Daphnis și Chloe/Cartea I

 

CARTEA I

I. In Lesbos este un oraș, Mytilene, mare și frumos, tăiat de brațele mării care se furișează înăuntru și împodobit cu poduri de piatră albă și cioplită.

Ai crede că nu vezi un oraș, ci o insulă.

Cam la două poste de acest oraș se întindeà pământul unui om bogat, o avere foarte frumoasă: munți plini de vânat, văi roditoare ’n grâu, dealuri cu vii, pășuni cu turme.

Marea scăldà țărmul întins, acoperit cu un nisip mărunt.

II. Pe acest câmp, un cioban, anume Lamon, pe când își pășteà turma, găsì un copil alăptat de una din capre. Erà acolo un stejăriș plin de spini, pe deasupra se’ntindeau ramuri de iederă, iar dedesupt creșteà o iarbă moale, în care stăteà lepădat copilul.

Aici alergà într’una o capră. Adeseori se făceà nevăzută, și, părăsindu-și iedul, venià să șeadă lângă prunc.

Lui Lamon i-se făcu milă de iedul părăsit. Deaceea el începu să pândească drumurile caprei și pe când era arșița mai tare, luându-se pe urma ei, o văzu cum ținea cu grijă copilul, nu cumva să-l zgârie cu unghiile, iar acesta sugea ca dela sânul mamei.

Mirat, după cum era și firesc, Lamon se apropie și descoperi un băiețel dolofan și frumos, învelit în niște scutece mai de preț decât s’ar fi potrivit cu soarta lui de prunc lepădat.

Aveà o hăinuță purpurie prinsă cu-o sponcă de aur și-un cuțit mic, cu mânerul de fildeș.

III. Mai întâi, îi veni ’n gând să ia numai semnele de recunoaștere, fără să se mai îngrijească de prunc. Apoi, rușinat, să nu fie el omenos nici cât o capră, așteptă să’nopteze, luă semnele, copilul și chiar capra, și le duse la nevastă-sa Myrtale.

Aceasta fiind cuprinsă de uimire că și caprele nasc copii, Lamon îi povestì cum l-a văzut sugând la capră și cum i-a fost rușine să-l lase să moară.

Și ea socotì la fel. Ei ascund lucrurile părăsite cu copilul, spun că pruncul acesta e al lor, și-l încredințează caprei ca să-l crească. In sfârșit, pentru ca și numele băiatului să pară de păstor, au hotărît să-l cheme Daphnis.

IV. Cam la doi ani după aceasta, un cioban de prin împrejurimi, anume Dryas, păscându-și turma, dădù și el peste lucruri asemănătoare și văzù o priveliște la fel.

Pe acolo erà o peșteră a Nymphelor, un fel de stâncă mare, scobită pe dinăuntru, iar pe dinafară rotundă. Chiar chipurile Nymphelor erau în piatră, desculțe, cu brațele goale până la umeri, cu părul despletit pe spate, având o cingătoare peste mijloc și ochii râzători.

După întreaga lor înfățișare, păreau dănțuitoare prinse ’n joc.

Intrarea peșterii erà pe la mijlocul stâncii, de unde țâșnià un izvor a cărui apă își făcuse cale, încet; pe dinaintea peșterii se întindeà o pajiște foarte plăcută, cu iarba deasă și fragedă, crescută la umezeală. Mai erau atârnate și vase de muls și fluiere și naiuri și trișci, daruri ale foștilor păstori.

V. In acest locaș al Nymphelor, venià mereu o oaie de curând fătată, așa că adeseori o socoteau pierdută. Dryas vrând s’o pedepsească și s’o aducă iarăș la păscutul liniștit de mai înainte, sucì un gânj de lozie verde, în chip de laț, și se îndreptă către peșteră ca să-și prindă, acolo, oaia, pe neașteptate.

Dar când fu aproape, nu văzù nimic din câte crezuse; dimpotrivă, oaia, întocmai ca o mamă, dădeà să sugă unui copil, cât puteà el, din belșugul laptelui ei. Acesta, fără scâncet, își treceà dela o țâță la alta, gurița lui curată și lucitoare, căci oaia, după ce-l săturà, îi ștergeà fața cu limba.

Copilul acesta erà o fetiță. Și lângă ea s’au găsit scutice, semne de recunoaștere, o maramă de aur pentru păr, sandale aurite și inele de aur pentru glezne.

