Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera B

←Litera A

Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș de Dorin Ștef Litera B

Litera C→

bábă, babe, s.f. 1. Bunică. 2. Vră¬jitoare. 3. Băbătie. 4. Popică. ■ (onom.) Baba, nume de familie în jud. Maram. ■ (top.) Baba, sat aparținător de com. Coroieni (zona Lăpuș). ■ De-a baba oarba, joc de copii: jucătorii se așază în cerc; unul din copii este legat la ochi cu o eșarfă, ceilalți aleargă haotic, pentru a-l deruta; copilul prins va fi următorul legat la ochi. – Din vsl. (srb., ucr., pol.) baba (DER, MDA).

babilón, babiloane, s.n. Anarhie, haos; balamuc. – Din top. Babilon “capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2.640 a.Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru, în 538 a.Cr.” (Șăineanu, 1929).

babíță¹, babițe, s.f. Rață: “Mă dusei în pădurice, / Aflai ouă de babițe” (Papahagi, 1925: 301). – Din bg., srb. babica, dim. de la baba (DER, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. babéc (Bakos, 1982).

babíță², babițe, (babdiță), s.f. (med.) Diaree (de regulă, la sugari). – Din bg. babici (MDA).

baboántă, s.f. v. baboanță.

baboánță, baboanțe, (baboantă), s.f. Babă; bătrână arțăgoasă, su¬părăcioasă: “Trebuie s-o ieie crucea femeie văduvă și curată, nu fiece baboanță” (Bilțiu, 2001: 63). – Din babă, contaminat cu clonț, cloanță, cf. Baba-Cloanța.

babórniță, babornițe, s.f. (reg.) Babă urâtă și rea; cotoroanță: “...nu știu cum o scoteam la socoată cu babornița asta” (Bilțiu, 1999: 86). – Din babă + bahorniță (DLRM, DEX, MDA).

báci, baci, s.m. Mai-mare peste păcurari la stână (în zona Borșa-Moisei-Săcel); vătav (în alte regiuni din Maram. Istoric). ■ “Baciul este conducătorul stânei și personajul principal; cores¬punde cu baca la stânele din Ce¬ho¬slovacia și Polonia. (…) El are obligația de a supraveghea bunul mers al stânei, dacă oile sunt «bine purtate» la pășune și păcurarii nu le lasă «să zacă pe munte», ca să se îmbolnăvească” (Morariu, 1937: 184). ■ (onom.) Baciu, Băcilă, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XIV). – Cuv. autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu). ■ Cuv. rom. > srb. bač, blg. bač, baču, ceh. bača, pol. baca, ucr. bac, magh. bács “cioban” și bácsi “bade, nene” (Macrea, 1970).

badóc, s.n. v. badog.

badóg, badoage, (badoc), s.n. (reg.) 1. Tablă. 2. Vas de tinichea: “Da' o vinit la el oarice țâgan, cum sunt di-aiștia ce tomnesc badoace, ceva blide, oale, cratiți” (Bilțiu, 2007: 156). – Din magh. bádog “tinichea, tablă” (MDA).

badogár, badogari, (badocâș, badogâș), s.m. (reg.) Tinichigiu: “Să mai fac badogîși, covătari care-s mascați de țigani” (Bilțiu, 2009: 136). – Din badog + suf. -ar.

badogấș, s.m. v. badogar.

báer, s.n. v. baier (“ață, sfoară”).

bagắu, bagăuri, s.n. (reg.) 1. Tutun, tabac. 2. (în expr.) A ține bagău = a mesteca tutun: “Amândoi moșii fumau cu pipa și țineau bagău” (Memoria, 2004-bis: 1.283). ■ (onom.) Bagău (Bagoaie), poreclă în Dragomirești. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “scrum de tutun”. – Din magh. bagó “tutun de mestecat” (Cihac, Scriban, Șăineanu).

bagnét, bagneturi, (bainet), s.n. (reg.) Baionetă; cuțit soldățesc: “Nici călare, nici pe jos, / Fără cu bagnetu scos” (Bârlea, 1924: 284). – Var. a lui baionetă (MDA).

bagsáma, (basamă), adv. (pop.) Probabil; mi se pare (că): “Apoi el tăt s-o dus înainte cătră curtea zmăului că, bagsamă, unu era” (Bilțiu, 2007: 88). – Din expr. bag seamă, a băga de seamă “a da atenție (la ceva), a observa (ceva)”.

bái, baiuri, s.n. (reg.) Necaz, su¬părare: “Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor” (Papahagi, 1925: 197). ■ (med.) Baiul cel mare, baiul cel rău = epilepsie; beteșâg; îmbătăciune. Expr. atestată exclusiv în regiunea nordică. – Din magh. baj “necaz” (DER, DLRM, MDA).

báie, băi, s.f. 1. Exploatare minieră subterană; mină; ocnă. ■ (top.) Baia Mare, Baia-Sprie, Baia-Borșa, Băița, Băița de sub Codru, Băiuț, Strâmbu-Băiuț, Chiuzbaia (localități în jud. Ma¬ram.). ■ (top.) Baia Piticilor, galerie de mină situată pe Valea Chiuzbăii, pe un versant al Dealului Herja. 2. (înv.) Carieră de piatră (Borșa, Giulești); baie de piatră = pietrărie. ■ (top.) Baia de piatră, carieră și moară, în Borșa. 3. Peșteră. ■ (top.) Baia lui Schneider, peșteră situată pe versantul sudic al Dealului Popii (în Munții Maramu¬re¬șului). 4. Slatină (în Maram. din dreapta Tisei). 5. Stațiune balneară sezonieră, de interes local (în Maram. au funcționat, pe parcursul sec. XX, circa 28 de stabilimente balneare). – Lat. *bannea (= balnea “cameră de baie, baie publică”), cf. it. bagno, fr. bain, sp. baño, port. banho (DER, MDA). ■ Cuv. rom > magh. banya (DER).

báier, baiere, (baer, baior, bair), s.n. 1. Brâu, cureaua de la tașcă; legătură de desagi. 2. Ață, sfoară de legat cămașa ori sumanul la gât: “Pă baieru trăistii mele / Scrisu-i numele tău, lele” (Ștețco, 1990: 297). – Lat. bajulus, -um “purtător, hamal” (Philippide, CDDE, după DER; MDA).

bainét, s.n. v. bagnet (“baionetă”).

báior, s.n. v. baier.

baiușág, baiușaguri, (băiușag), s.n. (reg.) Necaz, nenorocire. – Din bai “necaz” + suf. -șag.

bajocorí, bajocoresc, v.t. (dial.) 1. A face pe cineva de rușine. 2. A umili. – Din batjocură (DLRM, MDA).

bajócură, bajocuri, s.f. (dial.) 1. Batjocură. 2. (în expr.) În bajocură = a) în bătaie de joc; b) în glumă. – Refăcut din batjocuri, pl. lui batjoc (DER, MDA).

bal, adj. v. băl (“alb”).

baláce, s.f. Clopoțel de pădure, iarba-limbii (Streptopus amplexifolius). – Et. nec.

báligă, baligi, balige, (balega), s.f. 1. Excremente de animale mari. 2. Pete maronii care ies pe fața unor femei gravide. 3. (fig.) Om moale. – Cuv. autohton, cf. alb. baigë, bagë, bagëlë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu); forma străromână era *ballega, posibil i.-e. *bhel-no +gua (Russu, 1971: 136); cf. srb. balega, alb. baigë (MDA). ■ Cuv. rom. > srb. balegá, ucr. balyga, belega (Scriban).

bálmoș, balmoșuri, (balmoj, balmuș), s.n. (reg.) Preparat culinar din caș fiert în lapte dulce, în amestec cu făină de mălai. ■ (top.) Dealul Bal¬moșului, deal în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 78); Lunca Balmoșului, cătun contopit cu Vișeul de Sus; stâne în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 112). ■ (onom.) Balmoș, nume de familie în jud. Maram. – Creație expresivă (Iordan); posibil să fi suferit influența lui valma, valmeș “amestecat, bălmăjit”, din sl. valŭmŭ “amestecat” (DER). ■ Cuv. rom. > magh. bálmos (Bakos, 1982).

bálmuș, s.n. v. balmoș.

báloșă, baloșe, adj. f. (reg.) (Capră) de culoare albă. – Cf. bălușă “capră bălană” (MDA).

baltág, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. 1. Secure mică: “Bâltagu-i pruncu săcurii” (ALRRM, 1973; h. 745). 2. (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: “Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). ■ “Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bă¬nățeanu, 1969: 205). ■ (onom.) Baltag, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. baltak “topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

balț, balțuri, s.n. 1. Laț, ochi, nod. 2. Năframă de mireasă; voal; ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie: “Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru” (Șteț¬co, 1990: 27). – Lat. balteus “centură, curea, bici” (CDDE, MDA).

banát, banaturi, (bănat), s.n. (reg.) Necaz, supărare, mâhnire: “Să n-am prunc de legănat / Mi-aș trăi tot cu bănat” (Calendar, 1980: 17). – Din magh. bánat “tristețe, mâhnire” (MDA).

bancútă, bancute, (băncută, băn¬cuță), s.f. (înv.) Monedă de 50 de bani; odinioară (în Trans.), monedă de 20 de creițari (DER): “Câte paie pă casă, / Atâtea bancute pă masă” (Bilțiu, 1996: 338). – Din germ. Banknote (MDA).

bándă, bande, s.f. 1. Formație de ceterași, taraf: “Cu trei-patru ceteraș, / Cu băndzâle din oraș” (Papahagi, 1925: 229). 2. Fanfară, orchestră militară. 3. Ceată de răufăcători. – Din germ. Bande “bandă, ceată; orchestră”, fr. bande, it. banda “bandă, grup; fanfară” (DEX, MDA).

banderíu, banderii, s.n. (arh.) Steag: “Era basa organisărei militare a Un¬gariei în acești secoli: fiește care prelat, magnat și municipiu era datoriu se easă cu banderiul seu, la care s-au alăturat și nobilii cei cu mai puțin de 50 de ostași călări” (Mihaly, 1900: 168; dipl. 73, la note); “Urmând banderiul voievodului Balc s-au resculat în contra regelui Sigismund…” (Idem). – Moștenit din lat. banderium (MDA); cf. banderie “ceată de oameni înarmați care însoțeau un nobil feudal în luptă”.

bandúră, bandure, (băndură), s.f. (reg.) 1. Năframă, bandaj; cârpă: “Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură” (Bârlea, 1924, II: 380). 2. Prosop din cânepă, de șters pe mâini. – Din germ. (Ver)band “baieră, bantă, betelie” (Țurcanu, 2005) + suf. -ură.

barabói, baraboi, s.m. (reg.) Cartof (Solanum tuberosum); picioică, co¬rom¬pei, cloșcă. – Din magh. baraboly “plantă”, ucr. barabolja “cartof”, bg. baraboj “cartof”, toate de la numele provinciei germane Brandenburg, regiune de unde se importau cartofi în cantități mari (Scriban, DER, DEX).

barabór, barabori, s.m. (reg.; înv.) Lucrător la pădure, muncitor forestier; țapinar: “Săracii baraborii, / Cân’ s-adună doi și tri / Iuti să pun și-ș beu banii” (Ștețco, 1990: 232). – Origine incertă, cf. rad. i.-e. *bharu- “brad, copac, pădure” (v. Pokorny, IEW, 109).

barbíl, s.m. v. borbil (“bărbier”).

bárbor, barbori, s.m. (arh.) Brăz¬darul plugului. ■ Exclusiv în loc. Moisei; în restul regiunii se folosește expr. seru' plugului (ALRRM, 1973: 843). – Var. a lui barbur “partea de jos a lamei”.

barc, s.n. v. bărc (“desiș”).

bárdă, barde, bărzi, s.f. 1. Movila sau gruiul pe care se poziționează hăitașul atunci când dirijează vânatul (uneori în formă dim.). 2. Hăitaș așezat pe o movilă, cu scopul dirijării vânatului către țiitori: “Du-te de bardă pa bardica ačaie” (Idem). 3. Secure cu tăiș lat. ■ (top.) Bardău (1.850 m), munte cu vârful rotunjit, situat pe hotarul dintre Vișeul de Sus și Poienile de sub Munte. ■ (onom.) Barda, Bârda, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bard (Scriban, Șăineanu, DER).

bárem, adv. Măcar, cel puțin; batăr: “...că ea mai bine se omoară, dacă nici acum barem nu-i face pe voie” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 64). – Din tc. barim (DER); din bg., srb. barem (MDA).

bárnă, adj., s.m.f. (reg.) (ref. la vaci) Oacheșă, negricioasă: “Rage Barna-ntre hotară / Șî n-aude-a noua țară?” (Papahagi, 1925: 301). ■ (onom.) Barna, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. barna “brunet” (MDA).

barșón, barșoane, s.n. (reg.) 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de măr¬gele (în Maram., Oaș, Lăpuș): “Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria, 2001: 81). ■ “În tot Mara¬mureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu, 1965: 124). ■ Explicația devierii de la sensul primar (catifea), la sensul secundar (zgărdan): “La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi” (Mirescu, 2006: 149). Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea. Cu timpul, cuvântul barșon a devenit sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony “catifea” (DLRM, MDA).

barșoní, barșonesc, v.t.r. (reg.) 1. A (se) îmbrăca cu haine confecționate din catifea, purpură. 2. A oferi cuiva zgăr¬dane cu panglici din catifea: “Mân¬drulucu meu Ion, / Da' mă poartă cu barșon. / Batăr cât m-ar barșoni / Eu nevastă nu i-oi fi” (Bârlea, 1924, I: 250). – Din barșon “catifea”.

barșonít, -ă, barșoniți, -te, adj. (reg.) Îmbrăcat în purpură. – Din barșoni.

bártă, barte, s.f. (reg.) Tivitura de sus a izmenelor, cioarecilor sau rochiei [fustei], prin care trece cureaua: “Când lega oarece bărbat, zâce că trebe să iei brăcinariu de la un om mort și să i-l pui în barta gatiilor la cine vrei să îl leji” (Bilțiu, 2001: 111). – Din germ. Borten “bordură, tresă” (MDA).

bárță, barțe, s.f. (reg.) Adeverință, dovadă, act oficial: “Poți cosî pă unde-i vre, / Numai barță de-i avé” (Lenghel, 1985: 593). ■ “Act eliberat de Consiliul Popular pomicultorilor pentru a-și putea fierbe țuica” (D. Pop, 1970). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “chitanță”. – Et. nec. (MDA).

bárză, berze, s.f., adj. (Oaie) albă, cu trăsuri negre pe la ochi sau jumătate albă, jumătate neagră. ■ (onom.) Bărz, Bârz, Bârzan, Bârzea, Bârzoi(u), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. barth, bardhi, bardhë “alb” < i.-e. *bhereg- “a străluci, alb” (Russu, 1970:138). ■ Cuv. rom. > ucr. barza “oaie cu pieptul alb” (Candrea, Rosetti, după DER).

basáma, adv. v. bagsamă.

basórcă, s.f. (reg.) Vrăjitoare. ■ De-a basorca = numele unui joc de copii (Maram. din dreapta Tisei). – Formă refăcută din bosorcău “vrăjitor”.

bátăr, (batâr), adv. (reg.) Măcar, chiar, cu toate că, cel puțin; barem: “Supărare, du-te-acasă, / Batăr aicea mă lasă” (Bilțiu, 2006: 59). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. batâr “măcar”. – Din magh. bátor “deși” (DLRM, DEX, MDA).

bátâr, adv. v. batăr.

bátcă, batce, s.f. 1. Nicovală mică de fier pe care se bate coasa; ileu. 2. Bucată de fier lată și încovoiată ce servește la închiderea porții; zăvor; vârtej, rigli. – Din ucr. babka (refăcut după bate) (DLRM).

báte, bat, v.t. 1. A lătra. 2. A îm¬pușca, a trage cu artileria grea (Maram. din dreapta Tisei): “Bătea tunu' acolo”. – Lat. batt(u)ere (DEX, MDA).

batóză, batoze, s.f. 1. Mașină agricolă pentru treierat cereale; treierătoare, mașină de îmblătit: “…ne-am dus pe altă cărare și am ieșit la batoză” (Bilțiu, 1999: 187). ■ (top.) La Batoză, fânațe în loc. Valea Stejarului. 2. (arg.) Femeie grasă. – Din fr. batteuse “bătătoare; mașină de treierat” (DER, MDA).

batúl, -ă, batuli, -e, adj., s.n. Soi de măr nobil (Malus pumila): “În anii de recoltă bună [din Maram.] se exportă 200-300 de vagoane de mere de soiuri nobile (Ionatan, Batul etc.) în Ce¬hoslovacia, Ungaria, Germania, Siria și Palestina” (Dermer, Marin, 1935: 87; v. și Borza, 1968: 105). – Et. nec.

bazacónie, bazaconii, s.f. 1. Ciudățenie. 2. Poznă. 3. Prostie: “Du-te-n beciznicie și nu tot vorbi bazaconii, că tu prea multe știi” (Bilțiu, 1999 : 192). – Din vsl. bezǔ-zakonije “nedreptate” (DER, DLRM).

băbán, s.m.f., adj. v. băbean.

băbáș, s.m.f., adj. v. băbean.

băbălắu, băbălăi, s.m. (reg.) Bărbat cu comportament femeiesc. – Din babă + suf. -ălău (DLRM, MDA).

băbătíe, băbătii, s.f. 1. Element din sistemul de evacuare a fumului provenit de la cuptor, construit din bârne de lemn, lipite cu lut, în formă piramidală; este amplasat în tindă, la nivelul pla¬fonului, cu rolul de a aduna și a răci fumul ce se ridică de la hornul vetrei; babă, băbuie, băbâcă. 2. Parascântei la casele țărănești vechi, situat în pod: “Mai demult, o avut așé băbâcă-n pod, ca un cuptor din lespez’ de piatră, și acolo îl puné p’on șir de drod” (Bilțiu, 2001: 280). – Din babă + suf. -ătie (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. babatyi; bobotyi (Bakos, 1982).

