Daphnis și Chloe/Cartea a II-a

 

CARTEA a II-a

I. Erà acum toamna ’n toiu și se apropià culesul viilor. Toți aveau de lucru la câmp: unul pregătià teascuri, altul curățià butoaie; care împleteà coșuri, care își ascuțià custura pentru tăiat struguri, unii pregăteau piatra de strivit bobițele, iar alții lozie uscată, fără coaje, pentru torțe, ca, noaptea, să care mustul pe lumină.

Daphnis și Chloe, uitându-și de oi și de capre, dădeau și ei mână de ajutor. El aduceà struguri în coșuri, îi călcà în teascuri și-apoi cărà vinul în butoaie.

Chloe gătià bucate culegătorilor, li turnà vin vechiu și culegeà strugurii de pe vițele cele mai plecate; căci în Lesbos, toate vițele sunt joase, nu-s ridicate ’n aer, și nici acățătoare de copaci, ci se întind la pământ, încât și-un copil de curând ieșit din scutece ar ajunge strugurii.

II. Cum e obiceiul la sărbătoarea lui Dionysos și la culesul viilor, s’au chemat femei de prin apropiere s’ajute la cules.

Toate ’și-aruncau ochii la Daphnis și-l lăudau zicând că-i frumos ca Dionysos; ba, una mai îndrăzneață, îl și sărută, ceeace aprinse pe Daphnis, iar pe Chloe o mâhnì.

Dar și călcătorii îi spuneau Chloei fel de fel de glume și săreau nebunindu-se ca niște satyri la vederea unei bachante.

Ziceau c’ar vrea să se facă oi și să fie păscuți de Chloe. Acum se bucurà ea și se ’ntristà Daphnis.

Amândoi, însă, doreau să se isprăvească cât mai curând culesul, ca să se întoarcă la pășunele lor obișnuite, iar în locul strigătelor asurzitoare s’audă iarăș naiul sau behăitul oilor. După câteva zile, când se sfârși culesul, iar mustul fu pus în butoaie și nu mai erà nevoie de atâtea brațe, au plecat din nou cu turmele la câmp.

Plini de bucurie, s’au dus să se închine Nymphelor, ducându-le în dar fruntea culesului pe corzi de vițe.

Nici mai ’nainte vreme n’au trecut vreodată pe lângă Nymphe cu mâna goală, ci ’n toată dimineața, cum începeau turmele să pască, ei mergeau să li-se ’nchine și să le cinstească și tot așà când se ’ntorceau dela păscut.

Intodeauna le dărueau câte ceva: flori ori poame, o ramură verde ori lapte. In urmă, au primit răsplată dela zeițe pentru toate acestea. In ziua aceea, însă, ca niște câini — cum se zice — sloboziți din lanțuri, săreau, cântau din naiu și din gură și se luau la luptă cu țapii și berbecii.

III. Pe când se veseleau astfel, iată că vine un moșneag, îmbrăcat c’o piele păroasă, cu opinci în picioare și-un sac în spate, și sacul erà vechiu. Se așeză aproape de ei și le vorbì așà: «Copii, eu sunt Philetas moșneagul, care de multe ori am cântat în cinstea acestor Nymphe, de multe ori am zis din naiu pentru Pan și-am mânat cirezi întregi, numai cu cântecul meu. Viu la voi să vă spun ce-am văzut, să vă vestesc ce-am auzit. Am și eu o grădină, lucrul mânilor mele, pe care o muncesc de când sunt bătrân și m’am lăsat de păstorie.

Orice găsești într’însa, după timp: primăvara trandafiri, crini, zambile și toporași de amândouă felurile; vara: maci, pere pădurețe și mere de tot felul; acum: struguri, smochine, ròdii și myrt verde.

In grădina aceasta se adună dimineața cârduri de pasări, unele să ciugulească, altele să cânte, căci livada are o umbră deasă și-i udată de trei izvoare. Dac’ar luà cineva gardul de spini de primprejur, ai crede că vezi o dumbravă.

IV. Azi, pe la amiazi, intrând în grădină, văd pe sub ròdii și pe sub myrți un băiețaș cu ròdii și boabe de myrt în mână, alb ca laptele, aprins la față ca focul, și-așà de curățel de lucià ca după scăldat. Erà gol și se jucà singur, culegând la poame ca din livada lui.

M’am repezit atunci la el să-l prind, de teamă ca obraznicul să nu-mi rupă myrtul și rodiile.

El, însă, îmi scăpă ușor din mână și-o luă la goană, când pe sub trandafiriș, când tupilându-se pe sub maci, ca un puiu de prepeliță.

De multe ori am fugit eu după pui de cerb, adesea m’am ostenit după vițeluși, dar cu el se schimbase treaba: nu erà chip să-l prinzi.

Sleit de puteri, căci îs bătrân, mă sprijinesc în băț și trăgând cu ochiul să nu-mi scape, îl întreb, al cui este dintre vecini, și de ce vrea să fure poame din grădina altuia.

El nu-mi răspunde nimic, se apropiè cu zâmbet blând pe buze, îmi aruncă cu boabe de myrt și nu știu cum mă ’ncântă, de mă face să-mi moiu supărarea. Il rog atunci să vină fără teamă’n brațele mele, ba mă jur pe myrtul meu că-i voiu da drumul încărcat cu mere și cu ròdii și-l voiu lăsà întodeauna să culeagă fructe și să rupă flori, numai să-mi dea o sărutare.