VI. Dryas socotì că dăduse peste un semn zeiesc, iar pe de altă parte, învăță dela oaie să-i fie milă de copil și să-l iubească. Deaceea ia fetița ’n brațe, îi pune semnele în glugă și se roagă Nymphelor ca să poată crește cu noroc pe mica lor ocrotită.

Când venì vremea să-și întoarcă turma dela pășune, cum sosì la colibă, povestì neveste-si ce văzuse, îi arătă ce-a găsit, și o sfătui s’o privească ca pe fiica ei și s’o ia de suflet fără știrea nimănui.

Nape, căci așà o chemà pe femeie, se și făcù mamă și începù să-și iubească micuța, de teamă să n’o întreacă oaia. In sfârșit, ca să înlăture orice bănueală, îi dete numele de păstoriță, Chloe.

VII. In scurtă vreme, copiii aceștia se făcură mari și erau mult mai frumoși decât te-ai fi așteptat dela creșterea lor câmpenească.

Băiatul împlinise cincisprezece ani, iar fata erà cu doi ani mai mică, când, iată ce visară în aceeaș noapte Dryas și Lamon:

Se făceà că Nymphele din peștera cu izvorul unde Dryas găsise copila, dădeau pe Daphnis și pe Chloe unui băiețaș foarte neastâmpărat și frumos, care aveà aripi la umeri și un are mic cu săgeți. Băiețașul atingându-i pe amândoi cu o săgeată, le porunci ca, de acum încolo, să pască, Daphnis caprele, iar Chloe oile.

VIII. Visul acesta îi întristă că și copiii lor aveau să fie tot păstori, deșì, după scutice, se așteptau la o soartă mai bună. In această nădejde chiar îi și crescuse cu bucate mai alese, îi învățase carte și toate lucrurile frumoase câte se pot deprinde într’o colibă câmpenesacă.

Au socotit totuș să încredințeze zeilor soarta celor scăpați prin pronia lor; apoi, spunându-și unul altuia visul, jertfiră ’n cinstea copilului înaripat din peștera Nymphelor, (căci nu știau cum îl chemà) și-i trimiseră ca pe niște păstori cu turmele lor, învățându-i toate pe rând: cum să le pască înainte de amiază și cum, după ce se potolește arșița; când să le dea la apă și când să le întoarcă la strungă; pe care să le mâie cu bâta și pe care numai cu vorba. Iar micii păstori săreau de bucurie ca și cum ar fi primit o mare însărcinare și-și iubeau caprele și oile, mai mult decât obișnuesc ceilalți păstori, căci Chloe datorà viața unei oi, iar Daphnis și-aduceà mereu aminte că fiind lepădat, îl hrănise o capră.

IX. Erà pe la ’nceputul primăverii, când florile toate’mbobocesc, și cele de prin păduri, și cele din livezi și câte cresc la munte.

Peste tot numai zumzet de albine, ciripit de pasări cântătoare și jocul mieilor de curând născuți, căci turmele se veseleau prin munți, albinele bâzâiau prin livezi, și pasările făceau să răsune tufișurile.

Pe când bucuria primăverii stăpânià totul, Daphnis și Chloe, ca niște copii neștiutori, încercau și ei din câte auzeau și vedeau: la cântecul pasărilor cântau, la jocul mieilor săreau ușor și ’ntocmai ca și albinele, culegeau flori pe care, unele le puneau în sân, iar altele le împleteau în cununi pentru Nymphe.

X. Cu turmele unul lângă altul, la toate erau împreună. Adesea Daphnis întorceà oile ei rătăcite de turmă, și nu rareori Chloe alungà departe de prăpăstii caprele lui, prea îndrăznețe.

Câteodată, unul singur păzià amândouă turmele, pe când celălalt se țineà de joacă.

Jocurile lor, eiau jocuri de copii și de păstori.

Așà, ea rupeà fire de papură de prin baltă, cu care făceà lațuri pentru lăcuste și cu asta își uità de oi.

El tăià trestii subțirele și le găurià nodurile, apoi le lipià între ele cu ceară moale și se ’ncercà să cânte până ’n seară.

Uneori, puneau la mijloc laptele și vinul și chiar mâncarea ce și-o aduseseră de-acasă, încât, mai de grabă ai fi văzut oile și caprele păscând fiecare în alt loc, decât pe Daphnis și Chloe departe unul de altul.

