Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera A
a, prep. (înv.) La: “Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea, 1924, II: 357). – Lat. ad “la” (MDA).
abáte, abat, v.t.r. 1. (t.) A aduna, a strânge, a direcționa: “Și p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea” (Len¬ghel, 1985: 220). 2. (r.) A se aduna, a se însoți; a se căsători. – Lat. abbattere (DER, DEX). ■ Cuv. rom. > sb. abati “a devia” (DER).
abătút, -ă, abătuți, -te, adj. Strâns, adunat. – Din abate.
ábor, abori, s.m. (dial.) Abur, vápor de apă; boare. – Cuv. autohton (Has¬deu, Philippide, Rosetti, Russu, Brân¬cuș, Vraciu, Miklosich, Cihac); cf. alb. avull “abure” (MDA).
aborí, aboresc, v.t. (înv.) A inhala. – Din abor, var. dial. a lui abur.
aborî, aborăsc, (oborî), v.t. (reg.; înv.) 1. A doborî, a dărâma, a răsturna. 2. A ucide, a nimici. – Var. a lui oborî (Șăineanu).
aborất, -ă, aborâți, -te, adj. (reg.) Doborât, ucis. – Din aborî.
abrác, abracuri, s.n. (reg.) Amestec de tărâțe, grăunțe și ovăz. ■ Aliment cu mare valoare energetică și nutritivă, folosit de maramureșeni pentru hrana animalelor din gospodărie. – Din magh. abrak “nutreț, ovăz” (DLRM).
abrăcá, v.t. (reg.) A da abrac ani¬malelor: “Pă când io m-oi însura / Pă tine te-oi abrăca / Cu grâu roșu vân¬turat” (Antologie, 1980: 84). – Din abrac.
abrăcát, -ă, abrăcați, -te, adj. (reg.) Hrănit cu abrac: “Rabdă și tu ne-abrăcat, / Cum rabd și eu ne-nsurat” (Antologie, 1980: 84). – Din abrăca.
abríct, abricturi, s.n. (reg.) Cuțit rotativ acționat electric, utilizat la operațiunea de jiluire a scândurilor (se montează pe masa de la circular). – Din germ. Abricht(hobel) “rindea” (Frățilă).
abțiguí, abțiguiesc, vb. tranz, r. - 1. A lovi, a plesni. 2. A se turmenta, a se chercheli; a se îmbăta. – Et. nec. (MDA).
abțiguít, -ă, abțiguiți, -te, adj. 1. Lovit. 2. Turmentat; beat. – Din abțigui.
abua¹, (bua), interj. Îndemn de a se liniști, a adormi: “Abua, bua, bua, / Abua cu mămuca” (Antologie, 1980: 151). – Formă ono¬ma¬to¬peică (MDA); probabil cuv. autohton (Brâncuș, 1983).
abuá², v.t.r. A legăna, a (se) mol¬comi, a adormi (pe cineva): “Abua cu mămuca, / Că mama te-a abua” (Anto¬logie, 1980: 151). – Din abua¹.
aburá, (abori), v.i. (înv.) 1. A adia, a sufla lin: “Vântu-i aboré, / Poamele-și cocé” (Bilțiu, 1996: 88). 2. A respira, a răsufla, a scoate aburi: “Boii-o prins a abura” (Memoria, 2001: 112). – Din abur (MDA).
abzíce, abzic, v.t. (rar) A refuza, a renunța (la ceva): “…iară Miclea a abzis de dreptul său la jumătatea moșiei Dorozlofalva (Doroslău)” (Mihaly, 1900: 496, dipl. 208). – Din lat. abdicere (DN, 1986).
acár, adv. (reg.) Măcar, cel puțin; barem. – Din magh. akár (MDA).