V. Băiețașul începù să râdă cu hohote și să-mi spună c’un glas dulce, cum nu poate aveà nici rândunica, nici privighetoarea, nici lebăda, de ar fi chiar bătrână ca mine: «Philetas, mie nu mi-i greu de loc să te sărut, căci mai mult țin eu să fiu sărutat, decât dorești tu să ’ntinerești. Vezi, însă, dacă darul acesta ți-e potrivit cu vârsta, căci, după ce mă vei fi sărutat odată, bătrânețea nu te va împiedicà nicicum ca să mă urmărești, și pe mine mă prinde cu greu, chiar șoimul, vulturul sau orice altă pasăre și mai iute ’n sbor decât acestea. Nu-s copil, deși par, ci-s mai bătrân decât Kronos și decât tot timpul. Eu te știu pe tine de când, în floarea tinereții, pășteai cireada ’mprăștiată pe muntele cela. Eram lângă tine când ziceai din naiu pe sub fagi, de dragul Amaryllidei. Dar tu nu mă vedeai, deșì eram foarte aproape de fată.

Ți-am dat-o, și azi ai feciori, bouari și plugari buni și ei.

Acum mă ’ngrijesc de Daphnis și Chloe, iar dimineața după ce-i adun la un loc, intru’n grădină la tine, mă desfătez cu florile și pomii și mă scald în izvoarele acestea. Deaceea-i atâta frumusețe pe flori și pe copaci, fiindcă-s stropite de scăldătoarea mea. Uită-te de nu ți-e ruptă vreo creangă ori vreo poamă culeasă, vreo rădăcină de floare călcată, sau de nu ți-e turburat vreun izvor. Bucură-te că numai tu singur, dintre oameni, ai văzut acest băiețaș, la bătrânețe».

VI. Cum spuse acestea, ca un puiu de privighetoare sări pe myrt și din creangă ’n creangă, printre frunze, ajunse în vârf. I-am văzut aripi la umeri și între ele niște săgeți mici, apoi nu le-am mai văzut și nici pe dânsul. Și, dacă nu mi-au ieșit de geaba perii ăștia albi, și bătrânețea nu mi-a stricat încă mințile, copii, sunteți sortiți lui Eros, și Eros vă are în grijă».

VII. Mult s’au mai bucurat ei, ca și cum ar fi ascultat o poveste, nu o ’ntâmplare adevărată. Il întrebară cine este Eros, dacă e copil ori pasăre, și ce putere are.

Philetas urmă: «Copii, Eros e un zeu tânăr, frumos și ’napriat, deaceea îi place tinerețea, umblă după tot ce-i frumos și dă aripi sufletelor. E tot așà de puternic ca și Zeus, stăpânește toată firea și astrele și pe ceilalți zei de-o samă cu dânsul. Nici voi n’aveți atâta putere peste caprele și oile voastre. Toate florile sunt făpturile lui Eros, prin puterea lui curg râurile și bat vânturile.

Am văzut și un taur cuprins de dragoste, de mugià ca înțepat de strechie, ba și un țap îndrăgostit de-o capră pe care-o urmărià peste tot.

Am fost și eu odată tânăr și am iubit pe Amaryllis. Uitam de mâncare, nu mai duceam băutură la gură și nici somnul nu se mai prindeà de mine. Mă dureà sufletul, îmi băteà inima, fiori îmi străbăteau tot trupul! Răcneam par’că m’ar fi bătut cineva, tăceam ca un mort, m’aruncam în râuri ca ars de pară.

Ceream ajutor lui Pan, căci și el fusese ’ndrăgostit de Pitys, mulțumeam lui Echo că spuneà, după mine, numele Amaryllidei, îmi frângeam naiul de ciudă, că puteà să farmece vacile, dar nu-mi aduceà pe Amaryllida.

Dragostea n’are leac nici în băutură, nici în mâncare, nici în descântec, ci numai sărutul, strânsul în brațe și culcatul împreună goi, o potolesc».

VIII. După ce i-a lămurit astfel, Philetas se depărtă, dăruit de ei cu cevà caș și c’un ied căruia abià’i ieșise cornițele.

Daphnis și Chloe rămași singuri și auzind pentru întâia oară, atunci, numele lui Eros, fură cuprinși de mâhnire, iar noaptea, după ce s’au întors la colibă, au început să asemene ce simțeau ei, cu ce aflaseră dela bătrân.

— «Indrăgostiții sufăr, și noi suferim; își uită de mâncare, noi tot așà ne-am uitat; nu pot să doarmă, cum ne-a pierit și nouă somnul. Și se pare că ard, și’n noi e atâta foc!

Se doresc unul pe altul, dar deaceea ne rugăm și noi să se facă ziuă mai repede.

Asta trebue să fie dragostea, iar noi ne iubim fără s’o știm.

De-i așà însă, dragostea, și de sunt îndrăgostit, de ce suferim atât? De ce ne căutăm unul pe altul? Bine-a mai spus Philetas! Băiețașul acela din grădină s’a arătat odată’n vis, și părinților noștri, și le-a poruncit ca noi să paștem turmele.

Cum să pui mâna pe el? E mic și ’ndată fuge, și nici nu putem scăpà de el, că are aripi și ne va ajunge.

Trebuie să fugim să cerem ajutor la Nymphe; dar nici Pan nu l-a ajutat pe Philetas, când iubià pe Amaryllis.

Să ’ncercăm atunci leacurile pe care ni le-a spus bătrânul: sărutatul, strânsul în brațe și culcatul goi la pământ. E frig, dar le vom îndurà toate, după sfatul lui Philetas».

