Daphnis și Chloe/Cartea I

 

CARTEA I

I. In Lesbos este un oraș, Mytilene, mare și frumos, tăiat de brațele mării care se furișează înăuntru și împodobit cu poduri de piatră albă și cioplită.

Ai crede că nu vezi un oraș, ci o insulă.

Cam la două poste de acest oraș se întindeà pământul unui om bogat, o avere foarte frumoasă: munți plini de vânat, văi roditoare ’n grâu, dealuri cu vii, pășuni cu turme.

Marea scăldà țărmul întins, acoperit cu un nisip mărunt.

II. Pe acest câmp, un cioban, anume Lamon, pe când își pășteà turma, găsì un copil alăptat de una din capre. Erà acolo un stejăriș plin de spini, pe deasupra se’ntindeau ramuri de iederă, iar dedesupt creșteà o iarbă moale, în care stăteà lepădat copilul.

Aici alergà într’una o capră. Adeseori se făceà nevăzută, și, părăsindu-și iedul, venià să șeadă lângă prunc.

Lui Lamon i-se făcu milă de iedul părăsit. Deaceea el începu să pândească drumurile caprei și pe când era arșița mai tare, luându-se pe urma ei, o văzu cum ținea cu grijă copilul, nu cumva să-l zgârie cu unghiile, iar acesta sugea ca dela sânul mamei.

Mirat, după cum era și firesc, Lamon se apropie și descoperi un băiețel dolofan și frumos, învelit în niște scutece mai de preț decât s’ar fi potrivit cu soarta lui de prunc lepădat.

Aveà o hăinuță purpurie prinsă cu-o sponcă de aur și-un cuțit mic, cu mânerul de fildeș.

III. Mai întâi, îi veni ’n gând să ia numai semnele de recunoaștere, fără să se mai îngrijească de prunc. Apoi, rușinat, să nu fie el omenos nici cât o capră, așteptă să’nopteze, luă semnele, copilul și chiar capra, și le duse la nevastă-sa Myrtale.

Aceasta fiind cuprinsă de uimire că și caprele nasc copii, Lamon îi povestì cum l-a văzut sugând la capră și cum i-a fost rușine să-l lase să moară.

Și ea socotì la fel. Ei ascund lucrurile părăsite cu copilul, spun că pruncul acesta e al lor, și-l încredințează caprei ca să-l crească. In sfârșit, pentru ca și numele băiatului să pară de păstor, au hotărît să-l cheme Daphnis.

IV. Cam la doi ani după aceasta, un cioban de prin împrejurimi, anume Dryas, păscându-și turma, dădù și el peste lucruri asemănătoare și văzù o priveliște la fel.

Pe acolo erà o peșteră a Nymphelor, un fel de stâncă mare, scobită pe dinăuntru, iar pe dinafară rotundă. Chiar chipurile Nymphelor erau în piatră, desculțe, cu brațele goale până la umeri, cu părul despletit pe spate, având o cingătoare peste mijloc și ochii râzători.

După întreaga lor înfățișare, păreau dănțuitoare prinse ’n joc.

Intrarea peșterii erà pe la mijlocul stâncii, de unde țâșnià un izvor a cărui apă își făcuse cale, încet; pe dinaintea peșterii se întindeà o pajiște foarte plăcută, cu iarba deasă și fragedă, crescută la umezeală. Mai erau atârnate și vase de muls și fluiere și naiuri și trișci, daruri ale foștilor păstori.

V. In acest locaș al Nymphelor, venià mereu o oaie de curând fătată, așa că adeseori o socoteau pierdută. Dryas vrând s’o pedepsească și s’o aducă iarăș la păscutul liniștit de mai înainte, sucì un gânj de lozie verde, în chip de laț, și se îndreptă către peșteră ca să-și prindă, acolo, oaia, pe neașteptate.

Dar când fu aproape, nu văzù nimic din câte crezuse; dimpotrivă, oaia, întocmai ca o mamă, dădeà să sugă unui copil, cât puteà el, din belșugul laptelui ei. Acesta, fără scâncet, își treceà dela o țâță la alta, gurița lui curată și lucitoare, căci oaia, după ce-l săturà, îi ștergeà fața cu limba.

Copilul acesta erà o fetiță. Și lângă ea s’au găsit scutice, semne de recunoaștere, o maramă de aur pentru păr, sandale aurite și inele de aur pentru glezne.

VI. Dryas socotì că dăduse peste un semn zeiesc, iar pe de altă parte, învăță dela oaie să-i fie milă de copil și să-l iubească. Deaceea ia fetița ’n brațe, îi pune semnele în glugă și se roagă Nymphelor ca să poată crește cu noroc pe mica lor ocrotită.

Când venì vremea să-și întoarcă turma dela pășune, cum sosì la colibă, povestì neveste-si ce văzuse, îi arătă ce-a găsit, și o sfătui s’o privească ca pe fiica ei și s’o ia de suflet fără știrea nimănui.