acastắu, acastauă, acastăi, (acăs¬tău), s.n. (reg., înv.) 1. Spânzurătoare: “În acel loc au fost ridicate acas¬tauăle, unde erau spânzurați cei care se revoltau...” (Memoria, 2004-bis: 1.290). 2. Furcă. ■ În timpul Revoluției de la 1848, în Chioar funcționau “tribunale pe dealul Dura (între Baia Mare și Tăuții-Măgherăuș), unde erau spânzurători cu 8 acastauă, la pod la Cătălina cu 12 acastauă; alte spânzurători s-au aflat la Bontăieni, la Berchez (cu 8 furci), între Ciolt și Buteasa, între Buteasa și Boiul Mare, pe dealul Mesteacănului cu 8 până la 12 furci” (Chioar, 1983: 39). 3. Punct de observație construit din lemn și amplasat pe înălțimi: “În vârful dealului a fost o cruce și un mare punct de observație (acastauă din lemn)” (Gârdani, 2007: 130). 4. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor și sunt legate cu lanț sau funie. 5. Copil tânăr care se cațără peste tot, fără frică, punându-și viața în pericol. ■ (top.) Dealul Acastăilor (în Odești, zona Co¬dru); Acastauă, deal în Cupșeni (zona Lăpuș); La Acastăi (Ferești, Maram. Istoric); Acastăi, teren situat în crucile drumurilor, în Rohia (zona Lăpuș). “Ma¬ra¬mureșul și, în general, Ardealul cu¬noaște multe toponime de acest fel, ele păstrând amintirea unor practici dure de lichidare a celor care se opuneau stăpânirii (dar și a răufăcătorilor) prin spânzurare” (Vișovan, 2008). – Din magh. akasztó “care atârnă; acățătoare, spânzurătoare” (DER).
acáț, acați, s.m. (acăț, arcaț, alțar) (reg.) Arbore cu flori albe, mirositoare, dispuse în ciorchine; salcâm (Robinia pseudacacia): “Până-ncalță celălalt / Floare de acaț / Soarele-i la scăpătat, / Floare de acaț” (Bilțiu, 2015: 93). ■ (med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept. Mierea de salcâm era folosită pentru calmarea tusei, în afecțiuni gas¬trice și în tratamentul nevrozelor. – Din magh. akác “salcâm” (DEX).
acațiós, -oasă, acațioși, -oase, adj. (reg.) 1. Arțăgos. 2. Necuvincios: “…și purtarea lui față de mai mari e acațioasă” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1911). – Din acaț “salcâm” (referitor la faptul că tulpina acestui arbore e plină de spini) + suf. -os.
acăstắu, s.n. v. acastău (“spân¬zură¬toare”).
acățá, acăț, v.t.r. A (se) agăța; a suspenda, a atârna, a spânzura. – Lat. *accaptiare (MDA).
acățát, -ă, acățați, -te, adj. Suspendat, atârnat. – Din acăța.
acățălí, acățălesc, v.r. (reg.) A se agăța, a se prinde (de ceva): “Șî cu câlț te-oi pârjoli, / Șî-n fața lui Ion nu ti-i mai acățăli” (Ștețco, 1990: 74). – Din acăța + suf. -ăli (Frățilă).
aciciúca, (aiciuca, aicica), adv. Aici, în acest loc: “…stai să mai povestim aciciuca” (Bilțiu, 1999: 190). – Formă diminutivă din aci (acice + -uc + -a) (Frățilă).
aciuá, aciuez, v.r. A-și găsi refugiul, a se adăposti: “Aciuă-te cu mama…” (Crâncău, 2013). – Lat. *accubiliare (CDDE; DEX); lat. *accellare (Phi¬li¬ppi¬de, Scriban).
aclintí, aclintesc, v.t. (reg., înv.) 1. A atinge. 2. A mișca. 3. A deranja. – Din a- (protetic) + clinti, cf. acufunda, adărâma etc.
aclintít, -ă, aclintiți, -te, adj. (reg., înv.) Atins, mișcat. – Din aclinti.
acolisí, v.r. v. acolisî.
acolisî, acolisăsc, (acolisi), v.r. (reg.) 1. A se prinde, a se apuca. 2. A se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva. 3. A se căpătui, a se însura: “De tri ai umblu-a pețî, / Da' nu mă pot acolisî, / Că n-o fost și nici nu este / Și frumoasă și cu zestre” (Memoria, 2004: 1.148). – Din ngr. ekóllissa “a se lipi” (DER, DEX).
acolisât, -ă, acolisâți, -te, adj. (reg.) Prins, agățat. – Din acolisî.
acolúca, adv. (fam.) Acolo: “Era pod aici (...) și treceam acoluca” (Grai. rom., 2000). – Formă diminutivă de la acolo (acolo + -uc + -a) (Frățilă).