IX. Și noaptea au încercat să ’ndeplinească lucrurile ’nvățate ’n ajun.

A doua zi își duseră turmele la pășune și cum s’au văzut s’au sărutat, ceeace nu făcuseră până atunci. Apoi își trecură mânile pe după gât și se îmbrățișară.

Nu ’ndrăzniră însă să ’ncerce și-al treilea leac: să se culce împreună desbrăcați. Erà greu nu numai pentr’o copilă, ci și pentru un tânăr păstor.

Nici noaptea următoare nu ’nchiseră ochii, cu amintirea celor întâmplate, iar ziua o petrecură cu părerea de rău după cele neîmplinite.

— «Ne-am sărutat, dar fără folos; ne-am îmbrățișat și nu ne-a fost mai bine. Culcatul trebuie să fie, atunci, singurul leac al dragostei. Să-l încercăm și pe acesta, căci, fără ’ndoială, va aveà mai multă putere ca un sărut».

X. Stăpâniți de-așà gânduri, visau noaptea, cum e și firesc, numai dragoste, sărutări, îmbrățișeri, și ce nu ’ndrăzniseră ziua, făceau acum în vis: se vedeau culcați goi unul lângă altul.

Ziua următoare se scoală și mai aprinși de dragoste. Iși duc din fluier turmele la câmp, fiindu-le de grabă să se sărute iarăș, și cum se văd sboară zâmbitori unul către altul, se sărută, se ’mbrățișează, dar al treilea leac îl ocolesc.

Nu ’ndrăznește nici Daphnis să spună, nici Chloe nu vrea să ’nceapă, până când întâmplarea singură îi aduse și aici.

XI. Așezați unul lângă altul, sub un stejar, începuseră să guste din dulceața săruturilor și nu se mai săturau de plăcere. Imbrățișerile lor se făceau tot mai strânse, buzele și le apăsau din ce în ce mai tare. In focul strângerilor în brațe Daphnis o trage mai tare, Chloe se lasă ’ncet pe-o parte, iar el o urmează să-i prindă sărutul.

Recunoscând în aceasta o icoană din visurile lor, au stat așà culcați mult timp, de par’c’ar fi fost legați împreună. Mai mult decât atâta, însă, ei nu știau nimic, ci socotind că aceasta-i culmea plăcerilor dragostei, și-au pierdut zadarnic cea mai mare parte din zi, iar seara, când trebuiră să-și mâne turmele ’napoi, s’au despărțit blestemând noaptea. Dar, poate, tot se deslușeau ei, dac’o mare zarvă n’ar fi cuprins tot câmpul acela, și iată din ce pricină.

XII. Câțiva tineri bogați din Methymne, voind să petreacă mai vesel culesul viilor, coborîră în Mare o corabie mică, așezară slugile la vâsle, și-o porniră dând târcoale ogoarelor Mytilenei care se găseau pe-aproape de mal.

Țărmul, dealtfel, erà primitor și împodobit cu locuințe mândre, cu locuri bune de scăldat, grădini și dumbrăvi. Unele erau dăruite de zei, altele făcute de mâna omului, toate, însă, bune de petrecere pentru cei tineri.

Aceștia vâsleau de-alungul țărmului, se opreau când și când, dar nu făceau nici un rău, ci se dedeau la tot felul de jocuri: prindeau pești de pe o stâncă ieșită’n Mare, c’o undiță legată de căpătul unei trestii c’un fir subțire; vânau, cu câinii și cu laturi, iepurii cari fugeau din vii de sgomotul culegătorilor. Umblau și după pasări și vânau cu lațul gâște sălbatece, rațe și dropii, încât petrecerea le prindeà bine și pentru foame. Când le mai trebuià ceva, luau dela câmpeni, plătindu-le mai mult decât făceà. N’aveau nevoie decât de pâine, vin și adăpost, căci li-se păreà primejdios să mâie noaptea pe Mare, pe vreme de toamnă.

Deaceea și traseră corabia la mal, de teama vreunei furtuni în timpul nopții.

XIII. Dar se ’ntâmplă ca un țăran să aibă trebuință de-o funie ca să ridice piatra căzută a unui teasc de struguri.

Pornì deci, într’ascuns, spre Mare, se urcă în corabia nepăzită de nimeni, desfăcù funia, o luă acasă și-și prinse nevoia cu ea. Dimineața, tinerii din Methymne încep să caute funia și, cum nimeni nu mărturisià furtul, s’au certat puțin cu gazdele s’apoi au plecat în larg.

După vre-o treizeci de stadii de plutire, s’au oprit lângă câmpurile locuite de Daphnis și Chloe, căci li s’au părut bune de vânat iepuri. Neavând însă cu ce să-și lege corabia, suciră niște lozie verde în chip de funie și legară corabia cu pupa spre uscat. Dădură apoi drumul câinilor s’adulmece vânatul, iar ei întinseră lațuri la trecerile care li s’au părut mai potrivite.

Câinii aleargă în toate părțile și cu lătratul lor sperie caprele care, părăsind colinele, o iau în goană spre Mare.

Și cum nu se găsià nici un fir de iarbă ’n nisip, cele mai îndrăznețe dintre ele s’au dus la corabie și au ros lozia verde care-o țineà.

