Daphnis și Chloe/Cartea a III-a

 

CARTEA a III-a

I. Cum aflară Mytilenienii de cele zece corăbii, iar niște oameni, cari veneau dela câmp, înștiințându-i de jaful ogoarelor, socotiră că nu trebuie să sufere una ca aceasta dela Methymnieni, și hotărîră să purceadă cât mai în grabă cu răsboiu împotriva lor. Strânseră trei mii de hopliți^[1] și cinci sute de călăreți și-i trimiseră pe uscat sub căpetenia lui Hyppassos, fiindu-le teamă să pornească pe Mare ’n timp de iarnă.

II. Acesta plecă, dar nu jefuì ogoarele Methymnienilor, nici nu prădă turmele și avuturile plugarilor și-ale păstorilor, căci — gândià el — aceasta e mai mult faptă de hoț decât de căpitan. Merse dar repede spre oraș, ca să intre fără veste, pe porțile nestrăjuite de nimeni. La vreo sută de stadii^[2] depărtare de oraș îi ieșì înainte un crainic cu rugămintea să le dea puțin răgaz. Methymnienii aflaseră în urmă dela prinși, că Mytilenienii nu știau nimic din cele întâmplate, ci numai niște țărani și păstori se purtaseră rău cu acei tineri obraznici și se căiau c’au pornit împotriva unui oraș vecin, mai mult din repezeală decât din chibzuință. Erau gata să le înapoieze toată prada, ca să înceapă, fără teamă, legăturile dintre ei, pe uscat și pe Mare. Hippassos trimise pe crainic la Mytilenieni, deșì fusese făcut căpitan cu puteri depline, iar el își așeză lagărul la vreo zece^[3] stadii de Methymne și așteptă acolo porunci din orașul său.

După trecere de două zile, sosì vestitorul cu porunca să primească prada și să se întoarne acasă, fără a se atinge de cineva, căci, dacă e vorba de ales între răsboiu și pace, găseau că pacea-i mai de folos.

III. Astfel se curmă răsboiul dintre Methymnieni și Mytilenieni, tot așà de neașteptat cum se și începuse. Iată, însă, că venì iarna, pentru Daphnis și Chloe mult mai protivnică decât răsboiul, căci omăt mult căzù fără de veste, împotmoli cărările și închise pe țărani în casă. Șuvoaiele curgeau repezi de pe coaste^[4], apa înghețà iar copacii păreau înmormântați. Nu se mai vedeà pământul decât împrejurul izvoarelor și pe lângă râuri. Nimeni nu-și mai duceà turma la pășune, nimeni nu mai ieșia din casă, ci, aprinzând un foc mare, de pe la cântatul cocoșilor, unii torceau in, alții țesălau caprele, iar alții făceau lațuri de prins pasări. Grija lor erà să deà paie la boi în iesle, frunze la capre și oi în staul, jir și ghindă la porci în cotețe.

IV. Plugarii și păstorii, deșì siliți să stea în casă, se bucurau totuș că mai scăpaseră de munci. Acum mâncau de dimineață, trăgeau câte-un somn lung, încât li-se păreà iarna mai dulce decât vara și toamna și chiar decât primăvara. Daphnis și Chloe însă, cu amintirea desfătărilor trecute, — cum se sărutau ei, cum, se strângeau în brațe și cum mâncau împreună, — petreceau nopți triste fără somn și așteptau primăvara ca pe-o reînviere. Li-se strângeà inima de mâhnire când dădeau de gluga din care mâncau împreună, de ulciorul cu care beau amândoi, sau când vedeau naiul, darul lor de dragoste, aruncat în părăsire. Se rugau Nymphelor și lui Pan să-i scape de aceste rele și să le mai arăte odată soarele, lor și turmelor. In acelaș timp căutau mijlocul cum să se vadă unul cu altul. Dar Chloe n’aveà nici o cale și era tare încurcată, căci aceea care-i treceà de mamă ședeà mereu lângă dânsa, o învăța să toarcă lâna, să învârtească fusul și-i tot vorbià de măritat. Daphnis însă, care ședeà mai mult degeaba și erà mai priceput ca o fată, găsì chipul următor ca s’o vadă pe Chloe.

V. Dinaintea ogrăzii lui Dryas, chiar pe lângă gard, creșteau doi myrți și-o iederă. Myrții erau apropiați, iar iedera, la mijoc, își întindeà ramurile într’o parte și’n cealaltă ca vița de vie, încât făceà un fel de boltă umbrită de frunzele care se acopereau unele pe altele. Ciorchini mulți, mari cât strugurii, atârnau de vițe. Stoluri de pasări iernatice stăteau primprejur, negăsind hrană afară la câmp; mulțime de mierle, de sturzi, de porumbei, de grauri și alte păsărele, care mânâncă bobițe de iederă. Sub cuvânt că vrea să vâneze aceste pasări, plecă Daphnis într’acolo, după ce-și umplù gluga cu turte unse cu miere, și, ca să fie crezut, mai luă cu el clei și lațuri. Nu erau la mijloc mai mult de zece stadii, totuș omătul, care nu se topise încă, îi dădù mult de lucru. Dragostea însă trece peste toate: și prin foc și prin apă și chiar prin omătul din Scythia.