acoperămắnt, acoperăminte, s.n. 1. Adăpost, acoperiș. 2. Capac (la lulea). – Din lat. co(o)perimentum “înveliș, ca¬pac” (Șăineanu, 1929); din acoperi + suf. (ă)mânt (DLRM, DEX).
acreálă, acreli, s.f. Zărul de pe brânză, lăsat la fermentat și folosit în prepararea supelor acre; conciată. – Din acri + suf. -eală (DLRM).
acrițár, acrițari, s.m. (reg.; înv.) Persoană care prepară acriță; “care face acriță de mâncat” (Papahagi, 1925). – Din acriță + suf. -ar (MDA).
acríță, acrițe, s.f. 1. (reg.) Fiertură de prune. 2. Coacăză (Ribes nigrum, Ribes rubrum). – Din acru + suf. -iță (MDA).
acufundá, acufund, v.t. (reg.) A cufunda, a afunda, a scufunda. – Din a- (protetic) + cufunda.
acufundát, -ă, acufundați, -te, adj. Scufundat. – Din acufunda.
acufundós, -oasă, acufundoși, -oase, adj. Adânc. – Din acufunda + suf. -os.
acurát, adv. (înv.) Negreșit, întoc¬mai. – Din germ. akkurat “îngrijit, corect, scrupulos” (Scriban, MDA).
adălí, adălesc, v.t. (reg.) 1. A îndupleca, a aduce (pe cineva) pe o anumită cale. 2. A convinge: “L-o adălit până la urmă” (Bilțiu, 2002: 389). – Et. nec.
adălít, -ă, adăliți, -te, adj. (reg.) Înduplecat, convins. – Din adăli.
adăpá, adap, adăp, v.t. A da apă la animale. – Lat. adaquare “a stropi; a adăpa” (MDA).
adăpát, -ă, adăpați, -te, adj. Care a băut apă. – Din adăpa.
adăpătóare, adăpători, s.f. Jgheab sau vas care servește la adăparea ani¬malelor; valău. – Din adăpa + suf. -ătoare.
adărâmá, adărâm, v.t. (reg.) A dărâma, a răsturna, a doborî: “În spate mi s-o aruncat, / La pământ m-o adărâmat” (Memoria, 2001: 45). – Din a- (protetic) + dărâma.
adărâmát, -ă, adărâmați, -te, adj. Dărâmat, răsturnat. – Din adărâma.
adăvăsî, adăvăsesc, (adăvăsi), v.r. (reg.; înv.) 1. A se îmbolnăvi (din cauza farmecelor): “Apoi am auzit cum l-o adus pă sus, de Crăciun, cum l-o adăvăsât și l-o bolnăvit” (Bilțiu, 2001: 261). 2. A se stinge, a se prăbuși, a se istovi: “Păcurarii au fiecare câte 100-200 oi în grijă, despre care trebuie să știe a da seamă dacă se adăvăsăsc” (Morariu, 1937: 185). – Din magh. ada¬veszni “a risipi, a dispărea” (NDU, MDA).
adeág, s.n. v. ageag (“argilă”).
adegós, -oasă, adegoși, -oase, (dial. ad'egos), adj. (reg.) Argilos, lutos. ■ (top.) Drumul de la Adegoși, în Tăuții-Măgherăuș (Crâncău, 2013: 33). ■ În jumătatea de nord a Trans. și Maram. (ALR, s.n., vol. I, h. 11). – Din adeag + suf. -os.
adestín, s.m. v. aghistan (“castan”).
adestínă, s.f. v. aghistină (“casta¬nă”).
adéu, adeuri, adeauă, (hadeu), s.n. (reg.; înv.) Tun, armă de artilerie: “Tăt din ad'eauă pușcaț” (Papahagi, 1925: 214). – Din magh. ágyú “tun” (DER).
adézmă, s.f. v. aghiazmă (“apă sfin¬țită”).
adiázmă, s.f. v. aghiazmă.
adicătélea, adv. (pop.) Adică. – Din adică + te + le-a (DEX, MDA).