XIV. Dar Marea erà puțin turburată de-un vânt ce băteà dinspre coastă. Corabia fu luată de valuri și dusă ’n larg.

Cum prinseră de veste, Methymnienii începură care s’alerge ’nspre Mare, care să cheme câinii. Strigau cu toții încât n’a fost unul din apropiere care s’audă și să nu vină.

Dar ce folos! Vântul se întețià din ce în ce, și valurile duceau corabia cu o iuțeală de nestăpânit.

Methymnienii, păgubiți de-atâtea lucruri, încep să cerceteze cine pășteà caprele și dând de Daphnis, îl iau la bătaie și-l desbracă, ba, unul pune mâna pe lanțul unui câine și i-l trece pe după brațe, cu gândul să-l lege.

Bietul Daphnis, lovit, strigà cerând ajutor dela țărani și mai ales chemà pe Lamon și pe Dryas.

Aceștia, bătrâni încă ’n putere și cu mâinile aspre de munca câmpului, se împotriviră, cerând să se lămurească, mai întâi, cele petrecute.

XV. Se ’nvoesc cu toții la aceasta și aleg de judecător pe bouarul Philetas, ca cel mai bătrân dintre cei de față și fiindcă se bucurà, printre săteni, de numele unui om drept.

Cei dintâi, Methymnienii, încep să ’nvinuească limpede și pe scurt, în fața bouarului judecător: «Suntem veniți în locurile acestea, după vânat. Ne-am legat corabia cu lozie verde, am lăsat-o la mal, iar noi am pornit cu câinii la vânătoare.

In acest timp, caprele ăstuia coboară la Mare, rod lozia și slobozesc corabia. Chiar tu ai văzut-o dusă de valuri și cu ce bunătăți crezi că nu erà plină! Ce de haine, ce zgărzi de câini și ce bănet nu s’a prăpădit. Cu prețul lor ai fi cumpărat toate câmpurile acestea.

In schimb, cerem să luăm pe răul ăsta de păstor care-și duce caprele pe lângă țărmul mării ca un luntraș».

XVI. Aceasta a fost plângerea celor din Methymne. Daphnis însă, zăceà doborît de lovituri. Totuș, când o văzù pe Chloe, nu mai luă nimic în seamă și vorbì astfel:

«De păscut, îmi pasc eu bine caprele. Niciodată nu s’a plâns vreun vecin că i-ar fi păscut capra mea grădina sau că i-ar fi rupt mugurii din vie. Ăștia-s niște vânători răi și au câini nărăviți, cari aleargă mult și latră groaznic. Ei, ca lupii mi-au alungat caprele de pe coaste și de pe câmp, spre Mare. Se plâng c’au ros caprele lozia? Păi, de unde-aveau să găsească ele iarbă, trifoiu ori cimbru în nisip?

Dac’a pierit corabia luată de vânt și de valuri, aceasta-i din pricina furtunii, nu a caprelor. Erau haine și bani într’însa? Dar care-i prostul să creadă că o corabie plină cu atâtea scumpeturi a fost legată numai c’o lozie?»

XVII. La aceste vorbe Daphnis izbucnì în plâns și înduioșă pe săteni așa de mult, încât Philetas judecătorul jură pe Pan și pe Nymphe că nici Daphnis, nici caprele nu erau de vină, ci numai Marea și vântul și nu el aveà să le judece.

Philetas, însă, nu puteà să’mpace cu atât pe cei din Methymne, căci ei, cuprinși de furie, se repeziră din nou la Daphnis, voind să-l lege. Dar și sătenii, scoși din sărite, se năpustesc la ei ca un stol de gaițe și de sturzi, smulg, într’o clipă, din mânile lor pe Daphnis, care se luptà și el cât putea, îi pun repede pe fugă cu lovituri de ciomege și nu s’au oprit până ce nu i-au alungat dincolo de ogoarele lor.

XVIII. In timpul acesta Chloe îl luă pe Daphnis și-l duse ’n toată liniștea la Nymphe, unde-i spălă fața mânjită de sângele ce-i cursese din nas. Pe urmă scoase din glugă o bucată de pâine și o felie de caș și-i dete să mânânce; iar ca să-l întărească, îi mai dădù și-o sărutare, dulce ca mierea, cu buzele ei fragede.

XIX. Așà scăpă Daphnis dintr’o mare primejdie. Dar nu se sfârșì numai cu atât, căci Methymnienii, abià ajunși acasă, de data aceasta pe jos, nu cu corabia, bătuți și nu mândri cum plecaseră, chemară adunarea cetățenilor și cu ramuri de măslini în mâni, îi rugară să-i răzbune.

Nu le-au spus însă nimic adevărat, de teamă să nu-i râdă că pățiseră atâtea dela niște ciobani. Dimpotrivă, au dat vina pe Mytilenieni, că le-au furat corabia și au prădat-o ca’n vreme de răsboiu.

Adunarea îi crezù lesne, după răni, și chibzuind că trebuie să răzbune pe feciorii fruntașilor din Methymne, hotărîră răsboiu împotriva Mytilenienilor, fără să-i mai vestească. Apoi, porunciră căpităniei oștii să pornească zece corăbii și să jefuească coasta.

Iarna fiind aproape, nu li s’a părut lucru cuminte să încredințeze valurilor un număr prea mare de corăbii.

XX. Chiar de-a doua zi pornì căpitanul cu soldați la vâsle și se ’ndreptă ’nspre ogoarele Mytilenienilor, vecine cu Marea, de unde răpì mulțime de oi, de grâu și de vin, căci deabià se isprăvise culesul, precum și pe mulți din câți lucrau prin vii.