Nape, căci așà o chemà pe femeie, se și făcù mamă și începù să-și iubească micuța, de teamă să n’o întreacă oaia. In sfârșit, ca să înlăture orice bănueală, îi dete numele de păstoriță, Chloe.

VII. In scurtă vreme, copiii aceștia se făcură mari și erau mult mai frumoși decât te-ai fi așteptat dela creșterea lor câmpenească.

Băiatul împlinise cincisprezece ani, iar fata erà cu doi ani mai mică, când, iată ce visară în aceeaș noapte Dryas și Lamon:

Se făceà că Nymphele din peștera cu izvorul unde Dryas găsise copila, dădeau pe Daphnis și pe Chloe unui băiețaș foarte neastâmpărat și frumos, care aveà aripi la umeri și un are mic cu săgeți. Băiețașul atingându-i pe amândoi cu o săgeată, le porunci ca, de acum încolo, să pască, Daphnis caprele, iar Chloe oile.

VIII. Visul acesta îi întristă că și copiii lor aveau să fie tot păstori, deșì, după scutice, se așteptau la o soartă mai bună. In această nădejde chiar îi și crescuse cu bucate mai alese, îi învățase carte și toate lucrurile frumoase câte se pot deprinde într’o colibă câmpenesacă.

Au socotit totuș să încredințeze zeilor soarta celor scăpați prin pronia lor; apoi, spunându-și unul altuia visul, jertfiră ’n cinstea copilului înaripat din peștera Nymphelor, (căci nu știau cum îl chemà) și-i trimiseră ca pe niște păstori cu turmele lor, învățându-i toate pe rând: cum să le pască înainte de amiază și cum, după ce se potolește arșița; când să le dea la apă și când să le întoarcă la strungă; pe care să le mâie cu bâta și pe care numai cu vorba. Iar micii păstori săreau de bucurie ca și cum ar fi primit o mare însărcinare și-și iubeau caprele și oile, mai mult decât obișnuesc ceilalți păstori, căci Chloe datorà viața unei oi, iar Daphnis și-aduceà mereu aminte că fiind lepădat, îl hrănise o capră.

IX. Erà pe la ’nceputul primăverii, când florile toate’mbobocesc, și cele de prin păduri, și cele din livezi și câte cresc la munte.

Peste tot numai zumzet de albine, ciripit de pasări cântătoare și jocul mieilor de curând născuți, căci turmele se veseleau prin munți, albinele bâzâiau prin livezi, și pasările făceau să răsune tufișurile.

Pe când bucuria primăverii stăpânià totul, Daphnis și Chloe, ca niște copii neștiutori, încercau și ei din câte auzeau și vedeau: la cântecul pasărilor cântau, la jocul mieilor săreau ușor și ’ntocmai ca și albinele, culegeau flori pe care, unele le puneau în sân, iar altele le împleteau în cununi pentru Nymphe.

X. Cu turmele unul lângă altul, la toate erau împreună. Adesea Daphnis întorceà oile ei rătăcite de turmă, și nu rareori Chloe alungà departe de prăpăstii caprele lui, prea îndrăznețe.

Câteodată, unul singur păzià amândouă turmele, pe când celălalt se țineà de joacă.

Jocurile lor, eiau jocuri de copii și de păstori.

Așà, ea rupeà fire de papură de prin baltă, cu care făceà lațuri pentru lăcuste și cu asta își uità de oi.

El tăià trestii subțirele și le găurià nodurile, apoi le lipià între ele cu ceară moale și se ’ncercà să cânte până ’n seară.

Uneori, puneau la mijloc laptele și vinul și chiar mâncarea ce și-o aduseseră de-acasă, încât, mai de grabă ai fi văzut oile și caprele păscând fiecare în alt loc, decât pe Daphnis și Chloe departe unul de altul.

XI. Dar pe când se jucau astfel neștiutori, Eros le dădù de grijă, și iată cum: pe acolo, o lupoaică cu pui mici, având nevoie de multă hrană pentru creșterea lor, făceà prăpăd în turmele din vecinătate. Deaceea, într’o noapte, sătenii se adună și sapă niște gropi largi d’un braț și adânci de patru, și mai tot pământul săpat îl împrăștie pe departe.

Aștern apoi, peste groapă, crengi uscate și le acopăr cu țărna rămasă, ca pământul să pară ca mai înainte.

Și-un iepure dacă treceà, crengile, mai slabe de cât paiele, s’ar fi rupt, și-atunci s’ar fi văzut că nu erà pământ, ci numai o amăgire.

