Cidul

 

ACTORI

DON FERNANDO, întîiul rege al Castiliei
DONA URACCA, infantă a Castiliei
DON DIEGO, tatăl lui don Rodrigo
DON GOMEZ, conte de Gormaz, tatăl Ximenii
DON RODRIGO, iubitul Ximenii
DON SANCHO, îndrăgostit de XIMENA
SON ALONSO gentilomi castilani
XIMENA, fiica lui don Gomez
LEONORA, guvernanta infantei
ELVIRA, guvernanta Ximenii
UN PAJ al infantei

ACTUL I

SCENA I

XIMENA, ELVIRA

XIMENA

Pot să mă-ncred, Elviră, în știrile aduse?
N-ascunzi nimic din cele ce tatăl meu îți spuse?

ELVIRA

Sînt încă fermecată de tot ce-am auzit:
Rodrig, iubit de tine, de el e prețuit
Și dacă din cuvinte i-am înțeles gîndirea
Socot că îți va cere ca să-i asculți iubirea.

XIMENA

O, spune-mi încă o dată, o, spune-mi-o mereu,
Ce te îndeamn-a crede că-i place-alesul meu?
Redă-mi din nou nădejdea ce-o socoteam apusă,
Solie-așa de dulce în veci de-ajuns nu-i spusă;
Nu poți iubirii noastre ca să-i promiți de-ajuns

Că-și poate da pe față tot focul ei ascuns.
Ce-a zis de stăruința ce-o pun pe lîngă tine
Și Sancho și Rodrigo? N-ai da pe față-n fine
Nepotrivirea care mă face să înclin
Mai mult spre cel din urmă?

ELVIRA

Nu; cîtuși de puțin,
Ci tocmai dimpotrivă i-am spus că tu, senora,
Aceeași nepăsare le-areți amindurora,

Și fără ca pe vreunul mai mult să-l prețuiești
Te vei pleca smerită voinței părintești.
Smerenia aceasta l-umplu de bucurie,
Cum ochii lui și vorba-i îmi dară mărturie,
Și dacă vrei să afli curatul adevăr,

Ascultă dar ce-n grabă mi-a spus, de-a fir-a-n păr
„Ea-și face datoria, pot amîndoi s-o ceară,
Căci amîndoi sînt nobili, de-o vrednicie rară;
Sînt tineri, însă arde în ochii lor focoși
Virtutea strălucită a marilor strămoși.

Rodrig, el mai cu seamă, nu are-o trăsătură,
Un gest să nu-ți vorbească de marea lui bravură
Și-i dintr-un neam ce dete atîți eroi măriți,
Încît ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriți.

Viteaz a fost și tatăl în zilele lui bune.

Virtutea lui pe vremuri trecea drept o minune;
În crețurile frunței săpat e-al său trecut,
Spunîndu-ne și astăzi de cele ce-a făcut.
Eu cred că fiul calcă pe urma lui, și dacă
Ximena vrea, iubească-l și n-are să-mi displacă.“
Mergea la adunare, și ceasul ce grăbea
I-a întrerupt cuvîntul ce-l începuse-abea,
Dar poți să vezi din vorba aceasta, mult-puțină,
Gîndirea lui spre care din amîndoi înclină.
Azi regele e vorba s-aleagă guvernor
Infantelui; și, sigur, acest înalt favor
Pe don Gomez l-așteaptă, căci rara-i vrednicie
Nu-ngăduie de altul înlăturat să fie.
Cum marile lui fapte îl fac fără egal,
În dreapta-i așteptare nu va-ntîlni rival.
Și cum Rodrig decise don Dieg să te ceară
Chiar azi, după ședință, te las să judeci dară
De nu-s destule semne că toate-ți merg în plin.

XIMENA

Vai, inima mea totuși cuprinsă e de chin
Și pare că refuză această veselie.
O clipă poate soarta s-o schimbe, cine știe!

Și-n fericirea-aceasta așa de mare-a mea,
Fără să vreau, mi-e teamă de-o-ntorsătură rea!

ELVIRA

Din fericire, teama aceasta n-o să ție!

XIMENA

Să așteptăm sfîrșitul, oricum ar fi să fie!

SCENA a II-a

INFANTA, LEONORA, PAJUL

INFANTA

Paj, du-te la Ximena, să-i spui din partea mea
Că astăzi zăbovește prea mult spre-a mă vedea Și lenea ei jignește iubirea mea de soră.

LEONORA

Același dor te mînă, slăvită mea senoră,
Ca să o cauți zilnic, și cînd cu ea vorbești Te-aud de-a lor iubire cerîndu-i zilnic vești.

INFANTA

Nu fără de pricină; eu însămi am silit-o
Să sufere săgeata ce-n suflet a rănit-o;
Rodrig i-e drag și însămi eu i l-am dăruit;
Disprețul ei prin mine Rodrig l-a biruit,
Și cum iubirea-aceasta de mine-a fost legată,
Aș vrea să se sfîrșească și chinul lor odată.

LEONORA

Cu tot succesul, doamnă, pe care îl obții,
Te văd in prada unei dureri așa de vii:
Iubirea care-i face pe dînșii să tresalte
Pricinuiește jalea acestei inimi nalte?
Te face oare grija pe care le-o păstrezi
Să fii nefericită cînd fericiți îi vezi?
Merg însă prea departe și poate-s indiscretă.

INFANTA

Mai mare mi-este jalea de-ncerc s-o țin secretă;
Ascultă dar, ascultă ce mult m-am zbuciumat
Și cum mă zbucium încă și astăzi necurmat,
Cum dragostea mea crește oricît aș vrea s-o nărui;
Da, tînărul acesta, iubitul ce i-l dărui Mi-e drag…

LEONORA

A!

INFANTA

Pune mîna aici, să știi de vrei
Cum bate cînd aude de-nvingătorul ei
Și cum îl recunoaște inima mea…

LEONORA

O, doamnă,

Mă ierți că uit respectul ce să te cert mă-ndeamnă:
Prințesa mea pe care feciori de regi o cer
Să-și plece ochii galeși pe-un simplu cavaler?
Dar regele, dar țara ce spun de toate-aceste?
Stăpîna uită, poate, a cui odraslă este?

INFANTA

Nu uit; și mai degrabă sînt gata ca să mor
Decît să-mi lepăd rangul, decît să mă cobor.
Dar ți-aș putea răspunde că vrednicia are
Pe lumea asta dreptul s-aprindă-un suflet mare,
Și dacă slăbiciunea aș vrea eu să mi-o iert,
Exemple strălucite n-aș căuta-n deșert;
Dar nu urmez o cale ce mi-ar scădea mărirea,
Nu-ngădui să mă-nvingă pînă-ntr-atît iubirea,
Și-mi zic întotdeauna: fiind de neam de regi,
Datoare ești un rege de mire să-ți alegi.

Cînd am văzut că totuși slăbește-a mea putere,
Am dăruit eu însămi ce nu-ndrăzneam a cere:
Am pus-o pe Ximena în locul meu, și-n ea
Am ațîțat văpaia ca să mi-o sting pe-a mea.
Să nu te mire dară că inima mă-mbie

Ca să grăbesc această fatală cununie,
Vezi că de ea atîrnă acum hodina mea;
O dată cu nădejdea, iubirea-mi va scădea,
Precum un foc se stinge cînd e lipsit de hrană;

Și-oricît să-ndur mă face ursita mea tirană,
Rodrigo cu Ximena o dată cununat,
Nădejdea mea e moartă și dorul vindecat.
Dar pîn-atuncea sufăr un chin fără de nume,
Căci azi Rodrig îmi este tot ce-am mai drag pe lume.
Încerc să-l pierd, și totuși, să-l pierd îmi vine greu:
De-aice izvorăște, vezi tu, tot chinul meu!
Ființa mea sărmana-i silită să suspine
Tînjind după un lucru ce nu e demn de mine;
S-abate bietu-mi suflet în două sfîșiat:
Curajul de mă-ndeamnă, simțirile m-abat;

Mă tem de nunta-aceasta și vreau această nuntă,
Și-atît îmi sunt de scumpe în lupta-această cruntă
De-o parte-a mea mărire, de alta-al meu amor,
Încît de se va face sau nu, simt c-am să mor.

LEONORA

Atuncea nu-mi rămîne, senora mea cea bună,
Decît să-ți plîng de jale cu tine dimpreună;
Te osîndeam, și-acuma te plîng văzînd ce-nduri;
Dar pentru că în prada acestei dulci torturi
Virtutea ta învinge puterea ei și vraja‘

Zădărnicind asaltu-i și respingîndu-i mreaja,
Ea va reda hodina și sufletului tău.

Încrede-te în vreme, ce-alină orice rău,
încrede-te-n virtute și speră-n provedință,
Ce trebui să se-ndure de-atîta suferință!

INFANTA

Speranța cea mai dulce e-n desperarea mea!

PAJUL

Ximena, principesă, dorește-a vă vedea.

INFANTA

Te du și o reține puțin pe galerie.

LEONORA

Vrei să mai stai, stăpînă, pierdută-n reverie?

INFANTA

Nu; dar deși în suflet ascund atîta chin,
Doresc să-mi iau un aer mai vesel, mai senin.
Viu după tine.

SCENA a III-a

INFANTA SINGURĂ

INFANTA

Doamne, tu singur de la care
În jalea-mi fără margini aștept eu vindecare,
Redă-mi din nou hodina! Ia-mi cinstea-n paza ta!

În fericirea-altora cat fericirea mea.
Pe toți trei ne privește această cununie.
Grăbește-i ceasul, Doamne, ori dă-mi măcar tărie!

Înceată suferința-mi, se sfarmă orice lanț
Cînd oi vedea prin tine uniți cei doi amanți.
Dar pun prea mult răbdarea Ximenii la-ncercare;
Vorbind cu dînsa, poate mai aflu alinare!

SCENA a IV-a

CONTELE, DON DIEGO

CONTELE

A regelui favoare vă dete în sfîrșit
Un rang ce pentru mine era mai potrivit:
Vă face guvernorul principelui Castilii…

DON DIEGO

Prin naltul semn de cinste ce mi l-a dat familii
Cît e de drept arată, și face cunoscut
Că știe să plătească servicii din trecut.

CONTELE

Și regii sînt tot oameni ca noi, ca orișicare,
Și ei pot să se-nșele, și-această-mprejurare
Slujește ca o vie dovadă curții-ntregi
Că meritul de astăzi e rău plătit de regi.

DON DIEGO

Să nu vorbim de-un lucru menit să nu vă placă.
Favoarea sau vreun merit dac-a putut să-l facă,
Respectul către rege nu iartă nimănui
De a cîrti-mpotriva unei voinți a lui.
Sporiți-mi cinstea asta mai bine cu-alta nouă:
Să-mpreunăm a noastre vechi neamuri amîndouă!
Aveți o fată numai, eu numai un fecior:
Ne-ar înfrăți de-a pururi căsătoria lor.
Fiți bun dar și primiți-mi de ginere feciorul.

CONTELE

Partide mai de seamă-i păstrează viitorul
Și spre-alte culmi s-aspire e azi îndrituit
De noua demnitate la care-ați fost suit.
Îndepliniți-o, faceți pe prinț ca să cunoască
Cum trebuie o țară un domn s-o cîrmuiască,
Să stea în fața legii smeriți supușii săi,
Să-nsufle-n buni iubire și groază în cei răi;
Uniți aceste daruri cu-acele de războinic:
Îi arătați cît trebuie să fie de destoinic,
S-ajungă-n meșteșugul lui Mart fără egal;
Cum să petreacă zile și nopți întregi pe cal,
Să doarmă cu armura și cum să dea asaltul,
Și orișice izbîndă s-o aibă el, nu altul.
Prin pilde, nu prin vorbe îl faceți în sfîrșit
Ca să ajungă-aieve un domn desăvîrșit.

DON DIEGO

Spre-a învăța din pilde, în ciuda lumii rele,
Ajunge să cunoască povestea vieții mele.
Acolo, în trecutul din fapte mari urzit,
El va vedea cum trebuie-un neam călăuzit,
Cum iai o cetățuie, îți rînduiești oștirea
Și pe isprăvi mărețe întemeiezi mărirea.

Cu mult mai mare este puterea pildei vii,
Învață rău din carte un prinț a cîrmui,
Și-al anilor tăi număr nu a putut să facă
Nimic ce n-ar fi-n stare o zi de-a mea să-ntreacă.
De-ai fost viteaz pe vremuri, azi cel viteaz sînt eu
A țării cea mai tare proptea e brațul meu;
Tresar înspăimîntate Grenada și-Aragonul

Cînd fulgeră-a mea spadă; ea ocrotește tronul;
De n-aș fi eu, ați trece curînd sub alte legi:
Curînd dușmanii voștri ar fi ai voștri regi;
Pe zi, pe ceas, victorii cîștig peste victorii
Și lauri peste lauri adaug vechei glorii.

