Copilului ce va să vie

 

I

Nu bate inimă pitită, — oprește-te
Deși îți face clipa semn, gândește-te
Să dormi adânc
Pân’la oblânc
Ursita ne-a cuprins de griji și gemeri
Din cântec stafiile vremei toarnă temeri.

II
Ascultă o leacă ; viața urcă și coboară,
Stau gata ’n noi urări și râsete să moară
Nădejdi se scurg, da
— Au fost credinți cândva?
Iubirile, înfiorările au ațipit
Și n’ai să le trezești tu, fiindcă ai sosit

III
O, de mai auzi tu, rod al pântecului,
Înainte de ’mplinirile descântecului
Și de ai putea să vii
Sau nu, printre cei vii,
Ți-aș spune atâtea despre mine
Că repede te-ai lepăda și tu de tine.

IV
Zadarnic. Nu-s în stare-un semn
Mai bun să-ți fac, ființă fără ’ndemn,
Un semn ce să-ți destăinuie
Puțin din ce nu dăinuie;
Veni-vei deci, cu pași tăcuți în larmă
Sub ceruri care trăsnete și neamuri farmă.

V
Un colț retras să-ți pot găsi, cu drag
Aș încerca pe-o râpă de meleag
Ce nu cunoaște lacrima
Și unde tace patima.
Dar slab sânt ca și tine. Biet odor,
Și soarta ta e taina tuturor.

VI
Da, trebuie să vii. Și ce-i mai rău.
E’n noi un duh așa de-aprins și nătărău
Că ’ncep’acum chiar eu
Să-ți făuresc un empireu
De fericiri, și în tine spun pe nume
La vise - așa cum n-a mai fost pe lume.