băbeán, -ă, băbeni, -e, (băban, băbaș), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Baba. 2. (Locuitor) din Baba. ■ (onom.) Băban, Băbaș, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Baba + suf. -ean.

băbeáncă, băbence, s.f. Femeie originară din localitatea Baba. Lo¬cuitoare din Baba. – Din băbean + suf. -că.

băbéște, adv. 1. Ca babele. 2. (în expr.) A explica băbește = pe înțelesul tuturor, în limbaj simplu. – Din babă + suf. -ește.

băbițất, -ă, băbițâți, -te, (băbdițat), adj. (reg.) Descântat contra diareei. – Din babița.

băboní, v.t. v. boboni (“a fermeca”).

băcíe, băcii, s.f. Stână, cu sensul restrictiv de “locație în care se prepară lactatele”. (Maram.). – Din baci + suf. -ie (MDA).

băcít, s.n. Meșteșugul prelucrării laptelui. – Din băci.

băcuiéț, băcuiețe, (băcueț), s.n. (reg.) 1. Sac mic, desagă: “Vara o sapi cu hârlețu, / Toamna-o cari cu băcuiețu” (Papahagi, 1925: 228). 2. (fig.) Mic de statură, pitic: “Stau feciorii să să bată / De la-un băcuieț de fată” (Papahagi, 1925: 219). – Contaminare dintre magh. bacó și săcuieț (MDA).

băiéș, băieși, s.m. 1. Lucrător în mină; miner: “... acolo îs tare mulți băieși care scot aurul din munți...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 229). 2. Băi¬mărean: “Pintea (...) moarte împrăștie-mprejur. Zeci și sute de băieși, jandari și cotune mor” (Idem, p. 227). ■ (onom.) Băieș(u), nume de familie în jud. Maram. – Din baie “mină” + suf. -aș (DLRM, MDA).

băimăreán, -ă, băimăreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Baia Mare. 2. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. – Din n. top. Baia Mare + suf. -ean.

băimăreáncă, băimărence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Baia Mare. Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Din băimărean + suf. -că.

băisprián, -ă, băisprieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Baia-Sprie. 2. (Locuitor) din Baia-Sprie. – Din n. top. Baia-Sprie + suf. -ean.

băispriáncă, băisprience, s.f. Fe¬meie originară din loc. Baia-Sprie. Locuitoare din Baia-Sprie. – Din băisprian + suf. -că.

băițán, -ă, băițeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Băița. 2. (Locuitor) din Băița. ■ (onom.) Băițan, nume de familie în jud. Maram. ■ În Maram. sunt două localități cu numele Băița: Băița (Băii) și Băița de sub Codru. – Din n. top. Băița + suf. -ean (> -an).

băițáncă, băițence, s.f. Femeie originară din loc. Băița. Locuitoare din Băița. – Din băițean + suf. -că.

băiúț, băiuțuri, s.n. (reg.) Necaz, supărare. – Din bai + suf. -uț.

băiuțeán, -ă, băiuțeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Băiuț. 2. (Locuitor) din Băiuț. – Din n. top. Băiuț + suf. -ean.

băiuțeáncă, băiuțence, s.f. Femeie originară din localitatea Băiuț. Lo¬cuitoare din Băiuț. – Din băiuțean + suf. -că.

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. (înv.) 1. Alb. ■ (Oaie) cu lâna de culoare albă; alb curat. 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: “Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea, 1924, I: 310). ■ (top.) Valea lui Băl, în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în râul Iza, la Săliștea de Sus. – Din sl. bĕlŭ “alb” (DER, MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel “strălucitor, alb” (v. Pokorny, IEW, 118).

bălái, -aie, bălai, -aie, adj. (ref. la animale) Cu părul sau lâna albă sau alb-gălbui: “Cu oile bălăiele” (Lenghel, 1985: 217). ■ (onom.) Bălai(u), nume de familie în jud. Maram.; Bălaia, nume dat vacilor albe. – Din băl “alb” + suf. -ai (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. baláj (Bakos, 1982).

bălălắu, s.m. v. bălău².

bălắu¹, bălăi, s.m., adj. (reg.) (Bărbat) blond; albineț. ■ Termenul e specific pentru nordul Crișanei. – Din băl “blond” + suf. -ău.

bălắu², bălăi, (bălălău), s.m. (reg.) Cel care umblă aiurea, teleleu. ■ (onom.) Bălălău, poreclă. – Posibil der. din bălălău.

bălós, -oasă, băloși, -oase, adj. Plin de bale, cu bale. – Din bale + suf. -os (DER, MDA).

băltág, s.n. v. baltag.

bălțát, -ă, bălțați, -te, adj. (despre animale) Cu părul sau cu penele de diferite culori. ■ (onom.) Bălțat, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Lat. balteatus “încins, încununat” (DER, MDA); din (îm)bălța (Mihăilă, 1974). ■ Cuv. rom. > ucr. balec “pestriț” (Candrea) și magh. belc (Bakos, 1982).

bănát, s.n. v. banat.

băncădít, -ă, băncădiți, -te, adj. (reg.) Amărât, supărat, abătut. – Din magh. bánkodó “supărat” (MDA).

băncútă, s.f. v. bancută (“monedă”).

băndúră, s.f. v. bandură.

băníță, bănițe, s.f. (reg.) Plantă perenă cu flori roșii, dispuse în rozetă și frunze verzi (Bellis perennis): “Băníță, băníță, / Fată fecioriță” (Bilțiu, 2015: 93). ■ (med. pop.) Se folosește sub formă de infuzii, tincturi, contra migrenelor, dar și pentru cicatrizarea rănilor. – Cf. bănuț.

băntălí, v.t.r. v. băntălui.

băntăluí, băntăluiesc, (băntăli), v.t.r. (reg.) A lovi, a atinge, a vătăma: “[Mătrăguna] o pune lângă on pom, să nu o poată nime s-o băntăluia” (Bilțiu, 2001: 231). – Cf. magh. bántalom “vătămare; afecțiune” (MDA).

băntăluít, -ă, băntăluiți, -te, adj. (reg.) Lovit, vătămat. – Din băntălui.

bănuí, bănuiesc, v.t.r. (reg.) 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta; îmi bănuiesc = îmi pare rău: “Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman, 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni “a regreta” (DEX, MDA).

bănuít, -ă, bănuiți, -te, adj. (reg.) Supărat, necăjit. – Din bănui.

bărbănóc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n.m. Plantă ierboasă, perenă, că¬țărătoare, cu flori albastre sau violete; saschiu (Vinca minor): “Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc”. ■ (top.) Bărbânoc, fânațe în Băiuț și Strâmbu-Băiuț. – Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinokŭ, cf. ucr., rus. barvinok (DER).

bărbânóc, s.m.n. v. bărbănoc.

bărbấnță, bărbânțe, (berbință), s.f. (reg.) Vas de lemn, confecționat din doage, legate cu două arcuri de fier, utilizat la păstrarea brânzei în timpul iernii; putină: “Până țăsă-un cot de pânză / Mânc-o bărbânță de brânză” (Ștețco, 1990: 221). ■ “Cașul se sfăr¬mițează și să sară. Se frământă bine, apoi se așază în bărbânță. Brânza care este menită să rămână pe iarnă trebuie ermetic înfundată în bărbânță; în scopul acesta se pune pe deasupra brânzei un strat de lut, iar pe deasupra, fundul de lemn” (Bârlea, 1924, II: 646). ■ (onom.) Bârbință, poreclă în Bârsana. – Cf. magh. berbence, börbönce “butoiaș” (MDA, DEX).

bărbânțát, -ă, bărbânțați, -te, adj. (reg.) Mare, bombat, gras; “bob de grâu mare”; bobat, mășcat. – Din bărbânță.

bărc, bărcuri, (berc, barc), s.n. (reg.) 1. Smârc, desiș, tufiș. 2. Pădurice. 3. Luncă plină cu bălți, mlaștini și ape curgătoare. 4. Teren umed. ■ (top.) Barc, pădure, tufișuri în Vima Mare (Vișovan, 2008: 19). – Din magh. berek “pădurice pe malul unei ape” (Scriban, MDA).

bắrcă, (bercă, bârcă), adj., s.f. (reg.) (Oaie) cu lâna creață și măruntă: “Să-mi cumpere bârcă neagră, / Să-mi cos o chemeșă neagră” (Bilțiu, 1990: 191). ■ (onom.) Bărcan, nume de familie, provenit dintr-un supranume sau poreclă, cu sensul inițial de “(om cu păr) creț”. – Probabil din v. germ. brecha, prin intermediul unui cuv. sl. (DER); cf. srb. birka “oaie cu lâna creață” (Cihac, după DER).

bărcăríe, bărcării, s.f. (reg.) Staul în care se adăpostesc oile bărcace. ■ (top.) Bărcărie “adăpost pentru oi în câmp”, top. în Odești (Odobescu, 1973). – Din bârcă + suf. -ărie (MDA).

bărcuí, bărcuiesc, v.t. A capta roiurile de albine sălbatice în știubeie. ■ Practică atestată în Maram. până la mijlocul sec. XX. – Din bârc “lemn mic de prins albine” (MDA).

bărdáș, bărdași, s.m. (reg.; înv.) Tâmplar, dulgher; cioplitor în lemn: “Vezi, dacă-s un biet bărdaș, / N-am avut loc în oraș” (Papahagi, 1925: 341). – Din bardă + suf. -aș (DEX, DLRM, MDA).

bărdălí, bărdălesc, v.t. A ciopli cu barda: “Cu barda să bărdălească, / Cu securea să cioplească” (Bilțiu, 1996: 323). – Din bardă.

bărdălít, -ă, bărdăliți, -te, adj. Cioplit. – Din bărdăli.

bărdălúță, bărdăluțe, s.f. Ghem mic de cânepă pe care fetele îl aprindeau în șezători, în practicile magice de chemat feciorii. – Din bardă “movilă, ridicătură” + suf. -uță.

bărnáci, bărnace, (bărnuț), adj. (reg.) (despre culoarea feței sau a părului) Negricios, oacheș, brunet: “Vai de mine, bine-mi place / Mândruța care-i bărnace” (Ștețco, 1990: 304). ■ (onom.) Bărnuț(iu), nume de familie în jud. Maram.; Bărnuța, nume de vacă. – Din magh. barnás “brunet” (DER, DLRM, MDA).

bărnăríe, s.f. v. bârnărie.

bărnúț, adj. v. bărnaci.

băsádă, băsade, băsazi, (besadă), s.f. (reg.; înv.) Vorbă, cuvânt; con¬ver¬sație, taifas: “Dar feciorii și fetele mari, care-au umblat prin lume, nu prea credeau besezile aiestea” (Bilțiu-Dăn¬cuș, 2005: 142). – Din sl. besěda (Den¬susianu, MDA); cf. magh. beszéd (DER).

băsădí, băsădesc, (băsădui), v.i. (reg.) A vorbi, a sta de vorbă; a sta la taifas. – Din vsl. besǐedovati (Scriban, MDA).

băsăduí, v.i. v. băsădi.

băseșteán, -ă, băseșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Băsești. 2. (Locuitor) din Băsești. – Din n. top. Băsești + suf. -ean.

băseșteáncă, băseștence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Băsești. Locuitoare din Băsești. – Din băseștean + suf. -că.

bășcălí, bășcălesc, v.t. A mustra, a dojeni. – Et. nec. (MDA).

bășcălít, -ă, bășcăliți, -te, adj. Mustrat, dojenit. – Din bășcăli.

bășcălíe, bășcălii, s.f. 1. Batjocură. 2. Râs. 3. (în expr.) A face bășcălie de cineva = a-și bate joc de cineva. – Et. nec. (DEX, MDA).

bătáie, bătăi, s.f. Război, bătălie: “Când o fost odată, împăratul o vinit di la război, că s-o fost gătată bătaia” (Bilțiu, 2007: 125). – Lat. battalia, der. regr. de la battualia (CDDE, DLRM).

bătăcí, bătăcesc, v.t.r. A bătuci, a bătători, a bate. - Din bătuci.

bătăcít, -ă, bătăciți, -te, adj. Bătătorit. – Din bătăci.

bătălắu, bătălaie, bătălăi, s.n.m. (reg.) 1. Băț prevăzut cu un mănunchi de nuiele la un capăt, pentru bătut laptele prins (Strâmtura). 2. Instrument din lemn utilizat la bucătărie pentru a pisa usturoiul sau cartofii. – Din bate + suf. -ălău (DLRM, MDA).

bătătúră, bătături, s.f. 1. Ogradă, curte. 2. Firele rezultate din pieptănarea cânepii sau inului; băteală. – Lat. battitura (Șăineanu, DEX); din bate + suf. -ătură (Scriban, MDA).

bătcăúță, bătcăuțe, s.f. Nicovală mică. – Din batcă + suf. -uță.

bătrấn, -ă, bătrâni, -e, adj., s.m. (înv.) Vechi: “Unu s-o urcat pă claie și-o giucat acolo și unu-o giucat la fereastră, la casa ceie bătrână” (Bilțiu, 2007: 289); “Frumușaua; așe s-o numit satu bătrân” (Idem). – Moștenit din lat. betranus (= veteranus) (MDA).

bățós, -oasă, bățoși, -oase, adj. 1. Drept, țeapăn, rigid. 2. Arogant, în¬gâmfat, înfumurat. – Din băț + suf. -os (MDA).

băuláș, băulașuri, s.n. (reg.) 1. Beție, băută. 2. Petrecere a feciorilor cu muzică, joc, băutură și mâncare: “Feciorii fac un fel de băulaș. Să strânjeu mai mulți și petreceu cu ceteră” (Bilțiu, 2009: 70). – Cf. băută.

bấhă, bâhe, (bâh), s.f. (reg.) 1. Presimțire, vâlfă: “Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți” (Faiciuc, 1998). 2. Poftă, chef: “I vine bâhă de dus” (Faiciuc, 1998). 3. Maladie, boală, criză. 4. Apucătură, snagă, nărav: “Și când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…” (Bilțiu, 1999: 302). – Din bg. bŭhŭ (Scriban, MDA).

bâhní, bâhnesc, v.t. (reg.) A lătra, a avertiza: “Câne negru nu bâhnea', / Fata albă cosâță galbenă nu-mplătea'“ (Papahagi, 1925: 285). – Et. nec. (MDA).

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: “Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni “a tulbura, a rătăci” (MDA).

bấlă, s.f. v. bâlie.

bấlc, bâlcuri, s.n. (reg.) Băltoacă, mocirlă, mlaștină. ■ (onom.) Bâlc(u), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

bấlci, bâlciuri, s.n. Târg, iarmaroc. – Din magh. bolcsú, búlcsú “hram” (Scri¬ban, DER); sensul vechi a fost de “praznic bisericesc”.

bâlie, bâlii, (bâlă), s.f. (reg.) 1. Tulpina porumbului; turjan, jmetelin, tuleie: “Iarna țineam vitele cu fân și bâlii” (Grai. rom., 2000). 2. Tulpina florii-soarelui. 3. Lujer de bostan. 4. Vrej de castraveți; ziță. ■ În Dragomirești, s-a semnalat var. (rară) bâlă (v. Faiciuc, 2008: 750). – Din ucr. balija (DER, MDA).

bâlióară, bâlioare, s.f. (reg.) Tulpina porumbului. – Din bâlie + suf. -oară.

bâltág, s.n. v. baltag.

bânái, bânaie, s.n. Teren steril, neproductiv. – Et. nec. (MDA).

bândigắu, bândigauă, bândigaie, (bârdâgău), s.n. (reg.) Maț, intestin: “Iute lovește calul, îi scoate bârdâgauăle” (Bilțiu, 1990: 430). – Cf. bârdan “pântece”.

bâr, interj. Cuvânt cu care se îndeamnă oile. – Cuv. autohton (Phi¬lippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu); ono¬matopee (DER, MDA).

bârâí, bârâi, v.i. (reg.) A face zgomot scuturând un obiect: “Bârâiam sâta ș-o dam printre picioare” (Bilțiu, 2009: 201). – Din bâr + suf. -îi.

bấrcă, s.f. v. bărcă.

bârdâgắu, s.n. v. bândigău (“maț, intestin”).

bârdâhán, s.n. v. bârdihan (“burtă”).

bârdihán, bârdihanuri, (burdihan, bârdâhan), s.n. (reg.) Burtă, pântece; v. burduh. – Var. a lui burduhan.

bârdihós, -oasă, bârdihoși, -oase, adj. (reg.) Cu burta mare; grăsan. – Var. a lui bârdihănos.

bârgăuán, -ă, bârgăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bârgău. 2. (Locuitor) din Bârgău. ■ (onom.) Bârgăuan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Bârgău + suf. -an.

bârgăuáncă, bârgăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Bârgău. Locuitoare din Bârgău. – Din bârgăuan + suf. -că.

bârghínă, bârghine, s.f. (reg.) Bârnă orizontală care se pune peste furcile colibei. – Posibil var. a lui vârghină “capătul bârnei care iese din zid”.

bârnăríe, bârnării, (bărnărie), s.f. Mulțime de bârne. ■ (top.) Bărnării, teren cu fânațe înconjurat de păduri (Mihali, 2015). – Din bârnă “buștean” + suf. -ărie (MDA).

bârsán, -ă, bârsane, adj. (Oaie) cu lâna lungă și aspră; țurcan. ■ (top.) Bârsana, localitate pe Valea Izei (a.d. 1326). ■ (onom.) Bârsan, nume de familie frecvent în zona Bârsana. (Sec. XV). – Din n. top. Bârsa (= Țara Bârsei), cu suf. -(e)an (Iordan, 1983).

