurând toată de frigul de afară.

Duroy, la rândul său, mânca în fiecare joi în fața familiei și făcea curte bărbatului, vorbindu-i de agricultură; și plăcându-i și lui lucrările câmpului, se afundau uneori așa de mult în vorbă, încât uitau de femeia care dormita pe canapea.

Laurine adormea și ea, când pe genunchii tatălui său, când pe genunchii lui Bel-Ami.

După plecarea ziaristului, domnul de Marelle nu uita niciodată să declare cu tonul său doctrinar cu care spunea cele mai neînsemnate lucruri: „Tânărul ăsta e într-adevăr foarte plăcut. E o minte foarte cultivată.”

Februarie se apropia de sfârșit. Începeai să simți mirosul de viorele pe străzi când treceai dimineața pe lângă căruțele trase de vânzătorii de flori.

Duroy trăia fără niciun nor pe cerul vieții sale.

Dar, într-o noapte, când se întoarse acasă, găsi o scrisoare strecurată pe sub ușă. Se uită la marcă și văzu „Cannes”. O deschise și citi:

Cannes, villa Jolie

Scumpe domn și prieten, mi-ați spus, nu-i așa, că pot să pun temei pe dumneavoastră în orice împrejurare? Ei bine, vă cer un serviciu crud, să veniți să fiți pe lângă mine, să nu mă lăsați singură în cele din urmă momente ale lui Charles, care e pe moarte. Cred că n-are s-o mai ducă nicio săptămână, deși se mai scoală încă, dar doctorul m-a prevenit.

Nu mai am nici tăria, nici curajul să mai văd agonia asta zi și noapte. Și mă gândesc cu spaimă la cele din urmă momente, care se apropie. Nu pot cere asemenea lucruri decât de la dumneavoastră, căci bărbatul meu nu mai are rude. Ați fost camaradul lui; el v-a deschis poarta la ziar. Veniți, vă rog! N-am pe cine să chem.

Credeți-mă prietena dumneavoastră devotată,

Madeleine Forestier

Un sentiment straniu intră în inima lui Georges ca o adiere, un sentiment de mântuire, de spațiu care se întindea înaintea lui și murmură: „Desigur, mă voi duce. Bietul Charles! Ce puțin lucru suntem, la urma urmei!”

Patronul, căruia îi făcu cunoscută scrisoarea tinerei femei, îi dădu învoirea sa mormăind. El zicea întruna: „Dar întoarceți-vă degrabă, ne sunteți de neapărată nevoie”.

Georges Duroy plecă la Cannes a doua zi cu acceleratul de șapte, după ce înștiința familia de Marelle printr-o telegramă. Ajunse a doua zi pe la patru seara.

Un hamal îl călăuzi la vila Jolie, zidită pe la mijlocul coastei dealului, în acea pădure de brazi populată de case albe, care se întinde de la Cannes până la Golful Juan.

Casa era mică, joasă, în stil italian, la marginea drumului care urcă în zigzag printre copaci, arătând la fiecare cotitură priveliști minunate. Servitorul deschise ușa și strigă:

— Oh, domnule, doamna vă așteaptă cu mare nerăbdare.

— Cum îi merge stăpânului?, întrebă Duroy.

— Oh, deloc bine, domnule. N-o mai duce mult.

Salonul în care intrase tânărul era îmbrăcat într-o stofă trandafirie cu desene albastre. Fereastra largă și înaltă dădea spre oraș și spre mare.

Duroy murmură: „Drace, drăguță casă de țară. De unde naiba au ei atâția bani?”

Un foșnet de rochie îl făcu să tresară.

Doamna Forestier îi întindea amândouă mâinile:

— Cât ești de îndatoritor, ce drăguț lucru că ai venit!

Și-l îmbrățișa deodată. Apoi se priviră.

Era puțin palidă, slăbită; dar tot fragedă și poate mai frumoasă încă, cu aerul ei mai gingaș. Ea murmură:

— E grozav, știe că-i pierdut și mă chinuiește crunt. I-am vestit sosirea dumitale. Dar unde ți-e bagajul?

— L-am lăsat la gară, pentru că nu știam la ce hotel mă vei sfătui să trag ca să fiu cât mai aproape de dumneata, îi răspunse Duroy.

Ea stătu la îndoială, apoi zise:

— Vei trage aici, în vilă. Odaia dumitale chiar e gata. Poate să moară dintr-un moment într-altul, și dacă se va întâmpla noaptea, voi fi singură. Voi trimite să-ți aducă bagajul.

El se închină:

— Cum vrei.

— Acum haide sus, zise ea.

O urmă. Ea deschise o ușă la etaj și Duroy zări lângă o fereastră, așezat într-un jilț și înfofolit în pături, vânăt în lumina roșie a soarelui apunând, un soi de cadavru care îl privea. Abia îl putu recunoaște; mai mult ghici că acel om era prietenul său.

În odaie era un miros de friguri, de ceai de buruieni, de eter, de gudron, acel miros fără nume și greu al caselor în care răsuflă un ofticos.

Forestier își ridică mâna cu greutate și încet:

— Iată-te, zise el, vii să mă vezi murind? Mulțumesc…

Duroy se făcu că râde:

— Să te văd murind! Asta n-ar fi o priveliște plăcută și n-aș alege deloc prilejul ăsta ca să vizitez Cannes. Vin să-ți zic bună ziua și să mă odihnesc puțin.

— Stai jos!, murmură celălalt, și-și plecă capul, cufundat parcă în cugetări deznădăjduite.

Răsufla repede, cu gâfâituri, și uneori scotea un fel de geamăt ca și cum ar fi vrut să amintească mereu celorlalți cât era de bolnav.

Văzând că n-are să mai vorbească deloc, femeia sa se duse să se sprijine de fereastră și zise arătând afară cu capul:

— Privește! Așa-i că-i frumos?