VI. Intr’un suflet ajunse Daphnis la casa lui Dryas, își scutură omătul de pe picioare, așeză lațurile, unse cu clei câteva crengi lungi și se așeză jos, să aștepte păsărelele și pe Chloe. De venit păsările, au venit ele multe și s’au prins destule, încât avù mult de lucru ca să le strângă, să le ucidă și să le smulgă penele. Din casă, însă, nu ieșià nimeni: nici bărbat, nici femeie, nici pasăre, ci ședeau toți înăuntru, nedeslipiți de lângă foc, încât Daphnis tare se mai temeà că venise fără noroc. Ii venì atunci în gând să se facă că bate la ușe și căutà ’n minte ce-ar fi fost mai nemerit să spuie: «Am venit să iau foc. — Cum, dar n’aveai vecini mai de-aproape? — Am venit să cer pâne. — Dar ți-e gluga plină cu merinde. — Am nevoie de vin. — Dar mai ieri-alaltăieri ai cules la vie. — M’a alungat un lup. — Și unde-s urmele lupului? — Am venit să prind pasări. — Dar, dac’ai prins, de ce nu pleci? — Vreau s’o văd pe Chloe. — Cine poate spune una ca aceasta părinților unei fete? — Să bat la ușe făr’a spune-o vorbă. Toate însă dau loc la bănueală! Mai bine să tac. Pe Chloe am s’o văd eu la primăvară, căci, pare-mi-se, nu mi-a fost dat s’o văd în iarna asta. După ce s’a chibzuit el așà, în toate felurile, își strânse vânatul cu gândul să plece. Dar iată ce se întâmplă, de par’că i-se făcuse milă lui Eros de dânsul.

VII. Dryas cu ai lui stăteà la masă. Se împărțise carnea, pânea erà pusă și vinul amestecat în ulcior. In timpul acesta, unul din cânii ciobănești, prinzând prilejul, când nimeni nu luă seama, înșfăcă o halcă de carne și o tulì pe ușe. Dryas, înfuriat, căci se nimerise tocmai bucățica lui, apucă un lemn și se luă după dânsul, ca un alt câine. In goană, trece pe lângă iederă și-l vede pe Daphnis cum își puneà vânatul în spate, gata să plece. Indată-și uită de carne și de câine și strigă tare: «Bună ziua, măi băiete!» Apoi îl îmbărțișează, îl sărută și-l duce de mână în casă. Când se văzură, Daphnis și Chloe, puțin^[5] a lipsit să nu cadă amândoi jos. Totuș au rămas în picioare, și-au dat binețe și s’au sărutat. Aceasta le-a fost un sprijin ca să nu cadă.

VIII. Astfel Daphnis, care pierduse orice nădejde, o văzù pe Chloe, ba o și sărută. In urmă se dete mai pe lângă foc, își descărcă pe masă porumbeii și mierlele de pe umeri și începù să povestească cum, de urît, a pornit-o la vânat, cum a prins păsărelele venite după bobițe de myrt și de iederă, pe unele cu lațul, pe altele cu clei. Cu toții îi lăudară hărnicia și-l poftiră să mănânce, din ce mai lăsase câinele, iar pe Chloe o rugară să le toarne de băut. Ea, veselă, turnă celorlalți întâi și lui Daphnis la urmă. Se făceà că-i supărată, că el venise până acolo și erà să plece fără s’o vadă. Totuș, înainte de a-i întinde paharul, băù ea puțin și apoi i-l dădù. El sorbì vinul pe ’ndelete, ca să aibă mai îndelungă plăcere.

IX. Masa fu repede curățită de pâne și carne. Ei, stând tot împrejurul mesei, îl întrebară de Myrtale și de Lamon, fericindu-i că aveau un așà sprijin al bătrânețelor. Laudele îi făceau plăcere lui Daphnis, fiind-că le auzià Chloe. Și când l-au oprit ca, a doua zi, s’aducă împreună jertfe lui Dionysos, erà cât pe-acì să se închine lor de bucurie, în loc să se închine lui Dionysos.

Scoase în grabă din glugă turtele unse cu miere și păsărelele prinse, pe care le pregătiră pentru cină. Ulciorul fu umplut a doua oară și focul din nou aprins. Când venì noaptea, mâncară iarăș; iar după masă mai stătură de povești și de cântece, și-apoi se duseră să se culce, Chloe cu mamă-sa, Dryas cu Daphnis. Chloe nu s’a ales decât cu gândul, c’a doua zi o să-l poate vedeà pe Daphnis. Daphnis se mângâià c’o desfătare deșeartă; i-se păreà o fericire să se culce cel puțin cu tatăl Chloei, încât îl strânse ’n brațe și-l sărută de mai multe ori, părându-i-se ’n vis c’o sărută pe Chloe.

X. Când se făcu ziuă, afară erà un ger îngrozitor și-un vânt dinspre miază-noapte ardeà toate. Se sculară cu toții și jertfiră lui Dionysos un berbec de un an. Aprinseră apoi un foc mare și ’ncepură să pregătească mâncarea. Pe când Nape făceà pânea și Dryas fierbea berbecul, Daphnis și Chloe, nestingheriți de nimic, ieșiră din casă și se duseră la iederă. Acolo întind din nou lațuri, ung ramurile cu cleiu și prind o mulțime de pasări. Se sărutau mereu și erau fericiți că stăteau de vorbă împreună. — Pentru tine am venit, Chloe. — Știu, Daphnis. — Pentru tine ucid eu pe bieții mierloi. — Ce-ți mai sunt eu ție? Să nu mă uiți! — Nu te voiu uità! Iau martore Nymphele pe care am jurat odată în peștera aceea, unde ne vom duce îndată ce se va topì omătul. — Dar e mare omătul, Chloe, și tare mă tem să nu mă topesc eu, înaintea lui. — Lasă, Daphnis, că-i soarele fierbinte. — O, de-ar fi așà fierbinte, Chloe, ca focul care-mi mistuie inima! — Te joci cu vorbele, ca să m’amăgești. — Zău că nu, pe caprele, pe care tu m’ai pus să-ți jur!»