adimánt, adimante, (adiman, aghi¬mant), s.n. (reg.) Diamant, piatră pre¬țioasă: “C-o gândit că va lua zgarda, că aceie-i de ad'imant și cine știe cât de scumpă-i...” (Bilțiu, 1999: 140). – Var. a lui adamant “diamant” (DER, DEX).
adínte, adv. (reg.) Adineaori, cu puțin timp înainte, de curând: “Poț mere tot p-acolo / Dacă n-ai râs ad'inte” (D. Pop, 1978: 152). – Lat. ad-de-ante (Scri¬ban).
adistínă, s.f. v. aghistină (“cas¬ta¬nă”).
adumbrá, (adumbri), v.t.r. (reg.) 1. A face umbră, a umbri. 2. A se odihni la umbră: “Să văd pretinii la rând, / Cum mărg tăț' pă drum cântând, / Iară mândrile la urmă, / Să vadă unde-i adumbră” (Bilțiu, 2006: 111). – Lat. adumbrare “a umbri, a așeza la umbră” (DEX).
adumbrát, -ă, adumbrați, -te, (adumbrit), adj. (reg.) Umbrit. – Din adumbra.
adumbrí, v.t.r. v. adumbra.
adurmucá, adurmuc, v.i. (reg.) A adormi. – Et. nec. (MDA).
adurmucát, -ă, adurmucați, -te, adj. (reg.) Adormit. – Din adurmuca.
adurní, v.i. (dial.) 1. A adormi: “... s-au sărutat, s-au îmbrățoșat și-apoi au adurnit fericiți” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 237). 2. A muri: “De când tu ț-ai adurn'it / Iarbă verde n-am păscut” (Papahagi, 1925: 238). – Lat. addormire.
adurnít, -ă, adurniți, -te, adj. (dial.) Adormit, moleșit, vlăguit. ■ (onom.) Adurnitu, poreclă frecventă. – Din adurni.
adusătúră, adusături, s.f. (înv.) Faptul de a aduce, de a atrage ceva sau pe cineva, într-un anumit mediu sau spațiu, prin mijloace magice (cu broas¬ca, cu argintul viu etc.); făcătură; opus aruncăturii. – Din adus + suf. -ătură (DER, MDA).
aérlea, adv. v. airlea (“în altă parte”).
afúnd, -ă, afunzi, -de, adj., adv. Adânc, pătrunzător: “...îl bagă într-un somn atâta de afund, că nu sâmțește nimică” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 108). – Din afunda sau lat. ad fundum (Farcaș, 2009); din a + fund (DLRM, Scriban).
afurisénie, afurisenii, s.f. Blestem. – Din afurisi + suf. -enie, după v.sl. zaklin, -anie (DLRM, DEX).
agắst, s.n. v. agest.
agâmbá, agâmb, v.t.r. (reg., înv.) A (se) strâmba; a (se) încovoia, a curba. – Lat. *aggimbare (de la *gimbus “de¬formare”) “a se îndoi, a se cocoșa” (DER); din a- (protetic) + lat. gambare (MDA).
agâmbát, -ă, agâmbați, -te, adj. (reg.) Strâmb, încovoiat. – Din agâmba.
agé, interj. (reg.) Cuvânt păstoresc cu care se alungă oile și caprele: “Age, oacheșă!” (Glosar, 1928). – Et. nes.
ageág, ageaguri, (ad'iag, adeag, ajag), s.n. (reg.) 1. Lut, pământ negru, argilă: “De-aș mânca negru pământ / Vouă musai să vă cânt. / De-aș mânca negru ageag, / Vouă musai să vă trag” (Țiplea, 1906: 507). ■ Doar în jumătatea de nord a Trans. (ALR, 1956: 11) și în Maram. din dreapta Tisei, în var. ajag. 2. Teren agricol: “Ce-i mai trebuie atâta ageag, că nu-l poate lucra nici cât îl are?” (Hovrea, 2016: 10). – Din magh. agyag “lut” (Țiplea, 1906).
agést, agesturi, (agăst, ageăst), s.n. (reg.) 1. Îngrămădire de pietriș, nisip, lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape; lom. 2. Unealtă rea. 3. Lemne slabe, vreascuri, putregaiuri. 4. “Ağăst i se spune unei femei leneșe, neglijente” (Giulești). 5. Vorbe de ocară pentru om rău: “taci, mă, ageăstule!” (ALRRM, 1973: 679). – Lat. aggestum “întăritură, fortificație” (CDDE, Scriban, DEX).