Iși îndreptară apoi corăbiile spre câmpul lui Daphnis și Chloe, pe care îl cutreerară, prădând tot ce găsiră ’n cale.

Daphnis nu erà cu caprele, ci dus la pădure să taie frunză verde, ca să aibă iarna hrană pentru iezi.

Cum îi zări că vin, de pe o ridicătură, se ascunse în scorbura unui stejar uscat. Chloe, însă, rămăsese cu caprele, și, când se văzù urmărită de năvălitori, fugì rugătoare la Nymphe și se rugă de ei, în numele zeițelor, s’o cruțe și pe ea și caprele ei.

Dar în zadar! Methymnienii nu numai c’au batjocorit chipurile Nymphelor, ci au luat-o și pe dânsa, cu turmă cu tot, și au bătut-o cu nuiele ca pe-o capră sau ca pe-o oaie.

XXI. Având acum corăbiile încărcate cu tot felul de prăzi, socotiră că nu e bine să se depărteze prea mult, și de teama furtunii și-a dușmanului se ’ndreptară spre casă.

Mergeau încet, vâslind din greu, căci nu suflà boare de vânt. Când totul se liniștì, Daphnis alergă la câmpul unde aveà obiceiul să-și pască turmele. Dar, nu ’ntâlnì nici picior de capră și nu dădu nici de Chloe, ci numai de câmpul pustiu; iar naiul, cu care obișnuià să se veselească Chloe, îl găsì aruncat. Atunci începù să strige, să plângă și să alerge, când la stejarul sub care șezuseră amândoi, când spre Mare, poate s’o vadă, când la Nymphe, unde fugise Chloe, fiind urmărită.

Acolo se aruncă la pământ și acoperì cu ocări Nymphele, ca pe niște înșelătoare:

XXII. «De sub ochii voștri a fost răpită Chloe și voi ați răbdat să vedeți una ca asta? Ea, care v’a împletit cununi, ea, care v’a stropit cu fruntea laptelui și care și-a atârnat și naiul aici, în cinstea voastră!

Nici când nu mi-a furat lupul vreo capră, și acum dușmanii mi-au răpit toată turma și păstorița.

Și-mi vor jupì caprele, și-mi vor jertfì oile, iar Chloe va locuì de-acuma ’ntr’un oraș!

Cu ce obraz să mă duc eu la tata și la mama, fără capre, fără Chloe, ca să fiu socotit ca un netrebnic, căci de-acum nu mai am ce paște? Culcat aici, voiu așteptà moartea sau alți dușmani.

Tot așà vei fi suferind și tu, Chloe? Iți mai aduci aminte de câmpul ăsta, de Nymphe și de mine? Sau poate te mângâi cu oile și cu caprele luate și ele’n prinsoare?»

XXIII. Tot vorbind așà, de-atâtea lacrămi și mâhnire, îl cuprinse un somn greu, iar în vis i-se arătară trei Nymphe, sub chipul unor femei mari și frumoase, pe jumătate despuiate, cu picioarele goale și părul despletit, asemenea statuilor.

La început păreau că-l plâng pe Daphnis, dar, pe urmă, cea mai în vârstă începù să-l îmbărbăteze cu vorbele acestea:

«Nu ne ocărî pe noi, Daphnis, căci de Chloe purtăm noi mai multă grijă ca tine. Ne-am milostivit de ea; când erà mică și părăsită în această peșteră, noi am crescut-o. Ea n’are nimic de-a face, nici cu câmpul, nici cu oile lui Lamon. In ceeace o privește acum, am îngrijit noi că nu va fi dusă ’n robie la Methymne, și nici nu va face parte din prada dușmanului. L-am rugat și pe Pan să vie ’n ajutorul Chloei; Pan cel cu statua ridicată sub pinul acesta, și pe care, voi, niciodată nu l’ați cinstit cu flori.

El e mai obișnuit decât noi cu lagărele, căci adesea a dus răsboaie, părăsindu-și tihna lui câmpenească; și se va duce împotriva Methymnienilor, ca un dușman de temut.

Nu mai fii de loc mâhnit, ci scoală și te arată lui Lamon și Myrtalei, care zac la pământ crezând c’ai fost și tu luat pradă. Mâine ți-se va reîntoarce Chloe cu caprele și cu oile, și le veți paște amândoi, și veți cântà din naiu împreună, iar de celelalte va ’ngriji Eros».

XXIV. Când auzi și văzù acestea, Daphnis sărì din somn și amestecând lacrămile bucuriei cu ale tristeței, se închină la chipurile Nymphelor și le făgăduì că, de-o scăpà Chloe, o să le-aducă jertfă pe cea mai frumoasă dintre capre.

Se duse ’n goană și la pinul unde se înălțà statua lui Pan, făcută cu picioare de țap și la cap cu două coarne, într’o mână ținând fluierul, iar în cealaltă un ied, care vroià să sară.

I-se rugă și lui pentru Chloe și tot așà-i făgăduì să-i jertfească un țap. Deabià pe la asfințitul soarelui încetă din plâns și din rugă. Se apucă să-și strângă frunzele pe care le tăiase, și întors la stână, alungă mâhnirea din sufletul lui Lamon și-l dăruì cu bucurie. Mâncă puțin și se culcă să doarmă.

Dar și de data aceasta somnul îi fu stropit cu lacrămi. Se rugà de Nymphe să i-se arate iarăș, s’aducă ziua mai repede, și odată cu lumina, pe Chloe, cum îi făgăduiseră. Noaptea aceea i-se părù nesfârșită.

