Datinile și credințele poporului român/Altă versiune despre facerea lumei

←Potopul

Datinile și credințele poporului român de Elena Niculiță-Voronca Altă versiune despre facerea lumei

Religiunea→

§ 1. a) Fluturele și viermele

Dintru-ntăi și-ntăi, era numai apă și întuneric. Pe apă plutea o grămăgioară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme și un fluture. Fluturele a lepădat aripele și s-a făcut om, Dumnezeu, așa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, „El”, negru, cu coarne și coadă, Necuratul. Dumnezeu l-a trimes pe Necuratul în mare să ceară o mînă de pămînt în numele său și tocmai a treia oară i s-a dat, cînd a cerut în numele lui Dumnezeu.

b) Pregătirea pentru lumină

„Doamne, zice diavolul, toate ar fi bune, numai cît nu se vede!” „Lasă c-om face noi, zice Dumnezeu, că s-a vedea.” „Du-te în cele patru părți ale lumei și-mi caută în pămînt piatră de cea scumpă, cremene și aur.” „Mă duc”, zice dracul. Să duce și caută greu, caută mult, găsește și aduce din două părți. „Mergi și-mi mai adă și din celelalte două părți, căci altfeli nu pot face.” Aduce el, dar nu vrea să dea din mînă. La urmă a trebuit să dea, căci singur nu știa cum să facă. „Na, numai cît fă degrabă.” „Așteaptă, zice Dumnezeu, căci nu se poate face cum gîndești tu. Ție, dacă ți-i urît, caută-ți altă treabă.” Diavolul a scos lut și a făcut un om să seamene cu Dumnezeu, ca să nu fie numai ei singuri; să fie mai mulți.

(Urmează cum știm.)

c) Maica Domnului

„Acuma ce să mai fac?” - întreabă Necuratul. „Fă ce știi.” Dă Dumnezeu în minutul acela să treacă după gîndul lui o gîzuță. Dumnezeu a blagoslovit-o și s-a făcut femeie. Aceea era Maica Domnului, soția lui Dumnezeu. „Da asta ce-i?” „Femeie”, a zis Dumnezeu. „Fă și tu așa una, să fie pentru omul acesta.” Face el, dar era neagră, nu era ca Maica Domnului, Dumnezeu i-a suflat duh și a înviat-o și acu erau ei cinci pe lume.

Merg așa prin întuneric, dar să loveau de mărăcini, de cioate, căci din ceasul ce a făcut Dumnezeu pămîntul au început a crește feli de feli de pomi pe pămînt și pădurea în șepte zile a crescut pînă la ceri. Dracul lucrînd a fost uitat ce a pus la cale cu Dumnezeu. „Acu ce voi mai face?” - zice el lui Dumnezeu. „Du-te și sapă o groapă mare și adîncă, căci are să ne trebuiască pentru suflete, cînd le vom împărți.” El a mers de a smuls un copac și s-a apucat la sapat.

d) Zilele săptămînei

Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii și tot făceau în toată ziua cîte unul, așa a vrut Dumnezeu ca să se facă zilele. în ziua întăi, a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, barbat; pe Marți, iar barbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, barbat; apoi pe Vinerea, iar femeie, precum și pe Sîmbăta, ca să aibă oamenii sfinți, zile.

„Doamne, ziceau oamenii aceștia, tare ni e greu, că e întuneric; nu s-ar putea să vedem?” „Ba se poate, zice Dumnezeu, dară eu anume așa am voit, ca să știți voi ce-i întunericul și lumina și să povestiți și la copiii voștri, căci vor fi unii orbi, alții proști. Voi să știți că, cum vă este vouă acuma întuneric, așa li e și lor. Mergeți acuma și vă culcați”, zice Dumnezeu și i-a învățat pentru întăia oară cum să se culce, căci pînă atuncea n-au fost dormit.

e) Sabia, soarele, legea

După ce s-au culcat, Dumnezeu s-a apucat să facă soarele. A scaparat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar n-a putut face, a ieșit o sabie. A scaparat a doua oară și s-a făcut o grămăgioară, ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfînt și s-a făcut soarele mare și luminos, mai mare decît pămîntul nostru și l-a dat degrabă sub pămînt.

