Ciocoii vechi și noi/Lagărul de la Cotroceni și trădarea

 

Tudor Vladimirescu, luând știre că Ipsilant a intrat în țară, își împărți oștirea în două părți: dintr-una formă mici garnizoane pentru apărarea mănăstirilor din Valahia Mică, în care își avea depuse proviziunile necesare pentru hrana oștirii, iar cu o parte compusă din șase mii de panduri aleși și două mii cinci sute de arnăuți, comandați de Macedonski și Prodan, luă calea către București și se așeză în mănăstirea Cotroceni și pe câmpia dimprejurul ei formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observa mișcările lui Ipsilant, pe boieri și politica turcească.

După regulile stabilite de acest căpitan, intrarea în lagăr a oamenilor particulari nu era oprită nici ziua, nici noaptea, dacă ei cunoșteau cuvântul de ordin.

Dinu Păturică, profitând de această neîngrjire, încă de la sosirea lui Tudor vizita neîncetat lagărul și prin manierele lui insânuitoare dobândi amicia și încrederea tuturor căpitanilor armatei și chiar pe a lui Tudor.

Astfel stau lucrurile cu câteva zile înaintea întrevederii lui Păturică cu Ipsilant, în care se stabili vânzarea liberatorului României.

A treia zi după încheierea acestui pact infam, pe la două ore turcești din noapte, Păturică încinse iataganul, puse două pistoale la brâu și alte două la ciochina șelii, apoi încălecă pe un armăsar și luă drumul către Cotroceni, urmat de un arnăut armat cu o șișinea boșnegească.

Era pe la 20 martie, timpul cel mai nestatornic al climei noastre; un întuneric des acoperea fața cerului, vântul austral sufla cu repeziciune, glasul păsărilor de noapte, unit cu freamătul sinistru al copacilor, făceau o armonie infernală, iar ploaia ce cădea în torente completa acest cadru fioros.

Cei doi călători, înfășurați în ipingelele lor, își urmau călătoria în liniște, privind acest dezordin al naturii cu nepăsarea și bucuria ce simțiră demonii când Cel Atotputinte deschise jgheaburile adâncului, ca să piardă o lume nedemnă de amoarea și intențiunea sa. Dar când ajunseră în dreptul caselor lui bulucbașa Giafer, Păturică zise tovarășului său de călătorie:

— Să fie oare adevărat tot ce mi-ai spus? Răspunde!...

— Precum mă vezi și te văd, cucoane Dinule.

— Nu mă minți tu oare?

— Îți jur pe Dumnezeu și pe sfântul Gheorghe, ajutătorul meu.

Ciocoiul, mulțumit pe acest jurământ ce totdeauna e sacru pentru hoți și bigoți, înaintă conversațiunea.

— Ia mai spune-mi încă o dată, câte spargeri de case s-au făcut?

— Șapte, stăpâne!

— În ce mahalale?

— La Biserica Albă din Postăvari și la Spirea din Deal.

— Jaful a fost mare?

— S-a luat peste tot ca la două sute mii lei, afară de argintării și boarfe.

— Câte femei s-au siluit?

— Zece, dintre care două au murit, neputând suferi până în sfârșit caznele arnăuților și ale pandurilor.

— Dar uciderile cum au mers?

— Trei cârciumari, doi băcani și un boierinaș.

— Le știe astea Domnul Tudor?

— Nu numai că le știe, dar a și spânzurat azi-dimineață cinci dintre cei ce au săvârșit aceste fapte.

— Spui adevărul?

— Adevărul, stăpâne; și dacă nu mă crezi poți să-i vezi cu ochii, căci sunt spânzurați în grădina Brâncoveanului și acea grădină este în drumul nostru.

— Să mergem dar să vedem!

Păturică își îndreptă calul către grădina Brâncoveanului, urmat de complicele său; intră într-însa și merse cu curaj până dinaintea unei fântâni ocolită de sălcii, apoi se opri în loc și privi cu sângele cel mai rece nefericitele victime ale ambițiunii sale.

— Acum crezi, cucoane Dinule? zise arnăutul.

— Da, răspunse Dinu; aș dori însă să știu prin ce mijloace ai săvârșit această mare faptă?

— Foarte lesne, cucoane!

— Cum?