Cu toate că săpaseră o mulțime de asemenea gropi, și prin munți și la câmp, totuș n’au avut norocul să prindă lupoaica, căci ea simțise că pământul ascundeà o înșelăciune. In schimb, multe capre și oi și-au rupt gâtul și cât pe aci chiar Daphnis, în chipul următor:

XII. Doi țapi întărâtați se luară odată la bătaie și unuia, primind o lovitură puternică, i-se rupse un corn. De durere, bietul țap o apucă la fugă sbierând, în timp ce țapul biruitor, urmărindu-l, nu-l slăbià o clipă.

La vederea cornului rupt, lui Daphnis i-se făcù milă și supărat de îndrăzneala celuilalt țap, pune mâna pe-o bâtă și se ia după el. Și-așà, țapul fugind de lovituri, iar Daphnis, furios, urmărindu-l, nu s’au uitat pe unde calcă, ci amândoi au căzut într’o groapă, mai întâi țapul și după dânsul Daphnis.

Aceasta a și fost norocul lui Daphnis, căci în cădere, țapul i-a folosit ca sprijin.

Acolo, el așteptà plângând, poate va venì cinevà să-l scoată. Și’ntr’adevăr, Chloe, cum văzù cele’ntâmplate, alergă drept la groapă și găsindu-l cu viață, chemă’n ajutor un bouar de pe imașul vecin. Acesta vine și’ndată cere o funie lungă de care să s’apuce Daphnis ca să fie tras afară. N’aveau însă nici o funie la’ndemână. Atunci Chloe își desleagă cingătoarea și i-o dă bouarului să-i arunce un capăt lui Daphnis, iar ei încep să tragă de pe marginea gropii. Daphnis urcându-se cu mânile pe cingătoare, ajunse afară. După ce scoaseră și pe bietul țap cu amândouă coarnele rupte — așà de mult îl urmărise răzbunarea celui învins — îl dăruiră drept mulțumire bouarului ca să-l jertfească, iar ei s’au înțeles să spună celor de-acasă, dac’ar întrebà de dânsul, cum că l-au mâncat lupii.

Reîntorși apoi la turme, și-au mai văzut de oi și de capre, și fiindcă acestea pășteau în liniște, ei s’au așezat pe-un trunchiu de stejar și-au început să cerceteze, de nu cumvà Daphnis se lovise când căzuse.

Nu erà nici lovit, nici plin de sânge, dar se umpluse tot de pământ și de noroiu, pe păr și pe trup.

Se gândi atunci să se spele, mai înainte ca Lamon și Myrtale să fi aflat de pățania lui.

XIII. Așà, împreună cu Chloe, se duce la peștera Nymphelor, îi dă acesteia sumanul și gluga să i-le păzească, iar el, stând la izvor, se spălă pe păr și pe tot trupul. Aveà un păr negru și bogat, și-un trup pârlit de soare de-ai fi zis că-l întunecă umbra părului.

Chloe, privindu-l, îl găsià frumos și, fiindcă atunci, întâia oară i s’a părut frumos, credeà că scăldatul e pricina frumuseții. Pe când îl spălà pe spate, carnea lui i-se părù așà de moale, încât de mai multe ori se pipăi în ascuns, să vadă dacă a ei n’ar fi mai fragedă.

In timpul acesta soarele se aplecà spre asfințit și ei trebuiră să-și ducă turmele acasă. De-atunci însă, Chloe nu mai dorià altceva decât să-l vadă iarăși pe Daphnis la scăldat.

A doua zi, cum au ajuns la pășune, Daphnis se așeză pe trunchiul lui de stejar, și începù să cânte din naiu și să-și privească caprele culcate, care păreau că-i ascultă cântecul.

Iar Chloe, stând lângă el, aproape, trăgeà cu ochiul și la turma de oi, dar mai ales se uità la Daphnis și iarăș i-se părù frumos, cum cântà din naiu, și iarăș crezù că frumusețea-i vine dela cântec.

Cu mintea ei, luă în mână după el naiul că doar s’o face și ea frumoasă. L’a rugat apoi să se scalde și din nou îl văzù în apă, privindu-l, iar îl atinse și iarăș se depărtă lăudându-l: lauda aceasta erà început de dragoste.

Biata fată nu știà singură ce simte, ea cea crescută la țară și care n’auzise pe nimeni vorbind de dragoste. O mâhnire îi cuprinse sufletul, privirile-i erau pierdute și-adesea șoptià numele lui Daphnis. Nu mai mâncà, nu mai dormià noaptea, nu mai îngrijià de turmă. Acum râdeà, acum plângeà; adormià și tresărià din somn. Fața ’i erà când galbenă, când roșie ca focul; nici o juncă ’nțepată de strechie n’ar fi fost așà.