bârsáncă, s.f. v. bârsăneancă.

bấrsă, bârse, s.f. Element din com¬punerea plugului de lemn; bucata de fier care leagă cureaua și brăzdarul de grindei: “Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu și bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă” (Țiplea, 1906: 493). – Cf. alb. vërz “răzuitoare de lemn, rindea” (Scriban, MDA); cf. alb. vercë (Frățilă).

bârsăneán, -ă, bârsăneni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bârsana. 2. (Locuitor) din Bârsana. – Din n. top. Bârsana + suf. -ean.

bârsăneáncă, bârsănence, (bârsan¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Bârsana. Locuitoare din Bârsana. – Din bârsănean + suf. -că.

bâț, bâțuri, s.n. (reg.) Băț de chibrit; șălitră, măcăuță, moșâni: “Vro patru inși cu greu ridicau câte-o grindă, da popa numa singur așa le sălta, ca și bâțurile...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 161). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “băț”. – Et. nec. bâțăluí, v.r. v. bâțâi.

bâțâí, bâțâi, (bâțăi, bâțălui), v.r. A se agita, a se foi. – Din bâț + suf. -âi (DEX, MDA).

bâțâít, -ă, bâțâiți, -te, adj. Agitat, neliniștit. – Din bâțâi.

bấză, bâze, s.f. Joc de copii. ■ De-a bâza = de-a friptelea: unul dintre copii se astupă cu o mână la ochi și pe celalată o ține la spate; trebuie să ghi¬cească cine îl atinge. – Din bâz + suf. -ă (DEX, MDA).

bâzâí, bâzâiesc, v.t.i. 1. (despre insecte) A zumzăi. 2. A sâcâi, a cicăli, a stârni (pe cineva). 3. A plânge, a face gălăgie. – Din bâz “cuvânt care imită sunetul produs de insecte în zbor” (MDA).

bâzâít, bâzâituri, (bâzăit), s.n. Zumzet. – Din bâzâi.

bâzdărí, bâzdăresc, v.i. (reg.) 1. (ref. la animalele înțepate de viespi) A fugi, a alerga; a bozălui. 2. (în expr.) Bâz¬dăresc vitele = fuga vitelor pricinuită de insecte; “Cân’ fug marhăle de înfo¬căciune, de căldură, apoi aceea îi că bozălea” (Papahagi, 1925). (Trans., Maram.). – Din rus. bzdryt (DER, MDA).

bécheș, s.m. (reg.) 1. Cojoc din dimie. 2. Cojocar. ■ (onom.) Becheș, Bechiș, nume de familie în jud. Maram. ■ Termen frecvent în zona Banatului. – Din magh. bekes (Scriban).

béci, beciuri, s.n. Carceră, arest, închisoare. ■ (top.) Beci, numele ca¬pitalei Austriei, Viena: “Hai, mândră, să mă petreci, / Numai până acolo-n Beci” (Bârlea, 1924: 101). ■ (onom.) Beci, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. (cuman.) beč “loc întărit, fortificat” (Șăineanu, Pușcariu, Frățilă); cuvânt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei (DER).

becísnic, -ă, becisnici, -e, (beciznic), adj. Necinstit, nelegiuit: “Cânepa, fiind considerată becisnică (aducătoare de nenorociri), nu se lucra cu ea vinerea” (Faiciuc, 2008: 280). – Din sl. bečistíníkú “nemilos” (DLRM, DEX); din vsl. bezŭčistĭnikŭ, slavon. be(zŭ)¬čis¬tĭnikŭ (DELR).

becisnicíe, becisnicii, (beciznicie), s.f. Starea omului becisnic; ticăloșie: “Du-te-n beciznicie și nu tot vorbi bazaconii, că tu pre multe știi” (Bilțiu, 1999: 192). – Din becisnic + suf. -ie.

bédă, bede, s.f. 1. Nevoie, necaz, pacoste. 2. Drac. 3. Om isteț. – Din ucr. bidá “necaz, nevoie” (Frățilă, 2000: 22).

bedeárcă, s.f. (reg.) 1. Vas de lemn (cu capacitatea de o cupă), întrebuințat la stână. 2. Covată de lemn găurită, în care se pune chiagul de strecurat. – Din ucr. breda (MDA).

bel, adj. v. băl (“alb”).

belcéu, s.n. v. belteu.

belciúg, belciuguri, s.n. Inel de metal, verigă. – Din sl. belŭčugu, cf. rus. belčug (Scriban, DER, DEX).

belciugát, -ă, belciugați, -te, adj. 1. Îndoit, încovoiat. ■ (Oaie) “cu coarnele cârligate așa de tare, încât i se bagă în ochi” (Precup, 1926: 24). 2. Creț. – Din belciuga “a încovoia”.

béleș, beleșuri, (berleș), s.n. (reg.; înv.) 1. Căptușeală: “Și-o zâs să-l pui [condeiu de gâscă] în berleșu di la cheptari, să nu să leje de mine nimica” (Bilțiu, 2001: 308). 2. Scânduri cu care se căptușesc pereții colibei: “Se pun scândurile una lângă alta, iar la fiecare încheietură beleș, altă scândură, să nu ploaie” (AER, 2010: 91). – Din magh. bélés “căptușeală”.

bélfer, belferi, (belfăr), s.m. (fam.) Persoană care trăiește în lux. – Din idiș Belfer (= germ. Beihelfer “asistent”) (Scriban, DER, MDA); sensul inițial a fost de “profesor de școală iudaică”.

belí, belesc, v.t. 1. A jupui: “Pă lume cât am trăit / Multe oi eu am belit” (Farcaș, 2009). 2. A curăța coaja, scoarța. 3. A deschide ochii mari. 4. (fig.) A jefui. – Din sl. běliti “a albi” (Șăineanu, MDA), de unde: a face lemnul alb, adică a-l decoji (Scriban).

belít, -ă, beliți, -te, adj. Jupuit, curățat. – Din beli.

bélniță, belnițe, s.f. Pește mic, cu solzi argintii; albișoară (Alburnus alburnus). – Et. nec. (MDA).

beltéu, beltee, belteauă, (belceu), s.n. (reg.) Leagăn: “Vut-o bate Dumnezău / Tălpile de la belteu, / Lemnu' din leagănu meu” (D. Pop, 1978: 84). – Din magh. bölcsö “leagăn”.

bendéu, bendeauă, (bindeu), s.n. (reg.) Stomac, burtă. – Din magh. bendö “burtă, pântece”.

bénga, s.m., art. (reg.) Drac, diavol. ■ (onom.) Benga, nume de familie în jud. Maram. – Din țig. beng, benga “drac” (DER, DEX, MDA).

berbeșteán, -ă, berbeșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Berbești. 2. (Locuitor) din Berbești. ■ (onom.) Berbeștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Berbești + suf. -ean.

berbeșteáncă, berbeștence, s.f. Fe¬meie originară din loc. Berbești. Locuitoare din Berbești. – Din berbeștean + suf. -că.

berbínță, s.f. v. bărbânță (“putină”).

berc, s.n. v. bărc (“desiș”).

bércă, s.f. v. bărcă (“oaie cu lâna creață”).

berchezăuán, -ă, berchezăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Berchezoaia. 2. (Locuitor) din Berchezoaia. – Din n. top. *Berchezău + suf. -an.

berchezăuáncă, berchezăuance, s.f. Femeie originară din loc. Ber¬chezoaia. Locuitoare din Berchezoaia. – Din berchezăuan + suf. -că.

berchezeán, -ă, berchezeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Berchez. 2. (Locuitor) din Berchez. – Din n. top. Berchez + suf. -ean.

berchezeáncă, berchezence, s.f. Femeie originară din localitatea Ber¬chez. Locuitoare din Berchez. – Din berchezean + suf. -că.

bérci, berci, s.m. (reg.) Crainic, vestitor; crâncău. ■ (onom.) Berci(u), nume de familie frecvent în zona Mara-Cosău, Budești, Călinești; Berca, po¬reclă (pentru femei) în Mara. – Din srb. birič (MDA).

bérdă, berde, s.f. (reg.) 1. Prăpastie, râpă mare; corhă, beucă. (Maram.). 2. Coastă de deal râpoasă. ■ (top.) Berdu, lac de acumulare, cu rol de tampon, situat în aval de barajul de la Strâmtori-Firiza (la nord de Baia Mare). ■ (onom.) Berdea, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. berdo “spată”, care în graiurile ucrainene din Carpați are și sensul de “munte stâncos, stâncă” (Fră¬țilă).

berințeán, -ă, berințeni, -e, (be¬rințan), s.m.f., adj. 1. Persoană ori¬ginară din localitatea Berința. 2. (Locuitor) din Berința. ■ (onom.) Be¬rințan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Berința + suf. -ean.

berințeáncă, berințence, s.f. Femeie originară din localitatea Berința. Locuitoare din Berința. – Din berințean + suf. -că.

bérleș, s.n. v. beleș.

besádă, s.f. v. băsadă (“vorbă”).

beștelí, beștelesc, v.t. (reg.) 1. A mustra, a certa, a dojeni, a critica. 2. A insulta, a face de ocară. – Et. nec. (MDA).

beștelít, -ă, beșteliți, -te, adj. (reg.) Dojenit, certat. – Din beșteli.

beteág, -ă, beteji, -e, adj. (reg.) Bolnav, suferind: “O floare aflai, / În sân o-aruncai, / Beteagă pt'icai” (Calendar, 1980: 7). (Crișana, Maram., Trans.). – Din magh. beteg “bolnav” (MDA).

betegós, -oasă, betegoși, -oase, adj. (reg.) Bolnăvicios, plin de boli. – Din beteag + suf. -os.

betejí, betejesc, (betejî), v.t.r. (reg.) 1. A rămâne infirm. 2. A se îmbolnăvi: “Mândra me s-o betejât / C-o spălat asară-un blid” (Memoria, 2001: 102). 3. A se răni. – Var. a lui betegi.

betejít, -ă, betejiți, -te, adj. (reg.) 1. Îmbolnăvit. 2. Infirm. 3. Rănit. – Din beteji.

beteșíg, beteșiguri, (beteșâg, be¬teșug), s.n. (reg.; med.) 1. Boală: “În anul Domnului 1815, în 22 de zile ale lui martie, fiind în beteșug, Ofrim Ioan au dat un Ceaslov de Blaj, pomană la sfânta beserică ce bătrână” (Socolon, 2005: 173). 2. Epilepsie; baiu cel mare. 3. Infirmitate. – Din magh. betegség “boală” (MDA).

beteșúg, s.n. v. beteșig.

bețălắu, bețălăi, s.m. (reg.) Bețiv. – Cf. bețiv + suf. -ălău.

bețivăní, bețivănesc, v.r. A fi băutor, a deveni alcoolic: “De la o vreme, nu știe nimeni de ce, pe banii câștigați, ori de necazuri, oamenii au început a se bețivăni” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 171). – Din bețivan “băutor” (Frățilă).

bezér, bezeri, s.m. (reg.) Volanele de la mânecile cămeșilor femeiești; fodre. ■ Pe Valea Vișeului, a Izei și în depresiunea Șugatagului se folosesc bezeri la mâneci, la umeri și în jurul decolteului de la gât (= cămașă cu bezeri); aceste cămeși sunt purtate doar de tânăra generație, spre deosebire de cămeșile bătrânești, mult mai simple (v. Bănățeanu, 1965: 118). – Cf. pol. bryže “tiv încrețit”, ucr. brižja “intestine” (DA, Scriban, după DER).

biátă, biete, s.f. Nefericire, supărare: “Bată-vă, bdiata, răgute, / Tătă din pușcă-s împușcate, / Pângă drumuri aruncate” (Papahagi, 1925: 169). – Din adj. biet, biată “sărman, nenorocit”.

bíc, bici, (bică), s.m. (reg.) Taur (Bos taurus). – Cf. ucr. byk, pol. byk “taur” (MDA).

bicáș, bicași, (bdicaș, bghicaș, bicaz), s.m. (reg.) 1. Loc cu pietriș mult; pietriș. 2. Cremene; piatră albă de râu cu care olarii (din loc. Săcel) lustruiau vasele de ceramică nesmălțuite și arse la roșu. ■ (top.) Bicaz, comună situată în zona Codru. (Trans. și Mold.). – Din magh. békasó “cuarț; sarea-broaștei” (DER, MDA); “de aici toponimul Bicaz” (DER, Scriban).

bicáz, s.m. v. bicaș.

bícă, s.f. v. bic (“taur”).

bicắu, bicauă, (bdicău), s.n. (reg.) Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: “Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă” (Bre¬diceanu, 1957: 70). – Din bică “pie¬tricică” + suf. -ău, cu sensul inițial de “pietroi, greutate”.

bicăzeán, -ă, bicăzeni, -e, (bicăzan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bicaz. 2. (Locuitor) din Bicaz. ■ (onom.) Bicăzean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Bicaz + suf. -ean.

bicăzeáncă, bicăzence, s.f. Femeie originară din localitatea Bicaz. Locuitoare din Bicaz. – Din bicăzean + suf. -că.

biciulí, biciulesc, (biciului), v.t. (reg.) 1. A comenta, a bârfi. 2. A face aprecieri (de regulă, ironice sau ne¬gative) despre cineva; a vorbi cu răutate despre cineva: “Ieșit-o femeile / Să ne vadă hainele. / Câte două, câte tri, / Să ne poată biciuli. / Biciulească cât de bine, / Că la noi nu ni-i rușine” (Bilțiu, 2004: 121). 3. A socoti: “Am scris că cine va ceti pre dânsa, ca să nu o pice cu lumină, au să o poarte rău, ce precum o ar afla, de mine biciuluită și ferită și socotită, așe să silească și ei...” (Bârlea, 1909: 61; doc. din 1745). 4. A îmbia: “Clăcile de desfăcut mălai și de tors erau oarbe, participanții nefiind biciuliți cu băutură” (Bilțiu, 2009: 196; vol. II). – Din magh. becsülni “a evalua” (MDA); sau din magh. megbecsülni.

biciuluí, v.t. v. biciuli.

bidáș, adj., s.m. (reg.) 1. (Bărbat) afemeiat. 2. Adulter. – Din bidă “prostituată” + suf. -aș.

bídă, bide, (bdidă), s.f. (reg.) 1. Necaz, pacoste, supărare: “Mânca-ți-ar bida gura” (Bârlea, 1924, I: 304). 2. Mizerie. ■ (onom.) Bide(a), nume de familie în jud. Maram. – Din sl. beda, ucr. bida (MDA).

bidí, bidesc, v.t.r. (reg.) A (se) necăji, a se chinui; a pătimi. – Din bidă “necaz” (MDA).

bilí, bilesc, (bd’ili), v.t.r. (reg.) 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare: “Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu, 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ “alb” (Miklosich, după DER), cf. ucr. biliti (DER).

bilít, -ă, biliți, -te, (bdilit), adj. (reg.) Albit. – Din bili.

bilíță, adj. v. biță.

bindéu, s.n. v. bendeu (“stomac, burtă”).

birăí, birăiesc, (bdirăi), v.i. (reg.) A fi primar: “Și-ai bdirăit nouă ai” (Papahagi, 1925: 234). – Din birău.

birăíță, birăițe, s.f. (reg.) Soția primarului. ■ (onom.) Birăița, supra¬nume frecvent în satele din Maramureș. – Din birău + suf. -iță.

birắu, birăi, (bdirău, birai), s.m. (reg.; înv.) 1. Primar rural; jude comunal: “De popă și de bdirău / Tătă lumea grăie rău” (Memoria, 2001: 101). 2. Conducător, șef, vătaf. ■ (onom.) Birăușu, poreclă în Bârsana. (Sec. XV). – Din magh. biró “judecător, magistrat; primar” (DER, MDA).

bíriș, biriși, s.m. (reg.; înv.) Argat, slugă la vite; vizitiu: “Și-a băgat biriși și s-o făcut gazdă mare, boier” (Bilțiu, 1999: 153). ■ (onom.) Biriș(an), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. béres “argat” (Scriban, DLRM).

birjălí, birjălesc, v.t. A conduce un vehicul cu viteză mare. – Din birjă.

bírt, birturi, s.n. 1. (înv.) Crâșmă (de țară); cârciumă; han. 2. Restaurant modest. ■ (top.) Birt, cătun contopit cu Borșa (a.d. 1956). – Din srb. birt.

birtáș, birtași, s.m. Cârciumar, hangiu. – Din srb. birtaš (DER); din birt + suf. -aș (DLRM, DEX).

birtocúș, birtocuși, s.m. (reg.) Persoană care se trage din familie bogată: “Ce te ții, bade, pă sus, / Că tu ești de birtocuș? / Că ești viță de colduș” (Bilțiu, 2002: 276). – Var. a lui birtocaș (< magh. birtokos “proprietar”).

biruí, biruiesc, v.t. (sens arhaic) A poseda, a deține (sec. XVIII) (Ardelean, 2015). – Din magh. birni “a guverna, a poseda” (DER, DAR, MDA).

biruitór, biruitori, (biruitoriu), s.m. 1. Învingător. 2. Stăpân 3. (în expr.) Biruitorul unei case = cap de familie, proprietarul unei case. (Sec. XVIII). – Din birui + suf. -tor (MDA).

bístaș, bistașuri, (bdistaș), s.n. (reg.) Aprobare, consimțământ: “Nu i-am dat bdistaș” (Hovrea, 2016: 11). – Din magh. biztos “sigur, cert”.

bistășág, s.n. v. bistoșag.

bístoș¹, adv. (reg.) Cu siguranță, cu certitudine, desigur. – Din magh. biztos “sigur, cert” (MDA).