— M-am strecurat în ordia pandurilor cu meșteșug; le-am spus că sunt dintre mavroforii lui Ipsilant; ei au început să mă întrebe despre multe, după obiceiul ostașilor. Atunci am început și eu să laud pe Ipsilant și să-l ridic până la cer; le-am spus că avem câte treizeci de lei pe lună și tain îmbelșugat de carne, pâine și vin. Bieții olteni, auzind aceste laude, rămaseră cu gurile căscate. Le-am mai spus că ostașii lui Ipsilant sparg biserici, necinstesc femei și Ipsilant se preface că nu știe nimic și astfel, precum vă spun, le ziceam eu, nu e nefer în oștirea noastră care să nu aibă câte un pungoi plin cu mahmudele și dodecari! După ce le înșirai verzi și uscate, luai vreo douăsprezece dintre ei și mă pusei pe băutură, apoi către seară mai veniră alți douăzeci și plecarăm împreună după jafuri; iar după ce s-au săvârșit toate nelegiuirile, silniciile și omorurile ce ți le-am povestit, m-am dus la căpitanul Oarcă și i-am spus tot ce se petrecuse; el a spus lui Domnul Tudor și celelalte le văzurăm amândoi.

— Bravo, Năstase, ești un mare om.

Întrevorbirea acestor doi tâlhari putea să urmeze mai departe, dar fu întreruptă de vocea santinelelor ce păzeau prima rază a lagărului.

— Stareți, măre, strigară pandurii olteni, văzând pe Păturică și pe sluga lui. Cuvântul, bre! sau vă chitul la pământ ca pe brabeți.

— Suntem oameni buni, voinicilor, zise Păturică, voind să se încredințeze despre starea morală a santinelelor.

— Cuvântul, înțelegeți voi, sau dăm foc flintelor!... Și deodată cu vorba îndreptară puștile spre dânșii.

— Gorju! răspunse Păturică mulțumit și nemulțumit de curajul și statornicia oltenilor.

— Pe cine căutați în ordie?

— Pe căpitan Urdăreanu.

— Aide, intrați!

Păturică dete scări calului și înaintă în lagăr. Până ce Păturică va găsi pe căpitan Urdăreanu, noi vom atrage băgarea de seamă a lectorilor noștri asupra stării morale a trupelor lui Tudor Vladimirescu, căci de la moralitatea și disciplina oștirii depind succesul bătăliilor și cele mai strălucite fapte de arme.

Oștirea lui Tudor, ca toate oștirile de aventurieri, nu avea și nici nu putea să aibă acea disciplină riguroasă ce o întâmpinăm în armatele regulate. Disciplina și moralitatea nu se pot stabili în cinci-șase luni, și armata lui Tudor nu avea o vechime mai mare decât aceasta.

Trebuia dar ca Tudor să fie mai puțin aspru cu niște juni ce părăsiseră dulcețile vieții liniștite, ca să se lupte pentru liberarea patriei lor, lipsiți de multe ori chiar de hrană și alte necesități ale vieții; el însă servise în armata rusă și moștenise de la dânsa acea asprime fără exemplu care fu principala cauză a pierderii sale; spargerea unei prăvălii, siluirea unei femei și alte dezordini de felul acesta, și chiar de mai puțină importanță, asprul căpitan le pedepsea cu decapitarea sau spânzurătoarea; dar aceste cruzimi, în loc să producă efectul dorit, ele aduseră ura între căpetenie și ostași, iar rezultatul acestei pasiuni deveni funest pentru amândouă părțile^[1].

Suntem în lagăr; să mergem înainte. Într-o căsuță de scânduri, învelită cu trestie, erau patru juni căpitani, legați de mult timp printr-un amor de acela ce nu se găsește decât în cadrele militare. Doi dintr-înșii fumau, unul citea pe o carte, iar cellalt mângâia un câine de vânat ce ședea încolăcit la picioarele sale. Fețele lor erau cuprinse de acea întristare profundă ce vine din meditațiuni dureroase. Tăcerea ce domina în acel locaș trist, întocmai ca inimile celor ce locuiau într-însul, se rupse în fine; unul din junii ostași zise celorlalți:

— Ei bine, tovarăși, ce hotărâre luați voi?

— Dar tu, ce hotărâre ai luat?

— Eu, unul, nu iscălesc înscrisul și întâmple-se orice s-ar întâmpla.

— Dar bine, nu te temi de mânia Domnului Tudor?

— Nu mă tem deloc, pentru că de-oi iscăli sau n-oi iscăli, totuna face.

— De ce?

— Fiindcă, iscălind, plătesc cu capul orice neorânduieli vor face pandurii de sub căpetenia mea; de nu voi iscăli, mai rău, căci Tudor mă va spânzura ca pe un nesupus!...

— Bine zici tu, mă Enescule!