XI. Așà-i răspundeà Chloe lui Daphnis, ca o’ngânare, când îi strigă Nape. Atunci intrară ’n casă, aducând un vânat mai bogat ca ’n ziua trecută. Au vărsat apoi fruntea vinului în cinstea lui Dionysos, s’au încununat cu iederă și-au început să mănânce. Iar când sosì vremea plecării, sărbătoriră pe Iahos cu chiote de veselie și-i dădură drumul lui Daphnis, umplându-i gluga cu carne și pâine. Il mai dăruiră cu porumbei, cu sturzi, să-i ducă lui Lamon și Myrtalei, fiindcă ei aveau să vâneze alții, cât o mai țineà omătul și nu va lipsì iedera. Daphnis își luă rămas bun, sărută pe cei mai bătrâni și ’n urmă pe Chloe, ca să rămână numai cu sărutul ei. A mai venit de multe ori și sub alte chipuri, încât iarna nu le-a fost cu totul lipsită de plăcerile dragostei.

XII. Dar, pe la ’nceputul primăverii, când se topiră omeții și pământul își aruncă haina și începeà să răsară câte un fir de iarbă, păstorii își scoaseră turmele la pășune, dar, mai înaintea tuturor, Chloe și Daphnis, căci slujeau la un păstor mai puternic.

Se duseră deadreptul la peștera Nymphelor, deacolo, la Pan și la pin, apoi la stejar, sub care se așezară, și astfel păzeau turmele și se sărutau. Mai umblau și după flori, ca să ’mpletească cununi zeilor, dar florile abià începuseră să iasă la adierea zefirului și la razele calde ale soarelui. Găsiră totuș toporași, narciși și zambile și câte aduce începutul primăverii; cu ele împletind cununi, împodobiră statuile, apoi vărsară jertfă de lapte proaspăt zeilor și băură și ei. Au început pe urmă să cânte din naiu, de să trezească par’că și privighetorile, care făceau să răsune luncile și îngânau pe Itys^[6] ca și cum ar fi voit să-și amintească cântecul, după atâta tăcere.

XIII. Acum oile behăiau, mieii sburdau și sugeau încovoindu-se sub mamele lor. Berbecii umblau după oile nefătate și săreau când pe una, când pe alta. Și țapii se dădeau pe lângă capre, sărind mai aprinși de dragoste și se băteau chiar, pentru ele. Fiecare aveà pe-ale lui și le păzià ca nu cumvà să le sară vreun altul pe deascuns. Chiar cei bătrâni se ’nflăcărau de dragoste la astfel de priveliști. Cu atât mai mult Daphnis și Chloe, tineri plini de viață, care căutau de mult plăcerile dragostei, se aprindeau acum la tot ce auzeau și se topeau după tot ce vedeau. Și ei doreau ceva mai mult decât un sărut și-o îmbrățișare, mai ales Daphnis, căci după o iarnă de stat în casă și de hodină, se făcuse flăcău în toată firea. Il apucà tremurul după un sărut, se pierdeà de plăcere când o strângeà în brațe și se făcuse în toate mai iscoditor și mai îndrăzneț.

XIV. O rugà pe Chloe să-i dea tot ce dorià, să se culce cu el goală mai mult timp, de cum obișnuiseră ei mai înainte, căci, ziceà el, — numai atât mai rămăsese din învățătura lui Philetas, singurul leac care să-i potolească dragostea. Și când ea îl întrebà, ce puteà fi mai mult decât un sărut, o îmbrățișare și culcatul împreună, ce aveà să facă el, dacă s’ar fi culcat gol cu dânsa? «Tot aceea ce fac și berbecii cu oile, ziceà Daphnis, ori țapii cu caprele.

Tu nu vezi că după asta, nici ele nu mai fug de ei, nici dânșii nu se mai ostenesc după ele, ci pasc împreună ca și cum ar fi gustat aceeaș plăcere. După cât se pare, acest lucru e ceva dulce care biruie chinurile iubirii». — «Dar tu nu vezi, Daphnis, că țapii și caprele, berbecii și oile, stau în picioare și ele tot în picioare îi sufăr? Ei sar, iar ele îi țin în spate. Și tu vrei să mă culc cu tine, și încă goală! Totuș, cu cât sunt ele mai acoperite cu lâna lor, decât mine desbrăcată!»

Daphnis o ascultă și stătù mai mult timp culcat cu dânsa, dar fiindcă nu știà să facă nimic, din cele ce-i trezeau plăceri, o sculă și se lipì de ea pe dinapoi, făcând ca țapii. In felul acesta, însă, găsià și mai puțină plăcere. Deaceea se dădu jos și începù să plângă că erà mai neștiutor în ale dragostei, decât un berbec.