Dar iată ce se întâmplase:

XXV. Căpitanul Methymnienilor, după ce se depărtă la vreo zece stadii^[1], voì să-și odihnească puțin soldații obosiți de prădăciuni și, — dând peste o bucată de pământ, destul de înaintată ’n Mare, cu două capete ca niște coarne, cum e secerea de lună nouă, înăuntrul căreea apa erà mai liniștită ca ’ntr’un golf — aruncă ancora și priponì corăbiile pentru ca nici una să nu fie primejduită dinspre uscat.

Apoi, dădù voie Methymnienilor să petreacă ca ’n timp de pace. Aceștia, îmbelșugați cu de toate din prăzile făcute, beau și cântau ca după biruință.

Dar, cum se sfârșì ziua, și noaptea puse capăt petrecerii, deodată tot pământul le părù în flacări și se auzì un sgomot ropotitor de vâsle, de-ai fi zis că se apropià mulțime de corăbii.

Incepură să-și strige căpitanul «la arme», să se cheme unii pe alții; care credeà că-i rănit, care zăceà la pământ ca un mort. Ai fi crezut că-i o luptă noaptea, c’un dușman nevăzut.

XXVI. După o așà noapte, urmă o zi și mai grozavă, căci țapii și caprele lui Daphnis aveau coarnele împodobite cu iederă, iar berbecii și oile Chloei urlau ca lupii. Ea însăș a fost văzută încununată cu ramuri de pin.

Chiar și primprejurul mării, s’au întâmplat multe minuni: când încercau să ridice ancorele, ele trăgeau la fund, iar de aplecau lopețile ca să vâslească, se rupeau.

Delfinii săreau prin apă, loveau corăbiile cu cozile lor, de le desfăceau legăturile, iar din vârful unei stânci, care se înălțà peste colțul ieșit în Mare, se auzià un glas de naiu, dar nu te ’nveseleai, ascultându-l, ci te îngrozià ca o goarnă.

Inspăimântați, fugeau la arme și strigau că vin dușmanii, pe cari, totuș nu-i vedeau. Deaceea doreau să se întoarcă noaptea, ca să facă rugăciuni. Și cel mai prost dintre ei pricepeà că cele întâmplate erau isprăvi de-ale lui Pan, care se mâniase pe corăbieri. Nu puteau, însă, bănuì care să fie pricina, căci nu prădaseră nici un templu de-al lui Pan, când, într’o amiază, căpitanul, furat de-un somn adânc, nu fără voia zeilor, văzù în vis pe Pan, care-i grăià așà:

XXVII. «O răii răilor, cei mai nelegiuiți dintre oameni, ce nebunie v’a apucat să cutezați una ca asta? Mi-ați cotropit câmpul meu drag, mi-ați furat cirezile de boi, caprele și oile încredințate mie.

Ați smuls dela altarele mele o fecioară, pe care Eros a ales-o să facă o poveste de dragoste.

Nu v’ați temut nici de Nymphele care vă vedeau, nici de mine, zeul Pan. Deaceea nu veți vedeà Methymne cu astfel de prăzi în corăbii și nici nu veți scăpà de naiul acesta, care vă înspăimântă, ci am să vă înnec și-o să vă las pradă peștilor, dacă nu veți înapoià, cât mai repede, pe Chloe, acestor Nymphe, și împreună cu ea, turmele ei de capre și de oi. Scoal, deci, și dă drumul copilei cu tot ce are, iar eu îți voiu călăuzì ție calea pe apă, și ei drumul pe uscat».

XXVIII. Foarte turburat Bryaxis — (căci așà-l chemà pe căpitan) — sărì din somn, adună fruntașii corăbiilor și le dedù grabnică poruncă să caute pe Chloe printre prinși.

Aceștia o găsiră pe dată, cum ședeà încununată cu pin, și i-o aduseră dinaintea ochilor. Bryaxis, recunsocând după pin vedenia din vis, o duse până la mal, chiar în corabia sa.

Deabià păși Chloe pe uscat, că din nou se auzì glasul naiului din vârful stâncii, însă nu războinic și ’ngrozitor ca mai ’nainte, ci blând ca atunci când se mână turmele la păscut. Oile îndată și începură să sară de pe puntea corăbiei; caprele, obișnuite să treacă locuri primejdioase, erau și mai îndrăznețe.

XXIX. S’au strâns cu toatele roată împrejurul Chloei, sărind și behăind, nemaiputând de bucurie, pe când caprele, oile și vacile celorlalți păstori stăteau liniștite în fundul corăbiei, de par’că nu le-ar fi chemat naiul și pe ele. In timp ce toți se mirau și lăudau pe Pan, pe uscat și pe apă se întâmplau minuni și mai mari.

Corăbiile Methymnienilor o porniră ’n larg, fără să se mai ridice ancorele, și-un delfin călăuzià corabia din frunte, sărind înainte prin valuri.

Pe uscat, un glas foarte dulce de naiu mânà caprele și oile, iar pe cântăreț nu-l vedeà nimeni. Oile și caprele Chloei mergeau păscând fermecate de cântec.