În fața lor, dealul presărat cu vile cobora până în orașul care sta culcat de-a lungul malului în semicerc, cu capul spre dreapta, către întăritura deasupra căreia se ridică vechea cetate pe care se înalță un turn de apărare, și cu picioarele spre stânga, la limba de pământ intrată în mare de la Croisette, în fața ostrovului Lerins. Păreau, aceste insule, două pete verzi în apa cu totul albastră. Iți venea să crezi că pluteau două frunze nemăsurat de mari, atât de lătărețe se vedeau de acolo, de sus.

Și departe de tot, închizând orizontul de dincolo de golf, deasupra întăriturii și a turnului, un nemărginit șir de munți albăstrii zugrăveau pe cerul luminos o linie ciudată și fermecătoare de piscuri, când rotunde, când strâmbe, când ascuțite, și care se sfârșea cu un munte mare, ca o căpățână de zahăr, cu piciorul băgat în mare.

Doamna Forestier îi zise pe nume:

— Estherelul.

Văzduhul de dincolo de vârfurile întunecate era roșu, de un roșu de sânge și de aur la care nu te puteai uita.

Duroy era stăpânit fără de voie de măreția acestui apus.

El murmură, neputând găsi altă imagine pentru a-și da pe față admirația sa:

— O, da, asta te copleșește!

Forestier ridică ochii spre femeia sa și zise:

— Dă-mi puțin aer.

— Bagă de seamă, e târziu, soarele apune, ai să răcești iară și știi cât de rău îți face în starea ta, îi zise ea.

El făcu din mână o mișcare de neastâmpăr, dar slabă, care ar fi voit să fie o lovitură de pumn și murmură cu o strâmbătură de mânie, o strâmbătură de om care moare, care îi arăta subțirimea buzelor, slăbiciunea feței și ridicătura oaselor:

— Îți spun că mă-năbuș. Ce-ai să folosești dacă am să mor c-o zi mai degrabă sau mai târziu, o dată ce-s pe ducă…

Ea deschise fereastra.

Aerul care intră îi apucă fără de veste pe tustrei ca o dezmierdare. Era un vântișor de mare încet, călduț, pașnic, un vântișor de primăvară hrănit deja de mirosul copăceilor și al florilor îmbătătoare care cresc pe acest deal. Se putea desluși un miros puternic de rășină și de eucalipt.

Forestier îl înghițea cu o răsuflare scurtă și chinuitoare. Zgâria cu unghiile brațul jilțului și zise cu un glas încet, șuierător, furios:

— Închide fereastra! Îmi face rău. Mai bine aș crăpa într-o pivniță!

Și femeia închise fereastra încet, apoi privi departe, cu fruntea lipită de geam.

Duroy nu se simțea deloc bine și ar fi vrut să vorbească cu bolnavul. Dar nu-i venea nimic în gând care ar fi putut să-l îmbărbăteze.

— Cum, nu ți-e mai bine de când ești aici?, îngăimă el.

Celălalt ridică din umeri cu o nerăbdare de om care duce o mare povară:

— Vezi bine.

Și plecă din nou capul. Duroy zise iar:

— La naiba, e strașnic de bine aici, față de Paris. Acolo e încă toiul iernii. Ninge, cade grindină, plouă, e întuneric că trebuie să aprinzi lămpile de la trei ceasuri după-amiază.

— Nimica nou la ziar?, întrebă Forestier.

— Nimic. A fost luat ca să-ți ție locul micul Lacrin, care a ieșit de la „Voltaire”; dar nu-i destul de copt. E vremea să te întorci!

Bolnavul bolborosi:

— Eu? Am să mă duc să fac de-acum cronici la șase picioare sub pământ.

Gândul neclintit venea ca un sunet de clopot cu prilejul oricărui lucru, se ivea neîncetat în fiecare cugetare, în fiecare frază. Urmă o tăcere lungă; o tăcere dureroasă și adâncă, împurpurarea asfințitului slăbea din ce în ce; și munții se făceau negri pe cerul roșu care se întuneca. O umbră colorată, un început de noapte, ce mai păstra licăriri de jăratec care moare, intra în odaie, vopsea parcă mobilele, pereții, zugrăveala, ungherele, cu o culoare de cerneală amestecată cu purpură. Oglinda de pe sobă răsfrângea orizontul, părea o placă de sânge.

Doamna Forestier nici nu se clintea, tot în picioare, cu spatele la ce se petrecea în odaie, cu fața lipită de geam.

Și Forestier începu să vorbească cu un glas întretăiat, gâfâit, sfâșietor:

— Câte asfințituri de soare am să mai văd încă?… opt, zece… cincisprezece sau douăzeci… poate treizeci, mai mult nu… Voi mai aveți vreme, voi… eu, s-a sfârșit… Și asta va dăinui…, după mine ca și când aș fi aici…

Rămase mut câteva minute, apoi urmă:

— Toate câte le văd mă fac să mă gândesc că nu le voi mai vedea peste câteva zile… E grozav… Nu voi mai vedea nimic… nimic din câte există… cele mai mici lucruri de toate zilele… paharele… farfuriile… paturile pe care te odihnești așa de bine… trăsurile. Ce bine e să te preumbli cu trăsura, seara… cât îmi erau de dragi toate acestea!

Făcea cu degetele ambelor mâini o mișcare nervoasă și ușoară, parcă ar fi cântat la pian pe amândouă brațele jilțului. Și orice tăcere a sa era mai îngrozitoare decât vorbele, așa de bine se vedea la ce lucruri înspăimântătoare se gândește.