aghimánt, s.n. v. adimant (“dia¬mant”).
aghistán, aghistani, (aghistin, adistin, adestin, gastan, ghistin), s.m. (reg.) 1. Arbore de origine medite¬ra¬neană, cu fructe comestibile; castan (Cas¬tanea Sativa). 2. Castan sălbatic (Aesculus hippocastanum L.), numit și castan porcesc sau castanul calului. – Din magh. gesztenye(fa) “castan” (MDA).
aghistină, aghistine, (aghistană, ades¬tină, adistină), s.f. (reg.) Fructul castanului: “Frunză verde de-adistine, / Zis-o mândru cătă mine: / - Hai, mândră, să trăim bine...” (Bilțiu, 2006: 177). – Din aghistan “castan”; din magh. gesztenye (Galdi, după DER).
agiutorá, v.t. v. ajutora.
aglícă, aglici, s.f. Plantă erbacee; ciuboțica-cucului, țâța-vacii (Primula elatior Hill). – Din tc. aklik “albeață”, cf. bg. aglika, srb. jaglika (DER, MDA).
agnéț, agneți, s.m. 1. Partea prescurnicerului cu monogramele lui Iisus Hristos (IC XC HN KA), care se aplică pe prescură. 2. Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtășanie. – Din sl. agnĭcĭ “miel” (DER, DEX, MDA).
agodá, v.t. v. agodi (“a aștepta”).
agodí, agodesc, (agoda, cagodi, ogodi), v.t. (reg.) A aștepta (pe cineva): “De bună samă am agodit să ne aducă Dumnezău rumânii, ca să ne scoată din tăte necazurile și durerile” (Papahagi, 1925: 326). – Din sl. ugodŭ “a aștepta, a omeni, a cinsti” (DLRM); din sl. ugoditi (Densusianu); din magh. aggod (MDA).
agodít, -ă, agodiți, -te, adj. (reg.) Așteptat. – Din agodi.
agorî, agorăsc, v.t. (reg.) A surpa, a da jos. – Et. nec. (MDA).
agorît, -ă, agorâți, -te, adj. (reg.) Surpat. – Din agorî.
agráte, agrăti, s.f. (reg.; înv.) Colivie pentru păsări cântătoare; galiscă, ca¬liscă, cușcă. – Et. nec.
agraciá, agraciez, v.t. (liv., înv.) A ierta; a grația: “Regele Sigismund agraciază pe Stanislau (…) și lu-absolvă de nota proscripțiunei la care a fost judecat…” (Mihaly, 1900: 148; dipl. 63). – Din a- (protetic) + gracia (var. a lui grația).
agraciát, -ă, agraciați, -te, adj. (liv., înv.) Iertat. – Din agracia.
agrăí, agrăiesc, v.t. (reg.) 1. A avertiza, a preveni: “De păstorul de pe Rotunda îi plăcea și zânei și de multe ori zâna l-a agrăit să nu meargă la fete” (Bilțiu-Dăncuș, 2005:130). 2. A interpela (pe cineva), a se adresa cuiva: “Președintele compo¬sesoratului îi agră¬iește cu cuvintele Cinstiți boieri!” (Bâr¬lea, 1924: 462). – Din a- + grăi, cf. germ. reden - anreden / sprechen - ansprechen (DEX, DER).
agrăíre, agrăiri, s.f. (reg., înv.) Cuvântare: “…vă veți afla mângâiați prin această agrăire…” (Koman, 1937: 29; 1878). – Din agrăi.
agrăít, -ă, agrăiți, -te, adj. (reg.) 1. Avertizat. 2. Interpelat. – Din agrăi.
agríș, agriși, (agrișar), s.m. Arbust cu ramuri spinoase și fructe comes¬tibile, dulci-acrișoare (Ribes grossu¬laria): “Noi am avut un rând de agrișari...” (Bilțiu, 1999: 134); bobiță. ■ (top.) Agriș, fânațe în Vadul Izei. ■ (onom.) Agrișan, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. egres “agriș” (DEX, DER).
agrișár, s.m. v. agriș.