XV. Aveà însă un vecin, anume Chromis, țăran stăpân pe bucata lui de pământ și care trecuse de floarea vârstei. Acesta își luase de nevastă o fată dela târg, tânără, frumoasă și mai subțire decât o țărancă și-o chemà Lykainiona. Femeia aceasta tot văzându-l pe Daphnis zilnic, cum treceà dimineața cu caprele la păscut și seara când le întorceà, fu curpinsă de dorința să și-l facă iubit și să-l ademenească cu daruri. Il pândì deci, când erà odată singurel și-i dădù un naiu, un fagure de miere și-o glugă din piele de cerb. De spus se temeà să-i spună ceva, bănuind c’o iubià pe Chloe, căci îl văzuse șezând mereu lângă dânsa. Lucrul acesta îl pricepuse ea până acum, după semnele și după zâmbetele dintre dânșii. Intr’o dimineață, Lykainiona, sub cuvânt că se duce la o vecină care nășteà, se ținù după dânșii și, ca să nu fie văzută, se ascunse într’un desiș, de unde auzì tot ce și-au spus și văzù tot ce-au făcut. Nici plânsetele lui Daphnis nu-i scăpară. I-se făcù milă de bieții de ei, și socotind că are un îndoit prilej să le facă și lor un bine și să-și împlinească și ea dorința, iată ce-i veni în minte.

XVI. A doua zi, spunând din nou că se duce la vecina, care erà în durerile facerii, se duse drept la stejarul sub care ședeà Daphnis, și făcând-o bine pe mâhnita zise: «Scapă-mă, Daphnis, nenorocita de mine! Mi-a furat uliul pe cea mai frumoasă din cele douăzeci de gâște ale mele. Dar nu s’a putut ridicà, cu așà greutate, până’n vârful stâncii lui, ci a căzut, cu ea cu tot, în mijlocul acestei pădurici. Deaceea, vino te rog, cu mine în pădure, pentru numele Nymphelor și-al lui Pan, că, singură, mă tem, și scapă-mi gâsca! Nu lăsà să-mi scadă numărul! Poate-ai să omori chiar uliul, și-atunci n’are să mai fie cine să vă fure mieii și iezii. In acest timp, turma ți-o va păzì Chloe. Toate caprele o cunosc, pentrucă sunteți mereu împreună.

XVII. Daphnis, fără să bănuească ce-aveà să se întâmple, se sculă repede, puse mâna pe bâtă și se luă după Lykainiona. Ea îl duse cât mai departe de Chloe și-odată ajunși în înfundătura cea mai deasă a pădurii, lângă un izvor, îl făcù să se așeze aproape de ea și-i zise: «Daphnis, tu iubești pe Chloe! Am aflat-o dela Nymphe, care mi-au povestit prin somn lacrămile tale de ieri și mi-au poruncit să te scot din nevoie și să te învăț ce să faci, când ești îndrăgostit. Nu-i destul s’o săruți, s’o strângi în brațe și să faci ca berbecii și ca țapii. Sunt încă alte lucruri mai dulci de cât acestea, căci li se adaugă și-o plăcere mai îndelungă. Dacă vrei să scapi de chinurile tale și să guști mult căutatele desfătări, haide, și te fă ucenicul meu drăguț. Iar eu, ca să fac voia Nymphelor, am să te învăț».

XVIII. Daphnis nu se mai puteà stăpânì de bucurie și, ca un păstor neștiutor, îndrăgostit, și tânăr ce erà, căzù la picioarele Lykainionei și-o rugă să-l învețe cât mai repede meșteșugul prin care să ajungă și el cu Chloe, la ce voià.

Și, ca și când ar fi trebuit să-i arăte vreo taină mare zeiască, îi făgăduì să-i dea un ied înțărcat de curând, caș moale făcut din fruntea laptelui și chiar capra. Lykainiona, ca redăduse peste-un păstor așà de darnic, cum nu se așteptase, începù să-l învețe pe Daphnis, în chipul acesta: îl chemă să se așeze lângă dânsa și s’o sărute cum aveà obiceiul și cât îi plăceà, și sărutând-o s’o strângă în brațe și să se culce lângă dânsa; Lykainiona văzù că-i în stare, ba chiar că-i nebun de plăcere, îl ridică puțin pe-o parte și strecurându-se cu dibăcie sub el, îl puse pe calea până atunci căutată.

De aici încolo, nu se mai ostenì de geaba: firea însăș îl învățà ce să facă.

XIX. Cum se sfârși învățătura de dragoste, Daphnis, cu mintea lui copilărească încă, voi să și alerge la Chloe, ca să facă repede ce învățase, de teamă ca, întârziind, să nu uite. Dar Lykainiona îl oprì și-i spuse: «Tu trebuie să mai afli ceva, Daphnis! Eu n’am avut acum nici o durere, fiindcă sunt femeie și pe mine m’a învățat, mai de mult, alt bărbat, care mi-a luat în schimb fecioria. Chloe însă, când va încercà întâia oară cu tine această luptă, are să țipe, să plângă și să sângereze așà de tare de par’c’ai fi tăiat-o. Tu să nu te sperii de sânge, când vei înduplecà-o să ți-se deà, ci, ad-o în acest loc, încât, de va țipà, să n’o vadă nimeni; dacă va plânge nimeni să n’o audă, și dacă va fi plină de sânge, să se spele la izvorul de-aici. Și, să nu uiți, că eu te-am făcut bărbat, înainte de Chloe!»