— Auzi acolo! reluă Urdăreanu, ce tăcuse pân-aci. Auzi vorbă, să răspundem noi de faptele neferilor noștri; dar am văzut oștirea lui Kutusof, oștire împărătească, cu hazna mare de bani, cu zaherele după dânsa, cu doctori, cu spițerii; și cu toate acestea ostașii spărgeau prăvălii, furau fete și nu li se tăia capul, nici îi puneau în spânzurătoare, precum pune Tudor pe neferii noștri, ce nu sunt decât niște copii adunați după cum s-a putut și fără cea mai mică cunoștință despre datoria ostășească.

— Urdăreanu are dreptate, zise Enescu, reluând vorba. Noi n-am descărcat până acum nici o pușcă în vrăjmașii țării și vreo câteva sute dintr-ai noștri au căzut jertfă mâniei lui Tudor. Asta este o zaveră tainică împotriva vieții noastre și nimic mai mult. Pentru aceasta ne-am părăsit noi părinții și pașnicele îndeletniciri, ca să ne omoare ca pe niște vite?

— Ce trebuie dar să facem? rostiră toți căpitanii deodată, ațintind ochii asupra Enescului și strângând mânerele iataganelor cu convulsiune.

— Să nu iscălim neomenosul înscris ce ni se cere.

— Să nu-l iscălim! repetară tinerii ostași.

— Jurați?

— Jurăm!

În momentul când cei patru căpitani întorceau fețele către răsărit și îngenuncheau să jure, o lovitură se auzi în ușa casei.

— Cine este? întrebă Enescu, punând mâna pe iatagan.

— Oameni buni, răspunse o voce de afară.

— Numele voastre!

— Căpitanul Macedonski, bulucbașa Prodan și stolnicul Dinu Păturică.

— Voi sunteți? întrebă Enescu deschizând ușa.

— Da bine, ce faceți voi aci singuri? întrebară noii veniți; mă tem că vă sfătuiți ceva împotriva stăpânirii, adaose Macedonski cu un zâmbet întunecat.

— Eu nu cred una ca aceasta, zice Păturică, silindu-se a da feței sale un aer de încredere.

— Nici eu, adaose bulucbașa Prodan.

— Ia să lăsăm la o parte aceste secături și să venim la lucrul cel de căpetenie, zice Macedonski. Ia spuneți, băieți, cum vi s-au părut omorurile de alaltăieri?

— Care omoruri? întrebă Păturică, prefăcându-se că nu știe nimic despre dânsele.

— Cei doi căpitani și trei panduri spânzurați de Domnul Tudor în sălciile din grădina Brâncoveanului.

— Sărmanii băieți!... Și pentru ce i-a spânzurat?

— Pentru lucru de nimic, pentru că vrea și poate.

— Și fiindcă suntem proști de ne supunem unui gâde, răspunseră cei patru juni căpitani.

— Aveți dreptate, copii, zise Macedonski, dar ce o să facem? El este stăpân și noi slugi; trebuie dar să ne supunem.

— Nu este adevărat, căpitane, zise Enescu înfuriat. Noi ne-am sculat ca să ne luptăm pentru drepturile țării; să ne trimită dar împotriva turcilor care au intrat în țară, ca să murim ca niște viteji, iar nu să ne omoare cu moartea cea mai rușinoasă.

— Căpitanul Enescu are dreptate, zise Păturică, văzând intrigile sale reieșind pe deplin. Astă tiranie nu e mai de suferit și dacă nu veți lua măsuri, să știți cu hotărâre că toți câți sunteți aci veți muri în spânzurătoare.

— Așa este! Stolnicul Păturică are mare dreptate! rosti adunarea întreagă.

— Oștirea lui Ipsilant, pe oriunde trece, arde și jefuiește, și cu toate acestea Ipsilant n-a spânzurat nici un căpitan, nici măcar un nefer până acum, adaose Păturică.

— Așa este, precum zici; dar ia învață-ne, arhon stolnice, ce trebuie să facem ca să scăpăm de această fiară sălbatică?

— Nimic mai mult, decât să vă alegeți altă căpetenie.

— Dar bine, noi am jurat să-i fim supuși și credincioși, zise adunarea întreagă a căpitanilor.

— Ați jurat, replică Păturică cu un zâmbet plin de amărăciune și dispreț, dar nu știți voi că jurămintele nu sunt decât niște marafeturi născocite de domnii și căpeteniile noroadelor, ca să despoaie și să omoare pe supușii lor mai cu înlesniri și fără temere?

— Ce voiești, dar, să facem?

— Faceți ce veți voi; lăsați pe Tudor să vă taie ca pe vite.

