Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera D

 

dábilă, dabile, (dabd'ilă), s.f. - (reg.) 1. Namilă, animal mare, greoi. 2. (fig.) Femeie mare, grasă: "Scapă-mă, Doamne, de dabila asta" (ref. la Fata Pădurii; Bilțiu, 1999: 210). - Din magh. debella "femeie înaltă și slabă" (Scriban, Șăineanu, MDA).

dáina, (duinu), s.f. - (reg.) Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: "Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc" (Bârlea, 1924, II: 190-191). ■ (top.) Groapa Dainii, fânațe în Rogoz, cf. Daina, nume de familie atestat în Maramureș (Vișovan, 2008). - Var. a lui doină (MDA), în Maramureș, cu valoare de interjecție în cântecele locale: "numele doinei s-ar trage, în acest caz, dintr-o exclamațiune de duioșie, ceea ce ar explica de la sine existența sinonimului litvan daină" (Șăineanu, 1929); din sl. (srb.) daljina "depărtare" (DER); cuvânt trac (Hasdeu, cf. DER); din scr. dvojnica "fluier ciobănesc" și legat de lituan. daina (Cihac, cf. DER); în relație, inclusiv semantică, cu dăina "a legăna" și dăinuș "leagăn", dar și cu lituan. daina "cântec popular". Cuv. rom. > ucr. dojna (Candrea, cf. DER).

dalb, -ă, adj. - Alb, imaculat: "Mai în jos, pă la tiotori / Scrisă-s dalbe sărbători" (Calendar, 1980: 15); "Florile dalbe" (ref. în colinde). - Din de + alb (< lat. albus) (Șăineanu, DEX, MDA).

dánci, danci, (danciu), s.m. - (reg.) 1. Copil de țigan. 2. Lăutar. ■ (onom.) Danci, Danciu, nume de familie frecvent în zona Vișeu, Borșa, Săcel (Danci), respectiv Cernești (Danciu) (3.711, respectiv 1.765 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din țig. den ci "dă-mi ceva" (DEX, MDA); dim. de la n. pr. Dan (< ebr. Danihel "judecător-Domnul") (Scriban; Constantinescu, 1963: 39).

danț, danțuri, s.n. - (pop.) Dans, joc. - Cf. germ. Tanz "dans" (DEX, MDA), cf. it. danza "dans" (Șăineanu).

darabán, darabani, s.m. - (reg.; mil.) Soldat de infanterie; dorobanț. ■ (onom.) Daraban, nume de familie (79 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. darabont, darabant "dorobanț" < germ. Trabant (Berneker, Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, Șăineanu); din darabană "tobă" (MDA).

darác, darace, s.n. - (reg.) Utilaj mecanic de prelucrat lâna, care a înlocuit tradiționala hrebincă: "Daracul vechi era acționat cu mâna și avea două palete dreptunghiulare, cu mânere. În partea inferioară exista un câmp de cuie din sârmă. Una din palete, pe care se pune lâna, era fixată pe un scaun sau pe o laviță, iar cealaltă, în formă de pieptene, trăgea lâna și o scălmăna"; "Daracele acționate de apă sunt instrumente mai recente. Ele au existat la Vad și la Remetea Chioarului. Azi, daracele sunt acționate cu curent electric. Numărul lor s-a redus odată cu apariția stofelor de fabrică" (Șainelic, 1996, 64). - Din tc. tarak, darak "pieptene" (Șăineanu, Scriban); din tc. tarak, bg. darak (DEX, MDA).

dáră, (darăcă), adv. - (reg.; înv.) Da, desigur, bineînțeles: "Păi, dară că să supără" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos, Biserica Albă, Plăiuț). - Var. a lui dar "desigur" (DEX, MDA); probabil rezultat al compunerii cu prep. de și (i)ar(ă) (DER); de la *deară (< lat. de vero) (Crețu, Tiktin, Iordan, cf. DER).

dăbălát, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. - (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: "Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate" (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: "Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat" (Bilțiu, 1990: 317). ■ (onom.) Dabală, Dabala, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza "a lăsa să atârne" < de + zăbală) (DEX, MDA).

dăgălí, dăgălesc, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) gâdila (Bilțiu, 1994). - Var. a lui dăgâli, dâgăli (metateză gâdili, MDA).

dălboánă, dălboane, (dâlboană, dâlbină, bulboană), s.f. - (reg.) 1. Loc adânc pe cursul unei ape (Bilțiu, 1994). 2. Vârtej de apă, vâltoare. ■ (top.) Dâlbina popii, fânațe în Lăpușu Românesc (Vișovan, 2008). - Var. a lui bulboană, bulboacă (cf. bulbuc) (Scriban).

dămăcușán, -ă, dămăcușeni, -e, (dămăcușenar), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dămăcușeni. 2. (Locuitor) din Dămăcușeni. Localnicii folosesc frecvent var. dămăcușenar. - Din n. top. Dămăcușeni + suf. -an.

dămăcușáncă, dămăcușence, s.f. - Femeie originară din localitatea Dămăcușeni. Locuitoare din Dămăcușeni. - Din dămăcușan + suf. -că.

dăneșteán, -ă, dăneșteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dănești. 2. (Locuitor) din Dănești. ■ (onom.) Dăneștean, nume de familie (4 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). În Maramureș, sunt două localități cu acest nume: Dănești și Dăneștii Chioarului. - Din n. top. Dănești + suf. -ean.

dăneșteáncă, dăneștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Dănești. Locuitoare din Dănești. - Din dăneștean + suf. -că.

dăngălắu, dăngălăi, adj. s. - (reg.) Tăntălău, tont (Memoria, 2004). - Probabil din dang, danga "care imită sunetul unui clopot", cf. dăngăni + suf. -ălău.

dănțăúș, dănțăuși, (dănțuș), s.m. - (reg.) Dansator. ■ (onom.) Dănțăuși, poreclă pentru locuitorii din Cupșeni (Lăpuș). - Din danț + suf. -ăuș.

dănțuí, dănțuiesc, vb. tranz. - (reg.) A dansa. - Din danț (DLRM, DEX, MDA).

dănțuș, s.m. - v. dănțăuș.

dăráb, dăraburi, (dărabă), s.n. - (reg.) Bucată, porție, felie: "...l-o luat pă moș ca pe-un dărab de lemn și l-o pus pă foc să ardă..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 108). ■ (onom.) Darabuș, Darabă, nume de familie (24 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Dărabă, poreclă în Borșa (Mihali, Timiș, 2000). - Din magh. darab "bucată" (DEX, MDA) < vsl. drobǔ (Șăineanu, Scriban).

dărăbí, dărăbesc, vb. tranz. - (reg.) A fragmenta, a rupe, a fărâmița (Farcaș, 2009). - Din dărab.

dărăláș, dărălașuri, s.n. - (reg.) Amestec; tocătură. - Var. a lui daralaș (< magh. darálás, MDA).

dărălắu, s.n. - (reg.) 1. Râșniță. 2. Teasc. - Var. a lui daralau (< magh. darálé, MDA). dărălí, dărălesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A sfărâma, a măcina. 2. A toca. 3. A stoarce. - Din magh. daral "a măcina" (MDA).

dărălít, -ă, dărăliți, -te, adj. - (reg.) Măcinat, tocat. - Din dărăli (MDA).

dărătúră, dărături, s.f. - (reg.) Nuiele care se împletesc pe fuștei, pe urzeală, la coșurile împletite; "nuielile folosite pentru împletitură sunt curățate de coajă, cu excepția celor care formează ultimele rânduri de la partea superioară" (Stoica, Pop, 1984). - Probabil din (în)dărăt + suf. -ură.

