Declin (Emil Gulian)

 

Dopsește la căldură, putred îi curge’n vine
Vițiul vechiu, care-și poartă în trupul strâmb solia.
Gânduri fără de margini, rotește’n cap mumia.
Clatină ochii globuri și pleoape grele ține

Deschise, ca să vadă cu rânjet slab și hâd,
Din pat aprins, afară în larg apus de soare,
Cum nori negri și vineți în sânge se-înfășoară,
Pumnale roși din soare se’mplântă-adânc și râd.

Il birue tristețea la cruda sănătate...
Din ficus cu crengi frânte ca hârcile sluțite,
Cad frunze tari, amare când muști și otrăvite,
Cu sunete oprite de pergament, cerate.

Și în amurgul vânăt și roșu’n care mor
Spaimele încercării din urmă, în tăcere,
Când demoni mici, domestici, țâșnesc de prin unghere,
Un cap cu limba moale atârnă pe covor.