XX. Lykainiona, după aceste sfaturi, pornì într’altă parte a pădurii, prefăcându-se că-și caută gâsca. Lui Daphnis, cu gândul la ce-i spusese ea, îi pierì neastâmpărul de mai înainte, și se temeà să-i ceară Chloei mai mult decât sărutul și strângerea în brațe. Nu voià s’o facă să țipe, ca’n fața unui dușman, nici să plângă de durere, nici să sângereze ca rănită. Incepător cum erà, se temeà de sânge și credeà că sângele nu poate să curgă decât dintr’o rană. Hotărît, așadar, să se desfăteze cu dânsa cum obișnuiau ei, ieșì din pădure și se duse la locul unde ședeà Chloe, care împleteà o cunună de toporași. Ii spuse o minciună, că smulsese gâsca din ghiarele uliului și îmbrățișând-o, o sărută ca pe Lykainiona, în jocul acela plăcut, căci aceasta erà fără primejdie. Ea puse cununa pe cap și-i sărută părul mai frumos decât toporașii. Apoi, scoase din glugă smochine și pâne, și-i dădù să mănânce, iar pe când el mâncà, ea îi luà din gură și mâncà, ca un puiu de păsărică.

XXI. Pe când ospătau astfel și mai mult se sărutau decât mâncau, se ivì o barcă cu pescari, pe lângă țărm. Nu suflà boare de vânt, Marea erà liniștită, iar ei trebuiau să vâslească și vâsleau din toate puterile, căci se grăbeau să ducă pește proaspăt unui bogat din oraș. Și, cum au obiceiul corăbieri, ca să-și mai uite de osteneală, tot așà și ei, vâslind, începură un cântec de Mare, mai întâi cârmaciul, iar din când în când, ceilalți îi răspundeau într’un glas, ca un cor. Cât timp vâsliră ’n largul mării, glasul lor, risipindu-se ’n nemărginire, se pierdeà. Dar, când trecură de o stâncă și intrară într’un golf ce-aduceà c’o lună nouă, glasul lor se auzì tot mai tare și cântecele vâslașilor ajungeau acum, din ce în ce mai deslușite, pe uscat. O vale adâncă, deschisă spre câmpie, culegeà sunetele întocmai ca un fluier și trimiteà înapoi și ropotul vâslelor și cântecul vâslașilor, de fermecà auzul. Când un glas venià mai întâi dinspre Mare, cel care-i răspundeà de pe uscat se prelungeà, cu atât mai mult, cu cât mai târziu începuse celălalt.

XXII. Daphnis, știind ce se întâmplă, se uità numai înspre Mare și desfătat de barca lunecătoare pe lângă țărm, mai ușoară ca o pasăre ’n sbor, se silià să prindă din cântece, ca pe urmă să le încerce și el din naiu. Dar Chloe, cum nu mai auzise până atunci așà numitul ecou, își îndreptă privirile, când spre Mare, la corăbierii cari cântau, când spre uscat, să vadă cine le răspundeà. După trecerea lor, valea tăcù, și Chloe întrebă pe Daphnis, dacă nu erà Mare și dincolo de stâncă și-o altă barcă și alți corăbieri cari să cânte acelaș cântec și cari deodată să tacă. Daphnis surâse dulce și-i dădu un sărut și mai dulce încă. Apoi îi puse pe cap o cunună de toporași și începù să spună povestea lui Echo, cerându-i, drept plată, alte zece sărutări.

XXIII. «Sunt, draga mea, mai multe feluri de Nymphe: Meliadele^[7], Dryadele^[8] și Heleidele^[9], toate frumoase, toate meștere la cântec. Și una dintre ele a avut odată o fiică, Echo, muritoare, fiindcă se născuse din tată muritor, dar frumoasă ca și mama ei. O crescuse Nymphele și Muzele o ’nvățară să cânte orice cântec din naiu și din fluier, ba chiar din lyră și din chitară. Și-așà, când ajunse ’n floarea tinereții, dănțuià cu Nymphele și cântà cu Muzele ’n cor. Fugeà însă de toți bărbații, atât de zei cât și de oameni, căci țineà la fecioria ei. Dar Pan se ’nfuriè pe copilă de ciudă că ea cântă așà de frumos și el nu se puteà bucurà de frumusețea ei, și-ațâță împotrivă-i pe ciobani și pe căprari.

Aceștia ca niște câni sau ca lupii o rup în bucăți și-i aruncă ’n toate părțile mădularele care cântau încă. Pământul^[10], de dragul Nymphelor, le ascunse. El îi păstrează și cântecul, iar prin voia Muzelor răspunde la glasul zeilor, oamenilor, fluierelor și animalelor, — întocmai cum făceà copila când erà ’n viață, — ba chiar și lui Pan îi răspunde, când suflă din naiu. Pan când aude, sare deodată și-aleargă prin munți, nu atât să-l prindă, cât mai mult să afle cine-i ucenicul care se ascunde».

Cum sfârșì Daphnis povestea, Chloe îl și sărută, nu numai de zece ori, iar Echo răspunse aproape la tot ce spusese Daphnis, ca o dovadă că el nu mințise.