ágru, s.n. (arh.) Pământ, teren agricol: “Pârlog, agru nelucrat” (Mihaly, 1900: 711, dipl. 292). ■ Atestat în Trans., până la sf. sec. al XIX-lea. – Lat. ager, agri “ogor, câmp, țarină” (Pușcariu, CADE, după DER; MDA).
agudurá, v.r. v. gudura.
ahălí, ahălesc, v.i. (reg.) A face vânt, a sufla peste, a ațâța (focul): “Când a început să se aprindă focul, se ahăle un pt'ic cu căciula șî dă pară, șî să face foc” (C.C., 1979). – Et. nec., posibil o creație expresivă.
ahălít, -ă, ahăliți, -te, adj. (reg.) (despre foc) Ațâțat. – Din ahăli.
ai¹, s.m. (reg.; bot.) Usturoi (Allium sativum). ■ (med. pop.) Utilizat în tratamentul bolilor infecțioase, afecțiuni pulmonare și hipertensiune arterială: “Și dacă ai ai, e bine să-l ai la tine, dar să ai ai de vârvuri” (Bilțiu, 1999: 204). ■ (mag.) Talisman împotriva strigoilor și a spiritelor malefice: “În sara de Anul Nou, când o însărat, am uns cu ai, am făcut cruce pă prag și pă blănile de la uși, la casă și la grajd, să nu să apropie necurățeniile” (Memoria, 2001: 12). – Lat. allium “usturoi” (DER, MDA).
ai², s.m., pl. (pop.) Ani. – Din an, ani.
ai³, interj. Vai: “Ai de mine și de mine...” (Crâncău, 2013). – Din vai.
aicíca, adv. v. aciciuca.
aiciúca, adv. v. aciciuca.
aiésta, aiásta, (aista, ista), pron. dem. (pop.) Acesta: “Că nu se face să mă aplec până la pământ, să ridic numai o bucată de fier rău, pentru ista fier rău” (Bilțiu, 1999: 361). – Lat. ad + istum (MDA).
ainstít, s.n. (reg., înv.) Lemnul care unește pereții laterali ai unei cășițe. – Din germ. Einstütze (Gh. Pop, 1971).
aíre, adv. v. airlea.
airílea, adv. v. airlea.
aírlea, (airea, aire, aerlea, airilea), adv. (reg.) Altundeva, într-un alt loc, în altă parte, aiurea: “Nimeni nu o poate fura, să o ducă aire...” (însemnare din 1784 pe o carte bisericească, după Dariu Pop, 1938: 46); “... apoi diavolul se ducea în altă parte, pân' păduri, airlea” (Bilțiu, 1999: 387). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. airea. – Cf. aiurea.
aít, -ă, aiți, -te, adj. (reg.) Condi¬mentat cu usturoi. ■ Păstăi aite = după ce s-au strecurat păstăile fierte, se mai pârgăluiesc cu ceapă prăjită și mujdei (Faiciuc, 2008: 273). – Din ai “a ustu¬roia”.
aitúră, aituri, s.f. (reg.) Răcitură, piftie; cociune. ■ Fiertură din cartilagiul oaselor de porc, care se pune în farfurii, la răcit (în cămară sau în camera unde nu se face foc) și se condimentează cu usturoi (ai), boia de ardei dulce și piper; se prepară, de regulă, după tăierea porcului și se consumă în preajma Cră¬ciunului sau după sărbătorile de iarnă. – Din ai “a usturoia” + suf. -(i)tură (Frățilă).
aiúț, aiuțuri, s.m. (reg.) Narcisă (Narcissus); cocoară. – Din ai “usturoi” + suf. -uț.
ajág, s.n. v. adeág.
ajutorá, ajutorez, (agiutora, agiutori), v.t. (înv.) A ajuta: “…și noi încă am agiutorat cu cât ne-am îndurat…” (Dariu Pop, 1938: 13). – Din ajutor (DLRM, DEX).
ajutorát, -ă, ajutorați, -te, adj. (înv.) Ajutat, sprijinit. – Din ajutora.
alác, s.n. Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (Triticum monococcum): “Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop, 1978: 214); “Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria, 2003). ■ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia; Alacu, deal în Moisei; Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. – Din magh. alakor (Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, după DER); pentru anumite toponime, Lo-șonți (2006: 25) propune: din prep. a + lac; cuv. autohton (Hasdeu, Philippide); “credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat” (Vișovan, 2005).