Umbrit de brațu-mi prințul ar mai avea apoi
Prilejul să-și încerce curajul în război
Și-ar învăța să-nvingă, văzîndu-mă pe mine,
Și pentru ca să poată cît mai curînd, în fine,
Să-și pună în lumină aleasa lui ființă
Și caracterul nobil ce-l are…

DON DIEGO

Am știință; Slujiți pe rege bine, doar v-am văzut luptînd
Și comandînd sub mine întîi; și-acuma, cînd
A vîrstei slăbiciune a stins in mine focul,
Mărturisesc că-mi țineți cu vrednicie locul;
Ca să cruțăm atîtea cuvinte fără rost:
Voi azi sînteți eroul ce eu pe vremi am fost. Monarhul însă-n astă întrecere firește
A vrut să dovedească pe cine prețuiește.

CONTELE

Voi mi-ați răpit aceea ce meritasem eu!

don diego Deci cu atît mai mare era meritul meu!

CONTELE

Mai demn e cine poate mai multă rîvnă pune…

DON DIEGO

A fi respins nu-i tocmai un semn din cele bune.

CONTELE

Ați amăgit pe rege prin intrigi de curtean.

DON DIEGO

Mi-a fost trecutul mare unicul partizan.

CONTELE

Cred că etății voastre îi dete precădere.

DON DIEGO

Curajul e măsura ce-o are în vedere.

CONTELE

Atunci onoarea asta era un drept al meu.

DON DIEGO

Cin’ n-a putut s-o ieie n-a meritat-o.

CONTELE

Eu?

N-am meritat-o? Spune!

DON DIEGO

Voi.

CONTELE

O, de-a ta îndrăzneală
Vei fi silit, n-ai teamă, să-mi dai tu socoteală.
Și chiar în clipa asta, moșneag înfumurat!

(Îl pălmuiește.)

DON DIEGO

(scoțînd spada)

Sfîrșește, ia-mi și viața, vai! dup-acest stigmat,
Întîiul ce pătează a rasei mele faimă!

CONTELE

Atîta slăbiciune crezi tu că-mi face spaimă?

DON DIEGO

Puterile mă lasă în ceasul cel mai greu!

CONTELE

Păstrează-ți totuși spada; ăst rușinos trofeu
De l-aș lua cu mine, ți-ar face numai fală.
Urmeze dară prințul a vieței tale școală
În ciuda lumii rele deprinsă a cîrti,
În paginele-acele învață-l a citi;

Pedeapsa meritată de vorba-ți temerară
Îi va sluji, firește, drept o podoabă rară!

SCENA a V-a

DON DIEGO

Turbare! Deznădejde! Dușmane bătrîneți:
Acesta-i dar sfîrșitul frumoasei mele vieți?
Albit-am oare-n lupte slăvit pîn-adineauri
Să văd o zi cum poate păli atîția lauri?
Și brațul meu de-o lume temut și prețuit,
El, care-acest imperiu ades l-am mîntuit,
Și-a fost aproape-un secol a tronului tărie,
Azi îmi refuză dreptul de apărare mie?
O, crudă amintire a vechei vitejii!
Ispravă-atîtor zile pierdută într-o zi!
Rang nou plin de mărire și de urmări fatale,
Pripor înalt de unde onoarea-mi se prăvale!
E cu putință oare să mor nerăzbunat?
Ori să trăiesc pe lume cu numele-ntinat?

O, ia-mi de-acuma, conte, această slujbă care
Nu poate s-o-mplinească un om fără onoare,
Geloasa ta trufie nevrednic mă făcu
De-nalta îndurare a regelui… Iar tu,
Unealtă glorioasă ce m-ai slujit o viață,
Netrebnică podoabă a unui trup de gheață,
O, fier temut pe vremuri, ce nu spre-a m-apăra,
Ci numai de paradă atîrni la coapsa mea,
Te du, mă părăsește și treci în mîni mai bune,
Care vor ști pe mine, cel slab, să mă răzbune!

SCENA a VI-a

DON DIEGO, DON RODRIGO

DON DIEGO

Ai inimă, Rodrigo?

DON RODRIGO

Pe loc ți-aș arăta
De nu mi-ai fi părinte!

DON DIEGO

Înflăcărarea ta
Ce dulce mi-e, și chinul cum știe să-mi alinei
În apriga-ți pornire mă recunosc pe minei
Junia mea renaște în sîngele tău viu!
Vin, nobilul meu sînge, vin, vrednicul meu fiu,
Vino și mă răzbună!

DON RODRIGO

De ce?

DON DIEGO

De cea mai mare
Ocară ce ucide a ta și-a mea onoare!
De-o palmă. Ticălosul pe loc mușca pămînt,
Dar slăbiciunea vîrstei mi-opri orice avînt.
Ia acest fier ce brațu-mi nu poate să-l mai poarte,
Ți-l dau să faci dreptate: să mori ori să dai moartei
Mergi dar și pedepsește pe-acel om încrezut:
Mori sau ucide-l: iată ce ai tu de făcut.
În sînge doar se spală asemenea rușine.
Și spre-a trezi mîndria strămoșilor în tine
Ți-o spun fără încunjur că ai de combătut
Un adversar puternic și mare. L-am văzut
Acoperit de sînge și pulbere odată,
Împrăștiind teroarea într-o întreagă-armată;
O sută escadroane văzutu-l-am rupînd,
Și pentru-a-ți spune încă mai mult, n-a fost nicicînd
Ca el printre războinici, nici printre căpetenii…
E…

DON RODRIGO

Spune, fie-ți milă!

DON DIEGO

Părintele Ximenii!

DON RODRIGO

El este…

DON DIEGO

Nici o vorbă. Cunosc iubirea ta.
Dar poți trăi-n rușine? Insulta e mai grea,
Cu cît mai scump îți este acel ce te insultă.
Cunoști acum ocara. Știi ce-ai să faci.
Ascultă: Răzbună-mă pe mine, răzbună-te și tu!
Arată-te de-un tată ca mine vrednic fiu:
Pe cînd eu-mi plîng amarul ce-asupra mea s-adună,
Tu du-te, aleargă, zboară, Rodrig, și ne răzbună!

SCENA a VII-a

DON RODRIGO

Străfulgerat în suflet de un năprasnic chin,
Pe care nu putuse, vai, nimeni să-l prevadă,
Să fac o nedreptate silit de-o dreaptă sfadă
Și-obiect de plîns al unui neîndurat destin,
Stau împietrit de spaimă, și inima-mi zdrobită

Abia de mai palpită. Atît eram de-aproape de raiul meu dorit!
O, ce ursită plină de triste ciudățenii!
Iubitul meu părinte e crunt batjocorit
Și vinovatul este părintele Ximenii!

O, ce grozavă luptă se dă acum în mine!
În contra cinstei mele iubirea mea-i pornită:
A răzbuna un tată și-a pierde o iubită!
El inima-mi ațîță, ea brațul mi-l reține.

Ca să-mi trădez iubirea ori cinstea mea hulită,

Durerea cea cumplită
De-o parte și de alta e tot atît de multă!
O, ce ursită plină de triste ciudățenii!
Să las fără pedeapsă așa de grea insultă?
Să pedepsesc pe mîndrul părinte al Ximenii?

Onoare și iubire, dușmane față-n față!
Război frumos și crîncen! Plăcută tiranie!
Ori gloria apusă, ori inima pustie!
Nefericit pe lume, sau vai! nedemn de viață!
A unui suflet mîndru, dar dragostei dat pradă

Chin și nădejde, — spadă,
Al fericirii mele călău cinstit, vrei oare
În ziua-aceasta plină de triste ciudățenii,
Vrei tu acum în sînge să speli a mea rușine,
Vrei tu să-mi pierzi norocul și inima Ximenii?

Sfîrșit vieții mele mai bine vreau să-i pun!
Și tatei, și iubitei aceasta le priește.
De mă răzbun, Ximena mă va urî, firește,
Am să-i atrag disprețul de n-am să mă răzbuni
Ori îmi reneg credința cea mai de preț a mea,

Ori sînt nedemn de ea;
Nefericirea-mi crește vroind s-o înconjor:
Hai, inimă, cutează! și dacă-i scris să mor,
Murind, să iau cu mine și dragostea Ximenii!

Dar moartea mea nu poate ocara grea s-o spele!
Și gloria-mi o dată cu mine va s-apună!
O, pot să rabd eu oare ca Spania să spună
Că n-am știut să-mi apăr onoarea casei mele?
Să cruț un vis pe care îl vede biata-mi minte
Pierdut de mai-nainte!
Fugiți departe, gînduri așa puțin înalte!
Departe de la mine, voi, josnice vedenii!

brațul meu, onoarea să o salvăm încalțe,
Căci, oricum, tot pierdută e dragostea Ximei
Da, gîndurile mele o clipă-au rătăcit!
Nimic pe lumea-aceasta nu-i mai presus de-onoare!

Și dacă mor în luptă sau mor de întristare,
Jertfi-voi al meu sînge curat cum l-am primit!
Aleargă dar, Rodrigo, și lasă ezitarea,
Te cheamă răzbunarea! De-atîta șovăială nedemnă-s rușinat.
Departe de la mine, o, josnice vedenii!
Căci azi al tău părinte e crîncen ofensat,
Și-ofensatorul este părintele Ximenii!

ACTUL II

SCENA I

DON ARIAS, CONTELE

CONTELE

Cel mult pot recunoaște că sîngele-mi prea viu
Prea s-a aprins de-o vorbă, e insă prea tirziu,
Căci lovitura fără de lecuire este.

DON ARIAS

Să îmblînziți pe rege cercați cu toate-aceste.
El ia prea vie parte la tot spre-a nu lăsa
Ca să simțiți întreagă nemulțămirea sa.
Și nici n-aveți altminteri vreun drept la apărare,
Căci deopotrivă rangul înalt al celui care
A îndurat ocara, cum și mărimea ei
Cer datorii și jertfe mai mari ca de-obicei.

CONTELE

Pe viața mea stăpîn e monarhul, mi se pare!

DON ARIAS

Greșeala vi-i urmată de-o furie prea mare.
El vă iubește încă și-a-l împăca nu-i greu.
Puteți sta împotrivă cînd domnul zice: „vreu”?

CONTELE

Ca să-mi păstrez, seniore, neatins-a mea onoare,
Neascultarea-mi nu e-un păcat așa de mare,

Și-orcît ar fi de mare, la urma urmei pot
Prin meritele mele ca să răscumpăr tot.

DON ARIAS

Poți să-i aduci servicii oricît de mari și grele,
Un rege nu-ți rămîne îndatorat de ele;
Și nu uitați un lucru: slujind pe domnitor,
Orice supus nu face decît ce e dator.
Vă credeți prea puternic și viața-n joc v-o spuneți.

CONTELE

Pîn’ ce nu văd cu ochii, nu pot să cred ce spuneți.

don arias Monarhul e puternic și face tot ce vrea.

CONTELE

O zi nu poate pierde pe-un om de seama mea. Să-mi dea cea mai cumplită pedeapsă, nu mă speriu: De pier, cu mine piere și-ntreg acest imperiu…

DON ARIAS

Nesocotiți pe-acela ce ține sceptru-n mîni…

CONTELE

Pe care fără mine l-ar pierde pînă mîni:
Pornească împotrivă-mi măria-sa prigoana:
De voi cădea, voi face să-i cadă și coroana.

DON ARIAS

O, cugetați mai bine la cele ce v-am zis, Luați o deciziune mai bună.

CONTELE

M-am decis.

DON ARIAS

Măria-sa m-așteaptă; ce vreți să i se spună?

CONTELE

Că nici o umilință nu poate să-mi impună. 462

DON ARIAS

Dar regilor la place să fie ascultați.

CONTELE

Zadarnică e vorba; sînt sorții aruncați.

DON ARIAS

Cu toți bogații lauri ce fruntea vă-ncunună
Păziți-vă de trăsnet.

CONTELE

L-aștept cu voie bună.

DON ARIAS

Dar nu fără urmare.

CONTELE

Atuncea, în sfîrșit,
Va fi și don Diego cu-atît mai mulțămit!

CONTELE

(singur)

Mi-e sufletul deasupra nendurătoarei soarte.

De-amenințări nu-ți pasă cînd nu te temi de moarte.
Primesc să duc mai bine un trai nefericit,
Dar nimenea nu-mi ceară să viețuiesc hulit.

SCENA a II-a

CONTELE, DON RODRIGO

DON RODRIGO

Două cuvinte, conte.

CONTELE

Zi.

DON RODRIGO

Fără vorbă multă:

Cunoști tu pe don Diego?

CONTELE

Da.

DON RODRIGO

Mă-ndoiesc, ascultă.
Știi oare că bătrînul acesta vrednic fu
Virtutea și mîndria epocii lui, știi tu?

CONTELE

Se poate.

DON RODRIGO

Știi că-i sînge de-al său văpaie vie
Ce-mi scapără-n privire? O știi?

CONTELE

Ce-mi pasă mie!

DON RODRIGO

La patru pași de-aice te-oi face ca s-o știi!

CONTELE

Copil plin de trufie!

DON RODRIGO

Nu te neliniști!
E-adevărat, sînt tînăr, dar pentru-un suflet mare
Valoarea nu așteaptă ca vîrsta s-o măsoare!

CONTELE

Tu, care-o spadă încă n-avuși în mînă, vrei
Să te măsori cu mine?

