Ciocoii vechi și noi/Până nu faci foc, fum nu iese
Două săptămâni în urma acelor descrise în capitolul precedent, într-o noapte răcoroasă de primăvară, postelnicul Andronache ieșea de la amoreza sa cu ciubucul aprins și cu sluga după dânsul, care ținea într-o mână o chisea de șal plină cu tutun, iar în cealaltă o pereche de papuci galbeni. Trăsăturile feței postelnicului, deși puțin cam descompuse, arătau acum o mulțumire pașnică și lipsită de grijile ce muncise pe bietul fanariot cu vreo câtva timp mai înainte.
Într-o ulicioară întunecoasă ce ducea în mahalaua Dudescului, sta de mai multe ore o butcă elegantă cu doi armăsari. Când boierul se apropie de acea uliță, sluga alergă către locul unde sta ascunsă trăsura și strigă: “Trage, Ioniță!”
Fanariotul se sui în trăsură și ciocoiul în coadă, strigând cu voce tare: “Acasă!”
Rog pe bunii noștri lectori să lase pe postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, ca nu cumva să-și piardă, deștept, iluziile fericirii sale, iar noi să ne întoarcem iarăși pe strada Caliței, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale.
Era o noapte frumoasă, o noapte tocmai bună pentru amoruri romantice. Frumos este, în adevăr, amorul de inimă, căci el ne procură momente de o fericire sublimă. Câte simțiri încântătoare nu încearcă un amant, când pentru întâia dată surprinde surâsul dorit al femeii ce el iubește! Cât de-nfocate sunt palpitațiile inimii sale, când el depune primul sărutat pe buzele ei arzătoare; apoi câte încântări nu mai culege el, din treacăt, în dulcea viață a amorului, când, într-o adunare sau la un bal, îi vine din timp în timp câte un semn de dulce suvenire făcut cu o grațioasă sfială sau o privire plină de dezmierdare aruncată pe furiș și care îi zice în limba cea misterioasă a inimii: “Te iubesc!... te iubesc... din tot sufletul!”
Dar amorul este o medalie cu două fețe. Să întoarcem acum medalia pe partea cea opusă.
Ce ziceți domnia voastră despre acele amoruri zgomotoase care încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoțite cu tobe și cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, și care se termină prin păruieli în clasele de jos și prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crime au săvârșit pașnicii locuitori ai vecinătății, ca să fie deșteptați din somn în strigările birjarilor și oftările cele monotone și ascuțite ale amorezilor vulgari, mai indiscreți decât pisicile; căci aceste dobitoace sentimentale miorlăiesc și ele o lună pe fiecare an și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocii lor, mai iau și pe alții de le ajută. Dar răul prin rău se pierde, zice un vechi proverb.
Asemenea oameni nesocotiți, care pun întristarea și disperarea în inimile bieților consorți și părinți, își iau mai adesea plata nelegiuirii lor prin trădarea ce le fac femeile corupte de dânșii; căci femeia care a avut curajul să calce jurămintele făcute înaintea altarului și juna fată care a dezonorat perii cei albi ai părinților ei pentru vorbele dulci ale unui amant aprins de o patimă ilicită ce preț vor pune oare pe niște angajamente trecătoare, dictate mai totdeauna de capriciu și prea rar de inimă?
O, juni! dacă ați ști voi unde vă duc aceste amoruri nesocotite, poate c-ați fi mai scumpi în risipirea iluziunilor juneții voastre! Voi nu știți cu ce monedă vă plătește femeia care a primit să-i sacrificați anii voștri cei mai frumoși, timpul, averea și chiar onoarea voastră. Voi nu știți că acea ființă pe care voi o credeți îngerul vostru, scăparea și dezmierdarea inimii voastre, aceea este în stare a vă trăda pentru un diamant, pentru un șal și, de mai multe ori, pentru câte o vorbă de spirit care sfâșie și batjocorește sfințenia amorului vostru. Și ce culegeți voi oare din toate sacrificiile ce faceți pentru aceste statui de marmură? În locul amorului, trădarea, în locul fericirii, disperarea care slăbește și dărâmă focul și energia facultăților voastre și, ce e mai rău, pierderea iluziunii care aduce cu sine scepticismul, monstru de sânge, părinte al turbării și al sinucidului.
Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp și de oameni foarte învățați; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credința și speranța. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceea ce numim fericire.