XIV. Câteodată, cădeà pe gânduri și-și vorbià astfel: «sunt bolnavă și nu știu ce am; sufer și n’am nici o rană; mi-e inima rea și n’am pierdut nici o oaie; ard și stau la umbră deasă! De câte ori nu m’am înțepat în spini și n’am mai plâns! Câte albine nu m’au împuns și poftă de mâncare tot am avut! Ce-mi roade însă acum inima e mai amar decât toate acestea. Frumos o fi el Daphnis, dar și florile-s frumoase. Frumos mai cântă din naiu, dar și privighetorile cântă frumos, și totuș, pe mine, nimic nu mă mișcă! O, de-aș fi naiul lui, să-i simt suflarea! De ce nu-s o capră, să fiu păscută de el?

Apă blestemată, numai pe Daphnis l-ai făcut frumos, că eu de geaba m’am scăldat în unda ta!

Mă prăpădesc cu zile, dragi Nymphe, și voi nu scăpați copila crescută’n ochii voștri!

Cine-o să vă mai împletească cununi, după mine? Cine va mai hrănì pe bieții mielușei? Cine-mi va îngrijì greierul meu vorbăreț pe care abià l-am prins, ca să m’adoarmă ’n cântec la ușa peșterii?

Acum, în zadar mai cântă, căci somnul mi-a pierit din pricina lui Daphnis.

XV. Așà suferià, așà-și vorbià Chloe, căutând numele iubirii. Dar Dorcon, bouarul acela care scosese din groapă pe Daphnis și pe țap, un flăcăiaș căruia abia-i mijeau mustățile, cunoscând și numele și toate ale dragostei, se îndrăgostì de Chloe, chiar din ziua aceea. După câteva zile, se aprinse așà de mult, încât, nemai ținând seamă de Daphnis, ca de un copil, se hotărî să-și ajungă scopul prin daruri sau cu sila.

Mai întâi, începù cu darurile: îi aduse lui Daphnis un naiu, făcut din nouă trestii, lipite cu aramă, în loc de ceară, iar Chloei o piele pestriță de cerb, cum au bachantele^[1].

De atunci, socotindu-se prietenul lor, începù puțin câte puțin, să nu se mai uite la Daphnis, pe când Chloei îi aduceà zilnic, fie caș moale, fie o cunună de flori, fie un măr copt. Ba, odată, îi aduse și-un vițeluș și-o ceașcă suflată cu aur, și niște puișori de pasări de prin munți.

Ea, nepricepută’n meșteșugurile dragostei, primià darurile și se bucurà, că, la rândul ei, puteà să le deà lui Daphnis.

Intr’o zi, însă, — căci și Daphnis trebuià să știe odată ce-i dragostea, — se iscă, între Dorcon și el, o ceartă dela frumusețe: Chloe erà judecătorul, iar cine învingeà, drept răsplată, puteà s’o sărute pe Chloe. Dorcon vorbì cel dintâi:

XVI. — «Eu, drăguță, sunt mai ceva decât Daphnis, sunt bouar, iar el, ia, un păstor de capre; pe atât mai sus eu, cât îs boii față de capre! Și-s alb ca laptele și rumen ca grâul aproape de seceriș, și nu m’a crescut o vită, ci maică-mea. Ăsta însă-i pipernicit și fără barbă, ca o femeie, și, afară de asta, negru ca un lup. Paște țapii și-i plin de mirosul lor urît. E așà de calic, că nu poate țineà nici un câine! Iar, dacă-i adevărat că a supt dela o capră, nu se deosebește întru nimic de un ied».

Așà vorbì Dorcon, și după el, începù Daphnis:

— «Ei, da, m’a hrănit o capră ca și pe Joe, pasc niște țapi mai mari decât boii lui și nu miros de loc din pricina lor, cum nu miroase nici Pan, deșì-i aproape ca un țap.

Am caș berechet și pâne neagră și vin dulce, cât au doar țăranii cei cu stare! N’am barbă, dar nici Dionysos n’aveà; sunt pârlit de soare, într’adevăr, dar și zambila-i așà, totuș Dionysos întrece Satyrii și zambila crinii!

Pe când el, e roșcat ca o vulpe, bărbos ca un țap și alb ca o târgoveață. Dacă mă vei sărutà pe mine, gura îmi vei săruta-o, iar lui, firele de păr din barbă! Adu-ți aminte, dragă, că și tu ai supt dela o oaie, și totuș ești așà de frumoasă».

XVII. Chloe n’așteptă mai mult. Fermecată de așà laudă și aprinsă de dorul să-l sărute pe Daphnis, sărì și-i dete un sărut stângaciu și nemeșteșugit, dar care-i înflăcără tot sufletul.

Dorcon, cuprins de durere, plecă să-și caute altă cale dragostei lui, iar Daphnis se întristă pe dată, ca și cum ar fi fost mușcat, nu sărutat.

De-atunci, îl treceau adesea fiori reci, nu-și puteà stăpânì inima care-i băteà tare, voià să se uite mai mult la Chloe, dar, privind-o, i-se îmbujorau obrajii.

Abià acum începù lui să-i placă și cosița ei bălaie, și ochii cei mari ca ai boului și fața cu adevărat mai albă decât laptele caprelor, de par’că atunci i-se deschideau ochii întâia oară, iar mai înainte fusese orb.