DON RODRIGO

Fac parte dintr-acei
Cari nu arată cine-s de două ori pe lume

Și de la-ntîia faptă știu să-și cîștige-un nume!

CONTELE

Curajul care-aceste cuvinte ți-l vădesc
Mă deprinsesem zilnic în ochi să ți-l cetesc:

Văzînd în tine noua Castiliei mărire,

În gîndul meu Ximenei te-am fost menit de mire.
Eu îți cunosc iubirea și-mi place a vedea
Că datoria-ți este mai sfîntă decît ea,
Că tot ce simți nu poate avîntul să-ți înșele,
Că rara ta virtute răspunde stimei mele,
Și ginere voindu-mi un cavaler întreg.
De la-nceput știut-am pe cine să aleg.

În sufletul meu mila își face totuși cale:
Ți-admir curajul, însă de anii tăi mi-e jale,
Deci lasă gîndul ăsta ce-ți poate fi fatal,
Căci între noi duelul ar fi prea inegal,
Mi-ar face prea puțină onoare-o biruință,
Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu ușurință,
Te-or crede toți de-a pururi căzut de brațul meu
Și moartea ta la urmă am s-o deplîng tot eu!

DON RODRIGO

De marea ta-ndrăzneală nedemnă ți-e-ndurarea:
Se teme să-mi ia viața cel ce mi-a luat onoarea?

CONTELE

Te du d-aici!

DON RODRIGO

Să mergem făr-a mai discuta!

CONTELE

Ți s-a urît cu viața?

DON RODRIGO

Ți-o temi cumva pe-a ta?

CONTELE

Vin, tu-ți faci datoria și-i demn un fiu de jale
Cînd supraviețuiește onoarei spiței sale.

SCENA a III-a

DON FERNANDO, DON ARIAS, DON SANCHO

DON FERNANDO

E contele-ntr-atîta de van și ce așteaptă?
Cutează oare-a crede că-i iert această faptă?

DON ARIAS

I-am zis din partea voastră tot ce aveam să-i zic,
Cu toate-acestea, sire, n-am izbutit nimic.

DON FERNANDO

O, ceruri! deci nutrește o rîvnă-așa săracă
Și-așa puțină grijă arată ca să-mi placă!

Jignește pe don Diego, de rege-a ști nu vrea!
El vrea să facă lege aici, la curtea mea!
Oricît de brav războinic, bun căpitan să fie,
Voi ști scurta din vreme asemenea trufie.
De-ar fi virtutea însăși și-al bătăliei zeu,
Ce-nseamnă neascultarea i-arăt acuma eu!
Cu toate că-ndrăzneala-i cerea o grea osîndă,
Vroiam să-l judec totuși cu inima mai blîndă,
Dar pentru că s-arată prea dîrz și prea semeț,
Plecați și puneți mîna pe el cu orice preț.

DON SANCHO

Puțin răgaz l-ar face să-și vină poate-n fire,
li clocotea mînia în sînge încă, sire,
Și-n cea dintîi vîlvoare nici o mirare nu-i
Că nu se pleacă lesne un suflet cum e-al lui.
Greșeala și-o cunoaște; dar inima-i semeață
Nu-l iartă ca s-o deie așa curînd pe față.

DON FERNANDO

Don Sancho, taci și află: oricine-i înclinat
Să-l apere se face el însuși vinovat.

DON SANCHO

Ascult și tac; cer totuși iertare de voi pune
O vorbă ca să-l apăr.

DON FERNANDO

Și ce poți oare spune?

DON SANCHO

Că unuia ca dînsul, cu fapte mari deprins,
I-e greu să se coboare ca orișicare ins.
În orice lămurire el vede o rușine,
Și-acesta este numai cuvîntul ce-l reține.
Asprimea datoriei nu-l poate-ndupleca
Și de n-ar fi un suflet prea mîndru, s-ar pleca.
Ci dați poruncă, sire, ca brațul său cel tare
Cu ascuțișul armei insulta s-o repare,
Pe loc se va supune; și vină cine-o vrea,

Aci stau pentru dînsul chezaș, pîn’ ce-o afla.

FERNANDO

Uiți cui vorbești; ci vîrsta pe care-o ai mă face
Să iert; și-nflăcărarea aceasta nu-mi displace.
Dar e dator un rege să cruțe pe-orice căi
Vărsările de sînge între supușii săi;
Pe-ai mei îi țin în pază, și-i am în grijă mare,
Precum un cap cuminte de membre grijă are.
Cuvîntul tău nu poate să fie deci și-al meu:
Tu judeci ca războinic, ca rege judec eu,

Și orice-ar vrea să spună și-ar îndrăzni să creadă,
Supunerea nu poate pe contele să-l scadă.
Și-apoi m-atinge-ocara, căci el a degradat
Pe-acel ce-odraslei mele de guvernor l-am dat.
Cel ce nu ține seama de-alegerea-mi făcută
Nesocotește însăși puterea absolută.
Dar să lăsăm acestea. De-altminteri, am vești noi
S-ar fi văzut vreo zece corăbii de război
Ce chiar la gura apei au îndrăznit s-apară.

DON ARIAS

Dușmanii noștri mauri nu-s pentru-ntîia oară
Siliți a vă cunoaște, spre a porni din nou Război în contra unui așa temut erou.

DON FERNANDO

De-a pururi îi va roade în suflet gelozia
Cît m-or vedea pe mine stăpîn pe-Andaluzia,
Și țara peste care au fost prea mult stăpîni
Va fi privită pururi cu ciudă de păgîni.
Acesta-i și cuvîntul că-n inima Sevilii
De zece ani încoace țin scaunul Castilii,

Să-i pot veghea de-aproape și să zădărnicesc
Pe loc ce bag de seamă tot ce pe-ascuns urzesc.

DON ARIAS

Atîtea sîngeroase infrîngeri îi învață
Că totul e zadarnic cît timp veți fi-n viață.
N-aveți de ce vă teme.

DON FERNANDO

Și nici n-am ce lăsa.

Încrederea atrage primejdea-n urma sa.
Și-apoi, la urma urmei, să nu prea dăm uitării
Că păn-aici îi poate aduce-un flux al mării.
Ar fi cu toate-acestea greșeală orișicum
Să aruncăm teroarea în inimi de p-acum,
Fiind nesigur zvonul, fiind și pe-nnoptate,
S-ar răspîndi zadarnic neliniștea-n cetate.
Să se-ndoiască straja la ziduri și în port.
Ajunge pe-astă-seară.

SCENA a IV-a

DON FERNANDO, DON ALONSO, DON SANCHO, DON ARIAS

DON ALONSO

Sire, contele-i mort.
Prin fiul său, don Diego și-a răzbunat onoarea.

DON FERNANDO

Pe loc ce-aflai ocara, i-am prevăzut urmarea
Și-am vrut nenorocirea aceasta s-o previn.

DON ALONSO

Ximena la picioare vă cade în suspin
Și toată-n lacrimi vine dreptate a vă cere.

DON FERNANDO

Deși adînc în suflet m-atinge-a ei durere,
Socot că după fapta ce contele-o făcu
A meritat pedeapsa ce l-a ajuns acu.
Oricît de dreaptă-i însă pedeapsa, tot mă doare
Pierzînd din căpetenii pe cel mai de valoare,
Căci dup-o lungă viață în slujba-acestui stat,
Și-un sînge pentru mine de mii de ori vărsat,
Orice simțiri trufia lui oarbă îmi dictează,
Mă simt slăbit, pierzîndu-l, și moartea-i mă-ntristează.

SCENA a V-a

DON FERNANDO, DON DIEGO, XIMENA, DON SANCHO, DON ARIAS, DON ALONSO

XIMENA

Sire, sire, dreptate!

DON DIEGO

Ah, sire, m-ascultați!

XIMENA

Cad la genunchii voștri…

DON DIEGO

Vi-i țin îmbrățișați…

XIMENA

Vă cer dreptate!

DON DIEGO

Dați-mi o clipă de-ascultare!

O, pedepsiți-i, sire, trufașa cutezare!
Cel mai puternic sprijin al țării l-a surpat:
Mi-a ucis tatăl, sire…

DON DIEGO

Pe-al său l-a răzbunat!

XIMENA

Dreptate de la rege orice supus așteaptă!

DON DIEGO

Nu merită pedeapsă o răzbunare dreaptă!

fernandoSculați și unul și-altul, și-apoi am să v-ascult
Restriștea ta, Ximenă, mă-ndurerează mult.
Mi-e inima cuprinsă, ca și a ta, de jale. (Către don DIEGO.)

Așteaptă; să n-o tulburi în plîngerile sale.

XIMENA

E mort tatăl meu, sire; cu ochii mei văzui
Cum sîngele-i în clocot curgea din pieptul lui
Ăst sînge, chezășia regeștei voastre case,
Ăst sînge, ce atîtea victorii cîștigase,
Ce fumegă, cald încă, în mînios șivoi
Că se jertfește pentru un altul decît voi,
Ăst sînge, ce avuse o nobilă menire,
Rodrig la curtea voastră îl risipește, sire!
Am alergat pierdută și mort, ah, îl aflai…
Dar povestirea, sire, mă lasă fără grai:
Iertați-mi deznădejdea, amarele-mi suspine
Și lacrimele mele vorbească pentru mine.

DON FERNANDO

Fă-ți inimă, copilă, că eu de grije-ți port
Și-ți voi sluji de tată în locul celui mort.

Prea multă cinste-mi dete a mea restriște, sire!
Precum spuneam, acolo l-aflai fără simțire,
Străpuns era de-o rană și singele-i vedeam
În pulbere scriindu-mi ce datorie am.
Ori poate vitejia-i ajunsă-n așa stare
Prin rana lui deschisă mă îndîrjea mai tare,
Și-ntocmai ca o gură ce strigă către cer,
Mă îndemna mai grabnic dreptate să văr cer!
Nu-ngăduiți, o, rege, astfel de volnicie
Sub ocrotirea voastră stăpînă să devie,
Ca viața celor vrednici să n-aibă nici un preț,
Ca fără de pedeapsă un tînăr îndrăzneț
Cu ei să se măsoare, mărirea să le-o sape,
Cu sîngele lor nobil pămîntul să-l adape!
Nerăzbunînd-o, astfel de moarte-ar veșteji
În alți supuși oricare avînt de-a vă sluji.
Cer răzbunare, sire, și-o cer nu pentru mine,
Ci pentru-a voastră slavă și pentru-al vostru bine:
Voi ați pierdut într-însul un om de merit rar,
Prin altă moarte, moartea-i răscumpărați-o dar;
Jertfiți nu pentru mine, pentru dreptate, sire,
Și pentru a coroanei eternă strălucire,
Jertfiți spre ușurarea acestei țări întregi

Pe cel ce se mîndrește cu-astfel de fărdelegi!

DON FERNANDO

Don Diego ce răspunde?

DON DIEGO

Că-i demn de pizmuire

Acela care moare la vremea lui, o, sire!
Că dup-un veac de slavă și strălucire plin,
Adeseaori ne-așteaptă cel mai amar destin!
Eu, ale cărui fapte uimesc și azi poporul,
Eu, care pretutindeni eram biruitorul,

Mă văd, slăbit de vîrstă, acum, cu părul nins,
Primind o grea ocară și rămînînd învins!
Ce nu putuse luptă, asediu, ambuscadă,
Nici Aragonul mîndru, nici falnica Grenadă,
Nici toți dușmanii voștri, nici toți ai mei pizmași,
Azi contele-a făcut-o, de-aici la cîțiva pași,
Gelos de noua-mi slujbă și dîrz de-o preferință
Ce i-o dedea asupră-mi a vîrstei neputință.
Astfel aceste plete albite-n vitejii,
Ăst sînge care curse ades spre-a vă sluji,
Ăst braț pe vremi teroarea dușmanelor armate
Se coborau în groapă de-ocară-mpovărate,
De nu nășteam pe lume un fiu spre-a m-ajuta,
Demn de această țară, demn de măria-ta!
El a ucis pe conte, luîndu-mi apărarea,

El mi-a spălat ocara, el mi-a redat onoarea!
De socotiți că totuși e-un ucigaș de rînd
Cel ce curaj arată o palmă răzbunînd,
Asupra mea să cadă blestemul și păcatul,
Căci de greșește brațul, e capul vinovatul!
De e sau nu o crimă, o, sire, judecați:
Eu, orișicum, sînt capul, el doar viteazul braț.
Ximena împotrivă-mi deci are a se plînge,
Căci de-o puteam eu face, el nu vărsa ăst sînge.
Jertfiți, deci, sire, capul ce anii-l vor răpi,
Dar îngrijiți de brațul menit a vă sluji,
Dreptate-i dați Ximenii jertfind zilele mele,
Că tot nu am ce face de-acuma eu cu ele;
Departe de-a mă plînge de-osînda ce mi-ați dat,
Murind cinstit, muri-voi cu sufletu-mpăcat.

fernandoPricina-i însemnată de-ajuns spre-a o aduce
În adunarea țării. Don Sancho, vei conduce
Acasă pe Ximena. Tu, don Diego, vei sta
Aici, drept închisoare avînd credința ta.

Cătați-mi pe Rodrigo. Am să vă fac dreptate.