XI. Dar pe când se jucau astfel neștiutori, Eros le dădù de grijă, și iată cum: pe acolo, o lupoaică cu pui mici, având nevoie de multă hrană pentru creșterea lor, făceà prăpăd în turmele din vecinătate. Deaceea, într’o noapte, sătenii se adună și sapă niște gropi largi d’un braț și adânci de patru, și mai tot pământul săpat îl împrăștie pe departe.

Aștern apoi, peste groapă, crengi uscate și le acopăr cu țărna rămasă, ca pământul să pară ca mai înainte.

Și-un iepure dacă treceà, crengile, mai slabe de cât paiele, s’ar fi rupt, și-atunci s’ar fi văzut că nu erà pământ, ci numai o amăgire.

Cu toate că săpaseră o mulțime de asemenea gropi, și prin munți și la câmp, totuș n’au avut norocul să prindă lupoaica, căci ea simțise că pământul ascundeà o înșelăciune. In schimb, multe capre și oi și-au rupt gâtul și cât pe aci chiar Daphnis, în chipul următor:

XII. Doi țapi întărâtați se luară odată la bătaie și unuia, primind o lovitură puternică, i-se rupse un corn. De durere, bietul țap o apucă la fugă sbierând, în timp ce țapul biruitor, urmărindu-l, nu-l slăbià o clipă.

La vederea cornului rupt, lui Daphnis i-se făcù milă și supărat de îndrăzneala celuilalt țap, pune mâna pe-o bâtă și se ia după el. Și-așà, țapul fugind de lovituri, iar Daphnis, furios, urmărindu-l, nu s’au uitat pe unde calcă, ci amândoi au căzut într’o groapă, mai întâi țapul și după dânsul Daphnis.

Aceasta a și fost norocul lui Daphnis, căci în cădere, țapul i-a folosit ca sprijin.

Acolo, el așteptà plângând, poate va venì cinevà să-l scoată. Și’ntr’adevăr, Chloe, cum văzù cele’ntâmplate, alergă drept la groapă și găsindu-l cu viață, chemă’n ajutor un bouar de pe imașul vecin. Acesta vine și’ndată cere o funie lungă de care să s’apuce Daphnis ca să fie tras afară. N’aveau însă nici o funie la’ndemână. Atunci Chloe își desleagă cingătoarea și i-o dă bouarului să-i arunce un capăt lui Daphnis, iar ei încep să tragă de pe marginea gropii. Daphnis urcându-se cu mânile pe cingătoare, ajunse afară. După ce scoaseră și pe bietul țap cu amândouă coarnele rupte — așà de mult îl urmărise răzbunarea celui învins — îl dăruiră drept mulțumire bouarului ca să-1 jertfească, iar ei s’au înțeles să spună celor de-acasă, dac’ar întrebà de dânsul, cum că l-au mâncat lupii.

Reîntorși apoi la turme, și-au mai văzut de oi și de capre, și fiindcă acestea pășteau în liniște, ei s’au așezat pe-un trunchiu de stejar și-au început să cerceteze, de nu cumvà Daphnis se lovise când căzuse.

Nu erà nici lovit, nici plin de sânge, dar se umpluse tot de pământ și de noroiu, pe păr și pe trup.

Se gândi atunci să se spele, mai înainte ca Lamon și Myrtale să fi aflat de pățania lui.

XIII. Așà, împreună cu Chloe, se duce la peștera Nymphelor, îi dă acesteia sumanul și gluga să i-le păzească, iar el, stând la izvor, se spălă pe păr și pe tot trupul. Aveà un păr negru și bogat, și-un trup pârlit de soare de-ai fi zis că-l întunecă umbra părului.

Chloe, privindu-l, îl găsià frumos și, fiindcă atunci, întâia oară i s’a părut frumos, credeà că scăldatul e pricina frumuseții. Pe când îl spălà pe spate, carnea lui i-se părù așà de moale, încât de mai multe ori se pipăi în ascuns, să vadă dacă a ei n’ar fi mai fragedă.

In timpul acesta soarele se aplecà spre asfințit și ei trebuiră să-și ducă turmele acasă. De-atunci însă, Chloe nu mai dorià altceva decât să-l vadă iarăși pe Daphnis la scăldat.

A doua zi, cum au ajuns la pășune, Daphnis se așeză pe trunchiul lui de stejar, și începù să cânte din naiu și să-și privească caprele culcate, care păreau că-i ascultă cântecul.