Un june care a iubit o femeie cu credință și devotament și a fost răsplătit prin indiferență, ipocrizie și trădare, acela pierde încrederea în femei; pentru dânsul nu mai există fericire conjugală; prin urmare el nu se mai însoară sau, chiar de se supune la această datorie socială, inocentul amor al soției sale, grațioasele ei surâderi, fragedele ei îngrijiri pentru dânsul trec de prefăcătorii, femeia simte toate acestea, cearcă a-l încredința despre sinceritatea amorului ei, dară nu reușește. În fine lucrul se termină astfel: dacă femeia este virtuoasă, suferă în tăcere, suspină și moare; iar dacă are caracter slab, cade în haosul pierzării, târând după sine, în rușine, și pe nevinovații săi copii.
Dar să venim la subiect.
Era una din acele nopți da vară în care natura întreagă își deschidea comorile uimitoarelor sale frumuseți, spre a ne da o idee perfectă de sublimitatea ei; bolta cerului era de un albastru încântător; stelele presărate pe spațiul ei nemărginit de astă dată erau pline de o lumină magică; luna, a cărei palidă și dulce față umple de dor și de ardoare inimile simțitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei și, nemaiputând din acel loc sfânt să-și urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor Endymion, amantul ei din vremile păgâne, ea părea a privi cu o nesățioasă bucurie la atâția înamorați ce se dezmierdau cu-nfocare sub razele ei amoroase. Suflările cele calde ale vântului de primăvară erau atât de line, încât abia frunzele plopului se clătinau alene.
Această maiestoasă și dulce tăcere era întreruptă câteodată de suspinele unei privighetori care cânta durerile sale ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirei Antim.
Păturică, îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decât de simțământul frumosului, sta țintit la fereastra camerei sale, luând foarte puțin aminte la acea minunată panoramă. Nu trecu mult timp și urechea lui fu izbită de sunetul unor instrumente de muzică. Aceste sunete, fiind un acord de acelea ce fac lăutarii înainte de a începe cântarea, deși încetară numaidecât, însă atraseră atențiunea ciocoiului. El se gândi câteva momente, apoi bătându-și fruntea cu palma, ca omul ce prinde o idee de mult timp așteptată, zise: “A! a! acum înțeleg! Acești lăutari trebuie să fie puși de ibovnicul stăpânei mele!... Nicolăiță de la boierul armaș nu m-a înșelat. Pe muncă, Dinicule! Pe muncă, băiete, ca să mai scurtăm calea ce duce la fericire!” Zicând acestea, el luă ipingeaua pe dânsul și, coborându-se în grădină, se ascunse după trunchiul unui arbore.
Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astă dată însă, ei cântară cum se cântă, adică puseră capul pe umărul stâng și, prin ajutorul arcușelor și al penelor de gâscă, scoaseră din viori și cobze niște accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar avea cea mai mică putere asupra simțurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim.
După ce lăutarii sunară câteva arii melancolice, ei încetară, ca să dea loc unei voci de tenor ce intonă cu o doză mare de simțământ și de pasiune, aria pe care se cântau versurile acestea:
Pe pod pe la Spiridon
Toate păsările dorm,
Numai păsărica mea
Toată noaptea ciripea,
De amor se jăluia.
Oh, amor, amoraș,
Vedea-te-aș călugăraș,
Pân la patruzeci de zile
Să te văd la mănăstire
Cu ochii pe la icoane,
Cu gândul pe la cucoane,
Cu mâinile pe Psaltire,
Cu ochii pe la copile etc.
Aria aceasta fu terminată prin oftări din cele mai adânci; dar ferestrele grecii, ce se deschideau la primul accent al serenadelor înfocatului calemgiu, rămaseră de astă dată închise ca un mormânt. Lucrul era de disperat, dar amorezii au mai multe coarde la arc; ei nu disperă așa lesne.
Calemgiul aruncă o privire duioasă asupra ferestrelor, apoi începu a cânta:
Piatră, de-ai fi, te-ai desface
Și la mine te-ai întoarce!
Of, of, of, chera-mu[1]
, of! etc.
Această din urmă încercare reuși pe deplin, căci greaca, după o luptă teribilă între interes și amor, neputând să mai reziste furioaselor bătăi ale inimii sale, deschise ferestrele și făcu cu batista un semn; apoi se coborî în grădină, intră într-o boltă de viță în care abia pătrundeau razele lunii și, așezându-se pe un divan moale, așteptă acolo pe amantul ei.
Nu trecu mult timp și apăru o umbră în fundul grădinii. Această umbră luă o direcțiune către bolta de viță și de ce se apropia mai mult, ea luase forme mai distincte. Când fu la o distanță oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de douăzeci și cinci de ani, cu anteriu de șamalagea morico, cu fermenă de croazea pembe, încins cu un șal pătlăginiu și legat la cap turcește cu un taclit în vărgulițe.