XIMENA

E drept ca ucigașul să piară, maiestate i

DON FERNANDO

Copilă, ai răbdare, oricît ai suferi!

XIMENA

Răbdare-a-mi cere-nseamnă durerile-a-mi spori.

ACTUL III

Scena I

DON RODRIGO, ELVIRA

ELVIRA

Tu, don Rodrig! Ce cauți aci, nenorocite?

DON RODRIGO

Vin să-mi urmez cărarea sărmanei mele-ursite!

ELVIRA

De unde-ți iei tu însă curajul, de-ai venit
Pe locurile-acestea pe care le-ai cernit?
Îi urmărești și umbra în casa lui, haine?
Nu l-ai ucis tu însuți?

DON RODRIGO

Viața lui, știi bine, Era o pîngărire a numelui ce-l port.

ELVIRA

Dar adăpost să cauți în casa-acelui mort!
Găsi azil într-însa vreun ucigaș vreodată?

DON RODRIGO

Dar tocmai de aceea eu vin la judecată.
Nu mai privi la mine cu aerul mirat:
Eu moarte-am dat, și-acuma cer înapoi ce-am dat.
Ximena mea iubită îmi e judecătorul,
Și moartea mea o merit, căci i-am pierdut amorul.
Și ca supremul bine acuma vin să cer
Din gura ei osînda, de mîna ei să pier!

ELVIRA

Mai bine fugi din față-i și nu-i mai sta în cale,
Nu mai chema asupra-ți urgia urei sale:
Te-ascunde și-ocolește întîiele porniri
La care pot s-o-mpingă mînia ce-i inspiri.

DON RODRIGO

Nu! nu! această scumpă și gingașă făptură
Pe care am jignit-o nu are-atîta ură,
Și sînt în stare-o mie de morți să ocolesc,
Să pot să mor de mîna-i și ura-i s-o-nzecesc!

ELVIRA

Ximena e la Curte, în lacrime scăldată,
Și va veni-nsoțită de-amicii săi îndată.
O, fugi, Rodrig, ai milă: nu mă mai chinui!
Ce-or spune bîrfitorii de te-or vedea aici?
Vrei tu să fie încă și-n gura lumii dată
Că rabdă pe-ucigașul sărmanului ei tată?
Are să vină, vine, o văd. O, dacă vrei
Să-i cruți, Rodrig, onoarea, te du în calea ei!

(RODRIG se ascunde.)

SCENA a II-a

DON SANCHO, XIMENA, ELVIRA

DON SANCHO

Vă trebuie, senora, prinos bogat de sînge:
Mînia voastră-i dreaptă și-aveți dreptate-a plînge,
Și prin aceste vorbe nu vreau cît de puțin
Nici să vă-nduplec ura, nici chinul să v-alin.
Ci gura voastră numai o vorbă de mi-ar spune,
Această spadă-i gata oricînd să vă răzbune.
O, puneți la-ncercare, de vreți, al meu amor
Și, sub porunca voastră, voi fi biruitor.

Vai mie!

DON SANCHO

Îndurare, primiți, din bunătate…

XIMENA

Aș mînia pe rege, ce mi-a promis dreptate.

DON SANCHO

Știți că dreptatea merge cu-atîtea aminări,
Încît o crimă scapă ades făr’ de urmări,
Și pîn-atuncea lacrimi prea multe sînt pierdute,
Un cavaler prin arme v-ar răzbuna mai iute.
E-un drum mai scurt, și-osînda n-ar mai întîrzia.

XIMENA

E leacul cel din urmă; dar de va fi așa
Și dacă trista-mi soartă v-ar mai stîrni-ndurarea,
Atuncea veți fi liber să-mi răzbunați onoarea.

DON SANCHO

E un noroc la care rîvnesc necontenit

Și avînd nădejde-ntr-însul, mă duc prea mulțumit.

SCENA a III-a

XIMENA, ELVIRA

XIMENA

Sînt singură acuma și fără fățărie
Îmi pot striga întreagă durerea mea cea vie!
Acuma pot în voie să plîng și să suspin,
Și pot să-mi dau pe față nemărginitul chin.
Vai, tata-i mort, Elviră, și viața-i e curmată
De spada ce Rodrigo o trage-ntîia dată!

O, curgeți, curgeți, lacrimi, păraie pe pămînt:
O jumătate-a vieții-mi mi-aruncă în mormînt
Cealaltă jumătate, și-aceea care piere
Pe-aceea ce-mi rămîne să mă răzbun îmi cere.

ELVIRA

Alină-te, stăpînă!

XIMENA

Ah, ce nepotrivit
Cuvîntul de-alinare pe buze ți-a venit!
Cum să-mi alin durerea cînd eu, nesocotito,
Nu pot urî pe-acela ce mi-a pricinuit-o?
Și ce m-așteaptă oare decît un veșnic chin.
Cînd urmăresc o crimă iubind pe asasin?

ELVIRA

Mai poți iubi pe-acela ce te-a lăsat orfană?

XIMENA

Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană!
Iubirea și mînia în suflet mi se bat,
Și în dușman descopăr pe omul adorat
Și simt că-n ciuda urei în inima-mi speriată
Rodrig combate încă, ah, pe sărmanu-mi tată:
L-atacă, l-urmărește, se apără și-i cînd
Mai slab cînd mai puternic, și-acuma triumfînd,
Și-n lupta aceasta între iubire și mînie
El sufletul mi-l lasă, dar inima-mi sfășie.
Dar nu m-adoarme-amorul, oricît m-ar stăpîni,
Și datoria-mi sfîntă mi-o voi îndeplini;
Alerg unde mă cheamă jignita mea onoare.
Rodrig mi-e scump, și soarta-i nespus de-adînc mă doare,
Îi plîng de jale, totuși, oricîtă grijă-i port,
Știu cine sînt, Elviro, și tatăl meu e mort!

ELVIRA

Îl urmărești?

Ah! crudă gîndire și cumplită
Și crudă urmărire la care sînt silită!
Cer capul său și totuși mă tem să-l dobîndesc!
De moare el, muri-voi și moartea i-o cerșesc!

ELVIRA

Atît de negre gînduri, alungă-le, stăpînă,
Și nu-ți impune-o lege ce-n contra ta te mînă!

XIMENA

Cum? Tatăl meu să aibă sfîrșit așa de crud,
Să strige răzbunare și eu să nu-l aud?
Să-l văd murind sub ochii-mi și inima-mi nătîngă
Să creadă că-i ajunge să geamă ori să plîngă?
Să sufăr ca iubirea să-năbușe cum vrea
Prin o tăcere lașă mîndria, cinstea mea?

ELVIRA

O, crede-mă, stăpînă, n-ar fi prea mare vină
De-ai resimți în suflet mănie mai puțină;
În contra lui Rodrigo ai dobîndit de-ajuns,
Ai fost la rege, așteaptă în liniște răspuns.
Nu stărui-n această ciudată supărare.

XIMENA

Mi-e-n joc mîndria-ntreagă, ea-mi cere răzbunare!
Dulci visuri de iubire oricît m-ademenesc,
Renunț la tot mai bine decît să mă-njosesc.

ELVIRA

Dar îl iubești, senora, pe don Rodrig…

XIMENA

Vai mie!

ELVIRA

Și răzbunarea totuși mai poate să te-mbie?

Ca să-mi păstrez mîndria, sfîrșind și chinul meu
L-oi urmări, l-oi pierde, și voi muri și eu!

SCENA a IV-a

DON RODRIGO, XIMENA, ELVIRA

DON RODRIGO

Ei bine, urmăritul privește-l e de față,
A ta să fie slava de-a-l izgoni din viață!

XIMENA

O, ce sînt eu silită, Elviro, a vedea?
Rodrig la mine-n casă! Rodrig în fața mea!

DON RODRIGO

Ucide-mă, Ximenă, și gustă fără jale
Plăcerea morții mele și-a răzbunării tale.

XIMENA

Vai mie!

DON RODRIGO O, ascultă!

XIMENA

Fugi, lasă-mă să mor.

DON RODRIGO

O clipă.

XIMENA

Du-te!

DON RODRIGO

Numai o vorbă, te implor, Și-apoi cu-această spadă viața tu mi-o stînge.

XIMENA

Cum? Încruntată încă de-al tatălui meu sînge?

DON RODRIGO

Ximenă!

XIMENA

Fugi cu arma ce, vai, în fața mea
Mă mustră pentru viața și fărdelegea ta!

DON RODRIGO

Nu, mai curînd privind-o, mîniă ta sporească,
Și ceasul morții mele să nu mai zăbovească!

XIMENA

Vopsită e de sînge de-al meu!

DON RODRIGO

Îți vine greu
Să o scufunzi, să-și piardă culoarea într-al meu?

XIMENA

Om crud care pe tată l-ucide fără milă

Prin spadă, — prin vederea ei cruntă pe copilă!

Înlătură-mi această unealtă de omor!

Vrei să te-ascult, Rodrigo, și tu mă faci să mor…

DON RODRIGO

Fac ce dorești, dar totuși nu părăsesc dorința
Că însăți tu, Ximenă, să-mi împlinești sentința.
Căci oricît mi-ești de dragă, un laș nu pot să fiu
Ca să reneg vreodată chemarea mea de fiu.
Pe tatăl meu căzuse o groaznică rușine,
Ce mă privea-n aceeași măsură și pe mine.

Știi ce-nsemnează-o palmă pentru un om cinstit.
Am căutat să aflu făptașul, l-am găsit,
Am răzbunat onoarea-mi și pe iubitu-mi tată.
Și dac-ar fi nevoie aș face-o înc-o dată.
Nu crede că iubirea-mi n-a dus o luptă grea

Cu tatăl meu și-n urmă chiar împotriva mea!
O, judecă-i puterea: aflînd c-am fost în stare
Să mă-ndoiesc de poate să-ncapă răzbunare.
Silit să-ndur ocara ori, vai! disprețul tău,
Învinuiam de-o grabă prea mare brațul meu;
Mă dojeneam de-această pornire prea nebună
Și farmecele tale erau să mă supună
De nu-mi ziceam, Ximenă, că nu te-ar merita,
Un om lipsit de-onoare, lipsit de stima ta!
Că ochii tăi iubirea și-ar fi schimbat-o-n ură
Văzînd mișel pe-acela ce vrednic îl știură;
Că ascultînd amorul, urmînd al său îndemn,
De-alegererea ta însăți m-aș fi făcut nedemn.
Ți-o spun din nou, ți-oi spune-o, deși printre suspine,
Pînă la cel din urmă: da, te-am jignit pe tine;
Da, te-am jignit amarnic, fiind silit s-o fac
Pe tine să te merit și-onoarea să mi-o-mpac.
Mi-am împăcat onoarea și pe bătrînul tată;
Viu să te-mpac pe tine acuma, adorată.
Am alergat aicea de mîna ta să mor;

Ce-am fost dator făcut-am și fac ce sînt dator.
Un tată scump te strigă din fundul negrei groape
Și eu nu vreau victima cu nici un preț să-i scape:
Jertfește-acestui sînge pe care l-a pierdut
Acel ce se mîndrește cu ceea ce-a făcut!

XIMENA

Rodrig, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmășia
Nu pot blama pe-acela ce-și face datoria.
Și-n chinurile mele ce-asupra-ți să răsfrîng,
Eu nu te-acuz pe tine, pe mine mă deplîng:

Știu ce se cheamă cinste si cum înflăcărează

Asemenea insultă o inimă vitează,
Tu n-ai făcut, firește, decît ce se cădea,
Dar mi-arătași de-asemeni și datoria mea;
Funesta-ți vitejie mi-arată prin avîntu-i

Cum îți răzbuni un tată și-onoarea cum ți-o mîntui
Aceeași rîvnă cată la rîndul meu să pun
Onoarea să mi-o mîntui, pe tata să-l răzbun.
Aceasta, vai, mă face să fiu nemîngiiată!
O altă mînă dacă m-ar fi lipsit de tată,

Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea
Unica alinare ce-o mai puteam avea;
Și-aș fi simțit un farmec în jalea mea cumplită
Să-mi zvînți aceste lacrimi cu mîna ta iubită.
Ci caut a te pierde, cum l-am pierdut pe el,
Această despărțire mă zbuciumă la fel:
Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe
Mă-mpinge la jertfirea vieții tale scumpe,
Căci oricît țin la tine, Rodrig, nu aștepta
Să simt o lașă milă față de crima ta.

Și-oricît iubirea noastră ar vrea să mă reție,
Voi ști să dau dovadă de-aceeași bărbăție:
Ca să fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt,
La rîndul meu vreau demnă de tine să m-arăt.

DON RODRIGO

Nu pregeta atuncea să faci ce ești datoare
Spre-a împlini o jertfă atît de-nălțătoare!
Mîndria ta îmi cere viața — vin și-o ia!
Osînda-mi va fi dulce și dulce moartea meal
S-aștepți pînă ce legea își va rosti sentința,
E să-mi întîrzii moartea și ție biruința.
Prea fericit muri-voi, răpus de brațul tău.

XIMENA

Taci, dacă-ți sînt dușmană, nu vreau să-ți fiu călău
Eu să-ți ridic viața, e cu putință oare?