Mâncarea abià o mai gustà, și când erà silit să bea, își udà numai buzele. Se făcuse tăcut, el, mai vorbăreț decât greierii; greoiu, deșì de felul lui erà mai neastâmpărat ca o capră. Iși uitase și de turmă, naiul ședeà părăsit de o parte, iar fața-i erà mai galbenă ca iarba ofilită de soare. Numai de Chloe vorbià cu aprindere, iar când se găsià singur, departe de dânsa, se întrebà astfel:

XVIII. «Ce mi-o fi făcut, oare, sărutul Chloei? Căci buzele ei sunt mai fragede ca trandafirii și gura mai dulce ca mierea, dar, totuș, sărutul ei m’a fript ca o înțepătură de albină! De câte ori mi-am sărutat eu iezii, cățelușii și vițelul dăruit de Dorcon! Sărutarea asta-i altfel: îmi taie răsuflarea, îmi topește sufletul, îmi smulge inima, și totuș, aș vrea s’o mai sărut odată! O, biruință blestemată, o, foc ascuns a cărui pricină n’o pot spune!

«Să fi băut Chloe vreo otravă, înainte de-a mă sărutà?

Cum de n’a murit atunci? Ce frumos mai cântă privighetorile, iar naiul meu a amuțit! Cum se sbeguiesc iezii, și eu stau locului! Cât de mândre-s florile, și eu nu mai împletese cununi! Toporașii și zambilele înfloresc, iar Daphnis se usucă! S’ajungă oare Dorcon mai frumos ca mine?»

Astfel suferià și se tânguià bietul Daphnis, căci gustà, întâia oară, din fiorii dragostei.

XIX. Pe de altă parte, Dorcon, bouarul îndrăgostit de Chloe, pândì pe Dryas, pe când răsădià un pom, lângă un butuc de viță, și se apropiè de el, aducându-i plocon niște cașuri bune, ca prieten de pe vremea când pășteau turmele împreună.

Punându-se, astfel, bine cu el, aduse vorba de măritatul Chloei, și, ca bouar, îi făgăduì, dac’o va luà de soție, daruri mari și multe: niște bourei de plug, patru stupi de albine, cincizeci de merișori, o piele de bou pentru opinci și-un vițel înțărcat, pe fie-ce an.

Astfel ademenit de darurile acestea, Dryas erà cât pe aci să-i făgăduească fata. Aducându-și însă aminte, că această copilă erà menită unui mire mai de seamă, îi fu frică să nu-l lovească și pe el vreo nenorocire, și nu-i dădu învoeala, rugându-l să-l ierte că nu-i poate primì darurile.

XX. Dorcon, înșelat a doua oară în așteptările lui, și văzând că-și pierduse, fără folos, bunătate de caș, se hotărî să pună, cu deasila, mâna pe Chloe, cum o va găsì singură. Și-așà, băgând de seamă că Daphnis și Chloe își duceau turmele la adăpat, într’o zi unul, într’o zi altul, găsì un vicleșug ca pentru mintea lui de păstor.

Luă pielea unui lup mare pe care, un taur, odată, îl omorîse, apărând pe ceilalți boi, și-o întinse pe tot trupul, din cap până ’n picioare. Labele de dinainte fi veneau peste mâni, cele dindărăt, peste picioare, iar gura căscată îi acoperià capul ca un coif ostășesc. Luând în felul acesta, cât mai mult, chipul unei fiare, se apropiè de izvorul din care se adăpau caprele și oile după păscut. Izvorul se găsià într’o înfundătură sălbatecă și de jur-împrejur erau spini, mărăcini, ciulini și scai: acolo, chiar un lup adevărat s’ar fi putut ușor dosì.

Ascuns aici, la pândă, Dorcon așteptă vremea adăpatului și trăgeà multă nădeide s’o sperie pe Chloe, cu înfățișarea lui de lup, și să pună mâna pe ea.

XXI. Nu trecu mult și se ivì Chloe, mânându-și turmele la izvor. Pe Daphnis îl lăsase acasă să taie frunze, hrana iezilor după pășune. Veneau din urmă și câinii, păzitorii oilor și caprelor. Cum aceștia umblau mirosind încoace și ’ncolo, dădură peste Dorcon, care se mișcà pas cu pas pe urma copilei. S’au repezit la el ca la lup, lătrând cât îi țineà gura. Mai înainte ca acesta, zăpăcit, să se poată ridicà, câinii l-au și încunjurat și și-au vârît colții în pielea lui.

De rușine să nu-l descopere și păzit, de pielea ce-l ascundeà, Dorcon tăceà chitic în tufiș. Dar, când Chloe, înspăimântată, îl chemă pe Daphnis în ajutor și câinii, trăgându-l din toate părțile, îl ajunseră la trup, atunci începu să se vaicăre tare și să ceară cu lacrămi ajutor dela copilă și dela Daphnis, care tocmai sosise.