Cînd a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Să uită toți cu mirare în toate părțile: zorile roșau ceriul, întunericul din ce în ce mai tare să ștergea și ziua albă acoperea pămîntul întreg. Oamenii să uitau plini de bucurie unii la alții, dar erau așa de zgîriați și loviți!

Iată că într-un loc pe ceri, o strălucire mai mare să arată, iar de sub pămînt să rădică pe-ncetul ceva rotund, strălucitor din cale-afară, încît le lua vederile privindu-l: era sfîntul soare, răsărea! De spaimă și de bucurie mare, au căzut toții cu fața la pămînt. Diavolul, de unde era, s-a șters și el degrabă pe ochi: „Ptiu, da asta ce-i?” și vine fuga la Dumnezeu să-l întrebe ce-i acela. „E soarele, zice Dumnezeu, care va lumina de acum înainte lumea!”

După ce s-au săturat îndeajuns de privit, Dumnezeu s-a înturnat la oameni și li-a spus: „Vedeți, v-am făcut să fie frumos pe lume și să vă fie vouă bine. Acesta este soarele, care vă va da lumină și căldură. De acu, cît va fi lumea, așa are să fie, dacă vă veți purta bine și mă veți asculta pe mine, adecă pe Dumnezeu; dac-ăți ținea poruncile cum vi le voi da eu și-ți ști cinsti zilele.” (Oamenii cei doi dintăi, cît au dormit, au fost uitat că zilele sînt copiii lor.) „Aceasta e Duminica, zice Dumnezeu, e sărbătoare, să o cinstiți și să o țineți, să nu lucrați. Acesta e Luni și celelalte etc., ne sînt pentru lucru și vor mai fi și alte sărbători, să le țineți și să le cinstiți, că veți avea bine pe lume și noroc.”

f) Casa, carul, vitele etc.

Vine iar dracul la Dumnezeu. „Am sapat, ce mi-ai spus; acu ce să fac?” „Caută, că vei găsi ce face, că pe urmă avem să ținem sesie”, îi zice Dumnezeu.

Oamenii n-aveau unde ședea, smulgeau lemnul cît era de mare, căci erau urieși; puneau mai multe lemne împrejur, le acopereau cu buruiene și aceea li era casa. Dracul a luat lemnul și l-a cioplit, a îngropat stîlpii în pămînt și a făcut casă cum să cade. (Urmează ca la § 5.)

Oamenii, dac-au văzut, au făcut și ei așa. După aceea, diavolul a făcut carul cum știm. După ce l-a tocmit Dumnezeu, să uită dracul și zice: „E bun carul acesta, dar îi lipsește ceva, am să fac la el din lut doi boi.” Dumnezeu i-a stupit și ei, înviind, a început a crește păr pe dînșii. „Dar la boii aceștia trebuie și o vacă”, zice dracul. Și-a făcut vaca cu ulger și oi și de toate cîte sînt pe pămînt.

g) învățătorii

Dumnezeu îmbla cu oamenii și-i învăța, iar zilele erau sfinte și îmblau cu el. Oamenii făceau la copii, în toată ziua cîte unul, ca să fie sfinți. în ziua întăia au făcut pe Sfîntul Niculai, a doua zi pe Sfînta Varvara și tot așa au făcut, după cum e scris la călindari, pănă ce s-a încheiat anul și au ajuns iară la ziua Sfîntului Niculai. Apoi, după ce a fost norod de ajuns, nu se mai înmulțau așa de tare, au rămas ca noi. Pe atunci, copilul deodată îmbla și pănă la doi ani era cu minte și știa carte. Sf. Niculai pănă în ziua a șeptea a fost băietan mare și cu minte. Dumnezeu l-a învățat și i-a dat de soție pe Sf. Varvara și l-a pus învățători oamenilor, ca să nu fie proști, să știe a trăi: să-i învețe carte și de toate; ca să nu să deie la beție și la altele, să nu fie rău pentru dînșii. Dumnezeu, dacă a văzut cît e Sfîntul Niculai de bun, l-a luat la ceri lîngă dînsul și a pus în locul lui pe Sfîntul Pavel învățători.