Dator ești să ți-o aperi, s-o cer eu sunt datoare,
Dar între noi e altul judecător suprem,
Și eu am numai dreptul în față-i să te chem.

DON RODRIGO

Oricît iubirea noastră ar vrea să te reție,
Vei da și tu dovadă de-aceeași bărbăție.
Căci, răzbunînd un tată, alt braț dacă-mprumuți,
Ximena mea, mă crede, însamnă să mă cruți.
Cum brațul meu el singur mi-a răzbunat onoarea,
Al tău să-și dobîndească la rîndu-i răzbunarea!

Rodrig, la ce mai stărui? Tu ajutor nu ceri
Cînd te răzbuni, la nimeni, și mie mi-l oferi!
Sunt tot așa de mîndră și cred că se cuvine
Ca slava răzbunării să n-o împart cu tine.
Deci ajutor la rîndu-mi nici eu nu voi căta
În deznădăjduirea sau în iubirea ta!

DON RODRIGO

Mindrie neînfrîntăl vai! să nu pot obține
Atîta mîngăiere încalțe de la tine!?

În numele iubirii și-al tatălui tău mort,
Nu mă lăsa blestemul acestei vieți să-l port!
Mai vesel e Rodrigo de mîna ta să piară
Decît urît de tine, trăind o viață-amară!

XIMENA

Nu te urăsc eu, lasă!

DON RODRIGO

Oh, trebuie!

XIMENA

Nu pot.

DON RODRIGO

Așa puțin îți pasă de lume și de tot
Ce poate să scornească în umbră clevetirea
Cînd va să-mi știe crima și că-mi păstrezi iubirea?
Silește-le să tacă și în pofida lor

Salvează-ți bunul nume, făcîndu-mă să mor!

XIMENA

Lăsîndu-ți viața, vaza îmi va luci mai vie;
Vreau ca și cel din urmă clevetitor să știe
Că te ador și totuși pedeapsa ta o cer,

Și toți să-mi cînte imnuri de slavă pîn’ la cer
Și soarta să-mi deplîngă… Rodrig, acuma du-te,
Să nu mai văd comoara de fericiri pierdute…
Ascunde-n umbra nopții plecarea ta de-aci.

Onoarea mea-i pierdută cumva de te-or zări.
Tot ce-ar putea bîrfeala să zică despre mine
E că-n această casă eu te-am primit pe tine
Și ca să fiu hulită nici tu nu o dorești…

DON RODRIGO

Aș vrea să mor!…

XIMENA

Vai, du-te!

DON RODRIGO

Atunci, ce hotărăști?

XIMENA

Deși cea mai frumoasă văpaie amenință
Să-mi mistuie mănia, fac tot ce-mi stă-n putință
Ca să răzbun pe tata, mîndria să mi-o-mpac
Și singura-mi dorință e să nu pot s-o fac.

DON RODRIGO

O, vrajă a iubirii!

XIMENA

O, culme-a suferinții!

DON RODRIGO

Ce de dureri și lacrimi ne vor costa părinții!

XIMENA

O, te-așteptai, Rodrigo?…

DON RODRIGO

Ximenă,-ai fi crezut?…

XIMENA

Așa curînd norocul să ni-l vedem pierdut!

DON RODRIGO

Și că așa de-aproape de țărm a fost să vie
Nădejdea să ne-o sfarme o cruntă vijelie!

XIMENA

O, jale fără margini!

DON RODRIGO

O, chin așa de mult!

XIMENA

Rodrig, de-acuma du-te, fugi… nu te mai ascult!

DON RODRIGO

Pîn’ la sfîrșit cînd dreapta osindă mi-oi primi-o,
Merg să-mi tîrăsc o viață nemernică… Adio!

XIMENA

De-o fi așa să fie, îți dau cuvîntul meu

Că-n urma ta o clipă n-am să respir nici eu.
Adio, dar ia sama să pleci pe nesimțite…

(RODRIG exit.)

ELVIRA

Stăpînă, orice rele Preabunul ni trimite…

XIMENA

O, lasă-mă în pace cu sfatul tău nătîng…
Mă duc să caut pacea și noaptea, ca să plîng.

SCENA a V-a

DON DIEGO (singur)

DON DIEGO

În veci nu simți pe lume deplină desfătarea;
În orice bucurie s-amestecă-ntristarea,

Și cele mai senine a noastre mulțămiri
Ni-s veșnic turburate de griji și-nchipuiri.
O grijă bucuria mi-o strică-n astă-seară:
Înot în fericire și spaima mă-nfioară.
Văzui mort pe dușmanul ce-onoarea mi-a pătat,
Și nu pot strînge mîna care m-a răzbunat.
Cutreier tot orașul, mă zbucium în neștire,
Și vlaga mult-puțină ce mi-a rămas în fire
Se mistuie zadarnic de trudă și necaz,
Cătînd fără de preget pe fiul meu viteaz.
Mereu și pretutindeni, în noaptea asta sumbră
Socot că-l strîng în brațe, și strîng în brațe-o umbră
Și mintea-mi tulburată, din vis cînd mă trezesc,
Își face mii de gînduri ce groaza mi-o sporesc.
Nu aflu nicăirea vreo urmă-a fugii sale;
Mă tem că, cine știe, i-or fi ieșit în cale
Cetașii ori amicii dușmanului ucis:
Rodrig nu mai trăiește sau poate zace-nchis
O, ceruri! m-amăgește și-acuma o părere
Sau văd tot ce-al meu suflet ca să mai vadă cere?
El e, fără-ndoială; mi-e sufletu-mpăcat
Și grija risipită și chinul mi-a-ncetat.

SCENA a VI-a

DON DIEGO, DON RODRIGO

DON DIEGO

Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine!

DON RODRIGO

Vai!

DON DIEGO

În triumful nostru n-amesteca suspine.
O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir,
Să pot să-ți laud fapta așa cum ți-o admiri
Tu mi-ai călcat pe urmă, și-n tine reînvie
Eroii rasei mele și vechea-mi bărbăție.

Născîndu-te din mine, din ei coborîtor,
Întiia ta ispravă întrece pe-ale lor,
Și anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcărare
Ajung al meu renume prin fapta asta mare.
O, vino dar și-atinge, copilul meu viteaz,
Aceste plete albe, sărută-acest obraz
Și recunoaște locul întipărit de-ocară
Pe care vitejia-ți și spada-ți o spălară!

DON RODRIGO

A ta e toată cinstea; eu nu puteam uita
Că sînt născut din tine, crescut prin grija ta.
Sînt mîndru că întiia ispravă-a mea ii place
Cui datoresc viața. Ci bucură-te-n pace,
Și lasă-mă pe mine acum, la rîndul meu,
De păsurile mele să-mi văd acum și eu,
O, las‘ să-mi izbucnească nemărginita jale:
Destul ai stînjenit-o cu drepturile tale!
Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut,
Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut?
Să te răzbune brațu-mi s-a înarmat anume
Și-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume
Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ți-am jertfit
De tot ce-ți datorisem mă cred acum plătit.

DON DIEGO

Nu, a izbîndei tale mai scumpă e valoarea!
Eu viața doar ți-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea;
Mai mult decît la viață eu la onoare țin,
Cu-atît mai mult deci ție datornic îți rămîn.
Dar depărtează jalea din sufletul tău mare:
Onoarea-i datorie, amorul — desfătare;
Onoarea-i numai una; amorurile — mii.

DON RODRIGO

Ce-mi spui tu, vai?

DON DIEGO

Aceea ce trebuie să știi!

DON RODRIGO

Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare
Și tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare?
Sînt tot așa de josnici, în mișelia lor,
Războinicul ce fuge și-amantul trădător.
O, lasă-mă mai bine cum sînt, avînd putința
Să fiu și demn de tine și să-mi păstrez credința.
E prea puternic lanțul spre a putea să-l rump;
Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump,
Și pentru că ursita cea crudă ne desparte,
Unica mîntuire mi-o voi găsi-o-n moarte.

DON DIEGO

Nu-i vreme mîntuire în moarte-a căuta,
Acum cînd e nevoie de bărbăția ta.
A maurilor flotă stă gata de năvală.
Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală,
N-auzi decît jălanii la fiecare pas,
De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas;
Îi va lăsa pe mauri în port pe nesimțite,
În mijlocul acestor nenorociri cumplite
Cari umplu de teroare pe mari ca și pe mici,
Norocul îmi trimise cinci sute de amici
însuflețiți cu toții de-aceleași gînduri bune,
Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune.
Tu le-ai luat nainte; dar bravele lor mîni
Se vor scălda mai bine în sînge de păgîni.
Mergi dar acolo unde te-așteaptă numai slavă,
Mergi și-i condu în luptă, făcînd fără zăbavă
Din pieptul tău, în calea păgînilor, zăgaz:

De vrei să mori, încalțe să mori ca un viteaz!
Fă regele să-ți fie dator pierzării tale,
Viața sa și slava împărăției sale.
Dar nu, mai bine fruntea-ți cu lauri s-o-ncununi.
Nu-ți mărgeni mărirea o palmă să răzbuni;
Ci du-o mai departe; silește prin putere
Pe rege la iertare, Ximena la tăcere;
Și dacă-ți este dragă Ximena ta, să știi
Că doar pe calea asta mai poți iertat să fii.

Dar prea e scumpă vremea s-o pierdem în cuvinte
Aș vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte.
Învinge dar, să vadă monarhul în sfîrșit
Că ce-a pierdut în conte în tine-a dobîndit!

ACTUL IV

SCENA I

XIMENA, ELVIRA

XIMENA

Nu este un zvon numai? Știi bine tu, Elviră?

ELVIRA

Nici nu-ți închipui lumea ce călduros l-admiră
Și-nalță pîn’ la ceruri în repetat ecou
Isprava săvîrșită de tînărul erou.
A maurilor oaste e rușinos zdrobită:
Grăbit i-a fost atacul, și fuga mai grăbită.
Războinicilor noștri nici chiar trei ore-ntregi
Le deteră izbîndă și prizonieri doi regi…
Iar meritul e numai al lui, pe cît se spune!…

XIMENA

Cum, brațul lui Rodrigo făcu așa minune?

ELVIRA

Pe-acești doi regi, Rodrigo el singur i-a învins
Cu mîna sa: el singur cu mîna sa i-a prins.

XIMENA

De unde-aflași tu însă aceste zvonuri stranii?

ELVIRA

Orașul tot răsună de imnuri și litanii,
Numindu-l fericirea întregului popor
Și îngeru-i de pază și-al său liberator.

XIMENA

Și regele ce spune de-atîta vitejie?

ELVIRA

Rodrig se teme încă în fața lui să vie.
Don Diego însă vesel i-aduce-ncătușați
Ca să-i înfățișeze pe robii-ncoronați,
Cerînd măriei sale, ca o favoare rară,
Să vadă pe viteazul mîntuitor de țară.

XIMENA

N-o fi rănit?… Ci spune!…

ELVIRA

Nu știu dacă-i rănit.

Dar vino-ți în simțire! Cum te-ai îngălbeniți

XIMENA

Mînia mea slăbită de-asemenea-mi revine!
Să mă-ngrijesc de dînsul și să mă uit pe minei
Toți îl înalță-n slavă și eu l-înalț cu eil
Mîndria mea-i uitată și mut e glasul eil
Taci, inimă sărmană, și-năbușește-ți plînsul:
De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi l-a ucis tot dînsul,
Și-oricîte osanale îmi sună în auz,
Aice însă totul mă face să-l acuz.

Această haină tristă ce spune neagra-mi jale
E cea dintîi dovadă a vitejiei sale.
Voi, ce-ntăriți un suflet muncit de îndoieli,
Zăbranice și văluri, lugubrelor găteli,
Podoabă ce întîia izbîndă-a sa-mi prescrie,
Necontenit vorbiți-mi de trista-mi datorie,
Și cînd mînia-n mine va lîncezi din nou,
Asmuteți-o-mpotriva semețului erou!
Siliți-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea!

ELVIRA

Infanta iat-o, vine; alină-ți supărarea.

SCENA a II-a

INFANTA, XIMENA, LEONORA, ELVIRA

INFANTA

Nu viu aici, Ximenă, durerea să-ți alin,
Ci ca să plîng cu tine, cu tine să suspin.

XIMENA

Împărtășiți mai bine obșteasca bucurie,
Lăsîndu-mi supărarea și lacrimile mie:
Azi cine alta-n lume se poate tîngui?
Primejdia din care Rodrig ne mîntui
Și pacea datorită doar vitejiei sale
Sînt numai pentru mine prilej de-adîncă jale.
Da, brațul său puternic, de lume preaslăvit
E numai pentru mine funest și urgisit!

INFANTA

A săvîrșit, Ximeno, minuni fără păreche.

XIMENA

Supărătoarea veste mi-ajunse la ureche
Și laude răsună în gura tuturor
De marea-i vitejie și tristul său amor.

INFANTA

Te superi că poporul de laude-l încarcă?
Dar ți-era drag pe vremuri acest Rodrigo, parcă,
Și tu-i erai lui dragă și el ți-era supus —
Poți să te simți dar mîndră că-l vezi așa de sus.