bístoș², bistoșuri, s.n. (reg.) Ac de siguranță. – Din magh. biztosítótü “ac de siguranță”.

bistoșág, bistoșaguri, (bistășag), s.n. (reg.) Promisiune (în Maram. din dreapta Tisei). – Probabil din bistoș “sigur”.

bistreán, -ă, bistreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bistra. 2. (Locuitor) din Bistra. ■ (onom.) Bistrian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Bistra + suf. -ean.

bistreáncă, bistrence, s.f. Femeie originară din localitatea Bistra. Lo¬cuitoare din Bistra. – Din bistrean + suf. -că.

bístriț, -ă, bistriți, -e, adj. Brumăriu. ■ Prune bistrițe = prune brumării, albătrui, care se coc toamna târziu; se folosesc la dulcețuri și la fabricarea băuturilor alcoolice. (Trans., Maram., Mold.). – Din sl. *bystrǐcǐ (DER); posibil der. din top. Bistrița (regiune de unde ar proveni această varietate de prune) (< sl. *bystrǐcǐ, de la bystrǔ “rapid, iute”).

bitáng, bitangi, (bditang, bitan), adj., s.m. (reg.) 1. Străin: “Că o bditangă de om o d'init în sat…” (Papahagi, 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, șmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard: “Să nu-ș deie fetele / După tăți bdităngile” (Țiplea, 1906: 455). 5. Ștrengar. – Din magh. bitang “bastard; vagabond” (Scriban, DER, MDA).

bíță, bițe, (biliță, bdiliță), adj. (Oaie) cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare. – Posibil der. din albiță.

bíțicli, (bițigli, bițic), s.n. (reg.) Bicicletă. – Din magh. bicikli “bicicletă”.

bițós, -oasă, bițoși, -oase, (bdițos), adj. (Oaie) cu lâna lungă, care atârnă aproape până jos; fuioroasă, sibiană. – Din biț “șuviță de lână” + suf. -os.

biușúg, biușuguri, (bdiușig, biușâg), s.n. (reg.) Belșug, prosperitate: “Și așa a trăit cu bdiușig ani de-a rândul” (Lenghel, 1979: 199). – Din magh. böseg “belșug” (Scriban, MDA).

bizentuí, bizentuiesc, v.t. (reg.; înv.) A mărturisi, a adeveri: “...precum toți poporeni acei sfinte beserici au bizentuit...” (Bârlea, 1909: 184). – Din magh. bizonyitani (Bârlea).

bizoșág, s.m. v. bizușag.

bizuí, bizuiesc, v.r. A se baza (pe ceva, cineva), a se încrede (în cineva): “Eu nu mă bizuiesc pe niște cioante” (Bilțiu, 1994: 276). – Din magh. bizni “a se încrede (în cineva)” (Scriban, MDA).

bizușág, (bizoșag), s.m. (reg.) Martor (într-un proces); garant, om de încredere: “Mi-i pune de bizoșag / Și-oi jura că mi-ai fost drag” (Bilțiu, 2006: 166). – Din bizui + suf. -șag.

blagosloví, blagoslovesc, v.t. 1. A binecuvânta. 2. A lovi, a păli (pe cineva). – Din sl. blagosloviti (DLRM, MDA).

blagoslovít, -ă, blagosloviți, -te, adj. 1. Binecuvântat. 2. Lovit. – Din blagoslovi.

blazgónie, blazgonii, s.f. (reg.) Ispravă, poznă. – Din pol. blazgon “palavragiu” (Bogrea, după DER); cf. bazaconie (MDA).

blăní, blănesc, v.t. (reg.) A bate pe cineva, a lovi. – Et. nec. (MDA).

blăstămățíe, blăstămății, s.f. (pop.) Ticăloșie: “Unii au mai crezut că acuma, dacă s-a gătat zidul, s-a gătat și cu blăstămăția căpitanului celui îndrăcit” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 164). – Var. pop. a lui blestemăție + suf. -ie (DLRM, MDA).

blândă, blânde, s.f. Aluniță, semn de mamă: “Ce de blânde are pă piele femeia asta” (Crâncău, 2013). – Cf. adj. (f.) blândă.

bleándură, bleandure, s.f. (reg.) Femeie cu moravuri ușoare (Bilțiu, 1999). – Probabil din bleandă “leneș, bleg, molâu” + suf. -ură; cf. săs. flander, germ. Flander “cârpă, zdreanță”, Flan¬derl “fată ușuratică”.

blehár, blehari, s.m. (reg.; înv.) Tinichigiu; plevar. ■ (onom.) Bleachari, poreclă în Poienile de sub Munte. ■ Semnalat și în alte regiuni din Trans. (v. ALR, 1956: 535). – Din germ. Blech “tinichea” + suf. -ar (Frățilă).

blem, blemați, v.i. (arh.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., blem “să mergem, haide”: “Blem, soră, la cununie” (Antologie, 1980: 273; Țiplea, 1906); “Blem la crâșmă să bem vin” (Bre-diceanu, 1957: 53). ■ Atestat cu acest sens și în Maram. din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: “No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici” (Papahagi, 1925: 304). 3. A veni; la imper., “vino”: “Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi, 1925: 177); “S’aveți noroc! Blemați, placă-vă, în casă” (A. Radu, 1941: 53). ■ “Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea, 1906). – Din a umbla, umblăm > blăm > blem (Scri¬ban); lat. ambulo, ambulare “a umbla, a se plimba, a merge “ > îmbla(re) > umbla; alături de cuvintele formate în rom. cu pref. în- (îm-), utilizate cu și fără prefix (bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc.), s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

blencáci, s.n. (reg.) Secure ase¬mănătoare cu barda, folosită la cioplitul lemnelor (Bilțiu, 2010). – Et. nec.

blénci, blenciuri, s.n. (reg.) Briceag, cuțitaș. – Et. nec.

bleștí, bleștesc, v.t.i. 1. A vorbi mult; a flecări. 2. A certa: “Când l-o văzut, l-o și bleștit: Măi, omule, ce ari duminica?” (Bilțiu, 2007: 73). – Cf. ucr. bleštiti (MDA).

bleștít, -ă, bleștiți, -te, adj. Certat. – Din blești.

blid, blide, s.n. 1. Strachină de lut sau tablă: “Cer la mută de mâncat, / Ié-mi dă blidu nespălat” (Memoria, 2001: 100). 2. Farfurie, din lut ars, smălțuită și pictată, care se agață ca ornament pe pereții interiori ai caselor (semn al bunăstării familiei respective): “Și-am uitat, mândră, să-ți spui / Câte blide-aveți în cui: / Patru, cu a mâțului” (Memoria, 2001: 102). 3. Depresiune. ■ (top.) Blidul lui Pintea, platou în Cufoaia. (Sec. XVI). – Din sl. bliudŭ (DEX, MDA).

blidár, blidare, s.n. 1. Etajeră suspendată; suport pentru farfurii. ■ “Blidaru din Țara Lăpu¬șului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri” (Mirescu, 2006: 124). 2. Adâncitură, depresiune. ■ (top.) Blidari, sat apar¬ținător de loc. Baia Mare, situat pe Valea Firizei; cascadă situată la confluența văilor Stur și Blidari, în Munții Ignișului; Valea Blidari, pârâu ce izvorește din Munții Gutâi și se varsă în Firiza, colonie silvică (Meruțiu, 1936: 34); Blidari, vârf (1.011 m) la est de Igniș; carieră de andezit, situată la 22 km nord de Baia Mare. ■ (onom.) Blidar(u), nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în loc. Băița de sub Codru. (Sec. XV). – Din blid “farfurie” + suf. -ar.

blidăreán, -ă, blidăreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Blidari. 2. (Locuitor) din Blidari. ■ (onom.) Blideran, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Blidari + suf. -ean.

blidăreáncă, blidărence, s.f. Femeie originară din localitatea Blidari. Lo¬cuitoare din Blidari. – Din blidărean + suf. -că.

blidúșcă, s.f. Farfurioară. ■ De-a blidușca = numele unui joc de societate, la priveghi. – Din blid + suf. -ușcă.

blidúț, bliduțe, s.n. Farfurie mică. – Din blid + suf. -uț.

blizgái, blizgaiuri, s.n. (reg.) Lapoviță, ploaie măruntă cu zăpadă: “O dat cu blizgai ieri dimineață” (Faiciuc, 1998). – Et. nec.

blizgăí, v.i. (reg.) A ploua mărunt (amestecat cu zăpadă), a burnița. – Din blizgai.

bloáder, s.n. v. bloder (“cuptor”).

blóder, blodere, (blodăr, bloadăr, bloader), s.n. (reg.) Cuptor la soba cu lemne: “Am băgat o pt’ită în bloadăr” (Faiciuc, 1998). – Cf. germ. Bratröhre “cuptor” (Țurcanu, 2005).

blojeán, -ă, blojeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bloaja (= Izvoarele). 2. (Locuitor) din Bloaja. – Din n.top. Bloaja (numele vechi a loc. Izvoarele, jud. Maram.) + suf. -ean.

blojeáncă, blojence, s.f. Femeie originară din localitatea Bloaja. Locuitor din Bloaja. – Din blojean + suf. -că.

bluhắi, s.m., pl. (reg.) Intestine, măruntaie. – Et. nec. (MDA).

boáctăr, s.m. v. boacter.

boácter, boacteri, (boactăr), s.m. (reg.; înv.) 1. Funcționar, angajat al primăriei; cel ce strânge impozitele. 2. Cantonier. 3. Paznic de noapte, polițist. 4. Paznic de câmp, gornic, vătav, pândaș. 5. Toboșarul satului. ■ (onom.) Bochter, poreclă în Poienile de sub Munte. – Din germ. Wächter “paznic, gardian” (MDA).

boácterhaz, boacterhazuri, s.n. (reg.) Canton (în Maram. din dreapta Tisei). – Din boacter “paznic, cantonier” + magh. haz “casă”.

boár, boari, s.m. Păstor de boi: “Tăț boarii de la boi, / Păcurarii de la oi / Atâta m-o drăgostit / Până soarele-o sfințit” (Papahagi, 1925: 254). ■ (astr.) Boarul, numele popular al unei con¬stelații; Văcarul (Boötes). ■ (onom.) Boar(iu), nume de familie în jud. Maram. – Lat. bo(v)arius “de bou” (MDA).

boárșe, (boașe), s.f., pl. (reg.) Testicule: “De-i deocheată de bărbat / Crepe-i boarșăle” (Ștețco, 1990: 78). – Lat. *byrsea (Pușcariu, MDA).

boáșcă, s f. - v. boșcă (“butoiaș”).

bobát, -ă, bobați, -te, adj. Cu bob mare. – Probabil din bob.

bobălí, bobălesc, v.t. (reg.) A mânca doar câteva boabe (de strugure) de pe un ciorchine; a ciuguli: “Mănâncă strugurul tăt, nu-l bobăli numa” (Crâncău, 2013). – Din bob + suf. -ăli.

bobălít, -ă, bobăliți, -te, adj. (reg.) Ciugulit. – Din bobăli.

bobéică, s.f. (reg.) Vârf ascuțit. ■ Termen semnalat doar în satele din estul Maram. Istoric; specific în Bu¬covina și Moldova de Nord (Loșonți, 2000: 30; v. și Glosar, 1928). ■ (top.) Bobeica, “deal rotunjit, pă care îs case” (Mihali, 2015: 60). ■ (onom.) Bobeică, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).

bobíște, bobiști, s.f. Teren cultivat cu bob. ■ (top.) Bobiște, vâlcea și fânațe în Lăpușul Românesc (Vișovan, 2008). – Din bob “plantă erbacee din fam. leguminoaselor” + suf. -iște (MDA).

boboánă, boboane, s.f. (reg.; mag.) Vrajă, farmec, meșteșug, descântec; făcătură, măietură: “Da-i dragă că ști boboane” (Papahagi, 1925: 218). – Din magh. babona “superstiție” (Scriban).

boboní, bobonesc, (băboni), v.t. (reg.) A vrăji, a fermeca: “De nu s-ar ști boboni, / Vai, Doamne, urât-ar si” (Țiplean, 1906: 480). – Din boboană “vrajă” (MDA).

bobonít, -ă, boboniți, -te, adj. (reg.) Vrăjit, fermecat. – Din boboni.

boboroáță, boboroațe, s.f. (reg.) Gafă, greșeală; faptă amendabilă făcută de copii. – Et. nec. (MDA).

boboșí, v.i. (reg.) A se umfla, a se bulbuca. ■ (top.) Bobojini, fânațe în Larga. ■ (onom.) Boboș(an), nume de familie în jud. Maram. – Din boboș “bulbuc, gogoașă” (MDA).

boboșít, -ă, bobosiți, -te, adj. (reg.) Umflat, bulbucat. – Din boboși.

bobotí, bobotesc, v.i. 1. A pâlpâi, a arde cu flăcări trosnind: “Focu-n vatră boboté” (Memoria, 2001: 105). 2. A se umfla, a zvâcni: “Bubă și zgaibă ce coace, / Ce sparje, / Ce rușește, / Ce bobotește, / Ce urzâcă, / Ce beșică” (Bilțiu, 1990: 275). – Din srb. bobotiti (Scriban); din bobot “flacără; foc mic” (DLRM); cf. bobotaie “vâlvătaie” (DEX, MDA).

bobotít, -ă, bobotiți, -te, adj. (reg.) Umflat. – Din boboti.

boc, boci, s.m. 1. Scaun, capră, care susține, la diferite distanțe, ulucul. 2. Butuc de lemn. ■ (onom.) Boc, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. bokor “plută” (Gh. Pop, 1971: 87); din germ. Bock “capră; șevalet” (DLRM, MDA).

bocáie, s.f. (reg.) 1. Urcior cu o capacitate mai mică de ½ de litru. 2. Vas mare de pământ în care se ține apa de băut. ■ (onom.) Bocai, nume de familie în jud. Maram. – Probabil din bocal “pocal; vas” sau din magh. bokolyó “fedeleș”.

bocí, bocesc, v.i.r. A (se) văieta, a (se) jeli, a (se) plânge. – Din boace (înv., reg., cu sensul de “voce”) (DEX, MDA).

bocít, -ă, bociți, -te, adj. Jelit. – Din boci.

bocicoián, -ă, bocicoieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bocicoi. 2. (Locuitor) din Bocicoi. – Din n. top. Bocicoi + suf. -ean.

bocicoiáncă, bocicoience, s.f. Femeie originară din localitatea Bocicoi. Locuitoare din Bocicoi. – Din bocicoian + suf. -că.

bocitoáre, bocitori, s.f. Femeie care plânge la înmormântarea cuiva. – Din boci + suf.-toare (DLRM).

bociulíe, bociulii, (buciulie, bociolie), s.f. (reg.) Boboc, mugur; căciulie; capsula cu sămânță de la floare: “Mă¬ghieran cu bociulie / Spune mândrului să vie” (Bârlea, 1924, II: 134). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. – Contaminare dintre bocioacă și măciulie / căciulie (MDA).

bocní, bocnesc, v.r. A se lovi: “Da' morariu aprinde lumina și l-o prins pă fecior, că n-o avut unde mere, c-amu să bocne cu bărbatu” (Bilțiu, 2007: 377). – Din pocni, contaminat cu bocăni sau der. din bocăni.

bocnít, -ă, bocniți, -te, adj. Lovit, izbit. – Din bocni.

bocotán, s.m. v. bogotan (“bogătaș”).

bocotáncă, s.f. v. bogotancă.

bócșă, bocșe, s.f. (reg.) Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguș și pă¬mânt, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obținerea cărbunelui de lemn (mangal). ■ (onom.) Bocșa(n), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. boksa “grămadă de lemne de făcut mangal” (DEX, MDA).

bocșăríe, bocșării, s.f. (reg.) Căr¬bunărie. – Din bocșă + suf. -ărie (Frățilă).

bodăríe, bodării, s.f. (reg.) Magazin rural, prăvălie; bold: “Du-te tu la bodărie, / Adă-o pană și-o hârtie” (Papahagi, 1925: 262). – Var. a lui boldărie; posibil o transcriere greșită.

bodấgă, s.f. (reg.) Șoricar comun (Buteo buteo) (în Vălenii Lăpușului). ■ Pasăre relativ răspândită în Maram. – Probabil var. a lui bodigaș “uliu, șoricar”.

bodíș, adj. (reg.) 1. Mare, bulbucat, crescut. 2. (în expr.) A se uita bodiș = a se uita mirat, uimit, surprins: “Ce te uiți, bade, bodiș / Că nu te sărut hiriș” (Ștețco, 1990: 283). ■ (onom.) Bodiș, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. boda (MDA); sau der. din boldiș “chiorâș, cu coada ochiului”.

bodíu, bodii, s.m. (reg.) Uliu, erete: “În această zi [la Lăsatu secului] trebe să tai o găină, că dacă nu, o mănâncă bodiu” (Bilțiu, 2009: 73). ■ (onom.) Bodiu, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui bodigaș.

bogăreá, bogărele, adj. (reg.) (Oaie) mică, îndesată, măruntă; “așa dzâcem noi la oile mâ¬nunțele” (Papahagi, 1925). – Et. nec. (MDA).

bogărél, bogărei, adj., s.m. (reg.) Bou nu prea mare, dar bun de jug: “Și-mi dă patru bogărei / Să samăn eu grâu cu ei” (Bilțiu, 1996: 101). – Cf. bourel.

bogdapróste, interj. Cuvânt de mulțumire adresat celui ce dă pomană: “Coconii umblau cu străiți. Și cocoanele. Când căpătau ouă zîceau Bogdaproste” (Bilțiu, 2009: 106). – Din bg. bog da prosti “Dumnezeu să ierte [păcatele]” (Scriban, DER).