Iar Chloe, stând lângă el, aproape, trăgeà cu ochiul și la turma de oi, dar mai ales se uità la Daphnis și iarăș i-se părù frumos, cum cântà din naiu, și iarăș crezù că frumusețea-i vine dela cântec.

Cu mintea ei, luă în mână după el naiul că doar s’o face și ea frumoasă. L’a rugat apoi să se scalde și din nou îl văzù în apă, privindu-l, iar îl atinse și iarăș se depărtă lăudându-l: lauda aceasta erà început de dragoste.

Biata fată nu știà singură ce simte, ea cea crescută la țară și care n’auzise pe nimeni vorbind de dragoste. O mâhnire îi cuprinse sufletul, privirile-i erau pierdute și-adesea șoptià numele lui Daphnis. Nu mai mâncà, nu mai dormià noaptea, nu mai îngrijià de turmă. Acum râdeà, acum plângeà; adormià și tresărià din somn. Fața ’i erà când galbenă, când roșie ca focul; nici o juncă ’nțepată de strechie n’ar fi fost așà.

XIV. Câteodată, cădeà pe gânduri și-și vorbià astfel: «sunt bolnavă și nu știu ce am; sufer și n’am nici o rană; mi-e inima rea și n’am pierdut nici o oaie; ard și stau la umbră deasă! De câte ori nu m’am înțepat în spini și n’am mai plâns! Câte albine nu m’au împuns și poftă de mâncare tot am avut! Ce-mi roade însă acum inima e mai amar decât toate acestea. Frumos o fi el Daphnis, dar și florile-s frumoase. Frumos mai cântă din naiu, dar și privighetorile cântă frumos, și totuș, pe mine, nimic nu mă mișcă! O, de-aș fi naiul lui, să-i simt suflarea! De ce nu-s o capră, să fiu păscută de el?

Apă blestemată, numai pe Daphnis l-ai făcut frumos, că eu de geaba m’am scăldat în unda ta!

Mă prăpădesc cu zile, dragi Nymphe, și voi nu scăpați copila crescută’n ochii voștri!

Cine-o să vă mai împletească cununi, după mine? Cine va mai hrănì pe bieții mielușei? Cine-mi va îngrijì greierul meu vorbăreț pe care abià l-am prins, ca să m’adoarmă ’n cântec la ușa peșterii?

Acum, în zadar mai cântă, căci somnul mi-a pierit din pricina lui Daphnis.

XV. Așà suferià, așà-și vorbià Chloe, căutând numele iubirii. Dar Dorcon, bouarul acela care scosese din groapă pe Daphnis și pe țap, un flăcăiaș căruia abia-i mijeau mustățile, cunoscând și numele și toate ale dragostei, se îndrăgostì de Chloe, chiar din ziua aceea. După câteva zile, se aprinse așà de mult, încât, nemai ținând seamă de Daphnis, ca de un copil, se hotărî să-și ajungă scopul prin daruri sau cu sila.

Mai întâi, începù cu darurile: îi aduse lui Daphnis un naiu, făcut din nouă trestii, lipite cu aramă, în loc de ceară, iar Chloei o piele pestriță de cerb, cum au bachantele^[1].

De atunci, socotindu-se prietenul lor, începù puțin câte puțin, să nu se mai uite la Daphnis, pe când Chloei îi aduceà zilnic, fie caș moale, fie o cunună de flori, fie un măr copt. Ba, odată, îi aduse și-un vițeluș și-o ceașcă suflată cu aur, și niște puișori de pasări de prin munți.

Ea, nepricepută’n meșteșugurile dragostei, primià darurile și se bucurà, că, la rândul ei, puteà să le deà lui Daphnis.

Intr’o zi, însă, — căci și Daphnis trebuià să știe odată ce-i dragostea, — se iscă, între Dorcon și el, o ceartă dela frumusețe: Chloe erà judecătorul, iar cine învingeà, drept răsplată, puteà s’o sărute pe Chloe. Dorcon vorbì cel dintâi:

XVI. — «Eu, drăguță, sunt mai ceva decât Daphnis, sunt bouar, iar el, ia, un păstor de capre; pe atât mai sus eu, cât îs boii față de capre! Și-s alb ca laptele și rumen ca grâul aproape de seceriș, și nu m’a crescut o vită, ci maică-mea. Ăsta însă-i pipernicit și fără barbă, ca o femeie, și, afară de asta, negru ca un lup. Paște țapii și-i plin de mirosul lor urît. E așà de calic, că nu poate țineà nici un câine! Iar, dacă-i adevărat că a supt dela o capră, nu se deosebește întru nimic de un ied».