dăulát, -ă, dăulați, -te, adj. - v. dăbălat ("lăsat în jos").

dăulí, dăulesc, vb. refl. - (reg.) A se jeli, a se văieta: "Mult mă vait și mă dăulesc" (Memoria, 2003: 39). - Et. nec. (DEX); cf. ăuli (Frățilă).

dấcă, s.f. - (reg.) 1. Împotrivire, încăpățânare. 2. Supărare, mânie. 3. Ciudă. 4. Dușmănie. - Et. nec. (MDA).

dấcos, -oásă, dâcoși, -oase, adj. - (reg.) 1. Încăpățânat. 2. Arțăgos. 3. Răutăcios. 4. Glumeț. - Din dâcă + suf. -os (MDA).

dấjdie, dâjdii, s.f. - (reg.; arh.) Probabil element din construcția colibei păcurărești sau a gardului împrejmuitor al stânii: "Pe mine legatu, / De furca colibii, / De marginea dâjd'ii" (Antologie, 1980: 373; Berbești, 1930). - Et. nec.

dâlbóană, s.f. - v. dălboană ("loc adânc pe cursul unei ape").

dâmb, dâmburi, (dâmboc), s.n. - Deal, colină: "Du-te 'ntoarce turma-ncoace, / De pă văi, de pe dâmboace" (Lenghel, 1985: 230). ■ (top.) Dâmba, deal în Săcel. ■ (onom.) Dâmb, Dâmbu, Dâmban, Dâmboiu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș (DNF, 2007). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din magh. domb "ridicătură, movilă" < sl. dabǔ (Scriban, Șăineanu, Cihac, Candrea, DEX, MDA).

dâmbós, -oásă, dâmboși, -oase, adj. - Deluros, cu dealuri multe. - Din dâmb + suf -os (MDA).

dârjă, dârje, (îndârjă), s.f. - (reg.) Coada mai lungă a îmblăciului; codorâșt'e (ALRRM, 1973: 828). - Var. a lui dârjală (< sl. družalo "manivelă", Candrea, Scriban cf. DER; < bg. darzalo, srb. držalo, MDA).

dârlái, dârlaiuri, s.n. - (reg.) 1. Cântec (de dragoste, de dor); doină: "Buhăitul zimbrilor, / Dârlăitul zânelor" (Memoria, 2004-bis: 1.188). 2. Strigătură la horă. (Maram.). - Postverbal a lui dârlâi / dârlăi "a cânta dintr-un instrument" (MDA), cf. dârlă "bucium".

dârlăí, dârlăiesc, (dârlâi), vb. intranz. - (reg.; înv.) A cânta, a hori, a zice o hoare: "Și toată vremea, lucrând, cânta și dârlăia din gură" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). - Var. a lui dârlâi (formă onomatopeică) (MDA).

dârlóg¹, dârlogi, s.m. - (reg.) Curea, frâu. - Et. nec. (DEX, MDA); din sl. *dologǔ "adăugat" < dologati "a adăuga" (Cihac, Tiktin, Candrea, Scriban, Philippide, cf. DER).

dârlóg², s.m. - v. dârloagă.

dârloágă, dârloage, s.f. - 1. Mârțoagă. 2. Căruță veche și spartă (Hotea, 2006). - Et. nec. (DEX, MDA); din dârlog "anexă, adaos" (Scriban, Șăineanu); probabil dintr-o formă onomatopeică (dârl, dârla), referitor la zgomotul produs de căruță (sensul 2), la fel ca și dârlai "cântec". deaírea, adv. - (înv.) Din altă parte; termen atestat în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (DRT, 2010). - Din de + airlea, aire "în altă parte" (cf. aiurea < lat. aliubi).

deauna, adv. - Totodată, în același timp: "Jos la ele cobora, / De-a-una le și hrănea" (Ștețco, 1990: 92; Borșa). - Din de + a + una (DLRM).

decúng, decunguri, (dicung), s.n. - (reg.; înv.; mil.) Tranșee (ALRRM, 1973: 724). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "apărare" (DRT, 2010). - Din germ. Deckung "apărare, acoperire; camuflare".

dedá, dedau, vb. refl. - A se obișnui, a se acomoda. - Lat. dedere “a da, a trimite; a (se) dedica” (DEX, MDA), prin var. vulg. *dedare (Pușcariu, CDDE, Rosetti, cf. DER; Șăineanu); din a da "a oferi" (< lat. dare) (Scriban).

dedát, -ă, dedați, -te, adj. - Acomodat: "O vinit altu', cu boi care o fost dedaț' cu trasu din greu" (Bilțiu, 2013: 85). - Din deda (DEX, MDA).

dehămá, vb. tranz. - A da jos hamurile. - Var. a lui deshăma (< de(s) + (în)hăma, din magh. hám).

dehămát, -ă, dehămați, -te, adj. - 1. Fără hamuri. 2. (ref. la haine) Nearanjat; descheiat la nasturi. - Din dehăma.

dej, dejuri, s.n. - (reg.) Vas pentru măsurat laptele (Grai. rom., 2000). ■ (onom.) Deji, nume de familie (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec.

dejdiná, dejdin, (desdina, dezdina), vb. tranz., refl. - A rupe în două, a despica, a frânge: "...cum a venit Omul Nopții și a d'ejd'inat-o pe Fata Pădurii și cum a prăjit-o acolo, pe tăciuni și a mâncat-o" (Bilțiu, 1999: 170); "Vine ursu la prune, dezd'ină prunii..." (Grai. rom., 2000; Plăiuț). - Var. a lui dezbina "a desface, a rupe, a despărți" (< lat. disglut(i)nare, refăcut după îmbina).

dejdinát, -ă, dejdinați, -te, adj. - (reg.) Rupt, despicat. - Din dejdina.

deleán, -ă, deleni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dealu. 2. (Locuitor) din Dealu. În Maramureș sunt două localități cu acest nume: Dealu Mare și Dealu Corbului. ■ (onom.) Deleanu, Delian, nume de familie (8 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Dealu + suf. -ean.

deleáncă, delence, s.f. - Femeie originară din localitatea Dealu Mare și Dealu Corbului. Locuitoare din Dealu Mare și Dealu Corbului. - Din delean + suf. -că.

délniță, delnițe, s.f. - 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ■ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura (Maramureșul istoric), Cufoaia (Lăpuș) (Vișovan, 2005 și 2008); Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș) (Birdaș, 1994). - Cf. ucr. dil'nyc'a (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika "parte mică" < vsl. delŭ "parte" (Scriban, Șăineanu); după Miklosich, ucr. dil' provine din rom. deal (< sl. dělǔ). demicá, demnic, (demnica), vb. tranz. - (reg.) 1. A rupe în bucăți. 2. A distruge, a nimici. - Lat. *demicare, de la mica "bucățică"; var. a lui dumica, cu aceeași etim. (MDA).

demicát, -ă, demicați, -te, (demnicat, dimicat), adj. - (reg.) Tăiat (sau rupt) în bucăți, ciopârțit: "Dară din pușcă-mpușcat / Și din sabie d'imnicat" (Papahagi, 1925: 80) - Din demica.