Și Duroy își aduse aminte deodată de cele zise de Norbert de Varenne cu câteva săptămâni mai înainte: „Eu acum văd moartea așa de aproape că-mi vine să întind brațele ca s-o resping… O întâlnesc pretutindeni. Gângăniile strivite pe drum, frunzele care cad, părul alb zărit în barba unui prieten îmi sfâșie inima și-mi strigă: Iat-o!”

În ziua aceea nu înțelesese; acum, privindu-l pe Forestier, înțelegea. Și o mâhnire necunoscută, cumplită pătrundea în el, cum ar fi simțit în preajma sa, aproape de tot, în jilțul acesta unde gâfâia acest om, scârboasa moarte. Îi venea să se scoale, să plece, să fugă, să se întoarcă la Paris pe dată! O, dacă ar fi știut, n-ar fi venit.

Noaptea se împrăștiase acum în odaie parcă ar fi căzut o cernire grabnică pe acest om care murea. Numai fereastra se mai vedea încă, zugrăvind în pătratul său mai luminat silueta nemișcată a tinerei femei.

Și Forestier întrebă iritat:

— Ei bine, azi nu s-aduce lampa? Iată ce înseamnă a purta de grijă unui bolnav.

Umbra care se zugrăvea pe geamuri fugi și în casă se auzi sunetul unui clopoțel electric.

Îndată intră un servitor cu o lampă pe care o puse pe sobă. Doamna Forestier îi zise soțului său:

— Vrei să te culci sau te dai jos să cinezi?

— Mă dau jos, murmură el.

Și așteptarea mâncării îi sili să mai stea încă aproape un ceas nemișcați, tustrei, abia rostind când și când o vorbă, o vorbă zadarnică, banală, parc-ar fi fost primejdios, tainic de primejdios, să lași să țină mai multă vreme tăcerea asta, să lași să se sleiască aerul mut al acestei odăi, al acestei odăi în care se învârtea moartea.

În sfârșit, se vesti cina.

Lui Duroy i se păru lungă, fără sfârșit. Nu vorbeau, mâncau fără zgomot, apoi fărâmau pâinea cu buricul degetelor. Și servitorul își făcea slujba, umbla, se ducea și venea fără să i se audă pașii, căci, târșâitul tălpilor iritându-l pe Charles, omul se încălța cu papuci. Numai tic-tacul aspru al unui ceasornic de lemn tulbura liniștea pereților cu mișcarea lui mecanică și regulată.

Cum sfârșiră masa, Duroy, făcându-se că-i obosit, se retrase în odaia sa și, cu coatele pe fereastră, începu să privească luna plină în mijlocul cerului, ca un glob de lampă nemăsurat, care arunca asupra zidurilor albe ale vilelor lumina sa uscată și învăluitoare și care presărase marea cu un soi de solzi de lumini mișcătoare și dulci. Și căuta un motiv ca să plece mai iute, scornind șiretlicuri, telegrame, o chemare înapoi din partea domnului Walter.

Dar intențiile sale de fugă i se părură mai greu de pus în practică când se sculă a doua zi.

Doamna Forestier are să-i priceapă toate șurubăriile și el are să piardă din pricina păcătoșeniei tot folosul devotamentului său. Își zise: „Phii! Asta mă plictisește; ei bine, atâta pagubă, în viață sunt și momente neplăcute; și apoi nu va ține, poate, mult.”.

Era o zi senină, ireal de albastră, de acel albastru din sud care îți umple inima de bucurie; și Duroy coborî până la mare, socotind că e prea devreme ca să-l vadă pe Forestier.

Când se întoarse ca să prânzească, servitorul îi zise:

— Domnul a întrebat de dumneavoastră de două sau de trei ori deja. Dacă vreți, urcați-vă la dumnealui…

Se urcă. Forestier părea că doarme într-un jilț. Soția sa citea, lungită pe canapea.

Bolnavul ridică capul. Duroy întrebă:

— Ei bine, cum îți merge? Arăți mult mai bine în dimineața asta.

— Da, mai bine, sunt mai în putere, murmură Forestier. Prânzește repede cu Madeleine, ca să mergem să facem o plimbare cu trăsura.

Tânăra femeie, cum rămase singură cu Duroy, îi zise:

— Iată! Acum se crede scăpat. De azi dimineață nu face decât planuri. O să mergem peste puțin în Golful Juan să cumpărăm faianțe pentru casa noastră de la Paris. El vrea să iasă cu orice preț, dar mi-e frică grozav de vreo nenorocire. N-are să poată suferi hurducăturile trăsurii.

Când sosi landoul, Forestier scoborî scările una câte una, sprijinit de servitorul său.

Dar cum zări trăsura ceru s-o descopere.

— Ai să răcești! Asta-i o nebunie, se împotrivi femeia.

— Nu, așa o să merg mult mai bine. O simt eu, îi răspunse el îndărătnic.

Trecură mai întâi pe drumurile acelea umbroase care merg necontenit printre două grădini și care fac din Cartnes un soi de parc englezesc, apoi dădură în drumul spre Antibes, de-a lungul mării.

Forestier arăta locurile.

Mai întâi – vila contelui de Paris. Apoi altele. Era vesel, de o veselie voită, nefirească și slabă, de osândit. Ridică degetul neavând deloc putere să ridice brațul:

— Uită-te, iată insula Sainte Marguerite și castelul din care a fugit Bazaine. A fost o lecție bună istoria aceea.

Apoi își aduse aminte de regiment, rosti nume de ofițeri care le aminteau o mulțime de întâmplări.

Dar deodată, drumul cotind, li se arătă Golful Juan întreg, cu satul său alb în depărtare și limba intrată în mare la Antibes la celălalt capăt.

Și Forestier, cuprins fără veste de o bucurie copilărească, îngăimă:

— Ah! Escadra, ai să vezi îndată escadra!