XXX. Erà pe vremea când se duc turmele a doua oară la păscut. De pe un loc mai înalt, Daphnis zărește turmele și pe Chloe, și strigând din adâncul inimii: o, Nymphelor! o, Pan! se coboară spre câmpie și se aruncă ’n brațele Chloei, lipsit de suflare. Abià putură să-l aducă ’n fire sărutările și îmbrățișerile calde ale fetei. Se duse apoi cu ea la stejarul lor, și așezându-se la umbră, începù s’o întrebe cum și ce fel a scăpat de dușmani. Ea îi povestește totul: cum au fost urlat oile ca lupii, ramura de pin înflorită pe capul ei, focul de pe uscat, sgomotul de pe Mare, cântecele deosebite din fluier, unul de răsboiu și altul de pace, noaptea cea grozavă și, în sfârșit, cum un cântec dulce i-a arătat drumul necunoscut.

Atunci Daphnis recunoaște ce-i spusese Nymphele ’n vis despre ajutorul lui Pan și la rândul lui îi povestește câte-a văzut și auzit, cum erà cât pe-acì să moară, și de-a scăpat cu viață, e numai mulțumită Nymphelor. O trimete apoi să cheme pe Dryas și pe Lamon și să aducă tot ce se cuvine pentru jertfă, în timp ce el prinde capra cea mai grasă, o împodobește cu iederă, așà cum se arătaseră în fața dușmanilor, o stropește cu lapte între coarne și-o jertfește Nymphelor, apoi o jupoaie, iar pielea o închină tot lor.

XXXI. In sfârșit când se întoarse Chloe cu toți ai săi, Daphnis aprinde focul, fierbe o parte din carne, restul o frige, ia fruntea jertfei pentru Nymphe și varsă un ulcior plin cu must în cinstea lor. Pentru ei însă, așterne paturi de frunziș, și-acolo se pun pe mâncat, pe băut și pe cântat. Din când în când însă, Daphnis mai trăgeà cu ochiul și la turme, nu cumva să vie vreun lup să-și facă și el parte la ospăt. Au cântat în cinstea Nymphelor cântece făcute de niște bătrâni păstori, iar când venì noaptea, se culcară acolo pe loc, în mijlocul câmpului.

A doua zi și-au adus aminte de Pan. Au împodobit cu ramuri de pin pe cel mai voinic dintre țapi și l-au dus la copacul zeului. Acolo au vărsat vinul și cântând laude zeului, au jertfit berbecul, l-au atârnat și l-au jupuit. O parte din carne o frig, alta o fierb și o pun pe pajiștea verde, iar pielea, cu coarne cu tot, o acață de pin, lângă statuă, ca dar câmpenesc, în cinstea zeului păstorilor. Aruncă apoi fruntea cărnii pe altarul zeului, varsă pe deasupra și-un ulcior mai mare cu vin și Chloe cântă din gură, iar Daphnis din naiu.

XXXII. Tocmai când erau așezați la masă și începuseră să ospăteze, iată că se ivește pe neașteptate Philetas, bouarul, aducând lui Pan niște cununi mici și corzi de struguri cu frunze. In urma lui venià Tityr, cel mai mic dintre copii, un băiețel bălan, cu ochii albaștri, plăcut și obrăznicuț, care mergeà sburdând ușor, ca un ied.

Se sculară ’ndată cu toții și împreună cu Philetas încununară pe Pan și atârnară corzile de ramurile pletoase ale pinului. Ii făcură apoi loc lui Philetas lângă ei și-l poftiră să mănânce.

Și cum sunt bătrânii, când prind puțin chef, au început să spună multe: cum se duceau cu turmele când erau tineri, cum scăpaseră adesea de hoți. Unul se lăudà că ar fi ucis un lup, altul că numai Pan îl întreceà din naiu. Philetas se lăudà cu aceasta.

XXXIII. Atunci Daphnis și Chloe îl rugară în tot chipul să le arate și lor meșteșugul lui și să cânte la sărbătoarea zeului, căruia-i place mai mult naiul.

Philetas, tot plângându-se că acum la bătrânețe nu mai aveà suflarea puternică, le făgăduește și ia naiul lui Daphnis. Dar naiul acesta, potrivit cu gura unui băiețandru, erà preà mic față de meșteșugul său cel mare.

Trimise deci pe Tityr după naiul lui, care erà la stână, la vreo zece stadii depărtare.

Băiatul aruncă sumanul de pe el, și-o pornì la drum ca un puiu de cerb. Lamon, în vremea aceasta, făgăduì să le spună povestea naiului pe care-o auzise dela un păstor sicilian, în schimbul unui țap și-a unui fluier.

XXXIV. «Odinioară, ăst naiu nu erà lucru neînsuflețit, ci o copilă frumoasă și cu glas încântător. Pășteà caprele, se jucà cu Nymphele și cântà ca acum.

Pan văzând-o cum își pășteà caprele, cum cântà și se jucà de frumos, venì la ea pe neașteptate și cătă s’o ademenească la ce dorià el, făgăduindu-i că-i va face toate caprele să fete câte doi iezi.

Ea râse de dragostea lui și-i spuse că nu primește un îndrăgostit, care nu-i nici țap nici om întreg.

Pan atunci se repede după dânsa s’o prindă cu sila. Syrinx se ferește de gândurile lui și fuge și fuge, până ce se ascunde ’n niște trestii și se face nevăzută, într’un eleșteu.

Mânios, Pan rupe trestiile, dar negăsind copila, înțelege ce s’a întâmplat. Atunci făcù el naiul împreunând cu ceară trestii de lungimi deosebite, cum deosebită le fusese dragostea.

Și așà, copila frumoasă de altădată e acum naiul răsunător».