bogdăneán, -ă, bogdăneni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bogdan-Vodă. 2. (Locuitor) din Bogdan-Vodă; cuhean. – Din n. top. Bogdan (Vodă) + suf. -ean.

bogdăneáncă, bogdănence, s.f. Femeie originară din localitatea Bogdan-Vodă. Locuitoare din Bogdan-Vodă. – Din bogdănean + suf. -că.

bogotán, (bocotan), adj., s.m. (reg.) Om cu stare materială bună; găzdoi, bogătaș: “Optincuțăle-s pe bani, / Cismele-s la bocotani” (Memoria, 2001: 101). – Din bogat + suf. -an (MDA).

bogotáncă, bogotance, (bocotan¬că), adj., s.f. (reg.) Găzdoaie, bogătașă: “Garda scumpă (...) purtată numai la ocazii și numai de bocotănci, este o podoabă de veche tradiție...” (Faiciuc, 2008: 198). – Din bogotan + suf. -că.

bogotăníe, bogotănii, s.f. (reg.) Avere, bunăstare materială. – Din bogotan + suf. -ie (Frățilă).

boháș, s.m. v. buhaș (“jneapăn”).

boián, -ă, boieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Boiul Mare. 2. (Locuitor) din Boiul Mare. ■ (onom.) Boia(n), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Boiu + suf. -ean.

boiáncă, boience, s.f. Femeie ori¬ginară din localitatea Boiul Mare. Lo¬cuitoare din Boiul Mare. – Din boian + suf. -că.

boicoșí, (zboicoși), v.r. (reg.) A se rări, a se zbârci, a se ponosi: “Ș-amu, dacă-am bătrânit / Clonțu' mi s-o bătucit, / Penele s-o boicoșit” (Memoria, 2001: 4). – Et. nec.

boiereán, -ă, boiereni, -e, (boie¬renaș, borenaș), s.m.f., adj. 1. Per¬soană originară din localitatea Boiereni. 2. (Locuitor) din Boiereni. ■ (onom.) Boierean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Boiereni + suf. -ean.

boiereáncă, boierence, s.f. Femeie originară din localitatea Boiereni. Locuitoare din Boiereni. – Din boierean + suf. -că.

boierenáș, s.m.f., adj. v. boierean.

boíme, boimi, s.f. Cireadă de boi: “Sub Pt’iatra Gutâiului am ținut boime” (Papahagi, 1925: 325). – Din bou + suf. -ime.

bóitor, boitori, s.m. (reg.) Cioban, păcurar. ■ Termenul s-a conservat doar în onomastică: Boitor, nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în Asuajul de Sus. – Din magh. bojtar “ciobănaș” (Constantinescu, 1963: 422); var. a lui boitar “ajutor de porcar; cioban de oi”, din același magh. bojtar (MDA).

boitoráș, boitorași, s.m. (reg.) Ciobănaș. – Din boitor + suf. -aș.

bojordóc, bojordoace, s.n. (reg.) Îmbrăcăminte groasă. – Et. nec.

bolcotí, bolcotesc, v.t. (reg.; înv.) A amesteca ouăle, bătându-le. – Et. nes., cf. colboti “a se zgâlțâi” (MDA).

bolcotít, -ă, bolcotiți, -te, adj. (reg.; înv.) Amestecat, bătut. – Din bolcoti.

bold, bolduri, s.n. (reg.; înv.) Prăvălie, dugheană, magazin rural: “Și-om mere în boldurele / Și ne-om cumpăra curele” (Memoria, 2001: 104). – Din magh. bolt “prăvălie” (MDA).

boldáș, boldași, s.m. (reg.) Ne¬gustor, vânzător. – Din bold “magazin sătesc” + suf. -aș.

boldășíță, boldășițe, s.f. (reg.; înv.) Proprietară sau vânzătoare într-un magazin rural; negustoreasă. ■ (top.) La Boldășiță, fânațe în Suciul de Jos (Vi¬șovan, 2008). – Din boldaș “negustor” + suf. -iță.

boldí, boldesc, v.i. A ascuți, a face vârf. – Din bold¹ “ac”.

boldít, -ă, boldiți, -te, adj. Ascuțit, vârfuit. – Din boldi.

bólfă, bolfe, s.f. (reg.) 1. Nodúl, gâlcă, umflătură, cucui; tumoare: “Dacă i s-o făcut la cineva o bolfuță undeva, o atingi cu turta de câteva ori și să duce” (Bilțiu, 2009: 60; Săcel). 2. (peior.) Față, chip, înfățișare. – Cf. ucr. bolfa (DEX); creație expresivă (DER).

bolí, bolesc, v.i. A zace pe pat; a fi bolnav: “Lerman zace și bolește” (Calendar, 1980: 4). – Din sl. bolĕti (DEX, MDA).

bolitór, bolitori, adj., s.m. (reg.) 1. Care bolește. 2. Ființă imaginară despre care se crede că poate determina îmbolnăvirea unei persoane prin far¬mece: “Nouă bolitori, / Cu nouă boli¬toare...” (descântec). – Din boli “bolnav” + suf. -tor.

bolostắu, s.n. v. bolotău.

bolotắu, bolotăuri, (bolotă, bolo¬stău), s.n. (reg.) 1. Iaz noroios, mlaștină, baltă: “Ne-am dus să facem noi drum în pădure... pădure sălbatică. Am îmburdat lemnu dint-o lature, dint-alta, le-am pus unu lângă altu (...) ș-așă s-o făcut drum... că altfel îi strașnice bolote” (Grai. rom., 2000). 2. Ochi de apă, baltă, lac: “Și pă fată o mânat / Tăt la tău, la bolostău, / Să scoată inu din tău” (Bilțiu, 1990: 178). ■ (top.) Bolotău, teren mlăștinos în Libotin (Vișovan, 2008). – Din rus. boloto “baltă” (MDA).

boltáș, boltașe, s.n. (reg.) Băț cu o roată găurită la capăt, cu care se amestecă laptele prins, când se face brânza; jintălău: “Când iese străd'ața, îi gata înt'egat și să poate bate cu boltașu” (ALRMM, 1997, h. 929). – Et. nec.

bolúnd, -ă, bolunzi, -de, (bolând), adj. (reg.) Smintit, nebun. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. bolond “nebun” (Scriban, MDA).

bolundátic, -ă, bolundatici, -e, adj. Nebunatic, zvăpăiat. – Din bolund “nebun” + suf. -atic.

bolunzî, bolunzăsc, v.i. (reg.; med.) A înnebuni, a se sminti. – Din bolund.

bolunzất, -ă, bolunzâți, -te, adj. Înnebunit, amețit. – Din bolunzî.

bonăí, bonăiesc, v.i. (reg.) A murmura, a îngâna un cântec, a fredona: “Tătă zâua bonăie pân trare” (Faiciuc, 2008); “Până-i soare pă răzoare, / N-auz' nici o horitoare. / Dacă soarele sfințe / Tătă fata bonăie” (Bilțiu, 2006: 143). – Et. nec. (MDA).

bonăít, -ă, bonăiți, -te, adj. (reg.) Murmurat, fredonat. – Din bonăi.

boncăluí, boncăluiesc, v.i.r. 1. (ref. la cerbi) A mugi. 2. A se veseli (în Maram. din dreapta Tisei). – Et. nec. (MDA).

bondalắu, s.m. v. bondălău.

bóndă, s.f. v. bundă.

bondălắu, bondălăi, (bondalău), s.m. (reg.) 1. Albină sălbatică. 2. Cărăbuș. 3. Insectă mare care bâzâie. 4. Bondar. – Et. nec. (MDA).

bondărí, bondăresc, (îmbondări), v.t.r. (reg.) A (se) înfofoli, a (se) îmbrăca cu haine groase: “Ce-ai (îm)¬bondărit copt'ilu aiesta atâta?” (Faiciuc, 2008: 751). – Probabil din bondă.

bondărít, -ă, bondăriți, -te, (bon¬dărât), adj. (reg.) Înfofolit, îmbrăcat gros. – Din bondări “a se îmbrăca gros”.

bóndroș, bondroși, (brondoș), s.m. (reg.) Personaj mascat din piesa populară “Irodul”, încins la curea cu clopoței și ciucuri de lână colorată. ■ (în Cavnic) Om mascat, acoperit cu piei de animale (bondă), încins cu o curea de care sunt legate talăngi. Alaiul bon¬droșilor se manifestă pe ulițele localității în preajma sărbătorilor de iarnă și are menirea să îndepărteze spiritele rele. – Din magh. bondrus (MDA).

bongắu, bongăi, s.m. Viespe, insectă mare; bongar, bondar, bonzar. ■ (onom.) Bongăi, poreclă pentru locuitorii din Curtuiușul Mic. – Var. a lui bongar.

bont, adj., s.n. 1. Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. 2. Sul. 3. Legătură de fân. ■ Sensurile 2 și 3 sunt atestate doar în Maram. din dreapta Tisei. ■ (onom.) Bont(a), nume de familie în jud. Maram. – Probabil forma nazalizată din but “trunchi” (Șăineanu).

bontăián, -ă, bontăieni, -e, (bon¬tăienar), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bontăieni. 2. (Locuitor) din Bontăieni. – Din n. top. Bontăieni + suf. -ean (> -an).

bontăiáncă, bontăience, s.f. Femeie originară din localitatea Bontăieni. Locuitoare din Bontăieni. – Din bontăian + suf. -că.

bontăienár, s.m.f., adj. v. bontăian.

bontăní, bontănesc, v.i. (reg.) A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: “Și el a venit și a bontănit la ușă, să-i deschidă ușa” (Bilțiu, 1999: 168). – Cf. magh. bántani (NDU); probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontănít, -ă, bontăniți, -te, adj. (reg.) Ciocănit, lovit, bătut. – Din bontăni.

bontắu, bontăi, s.m. (reg.) Copac ciuntit la vârf. ■ (onom.) Bontău, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bontó (DER); posibil din bont + suf. -ău.

bontozuí, v.t. v. buntuzi (“a se supăra”).

bonțălí, bonțălesc, v.t. (reg.) 1. A reteza vârfurile, a rotunji, a îndrepta. 2. (în expr.) A bonțăli porcul = a tranșa carnea (porcului sacrificat). – Et. nec.

bonțălít, -ă, bonțăliți, -te, adj. 1. Retezat. 2. Tranșat. – Din bonțăli.

bonzár, bonzari, (bunzar), s.m. (reg.) Bondar, cărăbuș (Melolontha melolontha): “Cu cât sunt mai mulți bonzari primăvara, cu atât va fi anul mai roditor” (Faiciuc, 2008: 387). ■ (onom.) Bonzari, poreclă pentru locuitorii din Bârsana și Săliștea de Sus. – Ono¬matopee (Șăineanu).

bor, s.m. (reg., înv.) Vânt puternic: “În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi” (Bilțiu, 2002: 201). – Probabil din bora “vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare”, cf. lat. boreas “vânt din nord, crivăț”.

borât, -ă, borâți, -te, adj. (reg.) Urât, dezgustător. – Din borî.

borbél, s.m. v. borbil (“bărbier”).

borbér, s.m. v. borbil.

borbíl, borbili, (borbir, borber, borbel, barbil), s.m. (reg.; înv.) Bărbier, frizer. ■ Termenul a circulat doar în zona estică a Maram. Istoric. ■ (onom.) Borbel, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. borbély “bărbier”.

borcăní, borcănesc, v.t. (reg.) A bea multe lichide; a da iama între borcane (cu lapte). – Din borcan sau magh. borkanna “canceu de scos vin”.

borcút, borcuturi, s.n. (reg.) Izvor de apă minerală: “M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut” (Ștețco, 1990: 321). ■ “Borcutul țâșnește din foarte nu¬me¬roase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale” (Papahagi, 1925: 97-98). ■ (onom.) Borcuti, nume de familie frecvent în zona Dumbrăvița-Chechiș (Chioar). ■ (top.) Borcut, sat aparținător de orașul Târgu-Lăpuș; Valea Bor¬cutului, pârâu ce izvorăște din versantul sudic al Ignișului și se varsă în Săsar. – Din ucr. borcut, magh. borkút (Șăi¬neanu, MDA).

borcuteán, -ă, borcuteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Borcut. 2. (Locuitor) din Borcut. ■ (onom.) Borcutean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Borcut + suf. -ean.

borcuteáncă, borcutence, s.f. Femeie originară din localitatea Borcut. Locuitoare din Borcut. – Din borcutean + suf. -că.

bord, bórduri, s.n. (reg.) (pl.) Haine: “Câți îs cu borduri în spate, / Tăți să zie încoace” (Bilțiu, 2009: 205). – Et. nes.

bordéi, bordeie, (burdei), s.n. Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi: “Eșâț, mute, din burdei / Să vedeți afară ce-i” (Papahagi, 1925: 227). ■ Termen utilizat rar în Maram. ■ (onom.) Bordei, Bordean(u), nume de familie în jud. Maram.; Bordei, poreclă în Berbești. – Cuv. autohton (Hasdeu, Russu), cf. alb. borde “gaură”. ■ “În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu, 1981: 267; Candrea, Capidan): ucr. bordej, bg. burdei, sb. burdely, magh. bordej, bordely.

bordíl, bordiluri, s.n. (reg.) Vaccin. ■ Termen atestat în zona Lăpuș, res¬pectiv în jud. Sălaj și Cluj (ALRR-Trans, h. 191). – Et. nec.

boreásă, borese, s.f. (reg.) 1. Soție, nevastă, femeie măritată: “...Gota Ia¬cub, cu boreasa sa Părasca, și fecior-seu Tomaș...” (Bârlea, 1909: 116; doc. din 1660); 2. Stăpâna casei, găzdoaie: “Căpitanul nu mă lasă / La copii și la boreasă” (Papahagi, 1925: 187). 3. (rar) Femeie (în general). ■ În Maram. este utilizat în zona Săpânța și Borșa-Moisei; rar în alte localități. Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “femeie măritată, soție”. ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Farcaș, 2009: 155). ■ Atestat 1660. – Din boiereasă (DLRM, MDA); din germ. bauer “țăran” (Scriban); din alb. burrë “om, bărbat” + suf. -easă (Dan Alexe).

borenáș, s.m.f., adj. v. boierean.

boresár, boresari, adj., s.m. (reg.) 1. Tânăr însurat. 2. Spân: “Gândești că-i boreasă, nu-i crește barbă” (ALRRM, 1969; h. 89). – Din boreasă + suf. -ar.

boresói, adj., s.m. (reg.) Bărbat cu comportament femeiesc (în Maram. din dreapta Tisei). – Din boreasă “soție; găzdoaie” + suf. -oi.

borhắu, (borhălău), s.n. (reg., înv.) Arbore, copac. ■ Atestat în Săcel, în var. borhălău. ■ (onom.) Borha, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec.

borhót, borhoturi, s.n. (reg.) 1. Fructe fermentate care se fierb, pentru a se extrage alcoolul; monturi, slad: “Borhot, din care fac horinca, înainte de-a sierbe” (ALRRM, 1971: 462). 2. Resturi de fructe fermentate rămase după distilare. ■ În Maram. din dreapta Tisei se folosește sin. brahă. – Et. nec. (MDA).

borí, v.i. (reg.) (despre vânt) A bate cu intensitate redusă; a adia: “Când vântu-a bori, / Lancea m-a jeli” (Bilțiu, 2002: 56). – Din boare “adiere de vânt”.

boríște, boriști, s.f. (reg.) Locul unde stau vitele vara, afară, pe câmp. ■ (top.) Boriște, arătură în Borșa (Mihali, 2015: 60). – Var. a lui bouriște (MDA).

borî, borăsc, v.i.t. (pop.) A vomita, a vărsa. ■ În Moldova, Maram. și, sporadic, în nordul Trans. (ALR, 1938; h. 204). – Lat. *abhorrire (DER).

borjúg, borjuguri, s.n. (reg.; înv.) Element din compunerea jugului, utilizat în trecut la carele cu tracțiune animală (vaci, boi etc.); bucată de lemn ușor încovoiată, în partea superioară a jugului; obadă. ■ (top.) Dealul Borjugului și Valea Borjugului (loc. Sălsig). – Et. nec.

bornắu, s.n. (reg.) Nas mare. – Et. nec.

bornéu, (bornău), s.n. (reg.; înv.; mil.) Raniță militară purtată de soldații austro-ungari: “Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat” (Bârlea, 1924: 6). (Trans., Maram.). – Din magh. borjú “vițel”, dial. bornú “raniță” (DA, după DER; MDA).

boronéț, boronețuri, s.n. (reg.; gastr.) Cocoloși de mămăligă rece cu lapte de oaie; jintiță: “După ce s-a închegat laptele dulce și s-a scos cașul, zărul dulce se pune la fiert ca să se aleagă urda. În momentul în care urda e pe punctul de a se alege, cașul proaspăt din strecurătoare se ia și se dumică în zerul din căldare, fierbându-se împreună până se alege urda. Acesta e boronețul sau «jintița cu tătul», care se varsă într-o borniță, unde se păstrează până ce se termină de mâncat” (Georgeoni, 1936: 80). – Et. nec. (MDA).

borotắu, s.n. (arh.) Parchet de pădure; butină. ■ (onom.) Borota, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec.

borș, s.n. Plantă; crețușcă (Fili¬pendula ulmaria L.). (Maram.). ■ În alte regiuni: aglică, barba caprei, caprifoaie. – Din ucr. boršč, “plantă umbeliferă țepoasă, din care odinioară se făcea borș” (Scriban, DER, MDA).

borșắu, s.n. v. borșeu (“mazăre”).

borșeán, -ă, borșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Borșa. 2. (Locuitor) din Borșa. ■ (onom.) Borșan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Borșa + suf. -ean.

borșeáncă, borșence, s.f. Femeie originară din localitatea Borșa. Lo¬cuitoare din Borșa. – Din borșean + suf. -că.

