Blestemul bardului
De Uhland
A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare,
Strălucitor departe pîn' la albastra mare,
Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee.
Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut.
În tron de fier sta palid și de supuși temut ;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Și bici e tot ce spune, și sînge-i tot ce scrie.
Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit ;
Pășea alături sprinten tovarășul iubit.
— Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin,
Adînc din pieptu-ți smulge și cîntă viers deplin.
Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel.
Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau ;
Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau :
El — fioros ca zarea din noduri sîngerată.
Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată.
Și unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adînc vrăjește harfa ce clocote năvalnic ;
Dar glasul tînăr urcă divin răsunător,
Bătrînul parcă cheamă al duhurilor cor...
Ei cîntă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Și dulcea primăvară, și dragostea nebună ;
Ei cîntă tot ce-ncîntă viața pe pămînt,
Ei cîntă tot ce-i mîndru și-nălțător și sfînt
Curtenii cei mai trufași stau cu plecate frunți,
Înduioșați ascultă oștenii cei mai crunți ;
Crăiasa, aiurită de dor și chin nespus,
Aruncă de la sînu-i un trandafir, de sus.
— Mi-ați scos din minți poporul, acum femeia vreți ?
Răcnește groaznic craiul țintind pe cîntăreți.
De sus azvîrle spada-i ce fulgere răsfrînge,
Și-n loc de viers de aur, zbucnește-un val de sînge.
Ca risipiți de vifor, toți se trezesc din vis,
Bătrînu-și ia pe brațe tovarășul ucis,
ÎI urcă-n șa, așază mantaua peste el,
Îl leagă drept și iese cu dînsul din castel...
Ci-n fața porții-nalte a stat bătrînul bard :
De-un stîlp de marmur harfa cea fără preț și-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încît și bolți și parcuri înfiorate gem :
— Vai vouă, ziduri mîndre ! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune !
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin și plîngeri,
Pîn' veți cădea trăsnite de-al răzbunării înger !
Vai vouă, mîndre parcuri strălucitoare-n rouă !
Cadavru-acestui tînăr vi-l pun în față vouă,
Să veștejiți ca dînsul, secînd orice izvoare :
Să fiți un loc de spaimă în zile viitoare !
Vai ție, crai sălbatic ! A barzilor urgie !
Deșartă lupta-ți cruntă spre glorie să fie !
Și piară negru-ți nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării !
Strigă bătrînul; cerul îi auzi cuvîntul.
Zidirile-s ruină prin săli vuiește vîntul.
Din fosta slavă numai un stîlp mai stă dovadă,
Și-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...
Zac parcurile moarte și-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei !
Nici un hrisov nu-l scrie, și nici în cîntec nu-i ;
Pierdut, uitat ! Acesta-i blestemul bardului.