Ciocoii vechi și noi/Confidențele
Trădarea începută cu atâta finețe de Duduca și de Păturică din zi în zi lua aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul, cufundat în plăceri, părea că renunțase la orice plan de ambițune; dar asta era o nouă cursă ce el întindea fanarioatei.
Ținta lui era să mănânce starea postelnicului. Greaca avea tot această tendință vicleană. Păturică o simțise din purtarea către dânsul, dar, ca om cu minte ce era, el vrea să o aducă în stare a-și declara însăși acea dorință; cu alte cuvinte, el voia să prindă șarpele cu mâna altuia — metod foarte ingenios, ce s-a practicat în toți timpii, și se va practica până ce acest glob se va preface în cenușă sau se va prăvăli în haos.
Într-o seară ei beau cafeaua în camera de culcare. Mai întâi vorbiră de amor, acuzându-se unul pe altul de indiferență; dar această conversație se sfârși foarte curând prin jurăminte de cele ce întrebuințează adesea amanții, ca să se poată amăgi mai lesne unii pe alții.
— Așa, nemulțumitorule, zicea greaca, tu nu mă iubești cu acea căldură ce așteptam de la un om pentru care am făcut atâtea jertfe. Știi tu că fără tine nu mai pot să mai trăiesc? Când lipsești câte un ceas de lângă mine, mi se pare acel timp un an, un veac. Oh! cât eram de liniștită până a nu mă înclina cu tine! Trăiam cu postelnicul fără să fiu tulburată de nimic.
— Liniștește-te, Duducuțo, fos-mu[1], eu te iubesc mai mult decât orice în lume; să n-am parte de Dumnezeul la care mă închin, să fiu anatema dacă mint.
— Lasă, lasă, nu te mai jura, că am simțit eu toate. Știu eu pricina care te răcește de la mine.
— Spune-mi-o, așa să trăiești, că-mi vine să nebunesc.
— Tu mă temi de postelnicul — și ai drepate; dar de! ce oi să fac? Nu pot să-l las, căci el mă îngrijește despre toate. Dacă ai avea tu stare să mă ții, chiar acum, în acest ceas l-aș lăsa.
— Ai cuvânt. Dar, te tem și cum cutezi să ceri de la un om care te iubește să stea cu sângele liniștit când vine altul și te sărută chiar pe locul acela unde și-a pus el buzele puțin mai nainte, când cellalt te strânge în brațe și doarme cu capul pe pieptul tău? Tu nu știi ce se petrece în inima mea când te văd în brațele postelnicului. Toate furiile iadului se grămădesc împrejurul meu și îmi zic: “Înjunghie-te sau înjunghie-l!”
În timpul acesta se auzi pe drum un glas frumos cântând versurile acestea:
Frunză verde ș-o lalea!
N-am cuțit că m-aș junghea.
Văzând ibovnica mea
Pe brațele altuia...
Amândoi amanții ascultară cu atențiune patetica melodie în care erau învelite acele versuri, iar ciocoiul exclamă cu un zâmbet neînțeles:
— Sărmanul Chioftea!
— Cine e acel Chioftea? întrebă greaca.
— Un vătaf de curte de la un boier.
— Și de ce-o fi cântând el aceste stihuri întristătoate?
— Este amorezat, sărmanul!
— După cine?
— După amoreza stăpânului său.
— A, a! înțeleg, după frumoasa Despina.
— Da, după dânsa, care l-a făcut vătaf de curte și calemgiu la postelnic.
Greaca, pricepând simțul acestor vorbe, zise:
— Ai dreptate. Ea a făcut tot pentru dânsul și eu nimic pentru tine.
— Nu este vorba de mine, răspunse Păturică cu nepăsare.
— Ei bine, Dinule dragă, îmi cunosc greșeala și încep chiar de astăzi a mi-o îndrepta. Voi scrie postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe pe care voiește să-l facă zapciu de străini; dar am altceva să-ți spun: însă cer să fii tainic. Postelnicul e galantom, își cheltuiește starea cu craidonii pe la via Brâncoveanului și pe la Cotroceni.
— Ei, ș-apoi, ce iese de-aci? Lasă-l să și-i cheltuiască cum îi va plăcea!
— Așa este, ai dreptate; dar el poate să se amorezeze de alta, sau poate să afle că ne iubim amândoi și să ne oropsească și atunci vom rămânea calici pe drumuri. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile și fantaziile lui?... Eu ca țiitoare și tu ca vătaf de curte putem în scurt timp să-l scoatem la silimet[2]. Ai, ce zici?
— Ce să zic, dragă Duduco! Zic că Dumnezeu sau dracul ne-a făcut pe unul pentru altul. Apoi, strângând-o în brațe și sărutând-o, zise: De mâine, iubita mea, să ne punem la lucru.
— Tu-l vei încărca la socoteli.
— Tu-i vei cere șaluri și mătăsării.
— Tu-i vei specula moșiile.
— Tu-i vei cere diamanticale.
— Și unind jafurile la un loc, ne vom cumpăra moșii și țigani.
— Ș-apoi ne vom cununa; nu este așa, Duducuțo dragă?
— Bravo, Dinule, ai ghicit!
— Bravo, Duduco!
— Pe mâine!
— Ia stai puțintel; am uitat un lucru! exclamă greaca, punându-și degetul la buze spre a-și aduce aminte. Nouă ne mai trebuie un om, ca să ne stoarcă banii grecului fără de-a ne da noi pe față.
— Ai dreptate, Duduco.
— Cunoști tu vreunul?
— Cunosc, dară...
— Cine e? Cum îl cheamă?
— Chir Costea Chiorul.
— O fi Costea bogasierul, de la Sf. Gheorghe cel Nou.
— Tocmai acela.
— De minune!
Note
modifică
| ▲ Începutul paginii. |