h) Sămănăturile, pînea

Oamenii aceștia însă se hrăneau numai cu rădăcini și cu ce găseau prin pădure. Vine iar dracul la Dumnezeu să facă sesie. „Doamne, zice el, oare ce am face să dăm mîncare la oameni?” „Lasă că li-om da noi, zice Dumnezeu; tu, cît ai sapat prin pămînt, nu ai găsit nimic?” „Ba am, găsit nu știu ce.” „Du-te și adă încoace.” Dumnezeu, cînd a făcut pămîntul, a pus într-însul de toate semințele. Dracul a mers de le-a cules și le-a adus. Iar Dumnezeu a aruncat cu mîna în toate patru părți de lume și pănă în seară a fost crescut de toate, dar cîte puțin, numai cîte cîteva fire. A doua zi, popușoii erau de prășit, a treia zi - în spic, a patra zi aveau mătăși, a cincea erau în ținte și pănă la săptămînă au fost copți. Iar popușoiul și grîul aveau ciocalăul și spicul de la rădăcină și pănă în vîrf, după oamenii ce erau. „Ian mergeți, zice Dumnezeu la sfinți, și strîngeți pînile cele, să avem de sămînță!” Apoi Dumnezeu a dat sămînță la toți oamenii și i-a învățat cum să lucreze și pănă la săptămînă pînea iar s-a copt. Dar mai pe urmă se cocea numai de două ori pe an. Dumnezeu și acuma ni-ar da sămănătura gata în șepte zile, dar Dumnezeu vrea ca noi să lucrăm.

i) Florile, albinile

Au mai făcut o sesie. „Ce să facem, Doamne, a zis dracul, să fie frumos pe lume?” „Mergi iarăși și adă-mi din pămînt, că vei găsi ceva mărunțel.” „Am găsit, numai nu știu pentru ce-i?” „Adă-ncoace!” El a adus și Dumnezeu a aruncat cu mîna pe după casă. Cînd s-au uitat oamenii a doua zi, tot cîmpul era o mîndreață, plin de flori! Acuma era așa de vesel pe lume! „Amu, zice Dumnezeu, să mergi că ai să găsești ceva ca niște grăuncioare.” El a mers ș-a adus. Dumnezeu a aruncat pe flori și a blagoslovit de s-au făcut albine. Alergau și bîzîiau la soare culegînd mierea de pe flori, de-ți era mai mare dragul! Albinele sînt tare iubite lui Dumnezeu. Cîte gîjulii sînt, nici una nu este așa curată. De la albine au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini.

k) Banii

Vine iar dracul la Dumnezeu și întreabă ce să mai facă. „Cît ai îmblat prin pămînt, n-ai dat de ceva ce strălucește?” „Ba am dat.” „Dac-ai dat, acela-i argint, mergi și mi-l adă.” Aduce el. „Da cu aceasta ce avem să făcem?” „Vei videa!” Ia Dumnezeu și face din argint bani și-i aruncă prin lume să-i găsască oamenii. „De-amu, de aceștia ai să faci tu! Aceștia sînt ai tăi și se vor chema bani”, i-a zis Dumnezeu. Căci Dumnezeu, macar că era tovarăș cu dînsul, dar nu-i da nimica din cîte le făceau amîndoi. Diavolul, macar că a adus semințele, dară el nici astăzi nu știe cum să cheamă grîul, săcara, popușoiul etc. Tot una îl întreaba pre Dumnezeu să-i spuie, dar Dumnezeu nu vroia, numai banii i-a spus și i-a dat să fie ai lui. Banii adecă, cari i-a făcut Dumnezeu, sînt curați, pe aceștia i-au găsit oamenii și au făcut și ei alții întocmai de pe dînșii; și dacă nimerești peste astfel de bani, cîștigi, dar care sînt făcuți de pe acei de la diavol sînt numai de bucluc. Pentru aceea, unii oameni cari au bani strîng comori și-i afurisesc să fie ai Necuratului și nu-i mai poate nime lua. - Dracul, cînd a auzit așa, nu mai putea de bucurie, că și lui îi dă Dumnezeu ceva. A luat pe toți dracii lui, au făcut mașini și tot făceau la bani. Oamenii noștri au văzut cum fac dracii și s-au învățat de au făcut apoi și ei.

l) Cum s-au făcut dracii

Dar am uitat să vă spun cum s-au înmulțit dracii.

