Ciocoii vechi și noi/Un suflet nobil
La extremitatea dinspre miazănoapte a mahalalei Oțetarilor era pe timpii lui Caragea o uliță înfundată, strâmtă și neîncetat plină de noroi. În acea uliță se aflau mai multe căsuțe învelite cu trestie, în care locuiau numai sacagii și căruțași. În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă care, prin arhitectura ei de ordin otoman și prin mica grădină compusă din arbori roditori și flori, atrăgea foarte mult băgarea de seamă a trecătorilor.
Curtea acestei case era îngrădită cu uluci de stejar ascuțite la vârf și foarte înalte; iar în partea dinspre fațada uliței avea parmalâcuri cioplite și așezate cu mare gust. În mijlocul îngrădirii era o poartă cu două canaturi învelită cu streașină de uluci mărunțele, ca să o apere de stricăciunea ploilor. În vârful acelui înveliș erau doi căpriori în formă de sceptru, având fiecare la extremitatea de sus câte un cocoș lucrat în lemn foarte gros, iar pe fațada stâlpilor erau sculptați doi șerpi ținând câte un măr în gură.
Casa era de zid, cu un singur etaj și împărțită în două camere și un pridvor. Învelitoarea ei era de olane, iar la cele două puncturi unde se unesc doliile, avea câte o bășică de pământ smănțuită, cu vârful în formă de pasăre.
Ușa principală, ce conducea înlăuntrul casei, era compusă din mai multe bucăți de lemn lustruite cu rândeaua și legate de căptușeala principală prin cuie de fier alb cu capetele rotunde și lustruite.
Lângă pridvor era o grădiniță compusă din câteva vițe legate în formă de boltă, un corcoduș, doi zarzări și câțiva piersici, printre care erau câteva brazde despărțite între dânsele cu bucăți mici de cărămizi foarte frumos așezate. Aceste brazde erau pline de garoafe sălbatice, ochiul-boului, lemnul-Domnului și limba-mielușelului[1]; iar pe lângă îngrădirea de trestie a micii grădini și pe prispa caselor erau așezate o mulțime de oale cu maghirani, indrușaimi și alte flori scumpe de pe atunci. În unul din colțurile curții erau un puț cu roată, lângă care se formase un lac de apă ce servea de scăldătoare câtorva rațe românești și leșești.
Interiorul caselor era astfel aranjat: una din cele două camere servea drept cămară pentru conservarea proviziunilor; iar cea de-a doua, destinată pentru locuință, era pardosită (pavată) cu cărămizi spoite cu vopsea roșie și avea două paturi turcești acoperite cu saltele, perne și macaturi de cit. Aproape de ferestre era o masă de brad, acoperită cu o pânză albă cu marginile de borangic galben, pe care erau puse câteva cărți una peste alta, hârtie de scris și o pereche de călimări de alamă; iar sub această masă se vedea un ișlic învelit în hârtie groasă, o pereche cizme turcești de saftian roșu și o strachină cu ouă.
Pe peretele dinspre răsărit erau două icoane așezate pe o bucată de stofă. Lângă dânsele se afla o sticluță cu agheazmă, un mănunchi de busuioc uscat și câteva spice de grâu; iar în fața acestor obiecte de devoțiune era spânzurată o candelă ce ardea neîncetat, dând o lumină slabă și melancolică. Tavanul acestei camere era de grinzi și uluci de stejar, frumos lucrate. Lângă un alt perete și cam aproape de tavan era o culme, pe care stăteau atârnate: un anteriu, o giubea blănită, niște ciacșiri de șal roșu și câteva rochii. Osebit de aceste mobile ce indicarăm, mai era în această cameră o ladă de Brașov, câteva ulcioare cu apă de băut și o sobă oarbă, deasupra căreia era pusă o tavă cu tacâmul dulceții și al cafelei; iar în firidele de jos se vedeau câteva gheme de lână și o donicioară cu fuse.
În unul din cele două paturi zăcea un om ca de patruzeci și cinci de ani, dar care, după zbârciturile feței și perii capului cei cărunți, semăna să fie de o etate mult mai înaintată. Acest nenorocit avea capul rezemat pe o pernă și părea adâncit într-un somn foarte greu.
Lângă pat ședea o femeie bătrână, care se îndeletnicea făcând colțișori și bibiluri de mătase la piepții și mânecile unei cămăși, ațintind din când în când ochii asupra suferindului.
Era pe la nouă ore din noapte. Tristul cadru ce puserăm înaintea lectorilor noștri, fiind luminat numai de palida lumină a candelei, devenea mult mai atingător și mai interesant. În momentul însă când bătrâna se silea să alimenteze slaba lumină a candelei, ca să poată lucra mai cu spor, se auziră câteva loviri în poarta curții. Bătrâna se duse să deschidă și după câteva momente se întoarse împreună cu un june frumos, bine îmbrăcat și cu ochii plini de o bunătate îngerească.