Aceste din urmă cuvinte, fiind pronunțate de Păturică cu un mare dispreț ascuns sub masca nevinovăției, produse un efect straniu în inimile căpitanilor; cei mai maturi dintr-înșii erau pentru călcarea jurământului și alegerea altor căpetenii; junii, din contra, țineau mult la jurământ, dar erau de părerea să facă o revoluțiune, prin care să silească pe Domnul Tudor a le da garanții solide pentru încetarea vărsării de sânge pe viitor.

Aceste idei fură discutate cu zgomot mare; partidele începură a se incrimina și a se amenința una pe alta și poate că ar fi vărsat chiar sânge nevinovat, dacă nu intervenea Păturică, care vedea în această atitudine zădărnicirea viselor sale celor ambițioase.

— Opriți-vă, fraților! zise el intrând în mijlocul înfuriaților căpitani. Și unii și alții aveți dreptate; dar înțelepciunea cere să alegem un mijloc prin care să putem ajunge la luarea măsurilor de asigurare pentru viitor. Mijlocul acesta îl cunosc numai eu.

— Arată-ni-l și nouă!

— Bucuros, dacă făgăduiți că veți urma povețele mele.

— Făgăduim! ziseră toți deodată.

— Să așteptați șapte zile și dacă până-atunci Tudor nu va mai omorî pe nimeni, să ne adunăm iarăși aici și să chibzuim despre cele ce trebuie să facem; iar dacă în cursul acestor șapte zile omorurile vor urma ca în trecut, atunci să părăsiți pe Tudor și să vă alegeți de căpetenii pe Macedonski și hagi Prodan. Vă mulțumiți, flăcăi, ori ba?

— Ne mulțumim!

— Din toată inima?

— Din toată inima!

— Atunci dar, faceți amândouă tarafurile câte un înscris și, după ce le veți iscăli, să mi le dați mie în păstrare, ca, după trecerea celor șapte zile, să ne adunăm iarăși aici, ca să pedepsim pe cel ce-și va călca cinstea și iscălitura.

— Să se facă înscrisurile! zise Macedonski, silindu-se să ascundă bucuria ce simțea în inimă.

Înscrisurile se făcură și se deteră în mâna lui Păturică; iar după aceea chemară doi panduri și-i trimiseră să aducă demâncare și băutură.

Cina dură mai mult de două ore și pot încredința pe lectorii noștri că nu avea nici cea mai mică asemănare cu cina celor șapte înțelepți ai Eladei; iar pe la miezul nopții, oaspeții își luară rămas bun unii de la alții și se duseră fiecare la locuința sa.

Păturică încălecă pe armăsar și se îndreptă spre București, urmat de complicele său. Bucuria lui era nemărginită din cauza marelui rezultat ce dobândise cu atâta înlesnire.

— Ei, Năstase, zise el arnăutului, aruncând câteva priviri în lături, ca să se asigureze despre vreo cursă ce i s-ar fi putut întinde de inamicii săi; ia spune-mi, cum ți-ai petrecut timpul, cât ai lipsit de lângă mine?

— Bând și mâncând, cucoane, să fie cu iertăciune.

— Și cu cine ai făcut toate acestea?

— Cu arnăuții lui bulucbașa Prodan.

— Ia spune-mi, ce mai zic ei despre mersul treburilor?

— Omorurile de alaltăieri i-au tulburat foarte mult, cucoane; unii vor să fugă la Ipsilant, alții la bulucbașa Sava și sunt foarte puțini cei care voiesc să mai rămână în ordia lui Tudor; apoi unde mai pui și blestematele de înscrisuri ce...

— Ce înscrisuri sunt acelea?

— Domnul Tudor cere înscrisă chezășie de la toți căpitanii pentru purtarea neferilor de sub ascultarea lor.

— Și ei o să dea?

— Vai de ei de vor da.

— Da de ce?

— Pentru că mâine seara o să se calce patru case boierești.

— De unde știi tu aceasta?

— O știu, fiindcă i-am îndemnat eu.

— Aferim, Năstase! Dar ia spune-mi, o să se ție ei de cuvânt?

— Negreșit, fiindcă o să fiu cu dânșii și o să-i țin de scurt.

— Silește-te, Năstase, cât vei putea, s-o scoți la cale cu bine și vei avea de la mine o sută de mahmudele bacșiș.

— Știi ce, cucoane Dinule? Fă-mă mai bine polcovnic de județ și nu-mi mai da acele mahmudele.

— Prea iute mergi, dragul meu Năstase.

— Ba nicidecum, cucoane Dinule. Muruz vodă a făcut pe arnăutul său ispravnic; de ce oare domnia ta să nu mă faci pe mine polcovnic?