Oamenii, după ce s-au înmulțit, s-au fost făcut răi și era unii că nu asculta pe învățători. între aceștia s-a fost întîmplat și o fată, care nu se da la nici un feli de lucru bun. Cît s-au necăjit cu dînsa ca s-o învețe, dară n-a fost chip. „Apoi dar să fie a dracului!” - a zis Dumnezeu într-o mînie. El a luat-o și a fost femeia lui și au făcut amîndoi copii așa de mulți, cum e puzderia. Ei și astăzi foarte tare se înmulțesc, dar Dumnezeu îi trimite la soare și-i arde, iar pe alții, Sf. Ilie îi trăsnește.

m) De ce trebuie să fie dracii

Dracii de aceea trebuie să fie, căci altfeli n-ar avea cine rădica Soarele. Soarele e tare fierbinte, că el tare aleargă. Parcă omul, cînd merge repede, nu se înfierbîntă? Ori roata de la căruță, să pui mîna, ce fierbinte e! El atîta că sara, cum asfințește, întră în mare pe sub pămînt și să scaldă vro cîteva ceasuri. De acolo merge drept sub pămînt în mare, la casa lui, de stă două ceasuri pe loc și doarme. Pe urmă să scoală și să scaldă în mare și din scăldătoare îl rădică dracii în sus. în fiecare zi trebuiesc 77 de draci ca să-l rădice. Cît e în mare, ei pun mîna pe dînsul, nu-i frige; iar cum îl scot afară, toți cad arși și a doua zi vin alții în loc. De aceea, pentru că se scaldă, Soarele nu ne arde pe noi, dar dacă nu s-ar răcori, ni-ar frige, ni-ar omorî! Și pentru că Sfîntul Soare se scaldă, nu e nimica așa de curat ca Sfîntul Soare. El e om. Acolo în mare are soție. Soarele e cu aripi de foc. Aripele lui sînt așa rotunde, că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc e un om cu crucea-n spate. Cine se uită bine la Soare îl vede, drept în mijloc. Eu l-am văzut (povestitoriul) tocmai așa cum e, dar după aceea două zile n-am văzut cu ochii nimică.

n) Luna

După ce s-a făcut lumea, a fost Sfîntul Soare șepte ani singur, Luna încă nu era. A mai făcut Dumnezeu o sesie: „Hai, Doamne, zice dracul, ș-om face să vadă oamenii și noaptea.” „Haide”, zice Dumnezeu. „Mergi înapoi în pămînt și-mi adă de unde ai adus piatră de cea scumpă, adă-mi cremene și argint.” îndată li-a venit și la oameni știre că are să le dea Dumnezeu Lună. Necuratul a adus ce-a trebuit , dară Dumnezeu nu a vrut să facă de față cu dînsul. „Acu ce să mai fac?” - întreabă Necuratul. „Ia și te du, zice Dumnezeu, și zidește iadul; zidește-l bine împrejur și-l acopere cu uși de fier pe deasupra.” Diavolul s-a dus. Dumnezeu a scaparat și-a făcut luna - un om. Ș-a făcut drumușor de argint, pe amîndouă părțile cu pomi, și i-a zis să se ducă. „Du-te, zice Dumnezeu, pe drumușorul ista pănă ce-i ajunge la casa Soarelui, căci tu ești lui de ajutori. Dar să potrivești că cu atîta și atîta tot în urma lui să te ții; numai cătră sfîrșit ai să te mai apropii și apoi iar ai să te depărtezi, iar mersul acesta îl vei ținea una pănă în vecii vecilor, după cum ți-l hotărăsc eu acum.”

