Cea din urmă lecție

 

În dimineața aceea întârziasem de la școală și-mi eră frică de ceartă, mai ales că domnul Hamel ne spusese că o să ne asculte participiul, de care habar n-avem. O clipă îmi veni în gând să lipsesc de la lecție și s-o iau razna peste câmp.

Ziua eră așa de caldă și de senină!

Se auzeau mierlele fluierând în crâng și în câmpia Rippert, în dosul fierăstraielor, Prusienii făcând instrucție. Toate astea mă ispiteau mai mult decât regula Participiului. Dar avusei puterea să mă stăpânesc și fugii la școală.

Trecând pe dinaintea primăriei, văzui lume strânsă lângă gardul scund, cu afișele. De doi ani, aci ceteam toate știrile rele, bătăliile pierdute, rechizițiile, ordinile comănduirii; și mă gândeam fără să mă opresc:

— Ce-o mai fi?

Atunci, cum treceam piața alergând, fierarul Wachter, care eră acolo cu ucenicul său și tocmai cetea afișul, îmi strigă:

— Nu te grăbi așa, mititelule; o să ajungi la școală destul de devreme.

Crezui că râde de mine și ajunsei d-abia răsuflând în curtea cea mică a dlui Hamei.

Do obicei, la începutul orei, se făcea o gălăgie strașnică, de s-auzea în stradă: pupitrele deschise și închise, lecțiile pe cari toți deodată le repetau în gura mare, cu urechile astupate ca să poată învăță mai bine, precum și linia lungă a profesorului care bătea în catedră!

— Tăcere!

Aveam de gând să profit de toate acestea, pentru a mă strecură nevăzut la locul meu. Dar tocmai în ziua aceea totul eră liniștit, ca într-o dimineață de Duminecă. Prin fereastra deschisă, îmi vedeam conșcolarii în bănci și pe dl Hamei, care se ivea și iar pierea eu linia de fier subsuoară. Fusei nevoit să deschid ușa și să întru în această liniște sfântă. Își poate oricine închipui cât eram de roșu și cum tremuram.

Dar nu. Dl Hamel se uită la mine fără mânie și îmi zise foarte blând:

— Treci iute la loc, dragă Franț; era să începem fără tine.

Sării peste o banca și mă așezai îndată, la locul meu. Atunci d-abia, venindu-mi puțin in fire, băgai de seamă că profesorul nostru eră îmbrăcat în redingota lui cea frumoasa, verde, cu manișca călcată cu îngrijire și cu tichia de mătasă neagră cusută cu fir, pe care o punea numai în zilele de inspecție și la împărțirea premiilor. De altfel toată clasa avea ceva neobișnuit, sărbătoresc. Ceeace mă miră mai mult, fu când văzui în fundul sălii, așezați pe băncile cari de altădată rămâneau goale, oameni din sat tăcuți ca și noi: bătrânul Hauser cu tricornul lui, fostul primar, fostul poștar și alții. Toată lumea aceasta părea tristă; și Hauser adusese un abecedar vechi cu marginile roase, pe care-l ținea deschis pe genunchi; ochelarii zăceau între fețele abecedarului.

Pe când eu mă miram de toate acestea, dl Hamel se urcase pe cetedra și cu acelaș glas blând și grav, cu care mă primise, ne zise:

— Copii, astăzi e cea din urmă lecție. A venit poruncă de la Berlin ca numai limba germană să se învețe în școlile din Alsacia și Lorena... Noul profesor vine mâne. Azi e cea din urmă lecție franțuzească. Va rog să fiți cu luare aminte.

Vorbele lui îmi răzvrătiră sufletul. A, ticăloșii! Așadar asta scriseseră ei pe afișul de la primărie:

Cea din urmă lecție franțuzească!

Și eu d-abia știam să scriu! Așadar n-am s-o învăț niciodată! O să rămâi cu atâta! Ce rău îmi părea acum de timpul pierdut, de orele când fugeam de la școală, ca să alerg după cuiburi sau să mă dau pe gheață pe Saar! Cărțile pe care cu puțin mai nainte le găseam așa de supărătoare, așa de grele de dus, gramatica, istoria sacră, îmi păreau acum niște vechi prietini, de care cu multă durere mă despărțeam. Tot așa și dl Hamel. Gândul ca o să se ducă, și ca n-o să-l mai văz, mă făcea să uit pedepsele și liniile la palmă.

Bietul om!

În cinstea celei din urmă lecții își pusese el hainele de Duminecă, și acum înțelegeam pentru ce bătrânii din sat s-așezaseră în fundul clasei. Parcă voiau să ne arate cât le părea de rău că nu veniseră mai des la școală. Era un fel de mulțumire ce aduceau dascălului nostru pentru cei patruzeci de ani de muncă neobosită și totdeodată o datorie față de patria pe care o pierdeau.