deóchi, deochiuri, s.n. - (mag.) "Boală ce se capătă prin vrăjire cu ochii" (Țiplea, 1906): "Dacă cutare om rău la ochi se uită pătrunzător la altul și nu-și aduce aminte de sine, atunci acela la care se uită e deocheat. Fiindcă suferința aceasta e crezută ca efect al privirii ochilor, ea se numește deochi, adecă boala provocată de ochii răi. Cel deocheat are dureri de cap, puțină fierbânțeală, aprinderea feții și n-are poftă de mâncare și, de regulă, cade într-o stare de moleșeală, de nu poate lucra nemica. Ca preservative în contra deochiului, mai ales la copii, se pun la mână nasturi albi legați cu ață sau panglică roșie, ca privitorii să-și aducă aminte că-l pot deochea" (Ioana Ofrin, 60 ani, Oncești, cf. Bârlea, 1924, II: 334). În expr. să nu-i fie de deochi = formulă obligatorie, însoțită de gestul formal al scuipatului spre copilul nou-născut (Dăncuș, 2010). - Din de + ochi (Scriban, DEX, MDA).

deocheá, deochi, vb. tranz. - A fermeca cu privirea. - Din deochi (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

deocheát, -ă, deocheați, -te, adj. - Fermecat, vrăjit, îmbolnăvit. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Din deochia (MDA).

depléu, s.n. - v. diplău ("hățuri").

derdelúș, derdelușuri, s.n. - (reg.) Loc în pantă unde se dau copiii cu sania. - Et. nec. (DEX, MDA).

derége, dereg, (direge, derede, deré), vb. tranz. - 1. A curăța bucatele (grâul, secara) de semințe străine și de gunoi (Țiplea, 1906). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "a tăia" (DRT, 2010). 2. A drege (Bârlea, 1924). 3. A repara. 4. A potrivi gustul unei mâncări: "Nu știu ce deré" (Faiciuc). - Var. a lui drege (< lat. diregere "a conduce") (DEX, MDA).

derépt, (drept), prep. - (înv.) Pentru, cu: "...o au cumpărat (...) drept 7 florinți" (Dariu Pop, 1938: 38; Chechiș, 1790). - Var. a lui drept (MDA), din lat. directus (DEX, MDA) sau lat. *derectus (Pușcariu, CDDE, cf. DER).

derés, adj. - (reg.; înv.) Îndreptat, tăiat, curățat: "A ta-i plină de ovăs, / De cela ce nu-i deres" (Țiplea, 1906: 470). - Var. a lui dres (< derege, drege) (Scriban, MDA).

deságă, desagi, s.f. - Traistă confecționată din pânză țesută în patru ițe, în carouri. - Din ngr. disakki(on) "doi saci" (Scriban, DEX), bg. disagi (DEX, MDA).

desbălțuí, desbălțuiesc, vb. tranz. - (reg.) A lua cununa de pe capul miresei. Ceremonialul avea loc în noaptea nunții, după miezul nopții. Cu acest prilej, nănașa îi lega năframa prin care, oficial, mireasa devine nevastă, adică femeie măritată. - Din des- + (îm)bălțui (< balț, din lat. balteus "panglică").

desbumbá, desbumb, (dezbumba), vb. tranz., refl. - (reg.) A(-și) desface nasturii. - Din des- + (îm)bumba (< bumb "nasture", din magh. gömb).

descățá, descăț, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) desface, a (se) despărți: "Da-oi slujbe la popa / Să mă pot eu descăța" (Papahagi, 1925: 264). - Cuv. autohton (Russu); din des- + (a)căța (< cață "băț cu cârlig").

descățát, -ă, descățați, -te, adj. - (reg.) Desfăcut, despărțit: "Frundză verde de căline, / Descățat de cătă mine" (Papahagi, 1925: 264). - Din descăța.

descâlțî, descâlțăsc, vb. tranz. - (reg.) A desface câlți: "Nu-i bine a descâlțî" (Papahagi, 1925: 315; Mara). - Din des- + câlți "fire de cânepă" (< sl. klǔkǔ), cf. descâlci.

descântá, descânt, vb. - 1. (intranz.) A dezlega de vrajă. 2. (tranz.) A fermeca, a vrăji. - Lat. *discantare (Pușcariu, CDDE, Tiktin, DEX, MDA).

descấntec, descântece, s.n. - (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): "La 1650, 18 iulie, o femeie [din Baia Mare] care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug" (Meruțiu, 1936: 25). - Din des- + cântec (< lat. canticum) (Scriban, DEX); din descânta (MDA).

descínge, descing, vb. tranz. - A desface: "Da' din brâu mă pot descinge, / Cu doru nu pot învinge" (Papahagi, 1925: 207). - Lat. discingere (DEX, MDA); din des- + (în)cinge "a lega" (< lat. incendere) (Scriban, Șăineanu).

desciorluí, desciorluiesc, vb. tranz., refl. - (reg.) (ref. la funie) A (se) descâlci (Maram.). - Din des- + ciorlui "a lega" (MDA), cf. ciorlău.

desciurecá, desciurec, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) desface, a se descoase (Maram.). - Din des- + (în)ciureca (MDA), var. a lui înciura "a coase, a lega" (< ciur).

descobilá, (descobdila), vb. tranz. - (reg.) A lua plugul de pe cobilă (= suport care servește la transportarea plugului pe drum): "Plugu l-o descobd'ilat / Și pe brazdă l-o mânat" (Bârlea, 1924: 21). - Din des- + cobilă "capră, suport" (< sl. kobyla).

descumpărá, descumpăr, vb. tranz. - A plăti, simbolic, nănașa, pentru a reintra în posesia propriului copil, după botez. - Cf. răscumpăra (Scriban, MDA).

descumpăráre, descumpărări, s.f. - (reg.; mag.) Operație rituală prin care mama reintră în posesia copilului, după botez, timp în care copilul este al nănașei, după ce l-a răscumpărat de la moașă (Dăncuș, 2010). - Din descumpăra (cf. răscumpăra, din cumpăra < lat. comparare). desdiná, vb. tranz., refl. - v. dejdina.

desdinát, -ă, desdinați, -te, adj. - Rupt, sfârtecat. - Din desdina, var. a lui dejdina.

deseșteán, -ă, deseșteni, -e, (deseșean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Desești. 2. (Locuitor) din Desești. ■ (onom.) Deseșan, nume de familie (o persoană cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Desești + suf. -ean.

deseșteáncă, deseștence, (deseșeancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Desești. Locuitoare din Desești. - Din deseștean + suf. -că.

desét, deseturi, (desăt, desât), s.n. - Desiș: "În munțî Carpaților, / În desâtu brazilor" (Papahagi, 1925; Desești); "Numai siarele sălbatice umblau prin desetul cel mare" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). - Din des (< desiș) + suf. -et (DEX, MDA).

desfăcá, desfac, vb. tranz. - (reg.) 1. A îndepărta pănușii de pe știuleții de porumb. 2. A desprinde boabele de pe cocean. - Lat. *disfabicare (CDDE, Candrea, cf. DER; MDA); origine incertă, probabil expresivă (DER).

desfăcáre, desfăcări, s.f. - (reg.) Operație de desfacere a pănușilor de pe știuleții de porumb; depănușare. - Din desfăca (MDA).

desfăcát¹, s.n. - Desfăcare, depănușare: "Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori și fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârșitul acestei munci" (Dăncuș, 1986: 45). - Din desfăca (MDA).

desfăcát², -ă, desfăcați, -te, adj. - (reg.) Despănușat. - Din desfăca (MDA).

desfătá, desfăt, (desfăța), vb. tranz., refl. - A (se) răsfăța, a (se) delecta. - Et. nec. (DEX, MDA); din lat. foetere "a mirosi urât, a face silă", cu pref. dis-, care indică sensul contrar (Șăineanu, DER); din des- + fată (DLRM).

desfătát, -ă, desfătați, -te, adj. - Răsfățat. - Din desfăta (DEX, MDA).