Aceștia potoliră mai întâi câinii, chemându-i pe nume. Apoi, duseră la izvor pe Dorcon mușcat de coapsă și de umeri, îi spălară rănile, unde se vedeau urmele colților, și-l oblojiră cu coaje verde de ulm, mestecată în gură.

Așà de puțin știau Daphnis și Chloe, la câte te împinge dragostea, încât luară drept o glumă păstorească îmbrăcarea lui Dorcon cu pielea de lup. Nu numai că nu s’au supărat, ci l-au mângâiat și l-au petrecut de mână până la un loc.

XXII. După ce Dorcon se văzù scăpat dintr’o așà mare primejdie, — smuls din gura câinilor, cum s’ar zice, nu dintr’a lupului, — începù să-și îngrijească rănile.

Daphnis și Chloe însă s’au ostenit până ’n noapte cu adunatul caprelor și-al oilor. Acestea, îngrozite de pielea lupului și înspăimântate de lătratul câinilor, se suiseră, unele pe stânci iar altele o luaseră la fugă, până la țărmul mării, deșì, dealtfel, erau învățate s’asculte de vorbă, să vie cu plăcere la cântecul fluierului și să se adune la o bătaie din palme.

Atunci, însă, de spaimă, uitaseră totul și numai cu greu le-au dus la strungă, ținându-se pe urma lor, ca după iepuri.

In sfârșit, în noaptea aceea, au dormit și ei un somn adânc și oboseala i-a lecuit de chinurile dragostei.

Dar, cum se făcu ziuă, fură din nou cuprinși de-aceleași simțiri: bucurie când se vedeau, întristare când se depărtau. Doreau ceva și nu știau ce. Numai una știau bine: că lui îi furase mințile un sărut, iar ei, trupul gol dela scăldat.

XXIII. Pe lângă aceasta, îi mai aprindeà și căldura verii.

Primăvara erà pe sfârșite, începeà vara și toate erau în floare: pomii plini de fructe, câmpiile acoperite cu semănături.

Cântecul greierilor erà plin de farmec, mireasma poamelor dulce și chiar behăitul oilor aveà ceva plăcut. Ai fi crezut că râurile cântau încetișor, în cursul lor și vântul suflând printre pini, par’că glăsuià din fluier; merele cădeau moleșite la pământ, iar soarele, iubitor de frumusețe, despuià pe toți de haine.

Daphnis, aprins de toate astea, se vârà în ape și când se scăldà, când umblà după peștii cari se jucau în jurul lui.

De multe ori bea și apă, să-și mai potolească focul dintr’însul. Chloe, după ce mulgeà oile și pe multe din capre, se trudià cu prinsul laptelui, căci muștele erau rele și înțepau dacă le gonià. Apoi, se spălà pe față, se încununà cu ramuri de pini, se îmbrăcà c’o piele de cerb și umpleà un ulcior cu vin și cu lapte pe care îl bea dímpreună cu Daphnis.

XXIV. Iar când venià vremea amiezii, atunci, mai ales, se pierdeau din ochi. Chloe îl vedeà pe Daphnis gol, frumusețea lui întreagă îi cădeà sub ochi și se topià, sărmana, că nu-i aflà nici un cusur. Daphnis, la rândul lui, când o vedeà cu pielea ei de cerb și cumuna de pini, cum îi întinde ulciorul, i-se păreà că zărește o nymphă din peșteră.

Ii desprindeà, atunci, cununa, i-o sărută și-apoi și-o puneà el pe cap. Iar Chloe, pe când Daphnis gol se scăldà, își îmbrăcà haina lui, după ce și ea i-o sărutà. Câteodată își aruncau cu mere și se găteau la cap împletindu-și unul altuia părul: Chloe ziceà că părul lui e negru ca boabele de myrt, iar Daphnis, că fața ei e albă și rumenă ca mărul. El o învățà să cânte și din naiu, dar, cum începeà să sufle, i-l luà să treacă găurile pe buzele lui, și, de câte ori i-se păreà că greșește, nu scăpà prilejul s’o sărute, așà, furiș, pe sub naiu.

Intr’o zi pe la amiază, pe când el cântà, iar turmele se odihneau la umbră, pe Chloe o fură somnul fără de veste.

Indată ce băgă de seamă aceasta, Daphnis lăsă naiul, și, fără nici o sfială acum, începù s’o privească toată, cu nesaț, și să șoptească încetișor:

«Cum îi dorm ochișorii, cum îi înfioară răsuflarea buzele! Nici mireasma merelor și nici a tufelor de flori nu-i mai dulce decât răsuflarea ei.