XIMENA

Să-l ridicați în slavă ușor vă este, vouă,
Dar pentru mine-i veșnic o suferință nouă
Această preamărire a vitejiei lui:

Văzînd cît prețuiește, văd astăzi ce pierdui!
Ah, neplăceri amare a celei ce iubește!

Cu cît îl văd mai vrednic, cu-atît iubirea-mi crește,
Și totuși datoria ce-o am, să mă răzbun,
Mai tare-i ca iubirea și-mi cere să-l răpun.

INFANTA

Ieri datoria-aceasta făcu pe toți curtenii
Ca să admire marea virtute a Ximenii
Și să-i deplîngă soarta, așa li s-a părut
De-nălțător curajul pe care l-ai avut.
Dar vreai s-asculți tu sfatul unei amice bune?

XIMENA

Aș fi nelegiuită de nu i m-aș supune.

INFANTA

Ce-a fost ieri nu mai este îndreptățit și azi.
Al nostru singur sprijin e-acum acest viteaz,
El e-adoratul țării, sărbătoritul zilii,
A maurilor spaimă și razemul Castilii.
Chiar bunul nostru rege e azi încredințat
Că tatăl tău în mîndrul Rodrig e renviat,
Și cu atît îți este greșeala ta mai mare
Că urmărești prin moarte-i a statului pierzare.
Ca să-ți răzbuni un tată, cum? crezi că e permis
Să-mpingi o țară-ntreagă pe margini de abis?
Dar către noi purtarea-ți e oare legitimă?
Luat-am oare parte și noi ceilalți la crimă?
De bună samă-n urma acestui trist duel
Nu te silește nimeni să te cununi cu el,
Ci dacă vreai, Ximenă, s-asculți a mea povață:
Din inimă-ți alungă-l, dar lasă-ni-l în viață!

XIMENA

Atita bunătate, vai! eu nu pot avea:
Cu mult mai nendurată e datoria mea.
Deși la el mi-e gîndul în fiecare oră,
Deși-l răsfață-un rege și un popor l-adoră,

Toți străluciții lauri ce-i pun pe frunte ei,
Eu vin ca să-i întunec sub chiparoșii mei.

INFANTA

Da, e frumos, e nobil atuncea cînd, in dorul
De-a-ți răzbuna un tată, știi să-ți jertfești amorul,
Dar crede-mă că-i încă mai nobil, mai frumos
Să te jertfești de dragul obștescului folos.
Lipsindu-l de iubirea ce-i arătai odată,
E cea mai grea pedeapsă ce-i poate fi lui dată.
În joc e mîntuirea întregii-mpărății:
Și-apoi chiar de la rege ce crezi să mai obții?

XIMENA

Nu pot să mă astîmpăr chiar de nu-mi dă dreptate.

INFANTA

Gîndește-te mai bine, Ximena mea, la toate.
Adio; ca să cugeți în tihnă-acum te las.

XIMENA

Voi asculta, prințesă, al datoriei glas.

SCENA a III-a

DON FERNANDO, DON ARIAS, DON RODRIGO, DON SANCHO

DON FERNANDO

Urmaș viteaz și nobil al unei vechi familii
Ce-a fost un stîlp statornic al falnicei Castilii,
Neam de strămoși iluștri cu glorios trecut
Pe care la-ntîiul tău pas l-ai întrecut.
Orișice dar din parte-mi prea mic și prea puțin e
Spre-a-ți răsplăti izbînda așa cum se cuvine.
Pămîntul țării mele de prădăciuni ferit,
Și sceptrul meu de tine în mîna-mi întărit,
Și maurii-n risipă goniți de mica-ți ceată,
Nainte să pornească viteaza mea armată,

Nu sunt isprăvi de care mă pot plăti așa
Precum mi-ar fi dorința și cum ar merita.
Răsplata-ți fie regii captivi cari te admiră:
Ei Cidul lor pe tine în față-mi te numiră,
Și dacă Cid însamnă „stăpîn“ pe limba lor,
Nu-ți pizmuiesc un nume așa de sunător.
Fii Cidul deci de-acuma: l-a numelui tău faimă
Grenada și Toledo să tremure de spaimă,
Și numele acesta s-arate tuturor
Cît preț pun eu pe tine și tot ce-ți sînt dator.

DON RODRIGO

În fața voastră, sire, mă simt plin de sfială,
Isprava mi-e prea mică și-i dați prea multă fală,
Și laudele voastre mă fac să mă roșesc
Că nu-s destul de vrednic de cinstea ce-o primesc.
Știu că-s dator cu viața și sîngele din vine
Să mă jertfesc, o sire, spre-al țării voastre bine,
Și-n lupta-aceasta sfîntă de voi cădea răpus,
Îmi fac doar datoria ca orișice supus.

DON FERNANDO

Toți cari se strîng în juru-mi, chemați de datorie,
Nu și-o-mplinesc cu-atîta avînt și bărbăție,
Și dacă tu ca dînșii te mărgineai să fii,
-ai fi putut atare izbîndă să obții.
Deci lauda primește-o și spune-mi pe-ndelete
Povestea biruinței vitezei tale cete.

DON RODRIGO

Știți sire, că în spaima întîiului minut,
La vestea că păgînii la porți au apărut,
Cinci sute de prieteni la noi se adunară
Și-n starea-mi tulburată de șef mă proclamară.
Iertați-mi graba dacă în zbuciumul de-atunci,
Din partea voastră, sire, n-am așteptat porunci,
Din pricina primejdii prea mari și-a vremei scurte:
Dar îmi riscam viața de m-arătam la Curte,
Și viața-mi osîndită mi-era mai dulce-apoi
S-o pierd în chip mai vrednic în lupta pentru voi:

DON FERNANDO

Iți iert fireasca pripă de-a-ți răzbuna ocara:
Precum ai apărat-o, te apără-acum țara:
Să te acuze poate Ximena cît de mult,
Ca s-o mîngîi doar numai de-acum am s-o ascult.
Dar spune mai departe.

DON RODRIGO

Sub mine-naintează
Ăst pîlc, purtînd pe frunte a bărbăției rază.
Eram cinci sute numai, dar pînă am venit
În port, ca prin minune, trei mii ne-am pomenit,
Așa de mult a noastră semeață-nfățișare
Redeștepta curajul în gloatele fugare!
Ascund îndată două treimi, cum am sosit,
În vasele pe care acolo le-am găsit,
Și restul cetei care creștea din clipă-n clipă,
Arzînd de nerăbdare, în juru-mi se-nfiripă,
Se culcă jos, și-n paza celei mai mari tăceri
Petrece-o bună parte a minunatei seri.
Din ordinul meu streaja se face nevăzută
La rîndul ei, și planul ea astfel mi-l ajută
Și plin de îndrăzneală eu mă prefac că am
Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dedeam…
Sub palida lumină ce picură din stele
Spre noi, de flux aduse, vin treizeci de vintrele;
Le saltă apă-n spume și c-un obștesc avînt
Și maurii și marea în port acuma sînt.
Noi îi lăsăm să treacă; în pace tot le pare;
Nici un soldat pe ziduri și nici în port n-apare,
Și de tăcerea noastră vicleană, amăgiți
Nici nu le vine-a crede că sînt primejduiți.

La țărm trag, ancorează, coboară și se-ndreaptă
Netemători, de-a valma, în cursa ce-i așteaptă.
Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung
Și strigătele noastre pînă la cer ajung.
La răcnetul navalei răspund cei din corăbii
Și maurii-și pierd capul, împresurați de săbii!
De-o groaza fără margini cuprinși, dau înapoi:
Ei alergau la pradă și întîlnind război

Pierduți se cred nainte ca lupta să înceapă:
Îi prididim pe țărmuri, îi prididim pe apă,
Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmășag,
Și nu apucă bine să-ncbege un șirag,
Că pînă să s-așeze în linie de bătaie
Noi facem sînge maur să gilgîie-n șiroaie!
Dar principii lor totuși să-i strîngă reușesc,
Curajul lor renaște și-acum se rînduiesc;
Văzînd că fără luptă sînt osîndiți pierzării,
Într-înșii se deșteaptă curajul desperării:
S-opresc pe loc și drumul acuma ni-l închid,
Făcînd în contra noastră din iatagane-un zid,
Și apa, și uscatul, și flota, schela toată
Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsîngerată,
Pe care duhul morții se-ntinde-atotstăpîn…
O, cîți eroi de-ai noștri necunoscuți rămîn,
Și ce isprăvi mărețe, ce strălucite fapte
Rămîn învăluite pe veci în neagra noapte,
În care, martor sieși, tot insul se lupta
Nebănuind izbînda de partea cui va sta!
Eu însumi pretutindeni pe-ai noștri îndemnîndu-i,
Îmbărbătam pe unii, pe alții stam să-i rîndui,
Ca să-i reped în luptă cînd vremea le-a veni,
Și n-am știut nimica pînă în zori de zi.
Ele ne-arată-n fine ai biruinții lauri…
Atunci își pierd curajul înfricoșații mauri
Și dorul de-a învinge cedează spaimei lor
Cînd deslușesc că trupe ne vin într-ajutor;
S-aruncă in corăbii, odgoanele le taie
Și fug cu huiet mare din cîmpul de bătaie,
Nemaivoind să știe acești ostași mișei
De pot să se retragă și regii lor cu ei.

Nu simțul datoriei, ci groaza-i stăpînește…

Îi adusese fluxul, refluxul ni-i răpește!

În vremea asta regii, de-ai noștri năpădiți,
Și apărați de-o seamă de oameni, toți răniți,
Mai luptă, cu nădejdea să-și vîndă viața bine…
Zadarnic le dau sfatul eu însumi să se-nchine:
Cu iataganu-n mînă, ei stau ne-nduplecați;

Dar cînd își văd ostașii de moarte secerați,
Că singuri se mai luptă, că-nfrîngerea-i deplină
Ei cer să vină șeful: m-arăt, și mi se-nchină.
Vi i-am trimis îndată aici, pe amîndoi…
Așa-ncetă și lupta din lipsă de eroi,
Și-n felu-acesta, sire, luptînd pentru-apărarea…

SCENA a IV-a

DON FERNANDO, DON DIEGO, DON RODRIGO, DON ARIAS, DON ALONSO, DON SANCHO

DON ALONSO

Ximena vine, sire, să ceară judecarea.

DON FERNANDO

Supărătoare veste și datorie grea!
Te du, să nu te vadă; mai bine-i pentru ea.
Drept orișice răsplată te-alung acum, viteze,
Dar vin-întîi la rege ca să te-mbrățișeze.

(Don RODRIGO exit.)

DON DIEGO

Ximena-l urmărește, deși să-l scape-ar vrea.

DON FERNANDO

Că-i este drag se spune. Acuma vom vedea.
Prefă-te plin de jale.

SCENA a V-a

DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON SANCHO, DON ALONSO, XIMENA, ELVIRA

DON FERNANDO

De-acum, fii mulțumită,
Dorința ta, Ximenă, ți-a fost îndeplinită.
De-a biruit Rodrigo pe-ai noștri inamici,

De rănile primite el a murit aici.
Poți lăuda pe Domnul cu inima-mpăcată.
(Cătră don DIEGO.)

Ia uită-te la dînsa cum a pălit deodată.

DON DIEGO

Dar iat-o că leșină, și din acest leșin
Puteți vedea dovada iubirii pe deplin.
Durerea-i dă pe față văpaia tăinuită
A dragostei de care e încă chinuită.

XIMENA

Cum? a murit Rodrigo!…

DON FERNANDO

Nu, nu; dușmanul tău
Trăiește, viu și teafăr ca și amorul său!
Nu te-ngriji, Ximenă, de soarta vieții sale.

XIMENA

Leșini și de plăcere, precum leșini de jale,
Prisosul bucuriei cînd vine din senin
Simțirile ni fură ca și-un prisos de chin.

DON FERNANDO

La ce încerci, Ximenă, la ce mai stărui încă?
Nu, praa era vădită durerea ta adîncă!

XIMENA

Îngrămădiți dar, sire, restriștea mea mereu!
Dovadă-a întristării numiți leșinul meu!
O ciudă prea firească m-a-împins așa departe:
De judecată dînsul ar fi scăpat prin moarte,
Căci pentru-al țării bine rănit dacă murea,
Era zădărnicită și răzbunarea mea!