desgăduí, desgăduiesc, vb. intranz. - (reg.) A slăbi, a desface o legătură: "Din brâu m-aș desgădui, / Cu doru nu știu ce-a hi" (Papahagi, 1925: 207). - Din des- + (în)gădui (< magh. engedni).

despărțămấnt, despărțăminte, s.n. - (înv.) Departament, diviziune. - Din despărți (< lat. *dispartire) + suf. -ământ (după fr. département) (DEX, MDA).

despúnge, despung, vb. tranz. - (reg.) A întoarce acul de cusut prin împunsătură: "Nu știi punge, / O despunge, / O' dor de badea o-agiunge" (Papahagi, 1925: 245; Budești). - Din des- + (îm)punge (< lat. impungere).

destiliná, destilin, (det'ilina), vb. tranz. - (reg.) A separa, a despărți. - Probabil din des- + (în)tilina, (îm)ptilina "a lega", cf. a împila (< lat. *impillare).

destrăbălá, destrăbălez, vb. refl. - 1. A se deda la practici imorale. 2. A fi dezordonat. - Et. nec. (DER, MDA); probabil din it. (s)traballare "a oscila, a șovăi, a se clătina" (Scriban, DER); probabil din destrăbălat (DEX).

destrăbălát, -ă, destrăbălați, -te, adj. - 1. Desfrânat. 2. Dezordonat. - Et. nec. (DEX); din destrăbăla (MDA).

destrunocá, vb. intranz. - 1. A separa, a despărți. 2. A învrăjbi (Maram.): "Cine ne-o destrunocat / Aivă moarte de 'nnecat" (Țiplea, 1906: 471). - Din des- + (în)trunoca (MDA).

destrunocát, -ă, adj. - (reg.) Învrăjbit, despărțit. - Din destrunoca.

destulí, destulesc, vb. refl. - (reg.) A se îndestula, a se sătura: "Cu hore s-o destulit" (Papahagi, 1925: 204). - Var. a lui (în)destula (din destul < de + sătul) (MDA).

desțelení, desțelenesc, vb. tranz. - A ara adânc, a desfunda un teren. - Din des- + (în)țeleni (< srb. celina) (DEX, MDA).

desțeleníre, desțeleniri, s.f. - Tehnică utilizată pentru obținerea de noi parcele arabile. Toamna se tăia ogorul (se ara) cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou (Dăncuș, 1986: 40). - Din desțeleni (DEX, MDA).

desțelenít, -ă, desțeleniți, -te, adj. - (ref. la terenuri) Arat și pregătit pentru însămânțări. - Din desțeleni (DEX, MDA).

deșălá, deșăl, vb. tranz., refl. - (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia. - Var. a lui deșela (< des + șale) (DEX, MDA).

deșălát, -ă, deșălați, -te, adj. - Strâmb, încovoiat, cu spinarea îndoită. - Din deșăla.

détilin, adj. - (reg.) Separat: "Și caprele cele se aleg dintre oi d'et'ilin, nu vreau a umbla cu oile" (Papahagi, 1925: 326). Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu var. dechilin "separat" (Apșa de Jos, Biserica Albă, Plăiuț). - Der. regr. din detilina "a despărți". detiliná, vb. tranz. - v. destilina.

deț, dețuri, s.n. - (reg.) Unitate de măsură pentru lichide, echivalent cu un decilitru. Uzual: un pahar de horincă. - Cf. germ. Dezi(liter) "decilitru"; magh. deci "o sută de grame"(Țurcanu, 2005; MDA).

dețémber, (decemvre, dețemvre), s.n. - (pop.) Luna decembrie (ALRRM, 1973: 658). - Din germ. Dezember < lat. december < lat. decem "zece" (la romanii vechi, decembrie era luna a zecea, deoarece anul calendaristic începea în martie).

dezânoáie, s.f. - (reg.) Teren cu multe vizuini. ■ (top.) În dezânoaie, deal în Dragomirești (Vișovan, 2005). - Din dezuină "vizuină" + suf. -oaie.

dezbătá, dezbăt, vb. refl. - 1. În expr. a se dezbăta de cap = a-și reveni în simțiri, a-și recăpăta conștiința: "Apoi m-am dezbătat de cap după ce dracu' s-a dus în treaba lui..." (Bilțiu, 1999: 408). 2. A se trezi din beție. - Din dez + (îm)băta (DEX, MDA).

dezbrăciná, dezbrăcinez, dezbracin, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) desface la brăcinari, a (se) descinge. - Din dez + (îm)brăcina.

dezbrăcinát, -ă, dezbrăcinați, -te, adj. - (reg.) Desfăcut la brăcinari. - Din dezbrăcina (MDA).

dezbumbá, vb. tranz., refl. - v. desbumba ("a desface nasturii").

dezburdá, dezburd, vb. tranz. - (reg.) A readuce un obiect răsturnat în poziția normală. - Din dez + (îm)burda.

dezmățát, -ă, dezmățați, -te, adj. - Cu hainele în dezordine, descheiat la nasturi, cu înfățișarea neglijentă. - Din dez + mațe + suf. -at, cu sensul "căruia îi atârnă zdrențele ca mațele unei vite spintecate" (Scriban, DLRM, DEX).

diác, dieci, s.n. - 1. Cântăreț bisericesc. 2. Student, școlar. ■ (onom.) Diac, Diaconescu, Diaconiță, Diaconu, nume de familie (82 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Deac, nume de familie frecvent în loc. Bogdan Vodă (1.088 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din vsl. dijakǔ "diacon" (Șăineanu, Scriban, Miklosich, cf. DER; DEX, MDA) < gr. diakos și diakonos (Scriban).

díbol, diboli, (d'ibol), s.m. - (reg.; pop.) 1. Bivol, vită cornută. 2. Apelativ sau epitet pentru o persoană grasă sau nesimțită. ■ (onom.) Diboli, poreclă pentru locuitorii din Mânău (Codru). - Din bivol (< sl. byvolǔ).

dícă, dici, s.f. - (reg.) 1. Unitate de măsură pentru cereale, echivalentă cu aproximativ 25 kg. 2. Unitate de măsurare a pământului: "O dică = terenul semănat cu 25 kg de grâu" (AER, 2010; 67; Băsești, Cicârlău). - Et. nec. (MDA).

dicúng, s.n. - v. decung ("tranșee").

didíc, s.m. - (reg.) "Un număr relativ mic de sate ale raionului Lăpuș, între Târgu și Lăpușu Românesc, formează zona foarte caracteristică a Lăpușului, numită de către localnici Didic" (Bănățeanu, 1965: 133). - Et. nec.

diecíoară, s.f. - Învățătoare; dieciță. - Din diac + suf. -ioară.

diétă, diete, s.f. - Parlament regional; adunare legislativă. În Transilvania, Dieta a funcționat între sec. XVI și XIX. - Din fr. diéte "dietă, regim", lat. dieta (DEX, MDA); lat. dieta < lat. dies "zi" (Scriban).

digán, adj. - (reg.) Sănătos. Uzual, în expr. Să fii d'igan!. - Et. nec.

dihónie, dihonii, s.f. - Neînțelegere, vrajbă. - Din ngr. dihónia (Tiktin, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < vgr. dihónoia (Scriban).

dijdíță, dijdițe, s.f. - (reg.) 1. Scândura laterală a patului. 2. Ghizd la fântână; gardină. - Din ghizd "împrejmuire de bârne sau scânduri, la fântână" (cf. sl. gyzda "podoabă") + suf. -iță.

dílcoș, dilcoși, s.m. - (reg.) Haiduc; tâlhar; ucigaș: "Te-am lăsat cu oamenii, / Nu-n codru cu d'ilcoșii" (Bilțiu, 1998: 214). (Maram., Trans.). - Din magh. gyilkos "ucigaș, asasin; vinovat" (MDA).