În mijlocul golfului se zăreau, într-adevăr, vreo șase nave mari care păreau niște stânci acoperite de ramuri. Erau ciudate, pocite, peste măsură de mari, cocoșate, cu turnuri, cu pliscuri care se cufundau în apă parcă spre a prinde rădăcină sub mare.

Nu-ți venea să crezi că lucrurile acestea s-ar putea mișca, s-ar putea duce din loc în loc, așa păreau de grele și prinse de fund. Și o baterie mișcătoare, rotundă, înaltă, în formă de observator, semăna cu acele faruri zidite pe stânci, în mijlocul mării. Și pe lângă ele trecea o corabie mare de negoț, cu trei catarge, ca să iasă la larg, cu pânzele întinse și vesele. Era gingașă și drăguță pe lângă dihăniile astea de război, dihănii de fier, dihănii urâte, cinchite pe apă.

Forestier se forța să le recunoască.

Le zicea pe nume – „Colbert”, „Sufren”, „Amiral-Duperre”, „Redutabilul”, „Devastarea”, apoi se întorcea:

— Nu, nu, mă înșel, astălaltă-i «Devastarea»! Ajunseră dinaintea unui soi de cort mare, pe care citeai:

„Faianțe artistice din Golful Juan”, și trăsura, cotind pe lângă verdeață, se opri înaintea ușii.

Forestier voia să cumpere două vase ca să le pună în biblioteca sa. Neputând deloc să coboare, i se aduceau la trăsură mostre una după alta.

Se hotărî cu greu ce să aleagă, sfătuindu-se cu soția sa și cu Duroy:

— Știi, pentru mobila din spatele cabinetului meu. Stând pe fotoliu, o am necontenit dinaintea ochilor. Țin la o formă veche, la o formă greacă.

Cerceta probele, cerea altele, le lua iar pe cele dinainte. În fine, se hotărî; și plătind, ceru să-i fie trimise îndată acasă:

— Mă întorc la Paris peste câteva zile!, zicea el.

Se întoarseră spre casă, dar în lungul golfului îi lovi pe neașteptate un puternic curent de aer, rece, și bolnavul începu să tușească.

Mai întâi nu fu nimic, un mic acces; dar se înteți, ajunse neîntrerupt, apoi se schimbă într-un fel de sughiț, de horcăială. Forestier se-năbușea și, ori de câte ori voia să răsufle, tușea îi sfărâma pieptul, ieșită din fundul plămânilor. Nimic nu-l liniștea, nimic nu-l potolea. A trebuit să fie dus pe brațe din landou în odaia sa.

Și Duroy, care îl ținea de picioare, simțea scuturătura lor la fiecare spasm al plămânilor lui.

Căldura patului nu-i opri deloc accesul, care ținu până la miezul nopții; apoi narcoticele, în sfârșit, amorțiră spasmele de moarte ale tusei. Și bolnavul rămase până-n ziuă întins pe pat cu ochii deschiși.

Cele dintâi cuvinte le rosti ca să vină bărbierul, căci îi plăcea să se radă în fiecare dimineață. Se ridică să-l radă; dar trebuiră să-l culce îndată și începu să răsufle așa de scurt, de aspru, de chinuitor, încât doamna Forestier, înspăimântată, trimise să scoale pe Duroy, care se culcase, ca să-l roage să se ducă după doctor.

El îl aduse aproape într-o clipă pe doctorul Gavaut, care prescrise o băutură și dădu câteva sfaturi; dar când ziaristul îl petrecu ca să-i afle părerea îi zise:

— E agonia, mâine dimineață va fi mort. Vestiți din vreme pe sărmana femeie și trimiteți după un preot. Eu nu mai am niciun rost. Sunt însă cu totul la dispoziția dumneavoastră.

Duroy trimise după doamna Forestier:

— Are să moară peste puțin. Doctorul m-a sfătuit să trimitem după un preot. Ce ai de gând să faci?

Ea stătu pe gânduri mult, apoi cu un glas încet, după ce cântărise totul, zise:

— Da, așa e mai bine în mai multe privințe. Am să-l pregătesc, am să-i spun că preotul dorește să-l vadă. În sfârșit, voi vedea. Ar fi bine dacă te-ai duce să cauți unul, un preot, și să-l aduci. Caută unul care să nu facă multe nazuri. Alege pe unul care să se mulțumească cu spovedania și să ne scutească de rest.

Tânărul aduse un preot bătrân, îndatoritor, care se lăsă după voia lor. Cum intră la cel în agonie, doamna Forestier ieși și se așeză împreună cu Duroy în odaia de alături.

— Asta l-a toropit, zise ea. Când i-am spus de preot, a făcut o mutră înspăimântătoare parcă… parcă ar fi simțit… simțit… o sunare… pricepi… A înțeles că s-a isprăvit de-acum, că i-a sunat ceasul.

Ea era foarte palidă. Urmă:

— Nu voi uita niciodată fața sa. Desigur, în clipa aceea a văzut moartea. A văzut-o…

Îl auzeau pe preot care vorbea cam tare, fiind puțin surd, și care zicea:

— Dar nu, nu sunteți așa de rău. Sunteți bolnav, dar nicidecum în primejdie. Și dovadă e că vin ca prieten, ca vecin.

Nu putea să audă deslușit ceea ce spunea Forestier. Bătrânul urmă:

— Nu, n-am să vă împărtășesc. Vom vorbi de asta când veți fi mai bine. Dacă vreți să vă folosiți de vizita mea, pentru a vă mărturisi, de pildă, voi fi foarte mulțumit. Eu sunt un păstor și nu las din mână niciun prilej pentru a-mi aduna oile.