XXIV. Cu fiecare zi ce treceà, soarele ardeà tot mai fierbinte, căci primăvara se sfârșise și acum începeà vara, cu plăceri noui pentru ei. Daphnis înnotà în râuri, iar Chloe se scăldà pe la izvoare. El suflà din fluier întrecându-se cu freamătul pinilor, ea se luà la întrecere cu privighetorile. Prindeau lăcuste guralive și grieri cântăreți, culegeau flori, scuturau pomii de fructe și le mâncau. Odată s’au culcat și’n pielea goală, învelindu-se c’o piele de capră, și ușor s’ar fi făcut Chloe femeie, dacă Daphnis nu s’ar fi înspăimântat de sânge. Ba, de teamă că nu se va puteà stăpânì, de multe ori n’o lăsà pe Chloe să se desbrace, ceeace o mirà, dar îi erà rușine să ’ntrebe de ce.

XXV. Tot în vara aceasta au venit la Chloe o mulțime de pețitori. Mulți și din multe părți veneau la Dryas ca s’o ceară. Unii îi aduceau câte-un dar, alții îi făgădueau marea cu sarea. Nape, amețită de atâtea făgădueli, îl îndemnà s’o mărite, ca să nu mai țină’n casă o fată așà mare de ani, care mâni-poimâni își puteà pierde fecioria, măritându-se după vreun cioban, pentru câteva mere sau vreun mănunchiu de trandafiri. Mai bine — ziceà ea — s’o facă gospodină la casa ei, iar ei să primească darurile și să le păstreze pentru copilul lor adevărat, căci aveau de curând un băiețel. Dryas, câteodată, mai erà ademenit de vorbele ei, fiindcă toți îi făgădueau daruri mai mari, decât s’ar fi putut așteptà pentru o păstoriță. Când se gândià însă — că fata ’i prea bună pentru un țăran și că dacă ’și va găsì vreodată părinții ei adevărați, îl va face fericit — îi amânà cu răspunsul și-i purtà cu vorba, de azi pe mâne, în care timp se alegeà cu multe daruri. Chloe aflând de aceasta, se supără foarte, dar multă vreme nu-i spuse nimic lui Daphnis, căci nu voià să-l mâhnească. El însă într’una stăruià, n’o mai slăbià cu întrebările și se frământà mai mult că nu știe, decât dac’ar fi știut. Ea atunci îi povesti tot: de pețitori, câți i-au venit de mulți și de bogați, ce spusese Nape ca să grăbească măritișul și cum Dryas nu se împotrivise, ci tot amânà până la culesul viilor.

XXVI. Daphnis, auzind acestea, își ieșì din minți, se puse jos, și începù să plângă și să spună că el moare dacă Chloe n’are să mai iasă cu turmele la păscut și nu numai el are să moară, ci și oile, după o astfel de păstoriță. Apoi își mai venì în fire, prinse puțină inimă și-și puse în minte să-l înduplece pe tatăl Chloei pentru el, care se socotià de-acuma printre pețitori, și trăgea nădejde că le va luà cu mult înainte celorlalți. De-un singur lucru se temeà: Lamon nu erà bogat. Numai aceasta îi slăbià lui nădejdea. Totuș se hotărî s’o ceară, și Chloe fu de aceeaș părere. Nu îndrăznì să deschidă vorba cu Lamon, dar Myrtalei îi vorbì deschis de dragostea lui și de însurătoare.

Noaptea, Myrtale îi spuse și lui Lamon. Acesta o întâmpină cu asprime și-o ocărî că vrea să însoare cu o fată de cioban pe-acest copil, care, după semnele lui de recunoaștere, trebuià să aibă o soartă mai bună și dacă ’și va găsì părinții, atunci le va da și lor slobozenie și-i va face stăpâni peste-un pământ mai întins. Myrtale, de teamă ca Daphnis pierzând orice nădejde de dragoste, să nu-și facă singur samă, îi spuse că din alte pricini nu-i dădeà Lamon învoirea. — «Noi suntem săraci, măi băiete, și ne trebuie o noră care să aibă ceva. Părinții ei, dimpotrivă, sunt bogați și tot umblă după băieți bogați. Tu du-te și ia-te pe lângă Chloe, iar ea pe lângă tată-său, ca să ți-o dea în căsătorie. De bunăseamă și ea te iubește și mai de grabă ar vrea să se culce cu unul sărac și frumos, decât cu altul bogat și slut ca un momițoiu.

XXVII. Myrtale nu credeà nici ea, ca Dryas să se învoească, fiindcă aveà pețitori mai bogați și socotià că în felul acesta împiedicase cu dibăcie căsătoria. Cât despre Daphnis, el nu mai aveà ce spune ’mpotrivă, dar simțindu-se așà de departe de ce nădăjduise, făceà și el ce obișnuiesc să facă îndrăgostiții săraci: se puse pe plâns și chemă pe Nymphe ’n ajutor.