Mi-ar fi o nedreptate o moarte-așa frumoasă:
Cer moartea lui Rodrigo, nu însă glorioasă,
Nu ridicat în slavă de rege și norod,
Nu pe un pat de-onoare, ci pe un eșafod;

Să moară pentru erima-i, nu pentru domn și țară
De-a pururi amintirea să-i fie de ocară!
Nu sînt de plîns aceia ce pentru țară mor,
Ei numele prin moarte și-l fac nemuritor!
Iubesc deci biruința-i, și nu mi-e greu păcatul,
Ea întărește țara, redîndu-mi vinovatul

Mai nobil și mai mîndru acum de mii de ori,
Căci poartă astăzi lauri pe frunte-n loc de flori;
Și, ca să spun ce cuget cu-o vorbă răspicată,
Mai vrednic azi de umbra sărmanului meu tată!
Dar vai, în ce nădejde o clipă am crezut?
Rodrig din parte-mi n-are nimica de temut:
Ce-i strică-aceste lacrimi și jalea mea amară
Cînd pentru el azil e întreaga noastră țară?
Sub ochii voștri totul i se permite-aici:
Mă biruie pe mine, ca și pe inamici.
Dreptatea-năbușită cu-al maurilor sînge
O nouă strălucire asupra lui răsfrînge;
Noi îi sporim alaiul, și-acest dispreț de legi
La carul său ne-njugă în rînd cu cei doi regi!

fernandoCopila mea, acestea-s porniri nemăsurate.
În cumpănă pun totul atunci cînd dau dreptate. Ucis de-ți este tatăl, el fu provocător
Și simțul echităței mă face iertător.
Dar cîntărindu-mi fapta, tu inima ți-o-ntreabă:
Rodrig stăpîn e-acolo și cred că mai degrabă
Ea mulțămește-n taină dreptății ce-o bîrfești
Că ți-l păstrează teafăr pe-acela ce-l iubești.

XIMENA

Cui? Mie! Pe-ucigașul sărmanului meu tată!
Pe-acela chiar pe care îl chem la judecată!
De-acestea nu vă pasă, ba v-așteptați să fiu
Mulțumitoare dacă bocesc aci-n pustiu?
O, dac-aceste lacrime zadarnic sînt vărsate,
Îngăduiți prin arme să dobîndesc dreptate:
Prin arme el pe mine de tată m-a lipsit;
Prin arme se cuvine să fie urmărit!

Cer de la toți vitejii să-l cheme-n luptă, sire:
Pe-acel ce mă răzbună eu mi-l aleg de mire;
Să lupte toți, și-o dată Rodrigo pedepsit,
Voi fi răsplata celui ce biruie-n sfîrșit.
Deci dați poruncă, sire, să se proclame vestea…

DON FERNANDO

E-o datină străbună, dar luptele acestea,
Pretinse că răzbună pe drept un atentat
Stîrpesc pe luptătorii cei buni ai unui stat.
Adeseaori se-ntîmplă izbînda de înclină
Spre vinovat și cade cel fără nici o vină.
Scutesc deci pe Rodrigo; prea mult la dînsul țin
Ca să-l expun acestui prea schimbător destin,
Și-oricît de vinovat e că te-a lăsat orfană,
I-au dus cu dînșii crima păgînii puși pe goană…

DON DIEGO

Cum? Sire, pentru dînsul călcați aceste legi
De-a pururi respectate de cei mai mîndri regi?
Dar ce va zice lumea și pizma ce va spune
Cînd viața lui sub scutul monarhului și-o pune,
Fugind de locul unde oricare om cinstit
E bucuros să afle un lăudat sfîrșit?
Favoarea aceasta, sire, mărirea lui i-o scade;
Păstreze-și nentinate a biruinței roade!
Cel ce-a știut să-nfrîngă pe-un conte de Gormaz
Dator e să rămînă pîn‘ la sfîrșit viteaz.

DON FERNANDO

Mi-o ceri și tu, deci fie! și cum i-a fi norocul!
Dar celui ce-a să cadă mii au să-i ceară locul
Și prețul ce Ximena ni l-a vestit aici
Din toți ai mei războinici îi face inamici.
Să-l las cu toți să lupte ar fi nedrept, Ximenă:
I-ajunge de coboară o dată în arenă.

Numește-l dar pe care îl vrei din cavaleri,
Dar dup-această luptă nimic să nu-mi mai ceri.

DON DIEGO

Atunci cruțați pe-aceia ce de Rodrig s-ar teme.
Lăsați deschisă lupta — și nimeni n-o să-l cheme.
Căci după biruința-i de astăzi, nu m-aștept
Să mai cuteze vreunul să dea cu dînsul piept.
Se-ncumetă vreunul, oricît de mare-i prețul?
Cine va fi viteazul sau, mai curînd, semețul?

DON SANCHO

Deschideți dară lupta; și chiar de-o fi să caz,
Eu sunt semețu-acela ori poate-acel viteaz.
Ardoarea mea nu cere decît să vă răzbune:
Vă amintesc, senora, a voastră promisiune.

DON FERNANDO

Îți lași, Ximeno, soarta într-ale sale mîni?

XIMENA

Făgăduit-am, sire.

DON FERNANDO

Fii gata deci pe mîni!

DON DIEGO

Nu. Sire, lupta poate să-nceapă cît mai iute:
Ești totdeauna gata atunci cînd ai virtute.

DON FERNANDO

Să-ncepi o luptă nouă, întors din luptă-abia!

DON DIEGO

Rodrig a prins putere pe cînd vi-o povestea!

DON FERNANDO

Să-i dăm un ceas sau două de liniște deplină.
Dar cum mă tem ca pildă cumva să nu devină
Și ca s-arat că-n silă s-admit m-am hotărît

Un obicei sălbatec ce pururi l-am uit,
M-abțin s-asist, și Curtea și ea se va abține.
(Către don Arias.)

Arbitru-al întîlnirei te rînduiesc pe tine;

Vei îngriji ca toate să meargă-n chip cinstit
Și-mi adă-nvingătorul cînd lupta s-a sfîrșit.
Aceeași e răsplata, oricare s-ar alege,
Vreau să i-l dau Ximenii cu mîna mea de rege,
Și ea pe veci să-i jure credință-n fața mea.

XIMENA

Cum, sire? îmi impuneți o lege-așa de grea?

DON FERNANDO

Te plîngi; iubirea-ți însă, departe de-a se plînge,
De biruie Rodrigo, mîndria-ți va înfrînge.

Înceată orice murmur și-ascultă-mă ce spun:
Oricare s-ar alege, cu-acela te cunun.

ACTUL V

SCENA I

DON RODRIGO, XIMENA

XIMENA

Rodrig, ce îndrăzneală! Cum? În amiaza mare?
Vrei să mă pierzi? Ascultă și fugi, aibi îndurare!

DON RODRIGO

Mă duc să mor, Ximeno, și dacă viu aci,
Viu ca să-mi iau adio-nainte de-a muri;
Amorul ce mă ține sub dulcea ta robie
Dacă primește moartea, vrea să ți-o închine ține.

XIMENA

Te duci să mori!

DON RODRIGO

Merg vesel spre-acel minut dorit
În care-am să-ți răscumpăr tot chinul suferit!

XIMENA

Te duci să mori! Cum oare? Don Sancho te-nspăimîntă
Și tremură de groază o inimă nenfrîntă?
Ce s-a făcut avîntu-ți? De unde spaima ta?
Rodrig învins se crede-nainte de-a lupta?
Cel ce-a-nfruntat pe mauri și pe viteazu-mi tată

În fața lui don Sancho se pierde-așa deodată?
Curajul ți-e de-acelea ce pot îngenunchea?

DON RODRIGO

Eu nu alerg la luptă, ci la jertfirea mea,
Și sufletu-mi respinge, plin de dispreț, povața
Cînd moartea tu mi-o cauți, eu să-mi mai apăr viața,
Eu am rămas același; dar nu mai poți să-mi ceri
Ca să păstrez aceea ce tu să pierd îmi ceri,
Și-aș fi căzut desigur azi-noapte-ucis de mauri
De-aș fi avut să-mi apăr doar propriii mei lauri;
Însă norodul, țara și tronul apărînd,
De nu-mi feream viața, ar fi-nsemnat să-i vînd.
Un suflet mare viața-ntr-atîtea n-o hulește,
Încît să vrea să iasă dintr-însa mișelește,
Dar cum e vorba numai de propriu-mi folos,
Azi, cînd îmi ceri tu moartea, eu o primesc voios.
Mînia ta o mînă străină îmi alege —
De-a ta, Rodrig să moară nu-i vrednic, se-nțelege.
De nici o lovitură nu vreau să mă feresc:
Cui te-apără, omagiul acesta-i datoresc,
Și fermecat la gîndul că toate-s de la tine,
Fiindcă-a ta onoare don Sancho o susține,
Îmi voi deschide pieptul în calea spadei lui,
Slăvind această mînă prin care mă răpui.

XIMENA

O, dac-asprimea unei îndatoriri severe
Ce marea-ți vitejie s-o osîndesc îmi cere
Te-mpinge pîn-acolo ca să te lași sfărîmat
De-un braț ce pentru mine să lupte s-a-narmat,
Gîndește-te, în ceasul acesta de orbire,
Că-n joc îți e și viața, dar și a ta mărire,
Și toți, oricît de falnic Rodrig a viețuit,
Căzut dac-or să-l știe, l-or crede biruit.
Onoarea ți-e mai scumpă decît îți sînt eu scumpă,
Dac-a putut chiar vraja amorului s-o rumpă
Și te-a făcut, în ciuda părerilor de tău,
Să nimicești tu însuți și visul meu și-al tău:
Și totuși, văd că-ți pasă așa puțin de-onoare,

Că, făr’ să lupți, pe Sancho îl lași să te omoare?
Ce s-a făcut avintul pe care-l arătai?

De ce nu-l ai și-acuma, ori pentru ce-l aveai?
Și cum? Viteaz ești numai spre-a-mi cauza durere?
Iar dacă nu, deodată și vitejia-ți piere?
Și tatăl meu de tine-i așa desprețuit,
Că tu, biruitoru-i, te lași azi biruit?

Mergi, fără dor de moarte, la luptă hotărîtă
Și-ți apără onoarea, nu viața ta urîtă!

DON RODRIGO

Dac-am învins pe conte și maurii barbari,
Mai am nevoie oare de alte fapte mari?

La ce să-mi apăr slava cînd toată lumea știe
Isprăvile-mi mărețe, c-această vitejie
Să facă totul poate și că pe-acest pămînt
Afară de onoare nimic nu mi-e mai sfînt?
Nu, nu; în lupta-aceasta Rodrig să moară poate
Fără să-și piardă nimbul măririi cîștigate,
Și fără ca să fie de nime-nvinuit
Că n-a căzut el însuși de sine biruit.
Dar se va zice numai: „Ximena i-a fost dragă,
Avea între iubirea și ura ei s-aleagă,
Și s-a supus el însuși ursitei, ce-o silea
Pe dulcea lui iubită să-i ceară moartea sa.
Ea însăși i-a cerut-o, și inima-i, firește,
Credea că de-o refuză, o crimă săvîrșește.
Spre-a-și răzbuna onoarea, amorul și-l pierdu;
Spre-a-și răzbuna iubita, el viața și-o dădu,
Știind ca să prefere în floarea tinereții
Onoarea sa Ximenii și pe Ximena vieții.“
Astfel această moarte, departe de-a umbri,
A măreției mele splendoare-o va mări,

Și voi avea, prin moartea-mi voită, mîngîierea
Că nimeni decît mine nu ți-a-mpăcat durerea.

XIMENA

Viața ta și-onoarea în stare dacă nu-s
S-abată gîndul morții de care ești supus,
De te-a iubit vreodată Ximena ta, ei bine,
Rodrig, atunci ascultă: îndură-te de mine

Și scapă-mă de sila ce-o am să mă mărit
Cu omul care veșnic mi-a fost nesuferit.

Să-ți spun mai mult?
Aleargă și-arată-ți vitejia
Ca să-mi impui tăcere, ca să-mi împaci mîndria,
Și de mai ții, la mine, oricît va fi de greu,
Învinge într-o luptă al cărei preț sunt eu!
Adio; vorba asta, vai, să roșesc mă face…

SCENA a II-a

DON RODRIGO

Mai e dușman pe care să-l tem? Veniți încoace,
Voi, castilani, voi mauri, veniți voi, navareji,
Și tot ce țara Spanii mai are ca viteji!
Uniți-vă cu toții și faceți o armată
Să biruiți o mînă astfel îmbărbătată:
Spre-a-mi nimici nădejdea, o mie de vieți;
Să aibă fiecare, tot prea puțini sînteți!

SCENA a III-a

INFANTA

Vei asculta mîndria străbună care-ți cere
Acum între mărire și dragoste s-alegi?
Sau dragostea a cărei și vrajă și putere
Te-mbie fără preget să-nfrîngi aceste legi?
Ah, căreia din două vei da tu precădere,

Sărman vlăstar de regi?
Rodrig, ești demn de mine și te-aș putea alege,
Deși viteaz, tu însă, vai! nu ești fiu de rege!

Destin fără de milă, a cărui nendurare
Desparte-a mea mărire de fericirea mea!
E scris in ciuda unei virtuți așa de rare
Amorul meu să poarte o luptă-așa de grea?
Ah, inima-mi sărmană ce-o să îndure oare
Și cum va geme ea,

De n-o să izbutească în veci să se închine
Iubitului, nici focul iubirii să-și aline!

Dar totuși stau și cuget și nu pot înțelege:
Cînd el e-atît de vrednic, de ce-aș mai ezita?
Deși am fost născută pe seama unui rege,
E-o cinste pentru mine, Rodrig, să fiu a ta!
Cînd ai învins pe mauri, ar fi o fărdelege

Coroană de-ai purta?
Și numele tău falnic de Cid nu dovedește
Că faima ta măreață pe zi ce merge crește?