dilí, dilesc, vb. tranz. - A lovi, a bate: "Soarele-l ardea, / Ploaia îl dilea, / Grâu' gazdii bine se cocea" (Bilțiu, 1996: 380). - Posibil din țig. da-, part. dilo "a da" (Graur, cf. DER; MDA).

dilíș, dilișuri, s.n. - (reg.; înv.) Adunare, sfat: "Unde fac diliș domnii" (Bârlea, 1924, II: 20). - Din magh. gyűlés "adunare".

dilișî, vb. refl. - (reg.; înv.) A se strânge, a se aduna: "Domni-o stat și-o dilișât / Și pe nime' n-o găsât" (Papahagi, 1925: 181). - Din magh. gyűlésez "a ține o ședință" < magh. gyűlni "a se aduna".

dilíu, adj. - 1. Nebun. 2. Năuc, zăpăcit. - Din tc. deli "nebun, smintit" (MDA).

dimijélie, dimijelii, s.f. - (arh.) Vas sau cutie cu care se numărau banii după capacitate (Bilțiu, 2007); baniță. - Cf. dimirlie (și var. dimerlie, demerlie) "baniță" (< tc. demirli "de fier", Șăineanu, Tiktin, Candrea, DER, DEX).

dimicát, adj. - v. demicat ("rupt în bucăți").

dínte, dinți, s.m. - 1. (bot.) Arpagic (Allium schoenoprasum L.); horcede (Borza, 1968: 15). 2. (reg.) Dinte de lup = motiv ornamental folosit frecvent în arta prelucrării lemnului de către meșterii maramureșeni; incizie făcută cu ghinul în formă de unghie. 3. Crestătură în bârne pentru a le îmbina (loc. Biserica Albă). 4. (reg.) În dinte, mod de îmbinare a bârnelor (loc. Biserica Albă). - Lat. dens, dentis "dinte, colț, fildeș" (Scriban; Pușcariu, CDDE, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA); probabil termen i.-e. (cf. scrt. danta, celt. dant, lit. dantis, gr. dontos).

dipcé, loc. prep. - (pop.) Pentru ce, de ce; deoarece, pentru că: "Apoi să știi tu, hăi Mări, că de bună samă Fata Pădurii ț-o schimbat pruncu, dipce-o fost așe frumușel" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 118). - Din dipt (< drept) + ce.

díplă, diple, s.f. - 1. Coardă (de vioară). 2. (prin extens.) Vioară: "Când aud d'ipla zâcân' / Picioarele nu mă țân"; "Când aud arcul pe d’iplă" (Ștețco, 1990: 270). - Din vsl. dipla "fluier", srb. diple "cimpoi" < ngr. dipla "încrețitură" (Scriban); din slov. dibla "țeavă de suflat, cimpoi" (Șăineanu); din ngr. dipla, srb. diple (MDA); probabil din magh. gyeplő "hăț, curea".

diplắu, dipleie, diplauă, (d'aplău, depleu), s.n. - (reg.) Parte a hamului alcătuită din curele sau frânghii, cu care se conduc caii; hățuri. Termen atestat doar în nordul țării (ALR, 1956: 293). - Din magh. gyplő "hăț" (Galdi, cf. DER).

dipt, prep. - Drept, pentru (Bârlea, 1924). - Dintr-o var. (înv.) derept, dirept a lui drept (< lat. directus).

diptacé, loc. adv. - (pop.) Pentru aceea, de aceea: "Diptace n-o las să-și vadă cocoana, că nici nu-i fata ei adevărată" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 113). - Cu sensul inițial de "drept pentru aceea"; din dipt (drept) + ace (aceea).

dirége, vb. tranz. - v. derege.

diresătúră, diresături, s.f. - (reg.) Resturi rezultate din separarea boabelor de grâu de alte semințe și impurități. - Din dires (part. lui direge) + suf. -ătură (Frățilă).

dispensár, dispensare, s.n. - Instituție sanitară care asigură asistență populației. Inițial, aici se distribuiau medicamente gratuite pentru săraci. - Din fr. dispensaire (< fr. dispenser "a distribui, a dispensa") (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

distulí, vb. tranz. - v. tistuli ("a distila").

diúg, s.n., adj. - (reg.) 1. Hoit, cadavru. 2. Cal slab, mârțoagă. 3. Leneș, trândav, puturos (Bud, 1908). 4. (prin ext.) Gropar. ■ (onom.) Diugas ("Groparu"), poreclă în Poienile de sub Munte. - Din magh. dög "mortăciune" (Bud, MDA).

dizdít, -ă, dizdiți, -te, adj. - (dial.) Îngrădit: "Nice fântână d'izd'ită, / Nice grădină îngrădită" (Bârlea, 1924, I: 219). - Din *ghizdi "a îngrădi".

dobalắu, s.n. - (reg.) Băț cu măciucă în vârf, folosit pentru a bate toba (Hotea, 2006). - Din dobă + suf. -lău.

dobáș, dobași, (doboș, doboeș), s.m. - (reg.) Toboșar. ■ (top.) Dobăieș, culme situată la est de Sighet, cu vârful Dobăieș (331 m), vf. Călămari și piscul Colanului (440 m) (Ivanciuc, 2007: 10). ■ (onom.) Doboș, Doboeș, Doboieș, nume de familie (96 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Dobași, poreclă pentru locuitorii din Vadu Izei, "fiind foarte buni muzicanți"; neamul Dobeșilor din Borșa: "unul a fost toboșar (dobaș) în armata împăratului Anstriei" (Mihali, Timiș, 2000). - Din magh. dobos (Scriban); var. a lui tobaș (< tobă) (DEX, MDA).

dóbă, dobe, s.f. - (reg.; muz.) Instrument muzical; tobă. ■ (onom.) Doba, Dobai, nume de familie (131 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. dob "tobă" (Șăineanu, Scriban, MDA).

dobălí, dobălesc, (dobălui), vb. tranz. - (reg.) 1. A bate toba: "Trag clopotele, dobăluiesc, apucă care ce poate (...) și să duc tăt în fugă cătă Cosău" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 248). 2. A bate pe cineva. - Din dobă + suf. -ăli.

dobricán, -ă, dobricani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dobricu Lăpușului. 2. (Locuitor) din Dobricu Lăpușului. ■ (onom.) Dobrican, nume de familie (462 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Dobric + suf. -an.

dobricáncă, dobricance, s.f. - Femeie originară din localitatea Dobricu Lăpușului. Locuitoare din Dobricu Lăpușului. - Din dobrican + suf. -că.

dodilí, dodilesc, (dozili), vb. tranz., refl. - (reg.) 1. A dojeni, a mustra. 2. A (se) supăra. 3. A (se) usca; a fi pălit de soare: "Măieranu l-o dozilit, / Todoran s-o războlit" (Bârlea, 1924: 58). - Probabil var. a lui dodăi "a (se) supăra" (< vsl. dodějati, Miklosich, Cihac, cf. DER).

dodilít, -ă, dodiliți, -te, (dozilit), adj. - (reg.) Supărat, mâhnit: "Nici când am fo' dodilit, / Șohan nu m-ai gogolit" (Papahagi, 1925; Săcel). - Din dodili.

doftorí, doftoresc, vb. tranz., refl. - (pop.) A (se) trata, a (se) îngriji, a (se) vindeca; a (se) doctori. - Din doctor.

dohán, s.n. - (reg.) Tutun (Nicotiana tabacum): "Nouă gazda ni-i dator / Cu-o păpușă de dohan" (Calendar, 1980: 143). - Din magh. dohány "tutun".