— Fii cuminte și te voi face.

Conversațiunea călătorilor noștri trecu de la o cestiune la alta și numai atunci se întrerupse, când caii se opriră ca din instinct la porțile caselor lui Păturică.

Arnăutul descălecă de pe cal și deschise poarta stăpânului său, care, sărind cu iuțeală de pe frumosul armăsar, se duse drept în iatacul său de dormit, ca să-și aline printr-un dulce somn agitațiunea ce-i pricinuise marele său succes.

Acum vino tu, Morfeu, care închizi cu dulceață ochii plugarului ostenit de munca zilei și pe ai tinerei mame ce veghează lângă capul micului ei copilaș; veniți și voi, vise amăgitoare, care deschideți avarilor minele de aur ale Americii și prin închipuiri măgulitoare ușurați suferințele sclavilor și faceți pe devoți să guste din fericirea paradisului! Părăsiți întunecoasele voastre locașuri și veniți în camera acestui infam ca să-i închideți ochii prin narcotica voastră suflare; dați-i vise frumoase, faceți să dispară de pe fruntea lui acele încrețituri săpate de infamie și crimă! Dar mă tem că voi nu veți putea să-l adormiți, căci pasiunea care mușcă fără milă din rărunchii lui este mult mai mare decât magica voastră putere. Este setea de mărire care îndeamnă pe Cesar a trece Rubiconul înarmat, ca să înfigă pumnalul în inima republicii romane; este mândria și răzbunarea care sili pe tiranul Hipias a veni în patria sa cu perșii lui Dariu, spre a o face să treacă prin foc și sabie!... El va fi mâine stăpân absolut peste o parte din țară și dacă fatalitatea va voi, poate să devie biciul țării întregi.

Ciocoiul avea în adevăr mare necesitate de repaos, ca să-și restabileze puterile fizice slăbite de atâtea zguduiri morale; dar somnul nu putea să închidă pleoapele ochilor săi, cu toată silința ce întrebuința ca să poată adormi un moment măcar.

Orele nopții sunt foarte lungi pentru cei ce nu au somn și mai cu seamă pentru aceia a căror conștiință este pătată de crimă.

Păturică, văzând neputința de a adormi, cercă a se distra prin lectură; luă dar o carte de pe masă și deschizând-o citi din întâmplare aceste cuvinte: “Văzut-am pe cel fără de lege înălțându-se ca cedrii Libanului; puțin însă, și el nu mai era; puterea și mândria lui pierise cu sunet!” Acest verset din psalmii regelui-poet, ce făcea aluzie la dânsul, îl făcu să închidă cartea și să pună mâna pe alta; dar deschizând-o și pe aceea dete peste maxima aceasta: “Și ce va folosi omului de va câștiga toate avuțiile lumii acesteia și își va pierde sufletul?” Trânti cu mânie și această carte și sculându-se de pe pat începu a se preumbla prin cameră cu fața descompusă de nedormire.

Noaptea, în fine, se pregătea a părăsi emisferul nostru. Un zgomot de căruțe și voci omenești anunțau deșteptarea poporului și punerea lui în mișcarea obișnuită de toate zilele.

Ciocoiul se plimba neîncetat, căutând în osteneala corpului somnul ce-l părăsise; dar deodată urechea lui fu lovită de vocea nazală și ascuțită a unui precupeț care cânta într-un fel comic cântecul acesta:

Ipsilanti feldmarșal,

Deca pende vinărar;

Ofițerii cei mai mari,

Bragagii și covrigari.

Nu știm care va fi fost adevărata impresiune ce produse în spiritul ciocoiului aceste versuri, care cu multă concisiune descria atât de bine pe capii Eteriei grecești; știm numai că un zâmbet de fiară sălbatică apăru pe buzele sale și se pierdu cu iuțeala fulgerului.

Sunt crime care spăimântă pe cel mai mârșav și mai degradat tâlhar; dar Păturică avea o natură de fier; el se afla în preziua vânzării celui mai mare bărbat al României și, cu toată grozăvia acestei crime, conștiința lui nu era încă tulburată; și dacă îl văzurăm neliniștit, acesta este efectul acelui neastâmpăr ce simte tot omul ambițios când reușește în planurile sale, iar nu al remușcării.

În fine, după câteva momente de cugetări adânci, el se puse pe pat și adormi.

Note

1. Vezi Cioranu, p. 50 și Istoria revoluțiunii elinești de Tricupi și Ioan Filimon. (n. N. F.)

▲ Începutul paginii.