Către lună

 

Lună, tu, care te duci peste zi,
O, ce se-ntâmplă cu tine?
Spune, crăiasă a nopților și
Candelă a nopților line!

Torță de-argint ce spânzură-n cer
Tristă, și palidă liră.
Taină a nopții, vrajă, mister,
Cântec în somn ce suspină!

Tu, ce ningi floare de-argint pe alei
Și argintoase prin ramuri,
Faci ca să picure ploi pe scântei,
Pui poleială pe geamuri.

Tu, ce-n frumoasele nopți de florar
Și-n drăgăstoasa lui lună,
Când își recapătă versul ei clar
Privighetoarea nebună,

Tu, care spânzuri o candelă sus,
Albă în noaptea cea sumbră,
Și luminezi pe divinul Isus,
Chipu-i ce luce din umbră,

Tu, ce pe vârfuri de brazi îți strecori
Horbota, albă podoabă,
Duci în genune albastrele flori
Care pălesc prea degrabă.

Tu, care rătăcitoare năluci
Faci să umble-n portaluri,
Negre fantome aduci la răscruci,
Farmec urzești peste valuri.

Tu, care tremuri pe ape ușor
Horbotă albastră și fină,
Faci un palat strălucit dintr-un nor
Și îl inunzi în lumină.

Tu, întristatul, tăcutul străjer,
Crai trist de veghe, când ție
Stelele-ți spun povești de mister,
Tainice-n pacea târzie.

Înger de pază cu braț de argint,
Crainic al nopții senine,
Scuturi în orice ascuns labirint
Dulce parfum de verbine.

Tu, ce ne porți pe drumuri pustii
Până la granița zării
Și strălucești peste dealuri, câmpii
Și ape pustii ale mării...

Tu, ce străbați printr-un nour încet
Ca prin tăcute palate,
Tristă și pală, ca Lady Macbeth,
Ganguri întunecate.

Tu, care tremuri pe trestii și-arunci
Firele lungi de beteală
Și rătăcești prin văi și pe lunci
Tristă și alb-ideală.

Tu, ce fecioarele mi le-ncununi
Cu diademe de rază
Și te-adâncești printre negre genuni
Unde Satana veghează.

Sunet al nopții, duh protector!
Rază eternă și vie,
Duhul meu saltă cuprins de fior
Și preamărire-ți cânt Ție!