Soarele acuma știa. Dimineața, cînd s-a sculat, a spus femeiei sale: „Caută că în locul meu îndată are să-mi vie tovarășul, să găsască toate pregătite ca și pentru mine.” Luna a venit la casa Soarelui și, după ce s-a hodinit, a pornit să-și facă lucrul și, odată cu sara, s-a aratat plină la răsărit. Oamenii s-au bucurat că au lumină, iar dracul și mai tare s-a bucurat. „De acuma, zice el, au să poată lucra oamenii și noaptea!” „Ba n-a fi așa, zice Dumnezeu, căci numai o jumatate de Lună se va videa noaptea, iar jumatate, nu.” Căci Luna e om; la început mititel ca și copilul și apoi tot crește, aripile îi cresc împrejur, pănă ce vin una și e rotund. Apoi începe iară a îmbătrîni și a se face tot mai mic, aripile i se taie, pănă ce rămîne ca degetul și iar se naște din nou. Pe lună o rădică numai șepte draci. La Lună ei se duc cu bucurie, căci ea e rece; aripele îi sînt numai de piatră scumpă și luna are argint, nu aur ca Soarele. Pentru aceea Soarele e așa fierbinte, căci aripele îi sînt de foc. Balaurii sau vîrcolacii o mănîncă pe Lună, îi ciuntesc aripele, că se face în toată luna mică. Balaurii fac și piatra cea scumpă.

o) Ceriul, posturile, rohmanii

Mai întăi și întăi, Soarele și Luna mergeau pe sus, prin aer, nu prin ceri, cum merg acu, și li era tare greu. De aceea s-au rugat lui Dumnezeu să puie ceriul deasupra, pentru ca să poată îmbla. Sfinții - cei șepte apostoli - au zis că ei vor face aceasta, numai cît dacă oamenii li-ar ajuta și i-ar ținea, să nu le mănînce carnea; să postească. De aceea sînt șepte posturi. Sfinții șepte apostoli s-au dus sub noi la rohmani - sub fundul mării - acolo este altă lume. Dumnezeu li-a dat aripi și ei au adus de acolo piatră și mai scumpă decît a noastră, de au făcut ceriul ca stecla și i-au pus șepte stîlpi de piatră scumpă. Și de aceea, că țin ceriul - asta e mare muncă -, apostolii s-au rugat lui Dumnezeu ca să postească oamenii, să nu slăbească din puteri. Posturile adecă sînt patru, iară ceilalți trei stîlpi, cari fac șepte posturi, sînt celor patru de ajutori; cînd slăbesc prea tare, țin ei în locul lor. Cînd a fost gata, s-a suit Soarele și Luna în ceri și acum li-e mai ușor, căci merg ca pe podele; iar noi numai ca prin fereastă îi videm. De aceea Soarele nici nu ne frige așa tare, căci înainte tare ardea. Dimineața pănă la amiazăzi, îl trag în sus doisprezece boi, de acolo boii se întorc înapoi, iar la vale îl duc șepte iepuri.

Dar Luna și Soarele de ce gîndiți că sînt roși cînd răsar? Pentru că sînt oameni și li e rușine, căci oamenii le arunc în față gunoi. Gunoiul e tare pacat a-l arunca în fața lor, cînd răsar.

p) Suirea lui Dumnezeu la ceri. Scopul său

Atuncea s-a suit și Dumnezeu la ceri cu sfinții săi ș-a făcut acolo altă lume. Dumnezeu are în ceri de toate, ca și aice. Parcă, dacă n-am avea noi pîne, nu ni-ar da Dumnezeu? De ce dimineața găsești pe frunzele copacilor ceva dulce ca mierea? Aceea e mana lui Dumnezeu.

Și sub noi e lume ca și la noi, numai oamenii de acolo sînt cu capul de șoarec, dar cu trupul de om. De Paști, cînd aruncăm noi găoacile pe părîu, ele merg pănă în fundul mării și se duc la dînșii, pe acolo pe unde se scurg toate apele. Pănă la dînșii ouăle se fac întregi și doisprezece se-nfruptă dintr-un ou. Atunci sînt Paștele lor. Iar mai adînc sub rohmani este altă lume; oamenii ce trăiesc acolo să cheamă „dușmanii.” Și sub dușmani este încă o lume, cu oameni ce au capul de porc, pîntecile mare și sînt îmbrăcați ca domnii. Toate aceste lumi sînt ale lui Dumnezeu și au fost și mai înainte. Parcă Dumnezeu de unde a venit în spuma ceea ca fluture? Să rădicase de la cei de sub noi și a voit să-și facă altă lume și sfinți, pentru ca să se poată sui și mai sus, să-și facă împărăția sa în ceri!

q) Stelele, anul, Dumnezeu

Acuma, iată cum s-au făcut stelele! Cîți oameni se nășteau, Dumnezeu le punea la fiecare cîte o stea în ceri și de aceea stelele din ce în ce să tot înmulțesc.