Nymphele i-se arătară noaptea, prin somn, sub aceleași chipuri ca și mai înainte, și cea mai în vârstă îi vorbì: «Alt zeu are grijă de căsătoria Chloei, noi însă îți vom dărui cu ce să-l câștigi pe Dryas. Ascultă: Corabia tinerilor din Methymne, a cărei funie au ros-o caprele tale, a fost luată de vânt în ziua aceea, și dusă departe, în larg. In timpul nopții, furtuna ’nfuriè marea, iar corabia fu asvârlită de valuri pe coastă și, izbită de stâncì, pierì cu tot ce-aveà într’însa. Numai o pungă plină cu trei mii de drahme a fost aruncată de val pe țărm și stă și-acum acolo, acoperită de mușchiu, lângă un delfin mort. Nici un trecător nu s’a apropiat, neputând trece de duhoarea hoitului. Tu du-te, ia punga, și dă-o lui Dryas. Deocamdată ți-i destul ca să nu pari sărac. Cu timpul însă, vei ajunge și bogat».

XXVIII. După aceste vorbe, Nymphele se făcură nevăzute, odată cu trecerea nopții, iar Daphnis, când se crăpă de ziuă, se sculă vesel și-și duse caprele la câmp cu multă grabă.

O sărută pe Chloe, se închină Nymphelor, apoi se coborî înspre Mare cu chipul ca să se scalde. El însă mergeà pe lângă țărm, căutând prin nisip cele trei mii de drahme. N’a trebuit să se ostenească mult, căci îl izbì duhoarea delfinului, care putrezià, aruncat pe-acolo. Se folosì de mirosul acesta, ca de-o călăuză, și merse drept la locul cu pricina, unde dând mușchiul la o parte, găsì punga plină cu bani. O ridică, o puse în glugă și nu plecă până ce nu mulțămi Nymphelor și chiar mării. Deșì un păstor de capre, el credeà totuș, că marea e mai bună decât pământul, fiindcă îl ajutase să se însoare cu Chloe.

XXIX. Odată văzut cu banii în mână, nu mai zăbovì o clipă, ci, socotindu-se cel mai bogat, nu numai dintre țăranii de acolo, ci dintre toți oamenii, se și duce la Chloe, îi povestește visul, îi arată punga și-o roagă să-i păzească caprele, până se va întoarce. Apoi o pornì întins la Dryas pe care-l găsì bătând grâul pe arie împreună cu Nape. Daphnis îi cerù fata cu îndrăzneală: «Dă-mi pe Chloe de nevastă; eu știu să cânt frumos din fluier știu să taiu la vie și să sădesc pomi, știu și să ar la câmp, să vântur și grâul. Iar acum pasc turma, martoră mi-i Chloe: din cincizeci de capre cât am primit, acum am de două ori mai multe. Am crescut și țapi mari și frumoși, fiindcă mai înainte dădeam caprele la țapii altora. Pe lângă aceasta, sunt tânăr și-s pentru voi un vecin, de care nimeni nu se plânge. M’a crescut o capră, ca pe Chloe o oaie. Și cu toate că-i întrec pe ceilalți în multe, nici în daruri nu voiu fi mai prejos. Ei ți-or da capre și oi, vreo pereche de boi râioși, ori grâu de nici puii nu l’or mâncà!… Dela mine, însă, veți aveà trei mii de drahme. Numai, asta să n’o știe nimeni, nici chiar Lamon, tată-meu». Cu aceste cuvinte îi dă banii și strângându-l în brațe, îl sărută.

XXX. Dryas și Nape, fără să se aștepte, când văzură atâția bani, îi făgăduiră îndată că-i vor da pe Chloe de soție și-și luară asupră-le să-l înduplece pe Lamon. Nape și Daphnis rămân acasă să mâie boii la arie, să bată spicele, în timp ce Dryas pune mai întâi punga la locul unde erau semnele de recunoaștere și aleargă îndată la Lamon și Myrtale, ca să le ceară — lucru nou! — băiatul de ginere. Ii găsì măsurând orzul, pe care cu puțin mai înainte îl vânturaseră și cu inima rea, că erà cât pe-acì să piardă sămânța, iar Dryas îi mângâiè, că așà a fost peste tot. Il cerù apoi pe Daphnis de bărbat pentru Chloe și le spuse, că deșì alții îi aduc o mulțime de daruri, pentru Daphnis nu va luà nimic dela ei, ba mai de grabă le va da el din ce are, căci — ziceà — copiii aceștia au crescut împreună cu turmele la câmp și-au legat o prietenie care nu ușor poate fi ruptă, și-apoi, le-a venit și vârsta să se culce împreună. Le mai spuse multe altele, căci primise doar plată trei mii de drahme, ca să-l înduplece. Lamon nu mai puteà zice, nici că-i sărac, fiindcă ei nu se arătaseră mândri, nici că Daphnis e tânăr, căci erà flăcău, dar nici să spună ce credeà el că-i adevărat, anume, că o astfel de căsătorie nu făceà pentru Daphnis. In sfârșit, după câtva timp de tăcere, răspunse astfel:

XXXI. «Bine faceți, că prețuiți mai mult vecinii de cât pe străini și nu socotiți bogăția, mai presus de sărăcia cinstită. Să vă răsplătească Pan și Nymphele pentru aceasta! Și eu doresc să văd odată făcută această căsătorie, căci aș fi un nebun dacă n’aș socotì o mare fericire să mă leg cu casa voastră, bătrân cum sunt și cu nevoie de-o mână de ajutor. Chloe e fată căutată, frumoasă, plăcută și vrednică ’n toate. Eu, însă, sunt rob și nu-s stăpân pe nici un lucru. Deaceea trebuie să înștiințăm pe stăpânul meu, ca să-i dea învoirea. Las’să amânăm nunta până la toamnă, căci atunci are să vie el, după cât spun cei cari sosesc din târg. Atunci vor fi și ei bărbat și nevastă, iar deocamdată, iubească-se ca frații. Să mai știi una, Dryas: tu ceri de ginere un tânăr mult mai de preț decât noi…»

După aceste vorbe, îl sărută și-i dădù de băut, căci soarele se ridicase la amiază. Pe urmă, îl petrecu până la un loc, făcându-i tot felul de urări prietenești.