XXXV. Lamon sfârșise de povestit și Philetas începù să-l laude că le spusese o poveste mai dulce ca un cântec, când sosì și Tityr, aducând lui tată-su naiul. Și ce naiu! Mare, din țevi groase de trestie și pe unde erà lipit cu ceară, mai erà legat și cu aramă. Ai fi zis că-i aìdoma acela pe care întâia oară îl făcuse Pan.

Philetas se sculă să se așeze pe un loc mai ridicat și încercă mai întâi fiecare trestie. După ce se încredință că suflarea îi trece neîmpiedicată, începù să sufle cu puterea din tinerețe, de-ai fi crezut că se aud mai multe fluiere odată, așà de tare răsunà naiul!

In urmă, suflă din ce în ce mai slab, de scoase sunete tot mai dulci și-și arătă, astfel, meșteșugul lui de bun cântăreț. Cântă ca pentr’o cireadă de boi, apoi pe placul unei turme de capre, și’n urmă, cum li-e drag oilor.

Cântecul oilor erà duios, al boilor răsunător, al caprelor ascuțit. Intr’un cuvânt, un singur naiu cântă pe rând, cât trei.

XXXVI. Cuprinși de farmec, tăceau cu toții. Numai Dryas se sculă și, rugându-l să-i cânte ceva vesel, ca ’n cinstea lui Bacchus, începù să joace ca la culesul viilor.

Când făceà pe culegătorul, când pe unul care aduceà coșurile cu struguri. Acum îi călcà, acum umpleà buțile și bea must dulce. Deșì numai prin semne, așà de firesc le făceà Dryas pe toate, de li-se păreau că văd și vinul și teascul și buțiile și pe Dryas cum bea.

XXXVII. Bătrânul acesta după ce-i desfătă pe toți cu jocul, mai ațâță și pe Daphnis și Chloe, cari, îndată se sculară și începură să joace povestea lui Lamon.

Daphnis făceà pe Pan, iar Chloe pe Syrinx. El cătà s’o roage ceva, ea ’și râdeà de dânsul, fără să-l asculte, până ce Daphnis se luă după Chloe, mergând în vârful degetelor ca țapii.

Chloe se prefăcù că-i obosită de fugă, și, la urmă, se ascunse în pădure, în loc de eleșteu. Daphnis luă atunci naiul cel mare al lui Philetas și începù să-i zică un cântec plângător ca de îndrăgostit, altul de iubire, ca și cum ar fi vrut să-i fure inima, și unul de chemare, de par’că o căutà. Philetas, fermecat, se sculă să-l sărute și-i dăruì naiul, rugându-se zeilor ca și Daphnis să-l lase unui urmaș vrednic de el.

XXXVIII. Daphnis închină fluierul lui cel mic lui Pan, o sărută pe Chloe, ca și cum ar fi găsit-o dup’o adevărată fugă, și-și duse turma la stână, cântând din naiu.

Noaptea se lăsà încet și Chloé își mânà și ea oile cu cântec de fluier. Caprele mergeau aproape de oi, iar Daphnis lângă Chloe, de se sărutau mereu, până ’n noaptea adâncă, când hotărîră ca a doua zi să-și scoată turmele la păscut, mai de dimineață, cum de altfel și făcură, căci abià începuse să se lumineze de ziuă, și o și porniră la câmp.

După ce se închinară Nymphelor și lui Pan, s’au așezat sub stejar și începură să cânte din naiu.

Din nou încep să se sărute unul pe altul, se îmbrățișează, se culcă la pământ, dar, mai departe, neștiind nimic, se scoală tot așà și se pun să mănânce și să bea vin amestecat cu lapte.

XXXIX. Băutura îi încălzește, îi face mai îndrăzneți, le strecoară ’n suflet îndoeală unuia față de celălalt și-i împinge, puțin câte puțin, până la jurăminte de credință. Daphnis se jură pe Pan, că nu va trăì o zi fără Chloe. Chloe intră’n peșteră și jură lui Daphnis pe Nymphe, că-l va iubì pe viață și pe moarte.

Atât erà de nevinovată Chloe, ca o copilă, încât, la ieșirea din peșteră, socotì să-i ceară un al doilea jurământ, și-i zise: «Daphnis, Pan e un zeu iubeț și necredincios, a iubit pe Pitys, a iubit apoi pe Syrinx și nu se mai lasă niciodată de ținut calea Nymphelor, Dryade și Epimelide.

Dacă ’ți uiți jurământul, el nu te va pedepsì, chiar de-ai țineà la mai multe femei de câte trestii ai la naiu.

Tu, însă, să-mi juri pe turma ta și pe capra aceea care te-a crescut, că n’ai s’o părăsești pe Chloe, câtă vreme îți va fi credincioasă. Iar dacă nu-și va țineà jurământul față de tine și de Nymphe, s’o gonești, s’o urăști, ba chiar s’o omori ca pe-un lup.

Daphnis se bucură că erà bănuit și ridicându-se ’n picioare, în mijlocul turmei, c’o mână pe-o capră, iar cu alta pe un țap, jură că va iubì pe Chloe câtă vreme îl va iubì și ea. Iar dacă ’și va alege pe altul, în loc s’o omoare își va face el singur samă.

Chloe, veselă și ’ncrezătoare ca o copilă, credeà și spuneà că oile și caprele sunt adevărații zei ai ciobanilor.

1. Stadion = măsură de 600 picioare (un picior = 296 mm). Adică 177 metri. 10 stadii aprox. 2 km.