El totuși e-al Ximenii, deși e demn de mine!

Îmi pare rău de darul pe care i-l făcui.
Nici moartea unui tată nu poate să-i dezbine,
Și ea, de silă numai, proclamă vina lui.
În toată războirea aceasta pentru mine

Nici o nădejde nu-i,
Căci spre-a-mi mări pedeapsa, ursita, vai! permite
Iubirei să dureze și-n inimi învrăjbite!

SCENA a IV-a

XIMENA, ELVIRA

XIMENA

Elviro, vai, cît sufăr! Ce vrednică-s de jale!
Nu văd nici o nădejde, am presimțiri fatale!
N-am nici un gind de care să nu mă înfior
Și fără pocăință nu pot avea un dor!
Pe doi rivali în luptă mînia mea-i împinge,
Au să mă coste lacrimi, oricare ar învinge;
Și-n cartea sorții mele oricum îmi este scris,
Nerăzbunat mi-e tatăl, sau, vai! Rodrig ucis!

ELVIRA

De-i una ori de-i alta, vei fi mai împăcată,
Sau capeți pe Rodrig, sau fi-vei răzbunată,
Și-apoi oricît destinul va fi de nendurat,
Ea-ți mîntuie onoarea și-un mire-ți va fi dat.

Cum? pe-ucigașul tatei? pe-al lui Rodrigo, poate?
Pe unul din făptașii acestor mari păcate?
Oricum s-alege soarta, ea-mi dă un soț pătat
De sîngele pe care mai mult l-am adorat;
Oricum s-alege soarta, durerea mă ucide
Și mă-ngrozesc de ceea ce lupta va decide,
O, dor de răzbunare și tu, amor, tăceți,
Voi vă sfădiți pe seama sărmanei mele vieți,
Și tu, cîrmuitorul umanelor destine.

Sfîrșește-această luptă așa cum e mai bine:
Nici unul să nu-nvingă și nici să fie-nvins.

ELVIRA

Ar fi prea aspră soarta; și lupta ce s-a-ncins
Ți-ar da prilej la chinuri și mai amare poate,
Lăsîndu-te, stăpînă, să ceri mereu dreptate,
S-arăți aceeași ură mereu, să urmărești;
Mereu viața celui pe care tu-l iubești.
Mai bine-i biruința de-ar fi să-l încunune,
Ea datoriei tale tăcere i-ar impune
Și bunul nostru rege te va sili atunci
S-asculți îndreptățită de-a inimei porunci.

XIMENA

O, dacă el învinge, crezi că mă dau învinsă?
Prea sfîntă-i datoria-mi și jalea-mi prea nestinsă,
Și nu ajunge numai ca regele să vrea
Sau lupta să decidă în defavoarea mea!
A-nvinge pe don Sancho nu-i greu, dar n-o să poată
Să-nvingă și mărirea Ximenii totodată;
Și chiar dacă Rodrigo va birui acum,

Onoarea mea-i va scoate mii alți vrăjmași în drum.

ELVIRA

Stăpînă mea, asemeni cuvinte nu mai spune,
Să nu se-ndure cerul cumva să te răzbune!
Cum! vrei să pierzi prilejul acesta fericit
Ce focul urei tale l-ar potoli-n sfîrșit?
Dar ce vrea datoria aceasta nempăcată?

Ori moartea lui Rodrigo îți dă-napoi un tată?
O grea nenorocire îți pare prea puțin?
Vreai lacrimi peste lacrimi, suspin peste suspin?
Nu, nu, cu-astfel de gînduri stăpîna mea iubită,
Nu-ți meriți fericirea ce-ți este hărăzită
Și-ți va impune dreapta mînie-a Celui Nalt,
Prin moartea lui Rodrigo, să-l iei pe celălalt.

XIMENA

Elviro, îmi ajunge atît amar și jale
N-o mai spori tu încă prin prevestiri fatale,
Aș vrea să fug de ambii, dac-aș putea să sper,
De nu, pentru Rodrigo-nalț rugăciuni la cer.
Nu că mi-e drag, dar dacă Rodrig nu biruiește,
Voi fi a lui don Sancho, cum am promis, firește…
La gîndul ăsta numai mi-e sufletul-îngrozit…
Ce văd, amar de mine? Elviro, s-a sfîrșit!

SCENA a V-a

DON SANCHO, XIMENA, ELVIRA

DON SANCHO

Silit această spadă să v-o aduc plecată…

XIMENA

De-al lui Rodrig scump sînge, cum? încă-nsîngerată?
Și mai cutezi, perfide, în fața-mi să te-areți
Cînd mi-ai răpit norocul întregei mele vieți?
O, izbucnește-n voie de-acum, iubire-ascunsă,
Onoarea mi-e-mpăcată și ținta ei ajunsă!
Aceeași lovitură de spadă mi-a ucis

Norocul și iubirii-mi drum liber i-a deschis!

DON SANCHO

De-ați fi mai liniștită…

XIMENA

Taci! taci! nu ți-e rușine,
Crunt ucigaș al unui erou slăvit de mine?

O, l-ai lovit hoțește, căci un viteaz ca el
N-ar fi putut, desigur, să fie-nvins altfel.
Nu mai spera nimica; crezînd să mă răzbune,
Nevrednica ta mînă pe mine mă răpune!

DON SANCHO

Ciudată rătăcire, ce cu atît mai mult…

XIMENA

Crezi tu că pot să sufăr și vrei să te ascult
Cu ce nerușinare trufașă-mi vei descrie
Păcatul meu, și moartea-i, și marea-ți vitejie?…

SCENA a VI-a

DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON SANCHO, XIMENA

XIMENA

Sire, nu se mai cade să fie tăinuit
Ce n-am putut ascunde oricît m-am chinuit.

Știți că iubeam și, totuși, în dreapta mea mînie,
Vream să jertfesc o viață atît de scumpă mie,
Și maiestatea-voastră chiar a putut vedea
Iubirea-mi sugrumată de datoria mea.
Rodrig e mort acuma, și moartea-i schimbă, iată,
În jalnică iubită vrăjmașa nempăcată,
Ceruse răzbunare acel ce m-a născut,
Acum să plîng îmi cere amorul meu pierdut:
Luîndu-mi apărarea în oarba lui pornire,
Don Sancho nu-mi aduse decît nenorocire,
Și-acum să fiu datoare, cum am făgăduit,
S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit!
O, de pătrunde mila o inimă de rege,
Îndură-te, stăpîne, revoacă-această lege.
Ca preț al unei lupte în care am pierdut

Tot ce-aveam scump pe lume, îi las a] meu avut,
Don Sancho să mă lase pe mine mie însumi,
Îngăduiți-mi, sire, să-mi plîng în tihnă plînsu-mi,
Jelind, la adăpostul cel sfînt al unui schit,
Pîn‘ ce-oi muri, pe tata și scumpul meu iubit!

DON DIEGO

S-a dat pe față-n fine și nu mai crede, sire,
Că-i un păcat să-și spună năvalnica iubire.

DON FERNANDO

Ximena, ești greșită, Rodrig nu a murit.

Don Sancho-vins, pesemne, n-a spus-o lămurit.

DON SANCHO

De-aprinderea-i prea mare, fu, sire, amăgită,
Veneam să-i spun cum lupta fusese săvîrșită.
Acest războinic nobil, ce-i adorat de ea,

„N-ai nici o teamă”,-mi zise pe cînd mă dezarma,
„Te las mai bine teafăr să părăsești arena,
Decît să vărs nu sînge riscat pentru Ximena,
Dar cum de datorie la Curte sînt chemat,
Te du și-i spune lupta așa cum s-a urmat

Și ca trofeu prezintă-i din parte-mi a ta spadă…”
Așa făcui eu, sire. și-a fost destul s-o vadă,
Spre-a crede fără preget că sunt învingător,
Și-atunci minia-i dete pe față-al ei amor
Cu-așa avînt năprasnic și-atîta nerăbdare

Că n-am putut să capăt o clipă de-ascultare.
Deși înfrint, eu totuși acum sînt fericit
Și dacă-mi văd azi visul iubirii nimicit,
Înfrîngerea mi-e scumpă, fiindc-a fost în stare
Să dea ca pilda lumii o dragoste-așa mare!

DON FERNANDO

Nu mai roși, copilă, și nu mai căuta
Zadarnice mijloace s-ascunzi iubirea ta.
Ne-o spune doar sfiala ce-ți înflorește fața.
Punîndu-i în pericol de-atîtea ori viața
Viteazului Rodrigo, destule-ai încercat,
Și tatăl tău azi poate să doarmă împăcat.
Vezi lămurit că alte sunt căile divine:
Făcuși tot pentru dînsul gîndește și la tine,
Și-ascultă fără murmur al regelui tău sfat,
Ce-ți dă un soț prea vrednic și-atît de adorat.

SCENA a VII-a

DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON RODRIGO, DON ALONSO, DON SANCHO, INFANTA, XIMENA, LEONORA, ELVIRA

INFANTA

Din partea mea, Ximena, a principesei tale,
Pe-acest războinic nobil primește-l fără jale.

DON RODRIGO

Vă cer iertate dacă în fața voastră, sire,
M-aruncă la picioare-i sfioasa mea iubire.
Nu vin aci răsplata izbînzii să mi-o cer,
Vin capul meu, stăpînă, din nou să ți-l ofer,
Și în a mea favoare nu chem a luptei lege,
Nu chem nici chiar voința preabunului meu rege,
Dar dacă toate cele făcute-s prea puțin,
O, spune ce mijloace te-ar împăca deplin?
Mii de rivali vrei încă, iubita mea, să birui,
Voiești a mele fapte mărețe să le-nșirui
De la un cap al lumii pînă la celălalt?
Să iau o cetățuie eu singur din asalt?
Să spulber o armată? S-ajung-al meu renume
Să-ntunece pe-al celor mai mari eroi din lume?
O, dacă prin acestea iertare-aș dobîndi,
Le-aș îndura pe toate și tot aș izbîndi!
Dar dac-acea onoare, mereu nerăzbunată,
Cu moartea mea doar poate să fie îmbunată,
Puterea omenească de ce-o mai înarmezi
Cînd prosternată fruntea-naintea ta mi-o vezi!
Răzbună-te tu însăți, căci astfel se cuvine,
Cel neînvins de nimeni să fie-nvins de tine;
Cu prețul vieții mele atunci, de m-ai ierta,
Nu mă goni, Ximeno, din amintirea ta,
Și pentru că prin moarte-mi eu îți păstrez mărirea,
În schimb și tu păstrează-mi, Ximeno, amintirea
Și spune cîteodată, plîngînd al meu sfîrșit:
„De nu-i eram prea dragă, Rodrig n-ar fi murit!“

XIMENA

Ridică-te, Rodrigo. Adevărat, e, sire,
Prea mult mi-am dat pe față ascunsa mea iubire,
E prea viteaz Rodrigo ca eu să nu-l iubesc,
Și la porunca voastră pot să mă-mpotrivesc?
Știu bine că-s datoare s-ascult a luptei lege,
Că sfînt e totdeauna cuvîntul unui rege,
Dar orișice pedeapsă binevoiți a-mi da,
Această cununie voi o puteți răbda?
Și datoriei mele de-i porunciți tăcere,
Dreptatea voastră oare nu suferă-o scădere?
Dacă Rodrig e-al țării cel mai de seamă fiu,
A slujbei lui răsplată se cade eu să fiu?
Și viața mea întreagă să am mereu a plînge
Cu mîinile pătate de-al tatălui meu sînge?

DON FERNANDO

Adesea vremea totuși legitim a făcut
Ce se părea o fărădelege la-nceput.
Te-a cucerit Rodrigo prin marea-i vitejie
Și de aci-nainte a lui ești pe vecie;
Dar prețul biruinței acum de i l-aș da,
Dușman măririi tale să fiu ar însemna:
Căsătoria-aceasta mai poate să s-amîne
O dată ce întreagă credința ta-i rămîne.
Ia-ți dar un an de doliu, Ximeno, dacă vrei…

Iar tu, Rodrig, la arme, cu toți vitejii mei!
Dac-ai gonit pe mauri departe de limanuri,
Zădărnicind năvala și-a lor viclene planuri.
Cu-ntreaga mea oștire aleargă-n țara lor
Și pradă-le pămîntul ca un cuceritor.
Ești Cidul, înainte-ți vor tremura de groază
Și-or să te vrea de rege; tu insă îi păstrează
Credința ta jurată Ximenii-n fața mea.
Revin-o, de se poate, mai demn încă de ea,
Și-atît de sus te-nalță prin faptele-ți viteze.
Încît să fie mîndră l-altar să te urmeze.

DON RODRIGO

Spre-a vă sluji, stăpîne, și pentru-a nu displace
Ximenei mele scumpe, ce n-aș putea eu face?
De ochii ei departe oricît aș îndura,
Preafericit sînt, sire, că pot măcar spera.

DON FERNANDO

În vitejia-ți speră, Rodrig, și-n vorba-mi dată,
Și inima Ximenii fiindu-ți închinată,
Încrede-te în vreme, ce-alină orice rău,
Și-n brațul tău puternic și-n suveranul tău!

SFÂRȘIT