El înainta cu pași rari și nesiguri către locul în care se afla dorita inimii sale, fără a se gândi că această întâlnire era să fie cea mai de pe urmă rază a fericirii lui.
Păturică, care spionase tot ce se petrecea, aștepta acum momentul favorabil ca să se arunce asupra victimei sale. El lăsă pe june să se aropie câtva de bolta de viță, iar când rămase între dânsul și prada sa o distanță de câțiva pași, zise încet: “Doamne ajută!” și, sărind ca o panteră, apucă de piept pe bietul june și începu să strige: “Tâlharii, tâlharii!... Săriți, creștini!... Puneți mâna pe hoț, pe tâlhar!”
Sărmanul june, văzându-se strâns cu vigoare de un braț puternic, mai întâi cercă să se libereze de dânsul, dar neputând, începu a se ruga să-l lase în pace că e om cinstit.
— Nu, tâlharule, nu te las din ghearele mele. La spătărie, hoțule, să te învăț eu minte a mai veni să furi orz din hambarul nostru!
— N-am furat nimic, logofete; privește-mă și vezi, am eu caifet[2] de hoț?
— He, he! șiretule, nu mă-nșeli tu pe mine; știu eu că te-ai înhăitat cu țiganii lui Velcea și jefuiți mahalaua. Eu mănânc pâinea cucoanei Duduca și nu sufăr s-o jefuiască niște masalagii ca tine! O să te leg bine cot la cot și mâine o să te dau pe mâna zabetului[3].
Această stratagemă atât de ingenioasă puse pe greacă într-o pozițiune foarte delicată; o făcu în fine să se convingă că Păturică era un demon împelițat și avea dreptate biata femeie, căci starea lucrurilor era atât de dificilă, încât nu mai putea să facă nimic în favoarea amantului său. Să tacă, nu putea, căci vicleanul ciocoi ar fi dus la spătărie pe junele calemgiu și printr-aceasta s-ar fi dovedit amorul ei cel tainic; să-l libereze, nu putea decât printr-o mărturisire care ar fi făcut pe ciocoi stăpân pe secretele sale. Din aceste două rele Duduca alese pe cel mai mic. Ea ieși din boltă și arătându-se dinaintea lui Păturică zise:
— Ce s-a întâmplat? Ce este acest zgomot?
— Să trăiești, milostivă stăpână, răspunse ciocoiul, am pus mâna pe-acest tâlhar care jefuiește mahalaua întreagă, care ne fură orzul și găinile.
— Bravo, Dinule, să trăiești; dar ia să văd și eu pe-acest tâlhar? Junele înamorat se apropie de dânsa; iar Păturică, simțind că ei voiesc a vorbi despre ale lor, se depărtă puțin, prefăcându-se că caută o funie ca să lege pe presupusul tâlhar. Greaca observă și această viclenie, dar, folosindu-se de dânsa, se apropie de amantul ei și-i zise:
— De acum înainte totul s-a rupt între noi!...
— De ce, sufletul meu? răspunse calemgiul cu glas tremurător.
— Postelnicul a aflat amorul nostru și mi-a trimis pe cel mai afurisit ciocoi din lume să mă păzească. Tu ești în mâna lui și eu nu pot să te scap decât mărturisind dragostea noastră.
— Să-l cumpărăm cu bani.
— Ești nebun, Iordache! (Ăsta era numele calemgiului.) Crezi tu oare că acest zgripțor se va mulțumi cu aceea ce-i vom da noi? Lui îi trebuie comori; mândria lui merge până la protipendadă!...
— Așadar, va să zică?...
— Nimic nu rămâne decât să ne despărțim pentru totdeauna.
— Și crezi că voi putea trăi fără tine?
— Te vei supune la această nevoie pentru asigurarea fericirii mele. Rămâi sănătos și mângâie-te cu alta de pierderea mea.
Zicând aceste cuvinte, ea chemă pe Dinu și-i zise:
— Dă drumul acestui flăcău, că-i păcat să-l băgăm în spătărie; iar dacă-l vei mai prinde prin grădină, atunci să faci cu dânsul ce vei voi.
— Prea bine, milostivo. Apoi, întorcându-se către calemgiu, zise: Aide, băiete, cată-ți de drum și să nu te mai prind prin grădină că, pe legea mea, te jupoi de viu.
Sărmanul june privi pe greacă cu ochii plin de lacrimi și, luând drumul către fundul grădinii, se făcu nevăzut: iar greaca și Păturică intrară în camerele lor, fără să schimbe nici o vorbă.
Note
modifică
| ▲ Începutul paginii. |