Nu-mi vine s’o ating! Sărutul ei îți frige inima și te înnebunește ca și mierea proaspătă. Apoi, mă tem să n’o trezesc, sărutând-o! Și ce greieri guralivi! N’au s’o lase să doarmă, cu țârâitul lor asurzitor! Iar țapii ăștia acum și-au găsit să se bată și să se împungă! O, lupi mai fricoși ca vulpile, cum nu i-ați înghițit!»

XXVI. In timp ce vorbià astfel, un greiere fugărit de-o rândunică care vroià să-l prindă, sărì în sânul Chloei. Rândunica, deșì-l urmărise, nu putù să-l prindă, dar se apropiè așà de tare de Chloe, că-i atinse obrajii cu aripele ei.

Chloe, neștiind ce s’a întâmplat, scoase un țipăt și sărì arsă. Când văzù însă rândunica sburând așà de-aproape și pe Daphnis râzând de frica ei, se liniștì și-și șterse ochii împăienjeniți de somn.

Greierele, însă, începù să cânte în sân, drept mulțumire că scăpase. Chloe țipă iarăș, iar Daphnis o râse din nou și prinse prilejul să-i vâre mâna’n sân, și astfel scoase pe bietul greiere, care, și’n mână, tot cântà.

La vederea lui, Chloe râse, puse mâna pe el și-l vârî la loc în sân, în timp ce el țârâià într’una.

XXVII. Altădată, vreun porumbel de pădure îi fermecà cu gurguitul lui; și cum Chloe dorià să afle ce ziceà pasărea, Daphnis îi răspunse cu povestea următoare: «A fost odată, draga mea, o fată frumoasă, care tot așà pășteà o mulțime de vaci în pădure, și cântà așà de frumos că-și fermecà vacile cu glasul ei, de le pășteà fără bâtă și fără strămurare. C’o cunună pe cap, jos sub un pin, cântà pe Pan și pe Pitys, încât vacile, ademenite de cântecul ei, se opreau locului.

Nu departe, își pășteà boii un băiețaș și el frumos, și, ca și fata, bun cântăreț, căruia îi venì în minte să se ia la întrecere’n cântec, cu vocea lui puternică ca de bărbat și dulce ca de copil.

In chipul acesta, ademenì în turma lui opt din cele mai bune vaci ale fetei, și-apoi schimbă locul pășunii.

Plângeà copila și că-și pierduse cireada și că fusese bătută în cântec, și se rugà de zei ca înainte de a ajunge acasă, s’o prefacă ’ntr’o pasăre.

Zeii o ascultară și-o prefăcură într’o pasăre de munte, care cântà tot așà frumos ca și copila.

Ea, până azi, își spune prin cântec nenorocirea, cum își cântă sărăcuța vacile ei pierdute».

XXVIII. Acestea erau plăcerile verii pentru ei. Dar, când venì toamna și strugurii erau copți, niște pirați tyrieni se apropiară de aceste țărmuri, pe o ușoară corabie cariană, ca să nu dea de bănuit că-s barbari.

Inarmați cu săbii și platoșe, se coborîră pe uscat jefuind tot ce le căzù sub mâni: vin cu miros de floare, grâu din belșug, faguri de miere, câțiva boi din cireada lui Dorcon, ba, mai mult, îl prinseră chiar pe Daphnis, care rătăcià pe malul mării.

Chloe însă avù noroc, căci, fiind copilă, își scoteà abià mai târziu oile la câmp, de frica păstorilor obraznici.

Hoții (de Mare) cum văzură un flăcăiaș așà de mare și frumos, mai de preț decât orice ar fi prădat ei de pe câmp, au lăsat la o parte caprele și celelalte lucruri câmpenești, și au dus la corabie pe Daphnis, care plângeà ca un nenorocit și strigà pe Chloe cât îl țineà gura.

Indată hoții desleagă funia corăbiei, pun mâna pe vâsle, și o pornesc în larg. Dar, tocmai atunci se făcuse vremea când Chloe își întorceà turma și, de data aceasta, îi aduceà lui Daphnis un naiu nou, în dar.

Când văzù, însă, caprele înspăimântate, și auzì chiar pe Daphnis strigând-o din ce în ce mai tare, își uită și de oi și de naiu, și o luă la goană spre Dorcon, să-i ceară ajutor.

XXIX. Dar Dorcon zăceà la pământ într’un lac de sânge, abià răsuflând, snopit de loviturile sdravene ale hoților.

Când o văzù pe Chloe, se înroși puțin din pricina dragostei lui de mai înainte și-i zise: «Eu, Chloe, nu mai am mult, și-am să mor, căci blestemații ceia de hoți m’au ciomăgit ca pe-un bou, că m’am bătut pentru cireadă! Tu, scapă-l pe Daphnis, răzbună-mă, iar pe ei pierde-i! Uite, mi-am deprins vacile s’asculte de glasul naiului și să vină după cântec, ori de unde-or fi păscând. Hai, ia fluierul ăsta, suflă dintr’însul cântecul ce l’am învățat odată pe Daphnis și Daphnis pe tine! De-acum înainte să ai grijă de naiu și de vacile astea!