Dumnezeu, la începutul anului, e tînăr și, la sfîrșit, e bătrîn. De aceea să cheamă „Anul Nou”, pentru că atunci Dumnezeu întinerește, se face un tînăr așa de frumos! Tot astfeli și Sf. Pavel, învățătoriul oamenilor; și acesta, la începutul anului, e tînăr și, pănă la sfîrșit, e bătrîn.

r) Balaurii

La Dumnezeu în ceri sînt balauri. Ei se fac aice pe pămînt din șerpi și, cînd se suie sus, Dumnezeu le deschide ceriul și ei întră. Pe la noi să fie, ne-ar arde. Balaurii ar vrea să scape pe pămînt, ei se ațin cînd se deschide ceriul, dar Dumnezeu nu-i lasă. Numai așa ca să spărie oamenii, se arată cîteodată - li dă Dumnezeu de grije, că de nu s-or pocăi, i-a arde cu foc. Numai la sfîrșitul lumei au să vie și atunci vor peri oamenii de chin și de sete, s-or duce pe la morminte ș-or zice: „Sculați, voi, morților, să întrăm noi, viii.” Balaurii stau la Dumnezeu de jucărie; peste ei pune Dumnezeu pe Sfîntul Gheorghe de-i orînduiește. Cîteodată sînt pe lîngă soare de ajutori, cînd nu se coc grîiele, ajută și ei cu focul lor.

s) Cum s-au făcut paserile, animalele

Paserile, animalele s-au făcut mai pe urmă din oameni - din barbați și din femei.

Cucul e din femeie. Cînele, din om. Lupul, din boieri etc. Iată cum s-a făcut cocostîrcul:

Dumnezeu, după ce a făcut lumea, oamenii, în loc să fie mai cuminți, din ce în ce se făceau mai răi. Dumnezeu li-a dat felurite dihănii: șerpi, șopîrle ș.a., să-i spărie. Dar pe urmă s-au rugat lui Dumnezeu ca să le ia și Dumnezeu le-a strîns într-un sac și le-a dat unui om să le arunce în mare. Omul s-a dus pe cîmp și li-a dat drumul, de s-a împlut iară lumea de dînsele. Dumnezeu atunci s-a mîniat pe acela și i-a zis: „De-acu, dac-ai făcut așa, ai să le culegi” - și l-a făcut cocostîrc. El de atuncea tot le strînge și tocmai cînd le va găti de strîns se va face iar om.

t) Iadul

Diavolul a zidit bine iadul, l-a făcut mare, de încăpeau sute și mii de oameni în el. A făcut niște ziduri groase, cu niște căldări în zid de jur-împrejur, că ar putea încăpea trei case de acestea într-o caldare, iar pe deasupra a făcut uși cu lacăți de fier. Pe ușile acelea ies sufletele cînd nu mai sînt păcătoase; ușile se deschid singure și singure să închid. Cînd a fost iadul cu totul gata, s-a apucat să facă o cușcă de fier în mijloc, dar așa de zdravănă și tare, doar îl va putea prinde pe Dumnezeu. Dar aice pe pămînt era un covali foarte credincios lui Dumnezeu și păzitori de lege. Trimite Dumnezeu la dînsul să-i facă un lanț gros tare și de 94 de șuhuri să-i fie amnarele. Covaliul a lucrat o mulțime de ani la lanțul acela. Cînd a gătit Necuratul iadul, gătise și covaliul lanțul. Merge și Necuratul la Dumnezeu să-i spuie că a gătit lucrul; să vie să vadă și să se împărțască. Merge Dumnezeu cu sfinții, căci Dumnezeu știa gîndul lui. Diavolul i-a aratat prin tot locul, pe urmă îl duce la cușca ce a făcut-o și îi zice lui Dumnezeu să între. „Ba întră tu mai întăi și apoi voi întra și eu”, i-a răspuns Dumnezeu. După ce a întrat, Dumnezeu i-a dat lanțul și i-a zis: „Acuma leagă-te cu lanțul ista și vezi, tare e?” Diavolul s-a legat. Dumnezeu a tras prin gratii capetele și a închis amnarele și-a rămas diavolul ferecat. Cînd s-a scuturat o dată și-a răcnit, ceriul și pămîntul s-a cutremurat! Acela are așa putere, că el ar prăpădi lumea, el atăta că nu are gîndul lui Dumnezeu; să aibă, n-ar vrea să știe de Dumnezeu, l-ar întrece. Și de atunci stă legat.