Urmă o tăcere lungă. Desigur, vorbea Forestier cu glasul lui gâfâitor și stins. Apoi, deodată, preotul rosti, cu un glas deosebit, cu un glas de slujitor în altar:

— Mila lui Dumnezeu este fără de margini! Spune Confiteor, fiule. L-ai uitat poate, dar am să te ajut eu. Spune după mine: Confiteor Deo omnipotenți… Beatae Mariae semper virgini …

Preotul se oprea din când în când ca să dea răgaz celui care murea să-l ajungă. Apoi zise:

— Acum, mărturisește-te…

Tânăra femeie și Duroy nici nu se clinteau, cuprinși de o tulburare necunoscută, mișcați de o așteptare chinuitoare. Bolnavul murmurase ceva.

Preotul repeta:

— Ai făptuit greșeli… de ce fel, fiule? Tânăra femeie se sculă și spuse:

— Să mergem acum puțin în grădină. Nu trebuie să-i ascultăm tainele.

Și se duseră să se așeze pe o bancă înaintea ușii, sub un trandafir înflorit și lângă un strat de garoafe care răspândeau în aerul curat mirosul lor puternic și dulce.

Duroy, după câteva minute de tăcere, întrebă:

— Te vei întoarce târziu la Paris?

— O, nu! Cum se va sfârși totul, mă voi întoarce degrabă, răspunse ea.

— Peste vreo zece zile?

— Da, cel mult.

— Vasăzică n-are nicio rudă?

— Niciuna, afară de veri. Tatăl său și mama sa au murit când era copil încă.

Priveau amândoi un fluture care-și culegea hrana de pe garoafe, mergând de la una la alta cu o repede fâlfâire de aripi, care nu încetau să bată nici după ce se așeza pe floare. Și rămaseră multă vreme tăcuți.

Servitorul veni să-i înștiințeze că „părintele isprăvise”. Și ei urcară împreună.

Forestier părea că a mai slăbit încă din ziua trecută.

Preotul îi ținea mâna.

— La revedere, fiule, voi veni mâine dimineață. Și plecă.

Cum ieși preotul, bolnavul, care gâfâia, încercă să-și ridice amândouă mâinile spre soția sa și bolborosi:

— Scapă-mă… scapă-mă… dragă… nu vreau să mor… nu vreau să mor… Oh, scăpați-mă… Spuneți ce să fac, duceți-vă la doctor… Voi lua orice… Nu vreau… Nu vreau…

Plângea.

Lacrimi mari îi curgeau din ochi, una câte una, pe obrajii topiți; și unghiurile slabe ale gurii i se încrețeau ca la copii când sunt supărați. Mâinile sale, căzute din nou pe pat, începură o mișcare neîntreruptă, rară și regulată, parcă spre a găsi ceva pe plapumă.

Soția sa, care începea și ea să plângă, îngăimă:

— Dar nu, nu-i nimic. E o criză, mâine îți va fi mai bine, ai ostenit ieri cu preumblarea ceea.

Răsuflarea lui Forestier era mai repede decât a unui câine care a alergat, atât de grăbită că nici nu puteai s-o numeri și atât de slabă că abia se auzea.

— Nu vreau să mor!, zicea el întruna. Oh, Dumnezeule… Dumnezeule… Dumnezeule… ce are să mi se întâmple? N-am să mai văd nimic… nimic… niciodată… Oh, Dumnezeule!

Privea înaintea lui ceva nevăzut pentru alții și scârbos, iar spaima se vedea în ochii lui nemișcați. Mâinile urmau necontenit acea mișcare obositoare.

Deodată îl zgâlțâi un fior neașteptat, care alergă de la un capăt la altul al trupului său și bolborosi:

— Țintirimul… eu… Dumnezeule! Și nu mai vorbi nimic.

Stătea nemișcat, pierdut și gâfâind.

Vremea trecea; amiaza sună la ceasornicul unui turn din apropiere. Duroy ieși din odaie ca să se ducă să mănânce ceva. Se întoarse după un ceas. Doamna Forestier nu voi să ia nimic. Bolnavul nu se mai clintise. Își târa necontenit degetele-i slabe pe plapumă, parcă spre a o trage pe fața sa.

Tânăra femeie stătea într-un jilț la piciorul patului. Duroy își puse altul lângă dânsa și așteptară în tăcere.

Venise o asistentă, trimisă de doctor; ea dormita lângă fereastră.

Duroy însuși începea să ațipească, când avu senzația că se întâmplă ceva neobișnuit. Își deschise ochii tocmai la vreme pentru a-l vedea pe Forestier închizându-i pe ai săi ca două lumini ce se sting. Un mic sughiț mișcă gâtlejul celui care murea și două șiroaie mici de sânge se iviră în unghiurile gurii sale, apoi curseră pe cămașă. Mâinile sale conteniră febrila lor preumblare. Nu mai răsufla.

Femeia sa înțelese și, scoțând ceva ca un strigăt, căzu în genunchi plângând în hohote, cu capul în plapumă. Georges, înmărmurit și speriat, făcu mașinal semnul crucii. Asistenta, trezindu-se, se apropie de pat: „S-a sfârșit!”, zise ea. Și Duroy, care-și venea în fire, murmură cu un oftat de ușurare: „A ținut mai puțin decât credeam.”

După ce se împrăștie cea dintâi spaimă, după vărsarea celor dintâi lacrimi, începură să se îndeletnicească cu cele trebuitoare pentru înmormântare. Duroy alergă până-n seară.

Când se întoarse îi era foarte foame. Doamna Forestier mancă și ea puțin; apoi se așezară amândoi în odaia mortului pentru a-l veghea.

Pe masa de noapte ardeau două lumânări lângă un talger cu puțină apă în care plutea o ramură de mimoză, căci nu găsiseră smiceaua trebuitoare.

Erau singuri, tânărul bărbat și tânăra femeie, lângă dânsul, care nu mai era. Stăteau tăcuți, gândind și privindu-l.