— Doarme? zise străinul adresându-se către bătrână.
— Abia dete Dumnezeu de adormi, că n-a închis ochii de trei nopți.
— Din ce pricină?
— Apoi de, mamă, știu și eu?
— Și ce a făcut în acel timp de nedormire?
— Ce face totdeauna: se posomorăște, strigă, își rupe hainele de pe dânsul, apoi pare că se liniștește, dar deodată sare tremurând și îmi zice: “Ascunde-mă, scapă-mă de acești ticăloși ce voiesc să mă omoare!”
— Și de cine se teme el? Ce i se nălucește?
— O mie de bazaconii, mamă, dar aceea ce-l face să se înfurieze și mai mult este aducerea-aminte despre un vătaf de curte și o țiitoare a sa, care i-a mâncat averea și l-a lăsat pe drumuri.
— Aș dori să știu, buna mea bătrână, dacă vine cineva să-l vadă sau să-l ajute cu ceva.
— Nimeni, boierule.
— Dar bine, cine-i plătește chiria casei, mâncarea, căutarea și celelalte?
— Toate acestea le-am întâmpinat singură până la un timp, dar tocmai când sfârșisem de cheltuială și mă duceam în târg ca să-mi vând maloteaua, un boier tânăr ca dumneata, fie-i umbrele, mă luă la cătare, apoi apropiindu-se de mine îmi zise:
— Nu cumva ești dumneata baba Iana spitalagioaica?
— Eu sunt, boierule, îi răspunsei.
— În ce mahala locuiești?
— În Oțetari.
— În ulița înfundată, nu este așa?
— Este întocmai precum zici, boierule.
— Vino dar după mine, zise el. Eu îl urmai până la o boltă de lipscănie, unde, intrând împreună cu mine, zise stăpânului bolții:
“Dă acestei femei lei una sută și să urmezi tot astfel pe fiecare lună până la o altă poruncă a mea; apoi, apropiindu-se de mine, îmi zise încet: Să cauți bine de bolnavul ce-l ai în casă, căci o să vin câteodată să-l văd”. Sfârșind aceste cuvinte, ieși repede din boltă și se făcu nevăzut.
— Cunoști pe acel june boier?
— Nu-l cunosc, căci n-am avut timp ca să-l privesc bine în față; dar, oricum va fi, Dumnezeu să-i dea bine și să-l norocească, căci de nu venea el în ajutorul sărmanului bolnav, numai Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat.
— Dar bine, bolnavul era odată bogat, ce s-a făcut starea lui?
— Am cercetat, mamă, și am aflat că i-au vândut-o datornicii la Cochii vechi și l-au lăsat numai cu hainele de pe dânsul.
— Dar casa lui, acea casă atât de îmbelșugată?...
— Tot s-a vândut.
— Și cine au fost acei nelegiuiți care au cutezat să lase pe drumuri pe un om cu mințile rătăcite și străin în astă țară?
— Apoi de, mamă, mai știu și eu?... Lumea vorbește multe.
— Și ce zice lumea?
— Zicea că el a avut o țiitoare și că ea s-a unit cu vătaful lui de curte și i-a mâncat toată averea.
— Ticăloșii și nemernicii!... Dar am auzit vorbindu-se și despre un bogasier... lipscan... ceva cam așa.
— Îl cunosc și pe acel ticălos... e bun de pus în țeapă.
— Da de ce?
— Fiindcă m-a lăsat pe drumuri.
— Și cum s-a întâmplat aceasta?
— Ia, strânsesem și eu, în tinerețe, câteva părăluțe, ca să le am la bătrânețe, știi povestea vorbei: “Bani albi de zile negre” și el mi i-a mâncat, mânca-l-ar coțofenele!
— Și cum ți i-a mâncat? Ia spune-mi.
— A făcut mofluzluc mincinos și m-a lăsat pe drumuri, nu l-ar mai lăsa de la inimă.
— Dar bine, n-ai dat jalbă la stăpânire?
— Ba am dat, da-l-ar prin târg cu nasu tăiat.
— Și ce-ai ales?
— Mai nimic, mamă! Din două miișoare de lei m-am ales numai cu două sute, din care mi-a oprit și havaietul judecății.
— Ia spune-mi, cum îl cheamă pe acel hoț de ștreang?
— Costea.
— O fi Costea Chiorul bogasierul?
— El este, mamă!
Tânărul căzu într-o adâncă întristare, apoi, după ce aruncă o privire asupra bolnavului, zise în sine: “Unul zace în pat lipsit de minte și sărac, cellalt mofluz mincinos și gata a merge la ocnă pe toată viața, numai cel de-al treilea și cel mai rău din toți se bucură încă de roadele nelegiuirilor sale; puțin însă și voi auzi și de numele lui”.
Pe când străinul se afla absorbit în aceste triste gânduri, bolnavul începu a țipa și a gesticula din mâini, strigând cu glas răgușit și tremurător:
“Lăsați-mă, nelegiuiților! Nu vă e de ajuns că m-ați sărăcit? Voiți acum să-mi luați și viața?”