u) Urieșii

Acu, urieșii ceia, pe care i-a fost făcut Dumnezeu, să făcuse foarte răi, așa că nici de Dumnezeu nu voiau să știe - ziceau că ei sînt Dumnezeu. Ce să facă Dumnezeu și cum să-i prăpădească? A dat cumpene, potopuri - șepte potopuri au fost - și tot nu li-a putut face nimică. Amu trăise 2.000 de ani. Aude tovarășul său în iad că Dumnezeu să necăjește și nu-i poate toropi. Trimite răspuns lui Dumnezeu, ca să-l lese pe dînsul, că el îi va găti de zile. Dumnezeu i-a dat drumul. Cînd a ieșit, a început a strînge nouri și a da ploi, că a ajuns ploaia pănă sub ceri. Atunci urieșii au căzut toți ca grinzele și s-a curățit lumea de ei. Iar un împarat al lor, împaratul Constantin, care striga asupra lui Dumnezeu, stă cu oastea și tîrgul lui tot sub apă și la sfîrșitul lumei are să ție bătălie cu împarații aceștia și are să rămîie pe lume numai el cu oamenii lui. Dar vor fi mici, că vor îmblăti 12 într-un cuptori, din ceia ce au fost odată urieși. Ei de șepte ani de cînd iese și mai au încă zece pănă ce vor ieși cu totul. Atunci lumea noastră se va sfîrși. Iar de nu va ieși împaratul acela să ne prăpădească, Dumnezeu va da alte patemi pe oameni, boale, și tot lumea se va sfîrși.

v) Tunul

Dumnezeu a lasat pe tovarășul său să-i ajute și a zis că nu-l va mai lega, dacă va sta binișor, dar ce folos, că el a început la Dumnezeu cu rău, vroia să sfarme ceriul. Atunci Dumnezeu a luat tunul și cu tunul l-a aruncat cu toți dracii lui înapoi în iad și iar l-a legat, că nu mai poate ieși. Dar dracii lui, de ciudă, tot una se întorc cu dosul la Dumnezeu - au obraz, căci știu că i-a fost tatălui lor tovarăș. - Dar Sfîntul Ilie, pe unde-i vede că fac așa, dă cu sulița, cu tunul într-înșii și ei se ascund sub om, sub vită, întră chiar în casă, doar ar scăpa, dar Dumnezeu mai degrabă iartă pacatele aceluia pe care îl trăsnește, fie cît de păcătos, dar pe dînsul îl omoară.

w) Cele întăi popoare. Talanturile

După ce s-a scurs potopul, nu știu de unde s-au luat doi oameni, Adam și Eva etc., etc. După ce i-a alungat din rai, ei au avut o mulțime de copii și din copiii lor s-au ales jidanii, moldovenii și țiganii. Dumnezeu i-a dat fiecare cu legea sa de o parte. Pe unul într-o țară, pe altul în alta și pe moldoveni i-a lăsat aici.

Apoi Dumnezeu i-a chemat pe fiecare să li deie cîte ceva. Mai întăi s-au dus boierii și s-au închinat lui Dumnezeu. „Ce vreți?” „Avere, Doamne!” Dumnezeu le-a dat avere. Apoi au mers jidanii, că ei s-au îmbracat mai degrabă. „Da voi ce vreți?” „Binele, Doamne!” „Dat să vă fie binele!” Țăranii noștri au ajuns mai pe urmă - pănă ce s-au încalțat cu opincele. „Ce vreți?” - li-a zis Dumnezeu. „Avere.” „Au luat-o boierii!” „Binele dară!” „Dacă l-au luat jidanii!” „Apoi dar, vrun lucru, Doamne!” „Lucrul să fie al vostru!” Și de aceea lucrul e sfînt, căci e de la Dumnezeu.