Dar Georges, pe care noaptea îl înfiora lângă acest cadavru, nu-și putea întoarce privirea de la dânsul. Ochiul și mintea sa, atrase, fermecate de acest obraz istovit pe care lumina tremurătoare îl făcea să pară încă și mai scofâlcit, erau ațintite asupra lui. Acesta era prietenul său, Charles Forestier, cu care vorbea chiar ieri! Ce lucru straniu și înspăimântător e acest sfârșit complet al unei ființe! Oh! Își aducea aminte de vorbele lui Norbert de Varenne, chinuit de frica morții.

„Niciodată nu se mai întoarce vreo ființă. Se vor naște milioane și miliarde, aproape la fel, cu ochi, nas, gură, tigvă și înlăuntru o gândire, fără ca vreodată să se mai arate aceasta care era culcată în patul ăsta.”

Trăise câțiva ani, mâncase, râsese, iubise, sperase, ca toată lumea. Și acuma se sfârșise totul pentru dânsul, se sfârșise pentru veșnicie. O viață! Câteva zile și apoi nimica! Ne naștem, creștem, suntem fericiți, așteptăm, apoi murim. Adio! Bărbat sau femeie, tu nu te vei mai întoarce pe pământ! Și totuși fiecare poartă în sine dorința fierbinte și cu neputință de îndeplinit a veșniciei, fiecare e un soi de univers în univers și fiecare se pierde curând fără urmă în gunoiul semințelor noi. Plantele, dobitoacele, oamenii, stelele, luminile, toate se însuflețesc, apoi mor spre a se preschimba. Și niciodată o ființă nu se mai întoarce, musculiță, om sau planetă!

O groază neînțeleasă, nemărginită, zdrobitoare apăsa sufletul lui Duroy, groaza acestui nimic nemărginit, de neînlăturat, care strivește fără contenire toate viețile cele atât de repezi și de ticăloase. Deja își pleca fruntea sub amenințarea ei. Se gândea la muște, care trăiesc câteva ceasuri, la dobitoace, care trăiesc câteva zile, la oameni, care trăiesc câțiva ani, la pământuri, care trăiesc câteva veacuri. Ce deosebire dar, între unele și altele?! Câteva răsărituri de soare mai mult, iată totul.

Își întoarse încet ochii în altă parte, ca să nu mai vadă cadavrul.

Doamna Forestier, cu capul plecat, părea că se gândește și ea la lucruri dureroase. Părul ei bălai îi venea așa de bine pe fața tristă, că o senzație dulce ca atingerea unei speranțe trecu prin inima tânărului. De ce să se întristeze așa când avea încă atâția ani înaintea sa?

Și începu s-o privească cu de-amănuntul. Ea nu băgă de seamă, pierdută în gânduri. El își zicea: „Iată, la urma urmei, singurul lucru bun în viață: iubirea! Să ții în brațe o femeie îndrăgită! Asta e marginea fericirii omenești.”

Cât noroc avusese acest mort, că întâlnise această tovarășă deșteaptă și fermecătoare! Cum se cunoscuseră oare? Cum primise ea să se mărite cu acest tânăr prostuț și sărac? Cum ajunsese să facă ceva dintr-însul?

Atunci, cugetă la toate tainele care se ascund în viața oamenilor. Își aminti de cele ce se șopteau despre contele de Vaudrec care o înzestrase și o măritase, ziceau unii.

Ce va face de-acum? Cu cine se va mărita? Cu un deputat, cum credea doamna de Marelle, sau cu vreun tânăr cu viitor, vreun Forestier mai de seamă? Avea ea planuri, idei hotărâte deja? Cât ar fi dorit să știe! Dar pentru ce această îngrijorare de ceea ce avea să facă ea?

El își puse întrebarea asta și băgă de seamă că neastâmpărul său era cășunat de un gând dintre acelea ascunse, nelămurite, tainice, pe care ni le ascundem nouă înșine și pe care nu le descoperim decât scormonind tocmai în fundul sufletului.

Dar, pentru ce nu ar încerca chiar el cucerirea asta? Cât de tare ar fi, împreună cu dânsa, și cât de temut! Cât de repede și departe ar ajunge împreună cu dânsa, și cu câtă siguranță!

Și de ce n-ar izbuti?

Simțea lămurit că-i place, că îi insuflase mai mult decât simpatie, o afecțiune de acelea care se nasc între două firi asemănătoare și care se nasc și dintr-o atracție reciprocă și dintr-un fel de complicitate mută.

Ea îl știa de deștept, hotărât, stăruitor; putea să aibă încredere în el.

Nu-l făcuse ea să vină în această împrejurare așa de serioasă? Și pentru ce-l chemase? N-avea drept el să vadă în asta un soi de alegere, un soi de mărturisire, un soi de designare? Dacă se gândise la dânsul tocmai în acest moment când avea să ajungă văduvă, asta înseamnă că, poate, cugetase la acela care trebuia să-i fie din nou tovarăș, un nou aliat?

Și îl apucă nerăbdarea de a ști, de a o întreba, de a-i cunoaște gândurile.

Trebuia să plece a treia zi, căci nu putea rămâne singur cu această femeie tânără, în casa asta. Deci trebuia să se grăbească, trebuia, înainte de a se întoarce la Paris, să descopere, cu dibăcie, cu delicatețe, planurile ei, să nu-i dea răgaz să se întoarcă, să se lase înduplecată, poate, de cererile altuia și să se lege prin făgăduință.

Tăcerea din odaie era adâncă, nu se auzea decât limba pendulei care bătea pe sobă tic-tacul său metalic și regulat.

El murmură:

— Trebuie să fii foarte obosită.

— Da, dar mai mult de întristare, răspunse ea.