Cam așa mă gândeam, când profesorul mă chemă la lecție. Ce n-ași fi dat să pot spune fără greșeală vestita regulă a participiilor, tare, deslușit, frumos! — Dar mă încurcai de la cele dintâi vorbe și rămăsei în picioare, zăpăcit, în bancă, rușinat, fără să cutez a ridică ochii. Dl Hamel îmi zise:

— Nu te dojenesc, Franț; ești destul de pedepsit. Vezi, așa e: în toate zilele ne zicem: Lasă, mai e timp. Și la urmă iată ce ni-se întâmplă ... Da, acesta a fost păcatul mare al Alsaciei noastre, de a amână întotdeauna învățătura pe altă zi. Acum dușmanii noștrii au tot dreptul să ne zică: «Și ce! Pretindeți că sunteți Francezi și voi nu știți nici vorbi nici scrie limba voastră?» Dar în toate astea nu ești tu cel mai vinovat, dragă Franț. Toți purtăm vina.

— Părinții voștri n-au stăruit destul ca să învățați carte. Le venia mai bine să vă trimită la lucrul câmpului sau să vă puie la tors ca sa câștige câțiva gologani mai mult. Și chiar eu, nu sunt și eu vinovat? De câte ori nu v-am pus să-mi udați grădina in loc să vă las să învățați? Și când îmi venea pofta să plec la pescuit de păstrăvi, sfiitu-m-am vre-odată să vă trimit acasă?...

Apoi, dintr-una într-alta, dl Hamel începu să ne vorbească de limba franceză, zicând că e cea mai frumoasă limbă din lume, cea mai limpede, cea mai trainică; că trebuie s-o păstrăm și să n-o uităm niciodată, pentru că un popor când ajunge în robie, câtă vreme își păstrează bine limba, e ca și cum ar avea la dânsul cheia temniței sale. Apoi, luă o gramatică și ne ceti lecția. Mă minunam de mine ce bine pricepeam tot. Tot ce spunea, mi se părea ușor, așa de ușor. Mi se pare ca nici n-ascultasem niciodată cu așa luare-aminte; dar nici dânsul nu ne explicase niciodată cu atâta răbdare. Ai fi zis, că înainte de a pleca, bietul om vrea să ne dea toată știința lui, să ne-o strecoare în cap din-tr-odată.

După lecția de gramatică, trecurăm la scris. Pentru ziua aceea, dl Hamel ne pregătise niște exemple noi de tot, d-asupra cărora era scris în ronde frumoase: Franța, Alsacia, Franța, Alsacia; parcă erau niște stegulețe cari fâlfăiau în toată clasa, atârnate de stinghia pupitrelor. Să fi văzut cum se silea fiecare; și ce tăcere! Se auzea numai hârșiitul condeielor pe hârtie. Într-un rând intrară niște bondari; nimeni însa nu-i băgă în seamă, nici chiar cei mititei, cari se sileau să-și tragă liniuțele, cu o sârguință, cu un foc ca și când și acestea ar fi fost pe franțuzește... Pe coperișul școalei, — niște porumbei gunguneau încetișor și-mi ziceam ascultându-i:

— Nu cumva o sa-i silească și pe ei să cânte pe nemțește?

Din când în când, ridicând ochii de pe caiet, vedeam pe dl Hamel nemișcat pe catedră, privind țintă, pe rând, toate lucrurile dimprejurul său, ca și cum ar fi vrut să i se tipărească în suflet icoana căsuței mici în care era școala ... Gândiți-vă că de patruzeci de ani, eră tot acolo, cu curtea lui în față, și cu clasa în veci neschimbată. Numai băncile și pupitrele se lustruiseră, tocite de vreme; nucii din curte se făcuseră mari, și hameiul pe care-l sădise el singur, împodobea acum ferestrele până sus. Ce durere trebuie sa fi fost pe bietul om, să le părăsească toate și să audă pașii surorii sale, care urca și scobora în odaia de sus, gătind cuferele; ca să plece a doua zi, să plece din țara pentru totdeauna.

Totuși, avu bărbăția să isprăvească lecția. După scris, avurăm lecția de istorie; apoi, cei mici cântară pe Ba, Be, Bi, Bo, Bu. În fundul clasei, bătrânul Hauser își pusese ochelarii și ținând abecedarul în mâni, silabisa cu dânșii. Se vedea bine, că și el se silește; vocea îi tremura de înduioșare și era așa de ciudat sa-l auzi, încât ne venia totodată și să râdem și sa plângem.

Ah! n-am să uit cât voi trăi, lecția aceasta din urmă ...

Deodată ceasul de la biserică suna douăsprezece, apoi rugăciunea. În aceeași clipă, trâmbițele Prusienilor, cari se întorceau de la instrucție, răsunară la fereastră... Dl Hamel se ridică, galben, în picioare. Niciodată nu mi se păruse așa de mare.

»Iubiții mei. zise el. iubiții mei, eu... eu...«

Dar ceva îl înăbușa. Nu putea sfârși.

Atunci se întoarse spre tabla, lua o bucată de cretă și apăsând din toată inima, scrise cât putu mai mare:

„Trăiască Franța!“

Apoi rămase în loc, cu capul răzimat de zid, și, fără să zică nimic, cu mâna, ne făcea semn:

— S-’a sfârșit... plecați.