borșéu, (borșău), s.n. (reg.) Mazăre (Pisum sativum L.); măzăriche. – Din magh. borsó “mazăre” (MDA).

borșí, borșesc, v.r. (reg.) (ref. la preparate culinare) A se altera, a se strica (în Maram. din dreapta Tisei). – Din borș “zeamă acră preparată din tărâțe” (MDA).

borșít, -ă, borșiți, -te, adj. (reg.) Alterat, stricat. – Din borși.

bórtă, borte, s.f. 1. Gaură, scobitură, groapă: “O trecut păstă valea aceie. Și-acolo o fost o bortă” (Bilțiu, 2007: 273). 2. Trunchi de copac scobit în interior. 3. Lemn găunos, văgăună: “Leuștean fiert în apa statută, luată din borta vreunui lemn din pădure” (A. Radu, 1941: 13). 4. Scorbura în care se țin albinele; buduroi. 5. La bortă, joc de copii: pe o porțiune de teren fără iarbă se face o gropiță (o bortă); de la o distanță de 6-7 pași, băieții aruncau cu monede să nimerească gropița; copilul ce avea cea mai bine plasată monedă (față de groapă), lua toate monedele. – Din germ. Borte “bordură, tresă, găitan” (Borcea, Galdi, după DER); din ucr. bort (DA, DER). ■ Cuv. rom. > ucr. bort(a) (Candrea)

bortós, -oasă, bortoși, -oase, adj. 1. Găunos, viermănos. 2. Scobit, săpat, golit: “Aiesta nu-i măr bortos / Ca să-l muști și să-l țâpt'i gios” (Țiplea, 1906: 504). 3. Scorburos. – Din bortă + suf. -os (DLRM).

borțós, -oasă, borțoși, -oase, adj. (pop.; fam.) 1. Cu burta mare; pântecos. 2. (la f.) Gravidă, însărcinată. – Din borț “pântecele femeii gravide” + suf. -os (DEX).

bórzoș, -ă, borzoși, -e, adj. (reg.) Ciufulit, zbârlit, cu părul vâlvoi. – Din magh. borzas “zbârlit, ciufulit, țepos” (Cihac, după DER; MDA).

borzoșí, borzoșesc, v.r. (reg.) A se rări; a se răvăși: “D-amu dac-o-mbătrânit, / Penile s-o borzoșit / Și-amu-i gata de pierit” (Bilțiu, 2015: 124). – Din borzoș.

bosărcắu, s.m. v. bosorcău (“vră¬jitor”).

boscoánă, boscoane, (bozgoană), s.f. (reg.) Farmec, făcătură, vrajă: “Dar i-a spus o babă meșteră în boscoane ce trebuie să facă” (Bilțiu, 1999: 193). – Comp. cu ngr. baskania (MDA).

boscorodí, boscorodesc, v.i.t. (reg.) 1. A vorbi (singur) spunând vorbe neînțelese: “...vede că-i sare în spate o dihanie mare (...) care, tot boscorodind iute-iute și răstit, îl ceartă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). 2. A descânta, a vrăji, a face farmece: “Cum s-o-ntunecat, fata o boscorodit în șură” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 141). – Din magh. boszorkányos “a face farmece” (Scri¬ban, DER); din ucr. božkorodity (Bo¬grea, DEX), dar “pare mai curând ca acesta să provină din română” (DER).

boscorodeálă, boscorodeli, s.f. (reg.) 1. Bombăneală. 2. Vrajă. – Din boscorodi + suf. -eală (MDA).

bosorcắu, bosorcăi, bosorcoi, (bo¬sărcău), s.m. (reg.; mag.) Vrăjitor (despre care se crede că are puterea să ia laptele de la animale): “În noaptea de Sân-Giorz îmblă și bosărcăi...” (Pa¬pahagi, 1925: 314). – Din magh. bo¬szorkány mester “vrăjitor” (MDA).

bóșcă, boște, (boașcă), s.f. (reg.) 1. Butoiaș. 2. Partea inferioară a lămpii, în care se pune petrolul. 3. Umflătură: “Pita, când o vede popa, era numai o boașcă” (Bilțiu, 1994: 304). 4. (în expr.) Boșca capului = cutia craniană. 5. Capul florii-soarelui. 6. Stup de viespi. – Din magh. bocska (MDA).

botáș, botași, s.m. Paznic (la vite). ■ (onom.) Botaș, nume de familie în jud. Maram. – Din botă + suf. -aș (MDA).

bótă, bote, s.f. Băț, toiag, par. ■ (onom.) Bota, nume de familie în jud. Maram., frecvent în zona Copalnic-Târgu-Lăpuș, respectiv Codru (loc. Oarța de Jos). – Din magh. bot “baston, toiag, bâta” (DEX, MDA); dubletul lui bâtă (DER).

bóte, s.f. (reg.; med.) Amigdalită. – Et. nec.

botéi, boteie, s.n. (reg.) Turmă mică de oi; “grup de oi, în număr de 100-150” (Morariu, 1937: 135). ■ “În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150-200 de oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar și un băiat. O stână era formată din 5-7 boteie” (Dăncuș, 1986). – Et. nec. (MDA).

botejúne, botejuni, s.f. (înv.) Sărbătoarea propriu-zisă a botezului, ce are loc după ceremonia religioasă de încreștinare a copilului, oficiată de preot la biserică: “C-așe-i rându-n botegiune, / Nevestele să se-adune” (Faiciuc, 2008: 245). – Din botez, *botezăciune (Scri¬ban); lat. *baptidio, -iunem (MDA).

botezá, botez, v.t. (fig.) A lovi (în frunte) pe cineva: “Au început de-odată să-i boteze în numele Domnului, mai cu bolovani, mai cu brazi tăiați, apoi cu săgeți și gloanțe...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 212). – Lat. battizare (= baptizare) (DLRM, MDA).

botizán, -ă, botizeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Botiza. 2. (Locuitor) din Botiza. ■ (onom.) Botizan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Botiza + suf. -ean (> -an).

botizáncă, botizence, s.f. Femeie originară din localitatea Botiza. Lo¬cuitoare din Botiza. – Din botizan + suf. -că.

botrocí, botrocesc, v.t. (reg.) A cotrobăi, a întoarce casa pe dos, a scormoni: “Și cum te culcai, iarăși îți auzeai tiara botrocind și lărmălind” (Bilțiu, 1999: 102). – Cf. cotroci “a scormoni”.

botrocít, -ă, botrociți, -te, adj. (reg.) Cotrobăit, întors pe dos. – Din botroci.

boț, boțuri, s.n. 1. Cocoloș; obiect rotund, în general. 2. Cocă, din aluat, de mărimea unei nuci, folosit de fete pentru ritualul ursitului. 3. Umflătură, bubă, cucui. ■ (onom.) Boț, nume de familie frecvent în zona Lăpuș. – Lat. pop. *bottium (bottila) (MDA).

boțí, boțesc, v.t.r. A (se) face boț, a (se) mototoli, a (se) strânge. ■ Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din boț.

boțít, -ă, boțiți, -te, adj. Mototolit, șifonat. – Din boți.

boz, boji, s.m. Plantă erbacee cu miros neplăcut (Sambucus ebulus). ■ (onom.) Bozu, poreclă în Budești. – Cf. ucr. boz (DLRM, MDA).

bozânteán, -ă, bozânteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bozânta. 2. (Locuitor) din Bozânta. ■ (onom.) Bozântan, nume de familie. ■ În Maram. sunt două localități cu acest nume: Bozânta Mică, Bozânta Mare. – Din n. top. Bozânta + suf. -ean.

bozânteáncă, bozântence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Bozânta. Locuitoare din Bozânta. – Din bo¬zântean + suf. -că.

bozgoánă, s.f. v. boscoană (“vrajă”).

box, boxuri, s.n. (reg.) 1. Piele de vițel tăbăcită, din care se fac fețele de încălțăminte. 2. (prin exten.) Cremă de pantofi. – Din eng. box calf, de la o marcă de piele americană (1890), care reprezenta un vițel (calf) într-o ladă (box) (DER).

boxălí, boxălesc, (boxălui, buxălui), v.t. (reg.) A da cu cremă pantofii. – Din box “cremă de pantofi” + suf. -ăli.

boxălít, -ă, boxăliți, -te, adj. (reg.) (ref. la pantofi) Dat cu cremă. – Din boxăli.

boxăluí, v.t. v. boxăli.

bráce, s.f., pl. (reg.) Indispensabili, izmene: “Și pe când ți-o ai gătat / N-o fost bună nici de sac, / Da' de brace pe bărbat?” (Bârlea, 1924, II: 224). (Ma¬ram., Bucov.). – Lat. bracae “pantaloni mulați pe picior” (MDA).

bráhă, (brăhă), s.f. (reg.) Fructe fermentate; borhot, monturi (Maram. din dreapta Tisei). ■ (onom.) Braha, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. braha (DLRM, DEX), var. a lui bragă (MDA).

bráncă, s.f. v. brâncă¹ (“mână”).

brániște, braniști, s.f. (reg.) 1. Pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea copacilor. 2. Moșie domnească folosită ca pășune și fâneață. ■ Braniște, toponim frecvent în majoritatea localităților din Maram. (și în întreaga nomenclatură topică rom.). (Sec. XV). – Din sl. branište “pădure (în care nu se taie)” (DA, după DER); din bg. branište (DEX, MDA).

brátoș, -ă, bratoși, -e, adj. (arh.) Chipeș. ■ (onom.) Bratoșin, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec.

brăbuí, brăbuiesc, v.i. (reg.) A vrăji; a boscorodi: “Văzând fata că niciun fecior n-o joacă, s-a dus la o babă din sat, care se pricepea la vrăji și a rugat-o să o brăbuiască, să aibă și ea drăguț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 67). – Et. nec.

brăbuít, -ă, brăbuiți, -te, adj. (reg.) Vrăjit. – Din brăbui.

brăcinár, brăcinari, s.m. (reg.) Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului: “El n-o știut că de Fata Pădurii poți scăpa cu o căpățână de ai și cu brăcinaru de la izmene” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 103). (Sec. XVI). – Din brăcire, brăcină “cingătoare, cordon” + suf. -ar (DEX, MDA).

brăcinăríță, brăcinărițe, s.f. (reg.) Puntea dintre coarnele plugului; tingă. – Din brăcinar + suf. -iță (MDA).

brăcuí, brăcuiesc, v.t. (reg.) 1. A tăia lemnul bun dintr-o pădure. 2. A rări vânatul din pădure, selectând animalele cele mai viguroase. – Din brac “rest, rămășiță” (Scriban, DLRM).

brăcuít, -ă, brăcuiți, -te, adj. Se¬lectat, ales. – Din brăcui.

brăhár, s.m. v. brăher.

brắhă, s.f. v. brahă (“fructe fer¬mentate”).

brăhér, brăheri, (brăhar), s.m. (reg.) 1. Horincar, distilator: “Babele au adus blide, bărbații custurile, brăharii o adus uiegi de pălincă, ca pântru ospăț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Bețiv, băutor. – Din germ. Brauherr (Țurcanu).

brăhnét, s.n. v. brăhnit.

brăhní, brăhnesc, v.i. (despre că¬prior) A scoate un sunet răgușit. – Din ucr. brecháty (DLRM, DEX).

brăhnít, (brăhnet), s.n. Sunet scos de căprior, când este în pericol. – Din brăhni.

brăzbăúță, brăzbăuțe, s.f. (reg.) Câlți din cânepă (cărora li se dă foc, în practicile de magie pentru ursit): “Brăzbăuță, brăzbăuță / Ușuré și mni¬curuță” (Memoria, 2001: 18). – Et. nec.

brấglă, brâgle, s.f. (reg.) Partea mobilă de la războiul de țesut care susține spata: “Brâglele cuprind între ele spata, cu care se bate bătătura. Brâglele sunt atârnate de jugul stativelor prin două brațe, iar ițele de niște sfori care sunt atârnate pe bâta de pe jugul stativelor” (Bârlea, 1924, II: 469). – Probabil din *bârdlă (< vsl. *bîrdlo) (DER).

brấncă¹, brânci, (brancă), s.f. Mână: “Dimineața s-o sculat, / Cofa-n brâncă o luat” (D. Pop, 1978: 332). ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Lat. branca “labă; braț” (DEX, MDA); probabil cuv. autohton (Brâncuș, 1983). ■ Cuv. rom. > magh. bringa (Edelspacher, după DER).

brấncă², brânci, (brângă), s.f. 1. (med. pop. veter.) Boală contagioasă, specifică porcilor (brângă). 2. (bot.) Buruiană de bubă, urzică neagră, brânca porcului (Scrophularia nodosa L.): “Animalul nu are poftă de mâncare și apar unele semne de neliniște. Localnicii (din Călinești) cunosc o plantă numită brânguță, care este culeasă, fiartă și cu fiertura se spală animalul bolnav și i se dă să și bea” (Memoria, 2004: 1.072). ■ (med. pop.) Folosită pentru zgâlci (scrofuloză); de ase¬menea, contra gușterului (crup difteric) la porci. – Cf. srb. brnka (DA, MDA); gr. braghós, bránhos “răceală, brâncă porcească” (Scriban). ■ Cuv. rom. > srb. brnka (Candrea, după DER).

brândușár, s.n. Loc unde cresc multe brânduși (Crocus heuffelianus). ■ (top.) Brândușar, deal în Inău (Vișovan, 2008). – Din brândușă + suf. -ar.

brấngă, s.f. v. brâncă2.

brânzoșí, (brânzoșa), v.r. A se face cocoloși, a se transforma în brânză. – Din brânzos.

brânzoșít, -ă, brânzoșiți, -te, adj. Coagulat. – Din brânzoși.

brấu, brâie, s.n. 1. (la morile de apă) Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor. 2. Curcubeu. – Cuv. au¬tohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brân¬cuș, Vraciu, Miklosich); cf. alb. bres, brezi “brâu”. ■ Cuv. rom. > magh. bernyesz “brâu de lână”.

breábăn, brebeni, (breabân), s.m. 1. Nume dat mai multor specii de anemone. 2. Florile-paștilor (Anemone nemorosa). – Et. nec. (MDA).

breábân, s.m. v. breabăn.

breánă, brene, s.f. (dial.) Mreană (Barbus fluviatilis): “Dzua-s breană la vaduri, / Noaptea zidră la câmpuri” (Papahagi, 1925: 271). ■ (onom.) Brene, poreclă pentru locuitorii din Ferești: “Fereștenii-s brene, d’ipce că-s lângă apă” (Papahagi, 1925: 315-316). – Var. a lui mreană (Cihac, Conev, după DER).

breáz, -ă, brezi, -e, adj. (Oaie) neagră și pe cap cu alb. ■ (top.) Breze, vf. (1.253 m) în Munții Ignișului; Breaza, culme subcarpatică situată în sudul depres. Lăpușului, la graniță cu jud. Cluj. – Din sl. brezǔ “alb”, bg. brěz “pestriț, bălțat” (MDA); cf. bg. brěza “mesteacăn” (DER).

breb, brebi, s.m. Animal rozător; castor (Castor fiber). ■ (top.) Breb, sat aparținător de com. Ocna-Șugatag. ■ (onom.) Breb, nume de familie. – Din sl. bebrŭ (DA, DEX, MDA); din vsl. bibrŭ, *bebrŭ (DELR); cuv. i.-e. (cf. rus. bobr, germ. Biber, lat. brebus, sl. bebrŭ etc.).

brebán, -ă, brebeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Breb. 2. (Locuitor) din Breb. ■ (onom.) Breban, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Breb + suf. -an.

brebáncă, brebence, s.f. Femeie originară din localitatea Breb. Lo¬cui¬toare din Breb. – Din breban + suf. -că.

brebenár, s.m.f., adj. v. brebenean.

brebeneán, -ă, brebeneni, -e, (brebenar), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Brebeni. 2. (Locuitor) din Brebeni. – Din n. top. Brebeni + suf. -ean.

brebeneáncă, brebenence, s.f. Femeie originară din localitatea Bre¬beni. Locuitoare din Brebeni. – Din brebenean + suf. -că.

bréiner, s.m. v. brener.

brénăr, s.m. v. brener.

bréner, breneri, (brenăr, breiner), s.m. (reg.) 1. Persoana care supra¬veghează procesul de fierbere a mon¬turilor, distilarea rachiului și care răs¬punde de calitatea produsului finit; distilator. 2. Fochist. ■ (onom.) Brener, nume de familie în jud. Maram. ■ (top.) Casa Brenner, imobil situat în Sighetul Marmației, monument istoric (datat 1832). – Din germ. Brenner “distilator de rachiu, fochist”. bribói, briboi, s.m. Plantă erbacee, cu flori purpurii; iarba-vântului (Ge¬ranium columbinum L.), floarea-vinului, mușcata-jidului (Geranium macrorrhi¬zum L.). ■ (med. pop.) Pentru dureri de stomac și de șale. – Et. nec. (MDA).

brihán, brihane, s.n. (reg.) Pântece, burtă (de regulă, la vite); burdihan, burduhan, bârdan: “O perit un cal (...): brihanu l-am adus acasă și l-am pus și l-am mâncat cu copt'ii mnei” (Papahagi, 1925: 308). – Cf. burduhan (MDA); din rom. *brih (< ucr. brih “burtă”) + suf. -an (DELR).

brihănós, -oasă, brihănoși, -oase, adj. Cu burta mare; burduhos: “Cine-n cale mi te-o scos / Așe mic și brihănos?” (Bilțiu, 2009: 153, vol. II). – Din brihan “pântece” + suf. -os.

bríșcă¹, briște, s.f. (reg.) Trăsură mică: “Știu că n-ai brișcă cu cai, / Nice locuri cu mălai” (Papahagi, 1925: 227). – Din rus. bricika (DEX, MDA).