Iți dăruese ție naiul cu care am biruit, la întrecere pe atâta bouari și păstori de capre. Iar tu în schimb, sărută-mă cât mai sunt cu viață, și-o dată mort să mă plângi! Și când vei vedea pe un altul păscând boii, să-ți aduci aminte de mine.

XXX. Atâta mai vorbi Dorcon, s’apoi, sărutând-o, își dete sufletul, odată cu sărutul și cu vorbele acestea.

In urmă, Chloe luă naiul și punându-l la gură, suflă cât putù de tare. Vacile aud, recunosc cântecul, și, mugind, s’aruncă ’n Mare, dintr’o săritură. Apa se izbi cu putere într’o coastă a corăbiei, un gol mare se făcù în apă, corabia se răsturnă și fu înghițită de valuri. Cei dintr’însa căzură ’n apă, fără să aibă toți aceiași sorți de scăpare: hoții cu săbii la brâu, cu platoșe pe piept și pulpare până la genunchi, iar Daphnis cu picioarele goale, cum umblà cu turma pe câmp și pe jumătate gol, căci tot mai durau călduri arzătoare.

Cei dintâi după ce au înnotat o bucată, fură trași la fund de greutatea armelor. Daphnis, dimpotrivă, își aruncă repede haina de pe el, și încercă din toate puterile să ’nnoate, fiindcă mai înainte înnotase numai în râuri. In curând, învățat de nevoie, își făcù vânt între două vaci, și apucându-se cu amândouă mânile de coarnele lor, fu dus la mijloc, fără nici o greutate, ca și cum ar fi mânat un car.

Boul înnoată așà de bine, că nici omul nu-l întrece, numai pasările de apă și peștii îi iau înainte.

Nici un bou nu s’ar înnecà, de nu li-ar cădeà unghiile dela copite, muiate de apă, lucru care-l mărturisesc, până azi, multe locuri de mare numite căile boului.

XXXI. Așà a trecut Daphnis două primejdii: hoții și înnecul, fără să fi avut vreo nădejde de scăpare.

Când ieși din apă, o găsì la mal pe Chloe, care râdeà și plângeà, în acelaș timp. El i-se aruncă în brațe, întrebând-o ce voià să spuie cu cântecul ei. Atunci Chloe îi povestește totul: cum s’a dus la Dorcon, cum vacile lui erau învățate să meargă după naiu, cum i-a spus să cânte și cum Dorcon a murit; numai de sărut nu i-a pomenit, fiindcă-i erà rușine.

Au hotărît să cinstească cum trebuie pe binefăcătorul lor, și împreună cu rudele, înmormântară pe bietul Dorcon.

Apoi, grămădiră multă țărnă pe mormânt, răsădiră mulțime de pomi roditori, și atârnară de ei fruntea roadelor de pe câmp. Vărsară și lapte deasupra, striviră struguri și rupseră multe naiuri. S’au auzit atunci mugetele jalnice ale boilor, cari, împrăștiați, rătăceau de colo până colo.

Spun ciobanii și căprarii că acestea erau plânsetele boilor pentru bouarul care murise.

XXXII. După îngroparea lui Dorcon, Chloe îl duse pe Daphnis la Nymphe și-l vârî în peșteră să-l spele.

Atunci și ea, pentru întâia oară, își scăldă, în fața lui Daphnis, trupu-i alb și curat, care nu mai aveà nevoie de scăldat, ca să fie frumos. Apoi, amândoi culeg florile câte se mai găseau la timpul acela și împodobesc chipurile Nymphelor, iar naiul lui Dorcon îl atârnă de-un steiu, ca pe-un lucru scump. In urmă, s’au reîntors la caprele și oile lor, pe care le-au găsit culcate: nu se mai uitau la iarbă, nici nu behăiau, căci după cum e de crezut, doreau pe Daphnis și Chloe, cari nu se mai vedeau. Ei, îndată le-au chemat ca de obiceiu, au cântat din naiu, și de-abià atunci s’au sculat și-au început să pască. Săreau caprele de bucurie, ca și cum s’ar fi bucurat că li-a scăpat păstorul.

Dar Daphnis nu mai avù bucurie în suflet de când o văzuse pe Chloe goală și frumusețea ei, mai înainte ascunsă, acum în întregime desvăluită. Il dureà inima ca mâncată de otrăvuri. Răsuflarea îi erà când repede, ca și când l’ar fi gonit cineva, când slabă ca a unui drumeț venit de departe.

Tânăr țăran, nepriceput încă în vicleșugurile dragostei, i-se păreà scăldatul Chloei mai de temut decât marea, iar sufletul lui, că se găsește în mânile hoților.

1. Preotese ale zeului Bacchus.