dohăní, dohănesc, vb. intranz. - (reg.) A fuma, a consuma tutun. - Din dohan.

dohănáș, dohănași, s.m. - (reg.) Fumător. - Din dohan + suf. -aș (Frățilă).

dóhot, dohoturi, s.m. - (reg.) Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. - Din ucr. dehotǐ (Scriban, DER, DEX, DMA); din magh. dohot (Cihac, Tiktin, cf. DER; Scriban).

dohotár, dohotari, s.m. - (reg.) Vânzător de păcură. ■ (onom.) Dohotar, nume de familie frecvent în zona Petrova (248 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Din dohot "păcură extrasă în vechime din coajă de copac" + suf. -ar (DLRM, MDA; v. și Constantinescu, 1963: 262; Iordan, 1983).

dohotăríe, dohotării, s.f. - (reg.) Instalație prin care se obțineau uleiuri vegetale folosite la ungerea osiilor căruțelor. ■ (top.) Dohotării, fânațe în Dragomirești (Vișovan, 2005). - Din din dohot + suf. -ărie (Frățilă).

doicí, doicesc, vb. intranz. - 1. A îngriji, a crește (pe cineva), a ocroti: "N-am doicit, n-am legănat / Și bătrână m-am lăsat" (Bilțiu, 2006: 52). 2. A alăpta. - Din doică (< sl. dojka < sl. doita "a alăpta") (DLRM, DER, DEX, MDA).

doicít, -ă, doiciți, -te, adj. - Îngrijit, ocrotit, crescut: "Ruminită și tomnită, / De bună mamă doicită" (Bilțiu, 2006: 76). - Din doici (MDA).

dolomán, dolomane, s.n. - (reg.) Suman cu mâneci lungi, tivit cu postav (negru) la poale și la buzunare; căput (Bilțiu, 1996). - Din germ. Dolman, fr. dolman (MDA).

dom, domuri, s.n. - Casă, locuință (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). - Din fr. dôme (MDA, DEX), cf. germ Dom (Scriban, Șăineanu, DEX) < it. duomo < lat. domus (Scriban); cuv. i.-e., cf. sansk. dama, gr. domos, rus. dom, lat. domus.

domnár, domnari, s.m. - (înv.) Persoană de rang înalt; domn, boier: "Odată niște domnari s-au dus pe acolo să vâneze..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 204). ■ (onom.) Domnariu, nume de familie în Maramureș. - Din domn (< lat. dom(i)nus, pop. domnus "stăpân" < lat. domus "casă") + suf. -ar (MDA).

domnós, -oásă, domnoși, -oase, adj. - Care are pretenții de domn, de boier. - Din domn + suf. -os (MDA).

dóniță, donițe, s.f. - 1. Vas, găleată de lemn, în care se mulge laptele. 2. (fig.) Cap mare. - Din scr. dojnoka (DEX, MDA); cf. pol. do(j)nica "vas pentru muls", din sl. dojnica "oaie de lapte", ceh. donice "vas" (Cihac, Tiktin, cf. DER; Șăineanu, Scriban).

dorovăí, dorovăiesc, (dorvăi, dorovoi), vb. tranz. - (reg.) A face curățenie în casă în ajun de sărbători (Papahagi, 1925): "Au deschis iar Casa dracilor, au dorovoit-o, au făcut acolo loc de șezătoare și de joc" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 146). În Maramureșul din dreapta Tisei e atestată forma dorvăi "a face curățenie" (DRT). - Et. nec. (MDA).

dósnic, -ă, dosnic, -e, adj. - Retras, izolat, îndepărtat. În expr. dosnicu de către Soare = Luna: "Mai bine eu că m-oi fa / Un dosnic de cătă Soare. / Cât îi umbla lumea mare / Pă mine nu mi-i afla-re. / Când îi fi la răsărit, / M-oi întoarce la sfințit" (Antologie, 1980: 232). - Din dos "spate" (< lat. podossum) + suf. -nic (Scriban, DEX, MDA).

dosói, dosoaie, s.n. - Ștergar din pânză de calitate inferioară, utilizat la șters vasele: "U, iu, iu, nănașe mare / N-are cămeșe și poale. / Că și-asară o fo' la noi / Învârtită-nt-on dosoi" (Bilțiu, 2002: 131; Oarța de Sus). - Din dos + suf. -oi (MDA).

dospeálă, dospeli, (dospală), s.f. - 1. Fermentație. 2. Aluat pus la dospit: "De trei dzâle-i în dospală / Să o dau la nurioară" (Papahagi, 1925: 269; Rozavlea). - Din dospi (< sl. dospěti "a se coace") + suf. -eală (DEX, MDA).

doțânță, doțânțe, s.f. - (reg.) Nasture de zinc cusut pe șerpar: "Mai bine eu că m-oi fa / Doțânțele mânânțăle" (Țiplea, 1906: 439). - Et. nec. (MDA).

dozilí, vb. tranz, refl. - v. dodili ("a se supăra").

dozilít, adj. - v. dodilit ("mâhnit").

dragomán, dragomani, s.m. - (arh.) Conducătorul unei lucrări forestiere (Gh. Pop, 1971). Posibil cu sensul inițial de "interpret, traducător", deoarece lucrările forestiere industriale erau coordonate de meșteri străini (de regulă, austrieci). - Din ngr. dragománus, dragumánus "tălmaci" < arab. tarğuman < targama "a traduce" (Tiktin, Scriban, DEX, MDA).

draíci, s.m. - (reg.) Ferăstrău cu mâner la un singur capăt, utilizat la tăiatul pe lung al butucilor și la confecționarea scândurilor. - Et. nec.

drániță, dranițe, s.f. - (reg.) Șindrilă, șiță; scândurică subțire, prevăzută cu șanțuri, care se îmbină una cu cealaltă; spre diferență de șiță "scândurică simplă". Se confecționează din lemn de esență tare. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos, Biserica Albă). - Din rus. dranica (Cihac, cf. DER; DEX), ucr. dranycá (DEX, MDA) < vsl. dránica < drati, dǔrati "a despica" (Scriban).

drăcuí, drăcuiesc, vb. tranz. - A invoca diavolul, a blestema, a înjura. - Din drac (< lat. draco "șarpe, balaur; dragon" < vgr. drakon) (DEX, MDA).

drăgăluí, drăgăluiesc, vb. tranz. - A iubi pe cineva (Faiciuc, 2008); a drăgosti. - Din drăgosti (< dragoste) (Scriban); din drag + suf. -ălui (MDA).

drăghián, -ă, drăghieni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Drăghia. 2. (Locuitor) din Drăghia. - Din n. top. Drăghia + suf. -ean (> -an).

drăghiáncă, drăghence, s.f. - Femeie originară din localitatea Drăghia. Locuitoare din Drăghia. - Din drăghian + suf. -că.

drăgúț, drăguți, s.m.f. - (pop.) Iubit, prieten, amant. - Din drag + suf. -uț (DEX, MDA). drăiciuí, drăiciuiesc, vb. tranz. - (reg.) A tăia bușteanul pe lung. - Din draici.

drăiciuít, s.n. - (reg.) Operație de drăiciuire. - Din drăiciui.

drăngăní, drăngănesc, (zdrăngăni), vb. intranz. - 1. A face zgomot prin lovirea accidentală a unor obiecte metalice. 2. A lovi corzile unui instrument muzical fără a susține un ritm. - Cf. drângăni (< drâng "drâmbă") (MDA); cf. zdrăngăni (< zdrang, formă onomatopeică).