Așà vorbì Dorcon, și după el, începù Daphnis:

— «Ei, da, m’a hrănit o capră ca și pe Joe, pasc niște țapi mai mari decât boii lui și nu miros de loc din pricina lor, cum nu miroase nici Pan, deșì-i aproape ca un țap.

Am caș berechet și pâne neagră și vin dulce, cât au doar țăranii cei cu stare! N’am barbă, dar nici Dionysos n’aveà; sunt pârlit de soare, într’adevăr, dar și zambila-i așà, totuș Dionysos întrece Satyrii și zambila crinii!

Pe când el, e roșcat ca o vulpe, bărbos ca un țap și alb ca o târgoveață. Dacă mă vei sărutà pe mine, gura îmi vei săruta-o, iar lui, firele de păr din barbă! Adu-ți aminte, dragă, că și tu ai supt dela o oaie, și totuș ești așà de frumoasă».

XVII. Chloe n’așteptă mai mult. Fermecată de așà laudă și aprinsă de dorul să-l sărute pe Daphnis, sărì și-i dete un sărut stângaciu și nemeșteșugit, dar care-i înflăcără tot sufletul.

Dorcon, cuprins de durere, plecă să-și caute altă cale dragostei lui, iar Daphnis se întristă pe dată, ca și cum ar fi fost mușcat, nu sărutat.

De-atunci, îl treceau adesea fiori reci, nu-și puteà stăpânì inima care-i băteà tare, voià să se uite mai mult la Chloe, dar, privind-o, i-se îmbujorau obrajii.

Abià acum începù lui să-i placă și cosița ei bălaie, și ochii cei mari ca ai boului și fața cu adevărat mai albă decât laptele caprelor, de par’că atunci i-se deschideau ochii întâia oară, iar mai înainte fusese orb.

Mâncarea abià o mai gustà, și când erà silit să bea, își udà numai buzele. Se făcuse tăcut, el, mai vorbăreț decât greierii; greoiu, deșì de felul lui erà mai neastâmpărat ca o capră. Iși uitase și de turmă, naiul ședeà părăsit de o parte, iar fața-i erà mai galbenă ca iarba ofilită de soare. Numai de Chloe vorbià cu aprindere, iar când se găsià singur, departe de dânsa, se întrebà astfel:

XVIII. «Ce mi-o fi făcut, oare, sărutul Chloei? Căci buzele ei sunt mai fragede ca trandafirii și gura mai dulce ca mierea, dar, totuș, sărutul ei m’a fript ca o înțepătură de albină! De câte ori mi-am sărutat eu iezii, cățelușii și vițelul dăruit de Dorcon! Sărutarea asta-i altfel: îmi taie răsuflarea, îmi topește sufletul, îmi smulge inima, și totuș, aș vrea s’o mai sărut odată! O, biruință blestemată, o, foc ascuns a cărui pricină n’o pot spune!

«Să fi băut Chloe vreo otravă, înainte de-a mă sărutà?

Cum de n’a murit atunci? Ce frumos mai cântă privighetorile, iar naiul meu a amuțit! Cum se sbeguiesc iezii, și eu stau locului! Cât de mândre-s florile, și eu nu mai împletese cununi! Toporașii și zambilele înfloresc, iar Daphnis se usucă! S’ajungă oare Dorcon mai frumos ca mine?»

Astfel suferià și se tânguià bietul Daphnis, căci gustà, întâia oară, din fiorii dragostei.

XIX. Pe de altă parte, Dorcon, bouarul îndrăgostit de Chloe, pândì pe Dryas, pe când răsădià un pom, lângă un butuc de viță, și se apropiè de el, aducându-i plocon niște cașuri bune, ca prieten de pe vremea când pășteau turmele împreună.

Punându-se, astfel, bine cu el, aduse vorba de măritatul Chloei, și, ca bouar, îi făgăduì, dac’o Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/33 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/34 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/35 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/36 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/37 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/38 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/39 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/40 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/41 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/42 Pagină:Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/43

1. Preotese ale zeului Bacchus.