bríșcă², s.f. (reg.) Briceag: “Ajunge în Țara Oașului, acolo unde oamenii sunt mai bătăuși, unde toți poartă brișcă la tisău...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 40). ■ (onom.) Brișcan, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bicska “briceag”, contaminat cu brici (MDA).

brișcúță, brișcuțe, s.f. (reg.) Cuțit mic: “Dar avea o brișcuță la ea, cum purtau atunci” (Bilțiu, 1999: 403). – Din brișcă² + suf. -uță (MDA).

broázbă, broazbe, (brozbă), s.f. (reg.) Căpățână de varză; varză acră; curet’i murat. – Din srb. broskva “gulie” (MDA).

brodătúră, brodături, s.f. Lucru de mână; broderie, goblen. – Din broda “a coase” + suf. -ătură.

bróndoș, s.m. v. bondroș.

broscár, broscari, s.m. (fig.) Mân¬cător de broaște. ■ (onom.) Broscari, poreclă pentru locuitorii din Rogoz și Săcălășeni. – Din broască + suf. -ar.

broștésc, broștească, adj. 1. Specific broaștei. 2. (în expr.) Lână broștească = mătasa-broaștei; alge verzi care formează mase plutitoare la suprafața apelor stătătoare (Conferva rivularis). – Din broască + suf. -esc (MDA).

brotăcí, brotăcesc, v.i. (înv.) A strica oile: “Nu mergem cu oile în munte prin Grădina Zânelor, să nu brotăcim oile” (C. C., 1979). – Et. nec.

brotăcít, -ă, brotăciți, -te, adj. (înv.) (Oaie) care și-a pierdut laptele. – Din brotăci.

broúză, s.f. v. broză.

bróză, (brouză), s.f. (reg.) Bicar¬bonat de sodiu: “Am pus un ptic de broză; pă broză un ptic de oțăt” (Memoria, 2001: 44). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. brouză. – Cf. germ. Brause “fermen¬tație; limonadă gazoasă” (Țurcanu, 2005).

brozbúță, brozbuțe, s.f. (reg.) Sarma; galușcă. – Din broazbă, brozbă “varză” + suf. -uță.

brózdi, s.m., pl. (reg.) Urzici tinere, lăptuci, păpădie, din care se face supă primăvara devreme. – Probabil der. din brozbă “nap, gulie, varză”, la pl., prin trecerea lui -b- la -d-.

brudí, brudesc, (budi), v.t. (reg.) A afuma (slănina, carnea): “Brudim la vecin; are căsucă mică” (Grai. rom., 2000). ■ (onom.) Brudi, nume de familie în jud. Maram. – Origine incertă, cf. brudiu “tânăr, copilăros, necopt”.

brudít, -ă, brudiți, -te, (budit), adj. (reg.) Afumat: “Hai și mănâncă și tu un pic de slănină brudită” (Bilțiu, 1999: 189). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. budit “afumat”. – Din ucr. bruditi (Farcaș, 2009: 116) sau din brudi.

brudíu, brudie, adj. (reg.) Necopt, naiv, prostuț, fără judecată: “Ce haznă ți-i de crăiie / Dacă mintea ți-i brudie” (Țiplea, 1906). – Et. nec. (MDA).

bruj, bruji, (bruș), s.m. (reg.) 1. Bulgăre de pământ: “Nu m-ai lăsat pântru mult, / Numai pântr-on bruj de lut” (Bilțiu, 1990: 449). 2. Bulgăre de zăpadă. 3. Cocoloș. ■ (onom.) Bruj(a), nume de familie în jud. Maram. – Din srb. bruš (MDA).

brují, brujesc, v.r. (reg.) A se bate cu bulgări de zăpadă. – Din bruj.

brujós, -oasă, brujoși, -oase, adj. (reg.) Bulgăros: “Pământul care se ară cu bruji se numește brujos” (ALRRM, 1973: 786). – Din bruj + suf. -os.

brumár, s.m. (pop.) Luna noiembrie: “Vara tătă noaptea-i mică, / Nu-i de mărs la ibovnică; / Până-n luna lui brumar / C-atuncea-s nopțile mari” (Ștețco, 1990: 292). ■ În chestionarele din sec. XX, pentru a 11-a lună din calendar, maramureșenii au indicat noiemvre, noiembre, november (ALRRM, 1973: 657). ■ (onom.) Bru¬mar(u), nume de familie frecvent în satele de pe Valea Izei; Brumaru, poreclă (în Rozavlea, Valea Stejarului, Borșa). – Din brumă + suf. -ar (MDA).

bruscáte, s.f., pl. (reg.; mag.) Resturi animale folosite în vrăji și farmece: “De făcătură așe fac: strâng câte bruscate-s pă latu pământului într-o oală și le pun la foc, așe, înt-on cuptiori (…). În oală-s labe de tăt feliu de animale de pădure. Tăt feliu de lăbucă strânji acolo, să forfotească. Trebe să fie și de cocoș de pădure și de vulpe, de tăt felul” (Bilțiu, 2001: 183). – Et. nec.

brustán, brustani, s.m. Brustur(e); plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii, dispuse în inflo¬rescență sfe¬rică, țepoasă; ciulin, scai (Actium lappa). ■ Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ■ (med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept. Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie), conține insulină; stimulează funcțiile renale. ■ (top.) Brustur, stână în Borșa (Mihali, 2015: 61); Brusturi, top. în Larga și Rohia (Vișovan, 2008); Brusturi, loc. în Maram. din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ■ (onom.) Brustureanu, nume de familie. (Sec. XVI). – Cuv. autohton, cf. alb. brushtullë (Russu, Brâncuș), cu arhetipul *brustul, din rad. i.-e. *bhrez-s- “a încolți, a crește”. ■ Cuv. rom. > magh. brusztuj, burusztuj, ucr. brostur, brustura “brusture”.

bruș, s.m. v. bruj (“bulgăre, cocoloș”).

bruțác, (pruțac, bruțag, pruțuc), s.n. (reg.; înv.) Sac de merinde utilizat de soldații din armata austro-ungară; rucsac, raniță, hatijac: “Cu puștile-n piramide, / Cu bruțacu fără ptită” (Pa¬pahagi, 1925: 274). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “rucsac”. – Din germ. Brotsack (Frățilă).

bruțág, s.n. v. bruțac.

búa, interj. v. abua (“îndemn de a se liniști”).

búbă, bube, s.f. (med.) 1. Umflătură, abces. 2. (în expr.) Bubele frumușelelor = vărsat de vânt (poate fi și scarlatină sau pojar); afecțiune epidermică con¬tagioasă. 3. Buba rea = inflamație: “Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap” (Bârlea, 1924, II: 96). ■ “În urma multor mâncăruri grele și de multe ori nesănătoase ce le mănâncă țărănimea în Maramureș, de cele mai multe ori i se pricinuiește dureri grele de stomac ce își au denumirea de bubă rea. Se mai numește așa orice fel de inflamație dureroasă pe corp” (Bârlea, 1924, II: 472). – Din srb. buba “vierme de mătase” (DA); din ucr. buba “umflătură” (MDA); creație expresivă (DER).

bubói, buboaie, s.n. (reg.) Furuncul. ■ “Se pune pe el frunze de lilion (= crin) ca să-l tragă afară” (Faiciuc, 2008: 169). – Din bubă + suf. -oi (Scriban, MDA).

buburúză, buburuze, s.f. (pl.) Pete mici pe corpul copilului, datorate po¬jarului. – Cf. srb. babúrica (MDA); din răd. bubu-, bobo- (Scriban).

bucáte, s.f., pl. (recoltă de) Mălai, grâu, cartofi etc. – Lat. buccata (CDDE, DEX, MDA).

bucăláie, adj. (Oaie) de culoare albă, cu botul negru sau cu capul tot negru. – Din bucă + lai, laie “negru” (DLRM, MDA).

bucălí, bucălesc, v.t. (reg.) A mesteca: “Eu să mă bucălesc cu dinții / Și cu măselele; / Să ptiei, / Să răstei” (Papahagi, 1925: 279). – Din bucal “privitor la gură”.

bucălít, -ă, bucăliți, -te, adj. (reg.) Mestecat. – Din bucăli.

bucfáriu, bucfarii, s.n. (reg.) Abe¬cedar. – Var. a lui bucvar “carte bise¬ricească cu litere chirilice” (< vsl. bukvari) (Scriban, MDA).

bucíe, adj. (reg.) (Oaie) cu lâna de culoare roz pe obraz și la ochi. – Din bucă “obraz” + suf. -ie.

bucín, s.n. v. bucium¹.

buciná, bucin, v.i. (reg.; înv.) 1. A cânta din bucium: “S-a întors cu fața spre Munții Oașului și-a bucinat prelung o dată” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 47). 2. (fig.) A plânge: “Hai să legănăm coconu, să nu mai bucine” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 122). – Lat. buccinare “a suna din corn” (MDA).

buciulíe, s.f. v. bociulie (“boboc, mugur”).

búcium¹, buciume, (bucin), s.n. 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: “S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare” (Calendar, 1980: 24). 2. Sirena de la fabrică. – Lat. bucinum “sunetul trompetei; trompetă” (MDA); lat. bucina sau buccina “trompetă, corn” (Pușcariu, CDDE, după DER).

búcium², buciume, s.n. 1. Butuc la roata de lemn; butan. ■ Atestat cu acest sens în Chioar și Codru, dar și în centrul și nordul Crișanei. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ■ (top.) Bu¬cium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008); Bucium, deal pe Valea Vinului (Vișeul de Mijloc) (Mihali, 2015: 61), Buciumi, sat aparținând de orașul Șomcuta Mare (zona Chioar). – Et. nec (MDA).

buciumán, -ă, buciumeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Buciumi. 2. (Locuitor) din Buciumi. ■ (onom.) Buciuman(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Bucium (numele localității la 1733) + suf. -ean (-ean după m > -an).

buciumáncă, buciumence, s.f. Femeie originară din localitatea Bu¬ciumi. Locuitoare din Buciumi. – Din buciuman + suf. -că.

bucnár, s.m. v. bugnar (“dogar”).

bucní, bucnesc, v.t. (reg.) A lovi; a izbi. – Var. a lui bufni (MDA).

bucnít, -ă, bucniți, -te, adj. (reg.) Lovit, izbit. – Din bucni.

bucnitúră, bucnituri, s.f. (reg.) Lovitură: “I-o dat vo zăce, doișpe bucnituri de părete” (Bilțiu, 2007: 405). – Din bucni + suf. -tură; cf. bufnitură.

buctá, buctez, (buhta), v.i. (reg.) 1. A greși; a rata. 2. A intra în bucluc. 3. A da faliment. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “a fi într-o situație neplăcută”. – Din magh. buktat “a scufunda; a pica pe cineva la examen”.

budácă, s.f. (reg.) Vas mare de lemn în formă de putină; budâi. ■ Se folosește la măsuratul laptelui cu carâmbul, pentru închegarea cașului și la cumpănitul brânzei, pentru depo¬zitarea merelor ca să fermenteze. ■ (onom.) Budacă, nume de familie în jud. Maram. – Cf. budâi “vas din doage în care se păstrează laptele” (Scriban, DLRM, MDA).

búdă, buzi, s.f. 1. Cocioabă, colibă. 2. Latrină, closet, privată. ■ (onom.) Bud(a), nume de familie în jud. Maram. – Din pol., ucr., rus. buda “colibă” (Cihac, DLRM); din rus. buda (MDA); cf. magh. buda (Galdi, după DER).

budeán, s.m.f., adj. v. budeștean.

budeáncă, s.f. v. budeșteancă.

budélniță, budelnițe, s.f. (reg.) Afumătoare (în Maram. din dreapta Tisei). – Din budă “colibă” + suf. -elniță.

budeșteán, -ă, budeșteni, -e, (bu¬dean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Budești. 2. (Locuitor) din Budești. – Din n. top. Budești + suf. -ean.

budeșteáncă, budeștence, (bu¬deancă), s.f. Femeie originară din localitatea Budești. Locuitoare din Budești. – Din budeștean + suf. -că.

budí, v.t. v. brudi (“a afuma”).

budigắu, budigăi, s.m. (reg.) Chilot. – Din magh. bugyi “chiloți”.

budít, adj. v. brudit (“afumat”).

buditoáre, s.f. (reg.) Încăpere amenajată pentru afumat carnea; afumătoare. – Din budi.

budurói, buduroaie, s.n. (reg.) Scorbură în care se țin albinele; (uzual) bortă. – Et. nec. (MDA).

budușél, adj. (reg.) (Lână) de calitate inferioară, din care se țes cearceafurile, fățoaiele și ștergurile de merinde. – Et. nec.

budușláncă, (budușleancă), adj., s.f. (reg.) Femeie fugită de la bărbat. – Din budușlui.

budușlău, budușlăi, adj., s.m. (reg.) 1. Fugar, pribeag. 2. Haimana, va¬gabond. – Din budușlui (Scriban, MDA); din magh. bujdosó “pribeag, emigrant”.

budușluí, budușluiesc, v.t. (reg.) 1. A alunga, a fugări. 2. A hoinări. – Et. nes., cf. magh. bujdosni (MDA).

budușluít, -ă, budușluiți, -te, adj. (reg.) Alungat, fugărit. – Din budușlui.

buf, interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea unui obiect: “...o făcut cu ie: buf de părete” (Bilțiu, 2007: 405). – Formă ono¬matopeică (MDA).

bugắt, adv. Destul, suficient, de ajuns: “Hori de-aieste sunt bugăte” (Calendar, 1980: 54). – Et. nec. (MDA).

bugnár, bugnari, (bucnar), s.m. (reg.; înv.) Meșter care face butoaie; dogar. ■ (onom.) Bugnaru, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bodnár “dogar”, germ. Büttner.

buhái, buhai, s.m. 1. Taur. 2. Berbece; țap mai bătrân de 4 ani. 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maram; izvoraș: “Da' de negru n-ar si bai, / Da' i-i capu ca și-on mai, / Ochii, ca și on buhai” (Bilțiu, 2006: 225). 4. Instrument muzical. ■ Cu buhaiu, obicei: “Cu buhaiu' umblă feciori și coconi mai mici. Au o bărbânță din care iese on zmoc de păr. Unu toarnă apă pe zmoc, unu îl țâne și unu traje de zmoc și scoate on sunet. Au zbiciuri din care pocnesc când strâgă o poezie ca și la Plugușor” (Bilțiu, 2009: 147; vol. II). ■ (top.) Plaiul Buhaiului, fânațe în Borșa (Mihali, 2015: 136). ■ (onom.) Buhai(u), nume de familie în jud. Maram.; Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA, după DER); din ucr. buhay (DLRM, DEX); din rus. buhay (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. bohaj (Bakos, 1982; Scriban).

buhaltér, buhalteri, s.m. (reg.) Șeful unei exploatări forestiere. – Din germ. Buchhalter (Gh. Pop, 1971: 87).

buháș, buhași, (buhaz, bohaș, buhău), s.m. (reg.; înv.) 1. Brad: “Bohaș o brad, tăt una vorbă e aceia; tare-i brad, tare-i bohaș, fără numai că bradu' e mai bun, mai pestriț” (Papahagi, 1925). ■ “La munte, colibele se acoperă cu scoarță de buhaș ce se aduce din prăval (= vale, povârniș). Dacă pă¬curariul moare în munte, nu-l aduce în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoarță de buhaș și așa îl bagă în groapa lui gătită” (Bud, 1908). ■ Atestat în forma buhaci în zona Făgăraș, ca var. pentru brad (Abies Alba) (Borza, 1968). 2. Brad scurt, cu crengi întinse roată la pământ; jneapăn; “brad pitic, împilat, jneapăn” (Precup, 1926). ■ (top.) La Buhași, deal mic în Moisei (Mihali, 2015: 106). – Sufixul (-aș) ar putea indica un diminutiv, iar cuvântul de bază ar putea fi un der. din borhălău “copac sau brad mare”, cf. var. bohaș.

buhát, -ă, buhați, -te, adj. 1. (Oaie) cu lâna până la ochi. 2. Precum o bufniță. – Din buhă + suf. -at.

buház, s.m. v. buhaș.

búhă, buhe, s.f. Bufniță (Bubo bobo); pasăre nocturnă cu ochii mari și cu privirea fixă, sedentară, ce trăiește în pădurile bătrâne din Carpați: “Buha-i pasărea nopțî și a morțî. Când cântă ie la casă, moare oarecine. Da' o cântat aiciuca, la o babă, tătă noaptea. Baba umbla desculță și s-o betejit și-o luat-o și-o dus-o moartea” (Bilțiu, 2007: 305). ■ (top.) Buhăescu Mare, vf. (2.118 m) în Masivul Rodnei. ■ (onom.) Buha, poreclă în Dragomirești și Săcel; Buhu, “om mare, brunet și cu ochii mari, bulbucați”, poreclă în Tăuții-Măgherăuș; neamul lui Buhău și neamul Buhă¬țenilor, în Borșa. – Formație ono¬ma¬topeică (Șăineanu, DEX, MDA); din rădăcina expresivă buh- “umflătură” (DER).

buhăí, buhăiesc, v.t. (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt. – Din buhav “a se umfla”, var. a lui puhav (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

buhắu, s.m. v. buhaș.

buhtá, v.i. v. bucta (“a greși, a rata”).

buiác, -ă, buieci, -e, (buiag), adj. (reg.) 1. Răsfățat. 2. Zburdalnic, exaltat, neastâmpărat: “Nu-i calu' atât de buiac să nu-și calce în căpăstru” (Papahagi, 1925: 324). – Din sl. bujakŭ “nebun” (Șăineanu, DLRM, MDA).

buiág, adj. v. buiac.