Apoi deschizând ochii săi înflăcărați de mânie, începu a lovi cu pumnii pereții casei, crezând că lovește acele umbre imaginare; iar după aceea începu iarăși a striga:
“Luați de lângă mine pe această muiere desfrânată, căci privirile ei mă îngheață! Nu vedeți voi că ea voiește să mă sugrume cu prefăcutele ei îmbrățișări?”
— Liniștește-te, boierule, zise străinul, sărind de pe scaun și alergând către bolnav, ca să-i dea ajutorul necesar în cele teribile momente.
— Dați-mi un pahar de apă să-mi răcoresc pieptul, zise nenorocitul bolnav cu vocea mai de tot stinsă și zdrobită de oboseala agoniei.
Apa cea rece cu care fu adăpat și stropit bolnavul produse un mare efect. El deschise ochii și-i aținti asupra făcătorului său de bine, apoi, lăsând să curgă dintr-înșii două șiroaie de lacrimi, zise cu glas liniștit, dar întrerupt de suspine:
— Tu aici?! Tu la capul meu?! Dar acesta este locul lui Dinu pe care l-am procopsit, iar nu al tău, pe care te-am izgonit fără milă din curtea mea!
Tânărul luă cu transport mâna suferindului și, udând-o cu lacrimi și sărutări, zise:
— Am voit, stăpâne, să te scap din mâna acelor tâlhari, dar Dumnezeu nu mi-a ajutat.
— Iar eu, ticălosul, drept mulțumire pentru binele ce voiai să-mi faci, te-am scos cu urgie din curtea mea.
Cât ținu această scenă atingătoare, bătrâna stete în picioare, privind cu băgare de seamă trăsăturile feței și glasul străinului, apoi se apropie de patul bolnavului și îi zise cu o privire plină de uimire:
— Stăpâne! Acest june atât de milostiv și cu inimă bună este boierul cel necunoscut care de atâta timp ne dă mijloace de viețuire; bănuielile mele nu mă amăgeau, acum îl cunosc cu desăvârșire; este grămăticul marelui ban C..., este serdarul Gheorghe, zaraful vistieriei. Să îngenunchem înaintea acestui înger și să-i mulțumim pentru mila ce a arătat către noi.
Necunoscutul, văzându-se descoperit și nevoind să stea față la scenă ce-i atingea modestia, ieși din casă cu repeziciune și se duse la ale sale.
Buna bătrână nu se amăgea deloc în aprecierile sale. Persoana cea misterioasă era în adevăr Gheorghe serdarul, acel june plin de virtute, care părăsi casa banului C... și-și sacrifică arzătorul amor ce avea pentru fiica acelui boier, numai ca să nu răsplătească cu rău binefacerile ce primise de la dânsul.
El se refugiase în Moldova, crezând că schimbarea aerului, privirea frumoșilor munți din acea țară și deosebirea obiceiurilor vor stinge cu încetul flăcările amorului ce-i ardeau pieptul și inima.
Ajungând dar în capitala Moldovei, se înfățișă înaintea lui Mihai vodă Șuțu, care, din puținele cuvinte ce schimbă cu dânsul, descoperind rarele lui calități și profunda cunoștință ce avea despre limba elinească, îi oferi postul de secretar particular al său.
Junele primi această cinste domnească, sperând că prin ocupațiune își va micșora suferințele, dar se amăgea, căci marea încredere ce din zi în zi îi arăta principele, onorurile ce primea de la boierimea moldoveană, caftanul de mare comis și darurile domnești cele bogate, în loc să-i micșoreze suferințele, din contra, i le mărea mai mult.
În fine părăsi Moldova și se întoarse iarăși în București, dar aci avea să întâmpine noi loviri; Maria, fata banului C..., zdrobită și dânsa de patima amorului, căzuse la o boală care îi amenința viața. Bătrânul ei părinte, văzând acest rău care voia să-i răpească comoara fericirii sale, se sfătui cu cei mai învățați doctori de pe acei timpi și, după povața lor, se strămută cu locuința la una din moșiile sale de munte.
Gheorghe, aflând despre toate amănuntele acestei împrejurări și necutezând să se înfățișeze înaintea banului, nici să vestească pe Maria despre sosirea sa, căzu într-o adâncă melancolie, care negreșit l-ar fi vârât în mormânt, dacă schimbarea epocii nu aducea cu sine o mare schimbare în pozițiunea sa.
Singura mângâiere ce-i mai rămăsese după atâtea nenorociri era de a contempla din depărtare chioșcul din grădina banului, acel local în care văzuse pentru prima oară răsărind soarele trecutei sale fericiri, și a face bine celor nenorociți. El, dar, aflase jalnica stare în care adusese Păturică pe postelnicul[2] Andronache Tuzluc, vechiul său stăpân, și îl ajuta în secret.
Note
modifică
| ▲ Începutul paginii. |