drấmbă, drâmbe, s.f. - (muz.) Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: "...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște" (Papahagi, 1925: 125). ■ (onom.) Drimba, Drimbe, Drimbău, Drâmba, Drâmbă, Drâmbău, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. - Din ucr. drymba (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja < germ. Trommel "darabană" (Scriban, DER). dréglă, dregle, s.f. - (reg.) Perie pentru lână; hrebdincă, razilă (ALRRM, 1971: 501). - Posibil o var. a lui ragilă "darac" (cf. germ. Raffel, ceh. rafala "darac"), cu o formă interm. *(d)raglă.

dric, dricuri, s.n. - Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: "În dricu iernii..." (Faiciuc, 1998) - Din magh. dërék "centru, mijloc" (Tiktin, Galdi, cf. DER; DEX, MDA); cf. vsl. drěkǔ, ceh. drik, sl. drék (Scriban).

dricár, dricaruri, dricare, s.n. - (reg.) Plapumă umplută cu pene; dună. - Cf. dricală "plapumă cu fulgi" (< magh. derékaly) (DER, MDA).

dríglu, drigle, s.n. - (reg.) Vergea de fier cu un capăt ascuțit, iar în celălalt un fel de lopățică, folosit la curățarea găurilor de mină; gratișcă (Șainelic, 1986). - Din sl. drugati "a tremura" (DER).

dripălí, dripălesc, vb. tranz. - (reg.; înv.) A bătuci; a încâlci (cu picioarele). - Probabil cf. dripi "a bătători pământul" (< srb. drpati "a târi, a rupe") (MDA).

dripălít, -ă, dripăliți, -te, adj. - (reg.) Călcat în picioare. - Din dripăli.

dripéliște, dripeliști, (dripăliște), s.f. - (reg.) Bătătură, loc bătucit: "Unde s-adună-n cărare, / Fac-își dripeliște mare" (Țiplea, 1906: 456). - Din dripăli "a bătuci" + suf. -iște.

droáie, adv. - În număr mare. - Cf. alb. droe, "frică, groază" (Scriban, DEX, MDA); cuvânt autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș).

droángă, drongi, s.f. - (reg.) Clopot din tablă pentru oi sau vite. ■ (onom.) Droangă, poreclă în Bârsana și Valea Stejarului. - Probabil formă onomatopeică (MDA), referitor la zgomotul produs; sau de la droagă "căruță hodorogită" (< rus. droga).

drob, droburi, s.n. - Bucată mare și compactă de ceva: "La Ispas c-on drob de caș". ■ (top.) Drobodava, pârâu, afluent al Izei; tradiția locală vorbește și despre cetatea Drobodava, situată în apropierea pădurii Măgura, între Săliștea de Sus și Săcel (Grad, 2000: 14). ■ (onom.) Drob, Drobos, Droboș, nume de familie (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. drobǐ, cf. srb., bg. drob, rus. drobǐ "bucată" (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

drobșór, (drogșor, drobișor), s.m. - (bot.) Nume dat mai multor arbuști: Genista tinctoria L., utilizat în industria textilă casnică (se extrage culoarea galben-portocalie, cu care se vopsește lâna); Isatis tinctoria L. (pentru prepararea unei culori albastre ca indigoul); Hypericum perforatum (sunătoare). ■ (med. pop.) Se folosește la dureri de stomac, boli de ficat, de rinichi, eczeme etc. (Borza, 1968: 86). - Din drob² "arbust" (< rus., ucr. drok, Candrea, cf. DER; DEX, MDA) + suf. -șor.

drod, droade, (drot), s.n. - (reg.) 1. Sârmă. 2. Telegraf. - Din magh. drót "sârmă" (MDA). drodár, drodari, (drotar), s.m. - (reg.) Meșter sârmar, "care știe să lege cu drod, adică cu sârmă, orice oală, tigăi și vase sparte, în așa fel că acelea din nou se puteau folosi" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 42). ■ (onom.) Drotar, poreclă în Poienile de sub Munte. - Din drod + suf. -ar (MDA).

droduí, droduiesc, vb. tranz. - (reg.) A lega cu sârmă (Faiciuc, 2008). - Din drod.

drongălí, drongălesc, (drongăni), vb. tranz. - A face gălăgie, a trânti: "Și a venit și a drongălit ceasul pe masă..." (Bilțiu, 1999: 279; Groșii Țibleșului). - Din droangă (MDA). drópot, s.n. - (reg.) Dans specific maramureșean: "În Maramureș, jocul ce-l dansează feciori și fete, perechi-perechi, stă în două părți: dropotit și învârtită" (Țiplea, 1906). - Din tropot "zgomot de picioare (încălțate) care izbesc pământul" (< bg., srb. tropot, DEX).

dropotí, dropotesc, vb. tranz. - A dansa lovind pământul ritmic, cu piciorul. - Var. a lui tropoti.

drug, drugi, s.m. - 1. Bară de lemn sau de fier. 2. Piese componente ale războiului de țesut (care ridică și coboară ițele). 3. (înv.) Aur nativ, neprelucrat. ■ (onom.) Drug, nume de familie în Maramureș. - Din scr. drug "prăjină" (Cihac, cf. DER; Scriban, DEX), srb. druga "fus" (Scriban, MDA) < vsl. drongǔ "ciomag" (Scriban).

drúgă, drugi, (drugalău), s.f. - (reg.) Fus mare cu care se toarce lâna pentru cergi și gube (Dăncuș, 1986). ■ (onom.) Druga, Drugan, Drugănișteanu, Druguș, Drugă, nume de familie (13 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din srb. druga "fus" (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

drujíncă, drujinci, (strujincă), s.f. - (reg.) 1. Felie. 2. Parcelă de pământ: "Terenul lung și îngust, îi spune drujincă" (AER, 2010: 64; Săcel); delniță. ■ (top.) Drujinci, fânațe în Rozavlea (Vișovan, 2005). 3. Porție: "Nouă gazda ni-i datori / Cu-o drujincă de horincă" (Bilțiu, 1996: 70). 4. (prin extensia sensului 3 "porție, rație") Drujinci, oameni însărcinați de armată pentru rechiziționarea alimentelor (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Cf. drugină, drughină "prăjină pe care se întind albiturile la uscat" (MDA).

drumár, drumari, s.m. - Călător, drumeț (Papahagi, 1925). ■ (onom.) Drumar, Drumaș, Drumea, Drumel, nume de familie (12 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din drum (< vsl. drumǔ < gr. drúmos, drómos "loc de alergare") + suf. -ar (DER, DEX, MDA).

drúșcă, druște, s.f. - (reg.) Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: "Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele" (Bârlea, 1924, I: 108); "Tăt stelele, / Druștele, / C'acele mi-s verele" (Țiplea, 1906: 417); "Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă" (Papahagi, 1925: 318). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. - Din ucr. družka (DLRM, DEX, MDA) < sl. družika "prietenă" < sl. drugǔ "amic" (Scriban).

dub, dubi, (dubdi), s.n. - (reg.) 1. Smoc de păr (Faiciuc, 2008; Dragomirești). 2. Materialul cu care se îmbracă tocul de perină plin cu pene (în zona Codru). - Et. nec.; posibil din ucr. dub, dar transformarea semantică e incertă.

dubálă, s.f. - (reg.) 1. Tăbăceală, argăseală. 2. Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop, 1984). - Din ucr. dubilo (Scriban); din dubi + suf. -eală (Șăineanu, DEX, MDA).

dúbaș, -ă, dubași, -e, adj. - (reg.) (referitor la situații sau la persoane) Îndoielnic, dubios. - Et. nes., probabil maghiarism.