XXXII. Dryas, care auzise bine cuvintele din urmă ale lui Lamon, mergeà gândindu-se, cine puteà să fie Daphnis acesta? «A fost crescut de-o capră, nu fără grija zeilor, e frumos și nu seamănă de loc cârnului ăstuia de bătrân, nici chelboasei de nevastă-sa. A găsit la îndemână trei mii de drahme, atâția bani cât nici pere n’ar puteà să aibă un păstor. Oare și pe dânsul l-o fi părăsit cineva, ca pe Chloe? Nu l-o fi găsit și pe dânsul Lamon, cum am găsit-o eu pe Chloe? Să fi fost lângă el și semne de recunoaștere, la fel cu cele găsite de mine? De-ar fi așà, stăpâne Pan și dragi Nymphe! Poate că Daphnis, când își va găsi părinții săi adevărați, va descoperì ceva și despre Chloe». Astfel se gândià el în sine și visà, până ce ajunse la arie. Acolo îl găsì pe Daphnis nerăbdător s’audă răspunsul. Dryas îl îmbărbătă, zicându-i ginere și-i făgăduì că vor face nunta la toamnă. In urmă îi dădù mâna zicând că Chloe nu va fi a nimănui, decât a lui Daphnis.

XXXIII. Atunci Daphnis, fără să bea sau să mai mănânce ceva, alergă mai repede ca gândul, spre Chloe. O găsì mulgând oile și prinzând cașul. Ii aduse vestea nunții, iar de-acum încolo o sărutà, fără să se mai ascundă, ca pe nevasta lui și-o ajutà la muncă. Mulgeà laptele ’n șiștare, prindeà cașurile cu chiag, aplecà miei la oi, ca pe iezii lui, și când toate erau orânduite, se scăldau, ospătau, beau împreună și umblat după fructe coapte. Erà mare belșug de poame, căci erà vremea lor: mulțime de pere pădurețe, de pere dulci și de mere, unele căzute la pământ, iar altele încă pe copaci. Cele de pe pământ aveau o mireasmă mai plăcută, cele de pe ramuri erau mai rumene. Unele aduceau la gust cu vinul, celelalte străluceau ca aurul. Erà și un măr cules, care nu mai aveà nici fructe, nici frunze. Toate ramurile îi erau goale. Numai un singur măr mai atârnà pe vârf, mare și frumos, și care întreceà pe toate în mireasmă. Culegătorul se temuse, pe semne, să se cațăre așà sus, ori uitase să-l rupă, ori, poate păstrà acest măr frumos pentru vreun păstor îndrăgostit.

XXXIV. Cum văzu Daphnis mărul, se și repezì să-l culeagă, cu toată împotrivirea Chloei, de care nu ținù seamă. Ea, văzându-se neascultată, fugi în grabă la turme, pe când Daphnis se suì în pom, culese mărul și-l duse în dar, Chloei. Dar, cunoscând că-i supărată, îi vorbì astfel: «Drăguța mea, Horele^[11] cele frumoase au crescut acest măr, un pom frumos l-a hrănit, soarele l-a copt și norocul l-a păstrat. Trebuià să fiu orb ca să-l las să cadă la pământ, să-l calce ’n picioare turmele, sau să-l învenineze vreun șarpe, sau, stând acolo sus, văzut și lăudat de toți, să-l mănânce timpul.

Aphrodita l-a primit ca preț al frumuseții ei, iar eu ți-l dăruesc ție, ca semn al biruinței dragostei noastre. Aveți judecători la fel: al Aphroditei^[12] erà cioban, eu sunt păstor de capre».

Cu aceste vorbe îi puse mărul în sân și ea, când îl văzù aproape, îl sărută, încât Daphnis nu se căì de îndrăzneala cu care se urcase așà de sus, căci sărutul ei erà mai de preț decât un măr de aur.

1. Soldați pe jos, greu înarmați.
2. Stadiou = 177 metri aprox. — 100 stadii = aproape o poștă.
3. Aproape 2 km.
4. Non sens din pricina caracterului retoric al acestui roman.
5. Iarăș o exagerare retorică, vezi introducerea.
6. Itys, fiul unei eroine din Asia Mică, Procul; aceasta pierzându-și fiul (pe Itys) e schimbată de durere în privighetoare. «Itys», onomatopeu al notelor celor mai dese ale privighetorii. cf. Decharme, Myth. de la Grece, pag. 565—566.
7. Meliadele = nymphele pădurilor de frasini.
8. Dryadele = nymphele pădurilor de stejari.
9. Heleidele = nymphele bălților.
10. Gaia.
11. Horele, zeițe ale timpului bun (primăverii), închipuite de greci ca niște fecioare frumoase, împodobite cu flori, așteptate cu nerăbdare de oameni. Ele personifică deci zilele frumoase de primăvară. (P. Decharme, Mythologie grecque, pag. 217).
12. Paris, fiul lui Priam din Troia.