Zgomotul glasului lor, care suna straniu în această încăpere sinistră, îi sperie. Și cătară deodată spre fața mortului ca și când s-ar fi așteptat să-l vadă mișcându-se, să-l audă vorbind cu dânșii, cum făcea cu câteva ceasuri mai înainte.

Duroy urmă:

— Oh! E o teribilă lovitură pentru dumneata și o schimbare atât de completă în viața dumitale, o adevărată năruire a inimii și a vieții întregi.

Ea oftă lung fără să răspundă. Duroy urmă:

— E atât de trist pentru o femeie tânără când rămâne așa de singură cum o să fii dumneata…

Apoi tăcu. Ea nu zise nimica.

— În orice caz, știi înțelegerea noastră. Poți să faci cu mine ce vrei. Sunt al dumitale, îngăimă el.

Ea îi atinse mâna aruncând asupră-i o privire din acelea melancolice și dulci care pătrund în noi până în măduva oaselor:

— Mulțumesc, ești bun, foarte bun. Dacă aș îndrăzni și dacă aș putea să fac ceva pentru dumneata, aș zice și eu: Pune temei pe mine!

El luase mâna ce-i întindea și o ținea în ale sale, strângând-o, cu o dorință fierbinte de a o săruta. În sfârșit, se hotărî și apropiind-o încet de gură, ținu mult timp lipită de buzele sale pielea fină, puțin caldă, înfrigurată și parfumată.

Apoi, când simți că dezmierdarea asta prietenească începe să fie prea lungă, îi dădu drumul încetișor.

Mâna căzu încet pe genunchii tinerei femei, care rosti cu seriozitate:

— Da, o să fiu cu totul singură, dar am să mă silesc să fiu curajoasă.

Duroy nu știa cum să-i dea a înțelege că ar fi fericit, foarte fericit să o aibă de soție. Desigur, nu putea să-i spună așa ceva în ceasul acesta, în acest loc, față cu acest trup; totuși, i se părea că ar fi cu putință să găsească o frază de acelea nehotărâte, cumsecade și complicate, care au înțelesuri ascunse în dosul cuvintelor și care spun tot ceea ce voiești prin întreruperile lor meșteșugite.

Dar îi stingherea cadavrul, cadavrul țeapăn, întins dinaintea lor, și pe care-l simțeau între ei. De câtva timp, de altminteri, lui Duroy i se părea că simte în aerul închis un miros care da de bănuit, o duhoare venită din acest piept putrezit, cea dintâi duhoare de stârv pe care sărmanii morți întinși pe masă o aruncă rudelor care îi veghează, duhoare îngrozitoare cu care umplu în curând cutia găunoasă a sicriului lor.

Duroy întrebă:

— Nu s-ar putea deschide puțin fereastra? Mi se pare că aerul e stricat.

— Cum nu. Băgasem și eu de seamă.

El se duse la fereastră și o deschise. Toată răcoarea mirositoare a nopții intră, tulburând flacăra celor două lumânări aprinse pentru mort. Luna răspândea, ca și în seara trecută, lumina sa bogată și liniștită pe zidurile albe ale vilelor și pe nemărginita velință strălucitoare a mării. Duroy, răsuflând din adâncul plămânilor, se simți deodată cuprins din toate părțile de speranțe și parcă săltat de apropierea dătătoare de fiori ai fericirii.

— Vino să te răcorești puțin, e o vreme minunată! Ea veni liniștit și se rezemă pe coate lângă dânsul. Atunci el murmură, cu glas încet:

— Ascultă-mă și pricepe bine ceea ce vreau să-ți spun. Nu te supăra, mai cu seamă că-ți vorbesc de asemenea lucru într-un astfel de moment, dar te voi părăsi poimâine și când te vei întoarce la Paris va fi poate prea târziu. Iată! Nu-s decât un biet om fără stare și care trebuie să-și creeze de acuma o poziție, după cum știi. Dar am voință, puțină inteligență, pe cât cred, și sunt pe calea cea bună. Un om care și-a făcut stare, știi unde a ajuns; unul care începe, nu știi unde va ajunge. Atât mai rău sau atât mai bine. În sfârșit, ți-am spus odată, la dumneata acasă, că visul meu cel mai scump ar fi fost să iau o femeie ca dumneata. Îți repet azi dorința asta. Nu-mi răspunde. Lasă-mă să urmez. Asta nu e o cerere. Locul și momentul ar face-o scârboasă. Țin numai la atâta, ca să nu te las în neștiință, că dumneata poți să mă faci fericit cu o vorbă, că poți să faci din mine un prieten, sau un frate, sau chiar un soț, cum vrei, și că inima și ființa mea sunt ale dumitale. Nu vreau să-mi răspunzi acum; ba, nici nu vreau să mai vorbim acum de asta. Când ne vom vedea la Paris, mă vei încunoștința de ceea ce ai hotărât. Până atunci, nicio vorbă, nu-i așa?

Înșirase astea fără s-o privească, parc-ar fi semănat dinainte-i cuvintele în întunecime.

Și ea părea că n-a auzit, atât de nemișcată rămăsese, privind și ea dinainte-i, cu ochii ațintiți în gol, nemăsurata priveliște palidă, luminată de lună.

Ei rămaseră multă vreme alături, cu coatele lipite, tăcuți și gânditori. Apoi ea murmură:

— E cam frig…

Întorcându-se, se duse spre patul mortului. El o urmă.

Când se apropie, simți că într-adevăr Forestier începea să miroasă; și își îndepărtă jilțul, căci n-ar fi putut suferi mult acest miros de putreziciune.

— Va trebui să fie pus în coșciug chiar dimineață, zise el.

— Da, da, s-a hotărât; are să vină stolerul pe la opt ceasuri, îi răspunse ea.

Și Duroy oftă: „Sărmanul băiat!”. Ea scoase, la rându-i, un lung oftat de resemnare sfâșietoare.