Merg și țiganii: „Ce vreți?” „Avere.” „Au luat-o boierii!” „Binele!” „Binele l-au luat jidanii.” „Lucrul dară!” „Lucrul l-au luat moldovenii.” „Ce rîs dar e asta?” „De rîs să fiți”, li-a zis Dumnezeu. Și chiar de rîs au rămas.

x) Bisericele. învățătorii

Apoi Dumnezeu a spus la toți cum să-și facă biserici, căci toți aveau biserici din cărnați și din slănină; numai țiganii au mîncat-o pe a lor. Ai noștri însă, după ce s-a zvîntat, au făcut deoparte alta de lemn și mai pe urmă de piatră.

Dumnezeu și mai apoi li-a dat oamenilor învățători, dar tot nu ascultau. Dumnezeu a ales pe Noe și a făcut o corabie mare, în care au întrat o mulțime de oameni, și-a dat alt potop. Atunci s-au ivit șoarecii. Și oamenii aceștia de după potop aveau grîul, popușoiul, ca și pe vremea urieșilor. Dar o femeie a greșit, că li s-a luat darul și a rămas numai cît e azi.

Altă dată, un balaur li-a fost luat apa; Dumnezeu a trimis pe Sfîntul Gheorghi, de-a scos-o de la balaur și l-a omorît.

y) Sfîntul Ioan învățător

Dumnezeu, vrînd să-i deie la lege, tot una îmbla pintre oameni și-i boteza.

Un om și o femeie s-a întîmplat că n-aveau copii. într-o zi, mergînd ei în pădure după bureți, i-a întălnit un bătrîn - Dumnezeu. Li-a spus să beie dintr-un izvor și pănă la anul au avut un băiet. Dar erau saraci și n-aveau cu ce face cumătrie, nici cine le boteza. Mergînd să-și găsească cumătri, iar li-au ieșit în cale cei doi saraci, Dumnezeu și cu Sf. Petru; ei l-au botezat pe băiet și i-au pus numele Ioan. Cînd au venit de la biserică, era încarcată masa cu de toate și cît mîncau nu se mai sfărșea. „Ian du-te afară, zice Dumnezeu cătră femeie, și dă fîn la vacă, că rage.” „Dacă noi n-avem vacă.” „Fă cum îți zic eu.” Cînd se duce... un stog mare de fîn sta lîngă casă, iar în grajdi, vaca de lapte, legată de iesle.

Băiatul acela creștea într-o zi ca alții într-un an. Dumnezeu l-a învățat carte și l-a lăsat oamenilor de învățători.

(Povestește apoi despre trimiterea Domnului Hristos pe pămînt, ca să scoată sufletele din iad și legea așezată de el, pe care o avem astăzi. Apoi istoria Sfîntului Ioan de la Suceava, omorît de jidani și aruncat în boz, pe locul unde se află monăstirea Sfîntului Ioan.)

Mihai Pantea, Roșa

§ 2. Despre unii învățători trimiși de Dumnezeu

Despre unii învățători trimiși de Dumnezeu găsesc urme și în Botoșani:

O fată de împarat a avut un copil cu un servitor și împaratul a alungat-o. Copilul avea darul să deschidă totul pe ce punea mîna, căci era născut Duminica în timpul liturghiei. El s-a dus în pădure și a găsit un palat. îndată a deschis porțile ș-a întrat cu mamă-sa înlăuntru. (Mai departe nu-și mai aduce aminte bătrîna povestitoare. E însă povestea eroului ce omoară zmeii și care se va găsi în vol. IV, în o serie de povești.)

„Și iarăși a mai trimes Dumnezeu pe unul să învețe oamenii - urmează bătrîna povestitoare - și acela avea mare putere, tot ce vra și ce gîndea, făcea. El avea de lucru cu florile și cu grîiele, dar trebuia să fie curat - așa i-a poruncit Dumnezeu -, dar nu s-a putut stăpîni și Dumnezeu i-a luat darul ce i-a fost dat. Tocmai pe urmă a venit acela care a fost așa precum a dorit Dumnezeu și acesta a dat lumea la cale.”

(Nu spune că e Domnul Hristos, ci cu privire la subiectul acesta, povestește fragmentul Omul de flori cu barba de busuioc, ce se va găsi în partea V, § 4 B.)

Maria Gălățanca, Botoșani