dubălár, dubălari, s.m. - (reg.) Tăbăcar (în Glod). - Din dubală + suf. -ar (DEX, MDA).

dubí, dubesc, (dubd'i), vb. tranz. - (reg.) 1. A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte (ALR, 1956: 531). 2. A vopsi (Maram. din dreapta Tisei). 3. (refl.) A se lovi, a se zgâria. - Din ucr. dubyty (Scriban, DEX, MDA) < dub "stejar", substanța utilizată pentru argăsit se procură din scoarța stejarului (Șăineanu, Scriban).

dubít, -ă, dubiți, -te, adj. - (reg.) 1. Argăsit. 2. Lovit, zdrobit. - Din dubit (MDA).

dubíște, s.f. - Pădure de stejari. ■ (top.) Dubiște, arătură în Rozavlea (Vișovan, 2008). - Din ucr. dubište "loc cu stejari" (< ucr. dub "stejar" + suf. -iște) (Vișovan, 2008).

dubuí, dubuiesc, vb. tranz. - 1. A trage de păr. 2. A îndesa. - Probabil din dub "smoc de păr". dubuít, -ă, dubuiți, -te, adj. - Îndesat, plin. - Din dubui.

ducătór, -oáre, ducători, -oare, adj. - Care se duce, care pleacă: "fată ducătoare" (Bârlea, 1924). - Din duce "a merge" (< lat. ducere) + suf. -ător (MDA).

ducucí, ducucesc, vb. intranz. - (reg.) A necăji. - Et. nec. (MDA).

ducucít, -ă, ducuciți, -te, adj. - (reg.) Necăjit, sărman: "Până în Rumânia Mare m-aș duce, numa' să știu că acolo-i bine de trăit, câtu-s eu de ducucită" (Papahagi, 1925: 326; Giulești). - Din ducuci (MDA).

dudăí, vb. tranz. - 1. (reg.; înv.) A fugări, a alerga: "Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu' grădinii" (Bârlea, 1924, II: 200). 2. A șuiera, a bate cu putere: "Când vântuțu-a dudăi" (Șieu, 1925). - Formă onomatopeică, cf. dudui (MDA).

dudắu, dudaie, s.n. - (bot.) Cucută (Conium maculatum). Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe și fructe brun-verzui, întrebuințată ca medicament. - Cf. magh. dudva "buruiană, bălărie" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

dugắu, s.n. - Dop (de sticlă) (Maram. Nord). - Din magh. dugó "stupuș" (MDA).

duhní, duhnesc, vb. intranz. - A mirosi urât, a puți. - Din vsl. duhnonti "a respira, a sufla" (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA) < sl. duhǔ "duh" (Scriban); bg. duchna.

dúinu, s.f. - v. daina.

duléu, (dulău), s.n. - Drum peste arături. Toponim frecvent (în zona Codru). - Din magh. dülő "porțiune de hotar; răzor" (MDA).

dumánă, s.f. - Nume dat vacilor născute într-o zi de duminică. - Din dum[inică (< lat. (dies) dominica)] + suf. -ană.

dumbrávnic, s.n. - (bot.) Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum). În Maramureș, se mai numește și cânepa-codrului (Bârlea, 1924). ■ (med. pop.) Utilizată în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. - Din sl. donbravǐnǔ (Scriban, DEX).

dumbrăveán, -ă, dumbrăveni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dumbrava. 2. (Locuitor) din Dumbrava. 3. Al dumbrăvii, privitor la dumbravă. 4. Pasăre migratoare (Coracias garrulus) ■ (onom.) Dumbrăvan, Dumbrăveanu, nume de familie (7 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Dumbrava + suf. -ean.

dumbrăveáncă, dumbrăvence, s.f. - Femeie originară din localitatea Dumbrava. Locuitoare din Dumbrava. - Din dumbrăvean + suf. -că.

dumbrăvițeán, -ă, dumbrăvițeni, -e, (dumbrăvicean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Dumbrăvița. 2. (Locuitor) din Dumbrăvița. ■ (onom.) Dumbrăvicean, Dumbrăviceanu, Dumbrăvician, nume de familie (43 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Dumbrăvița + suf. -ean.

dumbrăvițeáncă, dumbrăvițence, (dumbrăviceancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Dumbrăvița. Locuitoare din Dumbrăvița. - Din dumbrăvițean + suf. -că.

dumnezărí, dumnezăresc, vb. intranz. - A înjura invocând divinitatea. - Din Dumnezeu. dumnezărít, -ă, dumnezăriți, -te, adj. - Înjurat, amenințat prin invocarea divinității. - Din dumnezări.

dúnă, dune, s.f. - (reg.) Plapumă umplută cu fulgi de pene; dricar. ■ (onom.) Duna, nume de familie (22 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. dunyha "pilotă de puf" (Țurcanu, MDA), germ. Daunendecke "pilotă" (Țurcanu).

dupăoláltă, adv. - (reg.) Unul după altul, unul în urma altuia. - Din după + alaltă (DEX, MDA). dúpcă, s.f. - v. dutcă ("monedă").

durducá, durduc, vb. tranz, refl. - A (se) rostogoli; a (se) răsturna: "...durducă sita de la una la alta..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 219). - Din durăi + hurduca (MDA).

durgălắu, durgălăuri, s.n. - Scândură de un lat de palmă, lungă de 80 cm, prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezesc (se calcă) țesăturile de pânză mai groasă. - Din dura "care imită zgomotul unui obiect ce se rostogolește", contaminat cu drug(ă) + suf. -lău sau din durgăli.

durgălí, durgălesc, (durgălui), vb. tranz. - A călca rufele cu durgălăul și cu maiul. - Cf. duriga "a rostogoli" (MDA).

durigá, durig, vb. tranz., refl. - A (se) rostogoli, a da de-a dura; a durduca. - Din dura (DLRM); din durigă "rotiță, mosor" (MDA).

durni, vb. intranz. - (pop.) A dormi: "Că durneam la umbră-odată" (Papahagi, 1925: 213). - Var. a lui dormi < lat. dormire (CDDE, Pușcariu, cf. DER; Scriban, DLRM, DEX).

duruí, duruiesc, vb. tranz. - A rostogoli: "Apoi, fata ceea durăie găleata la cealaltă fată" (Papahagi, 1925: 321). - Din dura; cf. durăi (MDA).

durușeán, -ă, durușeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Durușa. 2. (Locuitor) din Durușa. - Din n. top. Durușa + suf. -ean.

durușeáncă, durușence, s.f. - Femeie originară din localitatea Durușa. Locuitoare din Durușa. - Din durușean + suf. -că.

durzắu, (durdzău), s.m. - (reg.; bot.) Jneapăn, pin, ienupăr (Pinus mugo Turra). Brad pitic: "Mamă, din prăguțu' tău / Crească-ți iarbă și durzău" (Brediceanu, 1957: 40). - Et. nec. (MDA). dustulí, vb. tranz. - v. tistuli ("a distila").

dúșcă, duște, s.f. - Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghițitură. - Din srb. za dušak "fără să respire", rus. duška "răgaz" (Cihac, Conev, cf. DER); din scr. dušak (gen. duška) (DEX, MDA).

dútcă, dutce, (dupcă), s.f. - Monedă veche de argint, de 10 și 20 de cruceri: "Na, mândră, ține-mi tașca, / Că am două dutce-n ea" (Bârlea, 1924, II: 295); "Taie o dutcuță de dzece creițari în patru" (Papahagi, 1925: 321). ■ (onom.) Dutca, nume de familie (10 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din ucr. dudok (Șăineanu, DEX, MDA).