Se uitau la dânsul mai rar, obișnuiți deja cu ideea acestei morți, începând a se învoi în minte cu această nimicire care, odinioară încă, îi revolta și-i mânia pe dânșii care erau tot muritori.

Nu mai vorbeau, urmau să vegheze cum se cade, fără să doarmă. Dar către miezul nopții ațipi mai întâi Duroy. Când se deșteptă văzu că doamna Forestier dormita și ea și așezându-se mai în voie închise din nou ochii, bombănind în sine: „La dracu’! E mai bine în așternut, la urma urmei.”

Un zgomot neașteptat îl făcu să tresară. Intră asistenta. Era deja ziuă. Tânăra femeie, pe jilțul din fața sa, părea nedumerită ca și el. Era cam palidă, dar tot drăguță, fragedă, gingașă, cu toate că petrecuse noaptea pe un scaun.

Apoi, uitându-se la cadavru, Duroy tresări și strigă:

— Oh! Uite barba! Această barbă crescuse în câteva ceasuri, pe carnea asta care se descompunea, cum ar fi crescut în câteva zile pe fața unui om viu. Și rămaseră înspăimântați în fața acestei vieți care urma mai departe pe acest mort, ca dinaintea unei amenințări supranaturale de înviere, dinaintea unui lucru din acelea nefirești, înspăimântătoare care răstoarnă și zăpăcesc mintea.

Apoi se duseră amândoi să se odihnească până la unsprezece ceasuri. Pe urmă îl puseră pe Charles în sicriu și îndată se simțiră ușurați, înseninați.

Se așezară unul în fața altuia, cuprinși de dorința de a vorbi de lucruri mângâietoare, mai vesele, de a intra din nou în viață, deoarece sfârșiseră cu mortul.

Pe fereastra, deschisă în lături, intra căldura dulce a primăverii, aducând mireasma îmbălsămată a stratului de garoafe înflorite înaintea ușii.

Doamna Forestier îl îmbie pe Duroy să se plimbe prin grădină și începură să umble încet, înghițind cu nesaț aerul călduț plin de mirosul brazilor și al eucalipților.

Și, deodată, ea începu să vorbească, fără a-și întoarce capul spre dânsul, cum făcuse și el noaptea trecută, sus, la fereastră. Ea rostea vorbele cu un glas încet și serios:

— Ascultă, scumpe prietene, m-am gândit bine… deja… la ceea ce mi-ai spus și nu vreau să te las să pleci fără niciun cuvânt din partea mea. De altminteri, nu-ți voi spune nici da, nici nu. Vom aștepta, vom vedea, ne vom cunoaște mai bine. Cugetă mult, te sfătuiesc. Nu da ascultare unei aprinderi prea ușuratice. Și, îți vorbesc de asta, chiar mai înainte ca sărmanul Charles să fie pus în mormânt, pentru că este neapărată nevoie, în urma celor ce mi-ai spus, să știi bine cine sunt, spre a nu te hrăni mult timp cu gândul pe care mi l-ai arătat, dacă nu ești de un… de un… caracter așa încât să mă înțelegi și să mă suferi.

Înțelege-mă bine! Căsătoria nu e un lanț pentru mine, ci o tovărășie. Cu alte cuvinte, să fiu liberă, cu totul liberă, în faptele mele, în treburile mele, în ieșirile mele de acasă, întotdeauna. N-aș putea să sufăr nici supraveghere, nici gelozie, nici vorbă asupra purtării mele. M-aș însărcina bineînțeles să nu compromit niciodată pe bărbatul pe care l-aș lua, să nu-l fac niciodată de râs și de ocară. Dar ar trebui de asemenea ca și bărbatul acesta să se însărcineze să vadă în mine o egală, o aliată și nu o ființă mai de jos sau o soție ascultătoare și supusă. Ideile mele, știu, nu-s ca ale tuturor, dar nu le voi schimba deloc. Asta-i.

Adaug și eu: Nu-mi răspunde, ar fi nefolositor și necuviincios. Ne vom vedea și, poate, vom vorbi din nou despre toate astea mai târziu.

Acum, mai preumblă-te puțin pe aici. Eu mă întorc la dânsul. Adio, pe deseară!

El îi sărută mâna lung și se duse fără să spună niciun cuvânt.

Seara, nu se văzură decât în timpul cinei. Apoi urcară în odăile lor, amândoi morți de oboseală.

Charles Forestier fu îngropat a doua zi, fără niciun alai, în țintirimul din Cannes. Și Georges Duroy se hotărî să plece cu acceleratul de Paris, care trecea la unu și jumătate.

Doamna Forestier îl petrecu la gară. Se preumblau liniștiți pe peron, așteptând ceasul de plecare, și vorbeau despre lucruri fără nicio însemnătate.

Trenul sosi la timp, un adevărat accelerat, alcătuit numai din cinci vagoane.

Ziaristul își alese locul, apoi coborî iară ca să mai vorbească vreo câteva clipe cu dânsa, apucat deodată de o întristare, de o mâhnire, de o părere de rău mistuitoare că se despărțea de dânsa, parc-ar fi pierdut-o pentru totdeauna.

Un funcționar strigă: „Marseille, Lyon, Paris, urcați!” Duroy se sui, apoi se sprijini cu coatele de cerceveaua geamului ca să-i mai spună câteva cuvinte. Locomotiva fluieră și șiragul începu să se miște încetișor.

Tânărul, aplecat afară din vagon, se uita la tânăra femeie, nemișcată, de pe peron și care îl urmărea cu privirea. Și deodată, când era s-o piardă din vedere, îi aruncă o sărutare cu amândouă mâinile.

Ea i-o înapoie cu o mișcare mai ascunsă, mai șovăitoare, neîmplinită.