búică, buici, s.f. (reg.) 1. Veston. 2. Orice haină din material mai gros (de regulă postav), scurtă până la brâu, care se ia peste cămașă / rochie: “De-i țâne-o și clocește / Pă la vară-a scoate pui / Și ț-i face bani destui. / A scoate-on cocoș ș-o puică, / Și-a lua nănașu buică” (Bilțiu, 2015: 212). – Din magh. bujka (Scriban, MDA).

buicúță, buicuțe, s.f. (reg.) Buică de dimensiuni mici: “Păntru Dumnezeu, măicuță, / Vinde vaca, ie-mi buicuță” (Bilțiu, 2002: 271). – Din buică + suf. -uță.

buiecél, buieceli, adj. m. Ne¬astâmpărat. – Din buiac + suf. -el.

buiecí, buiecesc, v.r. (reg.) 1. (ref. la oameni) A fi neastâmpărat, plin de energie, activ. 2. (ref. la vegetație) A crește abundent. 3. (ref. la animale) A se zbengui; a trage cu forță. – Din buiac (MDA).

búigat, -ă, buigați, -te, (buigăt), adj. (reg.) Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: “Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul” (Calendar, 1980: 95). – Cf. bâiguit “amețit” (Scriban, MDA).

búigăt, adj. v. buigat.

buigătí, buigătesc, v.t.r. (reg.) A (se) tulbura, a (se) zăpăci, a deranja. – Din buigat.

buigătít, -ă, buigătiți, -te, adj. (reg.) Tulburat, zăpăcit. – Din buigăti.

buiguí, v.i. v. bâigui (“a vorbi fără înțeles”).

bújdă, s.f. v. bujdei.

bujdéi, bujdeie, (bujdă), s.n. (reg.) 1. Construcție specială pentru uscarea fructelor: “Gospodăriile cu grădini mai mari și cu mulți pruni mai au și câte un bujdei” (Meruțiu, 1936: 12). ■ Pereții din bârne necioplite sunt lipiți în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt așezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele. 3. Casă mică, să¬ră¬căcioasă; bordei: “Ieșiți, babe, din bujdei, / Să vedeți afară ce-i” (Bilțiu, 2006: 230); “... că i-o fost bujda înt-o marjine de sat” (Bilțiu, 2007: 151). ■ (top.) În bujdei, teren în Tăuții-Măgherăuș (Crâncău, 2011). – Et. nec. (pentru var. bujdă) (MDA). ■ “Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)” (DER).

bulát, bulate, s.n. Cuțit folosit în dogărie cu care se fac cercurile. ■ (top.) Bulat, vârf (683 m) situat între Tăuții de Sus, Chiuzbaia și Ferneziu; Bulat, top. în com. Dumbrăvița. – Din ucr. bulat “oțel” (DER, MDA).

bulbóană, s.f. v. dălboană (“vârtej de apă, vâltoare”).

bulbúc, bulbuci, s.m. 1. Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene (Trollius europaenus L.). ■ Se folosește în industria farmaceutică (împotriva icterului). Plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. Boboci de floare (pe țesături). ■ (onom.) Bulbuc, nume de familie în jud. Maram.; Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873. ■ (mit.) Bulbuc, personaj din mitologia mara¬mureșeană: “S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc și tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mân¬care, ceilalț s-o dus iar în pădure” (Bilțiu, 2002: 313). – Creație expresivă din răd. bul-, cu sensul de “rotunjime”, dar și care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (MDA).

bulciúg, bulciuguri, s.n. (reg.) Iertăciune; iertările miresei, pe care le rostește starostele în casa părintească a fetei, înainte de cununie. – Din magh. bolcsu “iertăciune” (MDA).

buleándră, bulendre, s.f. (reg.) Haină veche, ponosită, zdreanță, țolină: “O zinit într-o zî o biată femeie și ave' legat ceva așe, într-o buleandră” (Bilțiu, 2001: 151). ■ (onom.) Buleandră, po¬reclă în Moisei. – Et. nec. (MDA); creație expresivă, de la bulă + suf. -andră, cf. fleandură (Iordan, după DER).

bulféu, bulfeie, s.n. (reg.) Cele două lemne de la jug, care leagă policioara (lemnul de jos) de lemnul de sus. – Din magh. bélfa (DER, MDA).

bulz, bulzi, s.m. Bulgăre, cocoloș, boț: “Bulz de aur face-l-oi” (Memoria, 2001: 45). ■ (onom.) Bulz(an), nume de familie în jud. Maram. – Cf. alb. bulëz (MDA); cuv. autohton (Brâncuș).

bulzî, bulzesc, v.t.r. (reg.) A (se) îngrămădi, a (se) aglomera, a (se) face boț. – Var. a lui îmbulzi.

bulzất, -ă, bulzâți, -te, adj. (reg.) Cocoșat; gârb, gujd’it. – Din bulzî.

bumb, bumbi, s.m. (reg.) 1. Nasture: “Cu t’eptar cu bumburi multe” (Ca¬lendar, 1980: 79). 2. Bani: “Da-mi-aș bumbii mei din ladă / Și averea din ogradă” (D. Pop, 1970: 196). 3. Pastile, pilule, medicamente. 4. Cercei în urechi. 5. Bumbu șporului = prisnelul mic de la sobele cu plită. 6. Țintă metalică: “Broderia este fixată cu bumbi și oglinzi în diferite forme geometrice” (Faiciuc, 2008: 190). ■ (onom.) Bumb(u), nume de familie în jud. Ma¬ram. – Din magh. gömb, gomb “nasture” (DLRM, DEX, MDA).

bumbăcăríță, bumbăcărițe, s.f. (bot.) Plantă erbacee cu flori roșiatice sau verzi-negricioase; lânărică (Eriophorum vaginatum; E. latifolium); fluturaș. ■ Semnalată în mlaștina Vlăș¬chinescu, pe platoul Izvoarele, Munții Gutâi. – Din bumbac + suf. -ăriță (DEX, MDA).

bumbí, bumbesc, (îmbumbi), v.t.r. (reg.) 1. A coase nasturi. 2. A (se) încheia cu nasturi. – Din bumb (DER, MDA).

bumbít, -ă, bumbiți, -te, adj. (reg.) Cu nasturi. – Din bumbi.

bumbúț, bumbuți, s.m. (reg.) Nasture de dimensiuni mici. ■ (onom.) Bumbuț, nume de familie în jud. Maram. – Din bumb + suf. -uț.

bumburél, bumburea, s.m.f. 1. Corp sferic și mic. 2. Dropsuri, bomboane mici. – Din bumb + suf. -urel (MDA).

bumbúșcă, bumbuște, s.f. (reg.) 1. Ac de gămălie. 2. Nasture împistrat (ornat): “Frumos drăguț mi-am ales, / Frumușel ca și-o bumbușcă” (Calendar, 1980: 84). ■ (onom.) Bumbușca, po¬reclă. – Din magh. gömböstű “ac de gămălie” (MDA).

bunămínte, adv. De exemplu: “Ii o luat-o, bunăminte, cum ai mere la Cearda cătră Sighet” (Bilțiu, 2007; 216). – Din bună + minte.

búndă, bonde, (bondă), s.f. 1. Piesă de îmbrăcăminte scurtă, care se pune peste cămașă, fără mâneci și încheiată în față: “Lut pe mine nu puneți / Numai dragă bunda me” (D. Pop, 1978: 324). 2. (fig.) Piele: “Ți-a da mă-ta pă bondă” (Faiciuc, 2008). ■ (onom.) Bunda, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. bunda “șubă, cojoc” (Șăineanu, DEX).

bunînțelés, adv. (pop.) Bineînțeles; desigur, firește. – Din bun + înțeles.

buntuzí, buntuzesc, (buntuzui, bontozui), v.t.r. (reg.) 1. A deranja. 2. A împrăștia: “...și el o bontozuit călugării de-acolo...” (Papahagi, 1925: 312). 3. (r.) A se supăra, a se mâhni, a se întrista: “Când cu apa o sosit / Oile s-o buntuzât” (Lenghel, 1985: 212). 4. (în expr.) A sta buntuzit = a sta supărat. – Din magh. bontzolni (DA după DER); din magh. *bontozni (MDA).

buntuzít, -ă, buntuziți, -te, adj. (reg.) Supărat, mâhnit. – Din buntuzi.

bunzár, s.m. v. bonzar (“bondar, cărăbuș”).

burác, buraci, s.m. (reg.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în ali¬men¬tație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor. ■ (med. pop.) Folosită la tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii arteriale, virozelor. ■ (onom.) Burac, nume de familie provenit din supranume. ■ Termen utilizat ex¬clusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maram.). – Cf. ucr. burak (Borza, 1968: 30).

burcuí, v.i. v. burcului.

burculuí, burculuiesc, (burcui), v.i. (reg.) A pava, a pietrui: “Ș-o burculuit tătă trarea” (Faiciuc, 2008: 752). – Et. nes., cf. burcă “bundă”.

burculuít, -ă, burculuiți, -te, adj. (reg.) Pavat, pietruit. – Din burcului.

burculuíre, burculuiri, s.f. (reg.) Operație de pavare cu piatră a curților. – Din burcului.

burdéi, s.n. v. bordei.

burdihán, burdihanuri, (burduhan, bârdihan), s.n. (reg.) Burtă: “Vai de burta me! Vai de burdihanu meu!” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). – Var. a lui burduhan (DEX).

burdúh, burduhuri, s.n. 1. Sac din piele netăbăcită; burduf. 2. Toc de pernă. 3. Burduhan. 4. Copcă în gheață. 5. Pântece, burtă. – Posibil cuv. autohton (Brâncuș,1983), cf. alb. burdhë “sac”.

burduhós, -oasă, burduhoși, -oase, adj. (reg.) Cu burta mare; burtos: “Atâția copii burduhoși” (Memoria, 2001). – Din burduh + suf. -os (MDA).

burdují, burdujesc, v.t. A îndesa, a ticsi: “Ne-am umplut sacul, l-am burdujit cu picioici de acelea devreme” (Bilțiu, 1999: 187). – Var. a lui burduși.

burdujít, -ă, burdujiți, -te, adj. Îndesat, ticsit. – Din burduji.

burdujóc, -oacă, adj. (reg.) Gras, umflat, obez. ■ (onom.) Burdujoc, poreclă în Borșa. – Din burduh, cf. burduș + suf. -oc.

burenós, -oasă, burenoși, -oase, adj. (reg.) (ref. la vorbire) Neîngrijit, vulgar. – Din buruiană + suf. -os.

buréscă, s.f. (reg.) Vas pentru lichide: “O chemat-o și pă ie și-o băut și ie din tău și-o căpătat și ie putere. O aflat o burescă cu pene și-o băut din buresca aceie și i s-o făcut și ii pene” (Bilțiu, 2007: 75). – Et. nec.

burgắu, s.n. (reg.) Contrabas. – Et. nec.

buréte, bureți, s.m. 1. Specie de ciuperci (Boletus edulis). 2. Pistrui pe obraz. – Lat. boletus “ciupercă” (Scriban, DEX).

burețós, -oasă, buretoși, -oase, adj. (reg.) Cu pistrui. ■ (onom.) Burețoasa, poreclă în Oncești; Burețosu, poreclă în Valea Stejarului. – Din bureți “pistrui” + suf. -os.

buríc, burice, s.n. 1. Bucată de fier în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crân¬gului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară. 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face le¬gătura cu Lumea Cealaltă. ■ Buricul pământului = centrul pământului: “Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da' unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului” (Bilțiu, 2002: 313). – Lat. *umbilicus (DLRM, DEX).

bursucá, bursuc, v.r. A se umfla în pene. – Din bursuc “viezure”.

bursucát, -ă, busurcați, -te, adj. 1. Semeț, îngâmfat, țanțoș. 2. Supărat. - Din bursuca.

burzuluí, burzuluiesc, v.r. (reg.) A se mânia brusc; a se răsti (la cineva). – Din magh. borzolni “a se zbârli” (DEX, DLRM).

bustușág, bustușaguri, s.n. (reg., înv.) Supărare: “Iară care rugători va pune pizmă și nu va vrea să ne pomenească pentru vre un bustușag, pe unu ca aceea să le fie pârâș sfânta beserică...” (Bârlea, 1909; 162). – Din magh. bosszuság “mânie” (Bârlea, 1909).

bușegán, -ă, bușegani, -e, (bu¬șăgan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Bușag. 2. (Locuitor) din Bușag. ■ (onom.) Bu¬șegan, Bușecan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Bușag + suf. -an.

bușegáncă, bușegance, (bușăgancă), s.f. Femeie originară din localitatea Bușag. Locuitoare din Bușag. – Din bușegan + suf. -că.

but, buturi, s.n. (reg.) 1. Îndărătnicie, împotrivire, necaz, poară. 2. (în expr.) În butul cuiva = în ciudă: “De-ai luat în butul meu / Nu-ți ajute Dumnezău” (Bârlea, 1924: 78). – Et. nec. (MDA).

bután, butani, s.m. 1. Element component al roții de lemn; butuc, bucium. 2. Buștean, trunchi de copac: “Eu numa îmi adun butani” (Bârlea, 1924: 9). – Et. nec. (MDA).

butășeán, -ă, butășeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Buteasa. 2. (Locuitor) din Buteasa. – Din n. top. Butăsa (= Butășa) (numele localității atestat în anul 1800) + suf. -ean.

butășeáncă, butășence, s.f. Femeie originară din localitatea Buteasa. Locuitoare din Buteasa. – Din butășean + suf. -că.

butășél, butășei, s.m. (reg.) Ramură de viță-de-vie (salcie, plop) care se pune în pământ pentru a prinde rădăcină; butaș: “Și în loc de butășel / Îmi puneți un buciumel” (Bilțiu, 2015: 74). – Din butaș + suf. -el.

búte, buți, s.f. 1. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; ton: “Zice popa că nu be, / Și l-am prins la butea me” (Bilțiu, 2006: 229). 2. Recipientul de sticlă de la lampă, în care se ține combustibilul. ■ (onom.) Butean, nume de familie frecvent în zona Chioar. – Lat. buttis (DEX, MDA).

butín, butine, s.n. (reg.) 1. Lemn mare, grindă. 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafețele în care este împărțită pădurea în exploatare; parchet: “Dusu-i badea la butin / Ș-a zini fără țapin” (Ștețco, 1990: 272). 3. (în expr.) În butini = la munci forestiere. ■ Termen atestat exclusiv în Maram. (ALR, 1956: 611). – Cf. ucr. bútina (Gh. Pop, 1971: 87); atestat în germ. veche (sec. IX) în forma butin, în germ. med. (büten, büte), cu sensul de “vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina).

butinár, butinari, s.m. (reg.) Mun¬citor forestier. ■ “Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și me¬seria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților” (Georgeoni, 1936: 15). – Din butin “exploatare forestieră” + suf. -ar.

butinărí, butinăresc, v.t. (reg.) A lucra într-o exploatare forestieră, a tăia copaci într-o pădure. – Din butinar.

butinărít, s.n. (reg.) Activitatea de exploatare a lemnului. ■ “Pădurile au început să cadă sub loviturile săcurilor, să se transforme în plute ce coborau la vale, să se încarce în căruțe sau trenuri și să se vândă pentru pită în țară sau străinătate. Așa s-a născut butinăritul” (Georgeoni, 1936: 15). ■ În Maram., în societatea tradițională, ocupație se¬cundară, după creșterea animalelor. – Din butinări.

butúc, butuci, s.m. 1. Buturugă: “Ba butuci de prin păduri, / Paie, fânuri din câmpuri” (Gherman, 1938: 18). 2. Obiect ceremonial confecționat dintr-o bucată groasă de lemn, de care se prind curele cu clopoței sferici, folosit în obiceiurile de iarnă: “...ursul joacă în ritmul tobei și al butucului” (Bilțiu, David, 2007: 239). ■ (onom.) Butuc, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).

butucár, butucari, s.m. 1. Silvicultor, lucrător la pădure; butinar. 2. Personaj în “Jocul ursului”, care impune ritmul prin lovirea unui butuc de care sunt legați clopoței: “Butucaru, după ce intră, începe a bate cu butucu și după el ciobanii bat cu tobele și să strâgă la urs, care joacă” (Bilțiu, 2009: 137, vol. II). ■ (top.) Lunca butucarului, pădure, pășune și fânațe în Borșa (Mihali, 2015: 113). – Din butuc + suf. -ar (MDA).

butucănós, -oasă, butucănoși, -oase, adj. Grosolan, necioplit. – Din butuc + suf. -ănos (MDA).

bútur, buturi, s.n. (reg.) Resturi: “Numa buturile i-s aici” (Apșa de Jos). ■ (onom.) Butur, nume de familie în jud. Maram. – Din but(uc) + suf. -ur (DLRM).

buzăríe, buzării, s.f. (reg.) Margine. ■ (top.) Buzăriile Dealului Popii, în Dragomirești. – Din buză + suf. -ărie.

buzeán, s.m.f., adj. v. buzeștean.

buzeáncă, s.f. v. buzeșteancă.

buzdúg, adj. Ghemuit: “Și s-a culcat popa și l-a legat buzdug cu mâinile la spate” (Bilțiu, 1999: 429). – Cf. buzdugă.

buzdugăní, buzdugănesc, v.t. (înv.) A lovi, a bate cu buzduganul: “O trântesc jos și acolo au buzdugănit-o cum au vrut ele” (Bilțiu, 1999: 282). – Din buzdugan (MDA).

buzeșteán, -ă, buzeșteni, -e, (bu¬zean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Buzești. 2. (Locuitor) din Buzești. – Din n. top. Buzești + suf. -ean.

buzeșteáncă, buzeștence, (buzean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Buzești. Locuitoare din Buzești. – Din buzeștean + suf. -că.

buxăluí, v.t. v. boxăli.