aláci, alace, adj. (Capră) jumătate albă, jumătate neagră. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. alac, cu același sens. – Din tc. alaça “pestriț” (Scriban, DER, MDA).
alála (în loc. adv.) Alala în sus = pieptiș; a merge alala-n sus = a urca pieptiș un deal abrupt. ■ (top.) Alala în sus, deal în Bogdan-Vodă, pantă în Rozavlea și Șieu (Vișovan, 2005). – Et. nec.
aláltămâni, adv. Peste două zile, poimâine. – Din alaltă (aialaltă; cealaltă) + mâine.
aláș¹, alașe, alașuri, s.n. (reg.) Bău¬tură alcoolică în amestec (de regulă, lichior cu rom). – Probabil der. din alaci “amestecat, împestrițat”.
aláș², alașe, s.n. (reg.; înv.) 1. Schelă de zidărie. ■ Termen general în Maram. Istoric, în prezent ieșit din uz; cu acest sens, atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în zona Lăpuș și în toată Trans. 2. Scânduri așezate pe o parte a șurii, pe care se pune la uscat fân sau păstăi (în zona Lăpuș). – Din magh. állás (DA).
albeáță, s.f. (med. pop. veter.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei cu sensul de “cataractă”. – Din lat. *albitia, -am (CDDA); din alb + suf. -eață.
albenéț, adj. v. albineț.
albinéț, albineață, (albeneț), adj. (ref. la părul oamenilor) Blond; galbân, alb, albu. ■ “Albeneț i se spune celui care se pomădează și e foarte blond” (ALRRM, 1969). – Din alb + suf. -ineț (MDA).
albúță, albuțe, s.f. Varietate de pru¬ne galbene, rotunde, foarte dulci, care se coc în luna iulie; sunt folosite, de regulă, pentru producerea băuturilor alcoolice. – Din albuț.
alcám, alcamuri, s.n. (înv., reg.) 1. Viclenie. 2. Amabilitate (fățarnică). – Din magh. alkalom “prilej, ocazie” (DER, MDA).
alcăzi, alcăzesc, (alchezi, alcăzî), v.t.r. (reg.; înv.) A se tocmi; a face o înțelegere cu cineva, înaintea încheierii unei afaceri sau tranzacții: “Nu știu ce fac cu casele alea vechi, da' umblă străinii înnebuniți să le alcăzească” (Ana Bud, 72 ani; Breb; 2013). – Et. nes., cf. alcătui (MDA).
alcăzít, -ă, alcăziți, -te, (alcăzât), adj. (reg.) Negociat, tocmit. – Din alcăzi.
alcér, s.n. v. arcer.
aldămáș, aldămașuri, s.n. (reg.) Băutură de cinste în urma unei vânzări sau cumpărări; cinste ce se face în urma unui târg: “Ca să n-o spuie-n sat / Că a dat un aldămaș” (Bârlea, 1924: 297). ■ Practică rituală de întărire a unui protocol, pact, tratat; de obicei, aldă¬mașul îl dă cumpărătorul, “ca să aibă noroc la ce a dobândit”. – Din magh. áldomás “cinstire; ospăț” (DER, MDA).
alduí, alduiesc, v.t. 1. A bi¬necuvânta. 2. (fig.) A lovi, a plesni (pe cineva). – Din magh. áldani “a binecuvânta” (DER, MDA).
alduít, -ă, alduiți, -te, adj. 1. Binecuvântat. 2. (fig.) Lovit. – Din aldui.
aleán, aleanuri, s.n., adv. (reg.; înv.) 1. Durere sufletească, necaz, întristare. 2. Dor, melancolie. 3. Dușmănie, ură, vrăjmășie, pică: “Două fete fac alean / Pentr-un fir de măghiran” (Bârlea, 1924, I: 261). – Din magh. ellen “contra; dușman” (DER, DEX, MDA).
aleát, (aret, areat, aleti, aletiu), adv. (arh.) 1. Alături, lângă, aproape de: “Fata o stat aletiu lui” (Bilțiu, 2002: 290). 2. (în expr.) În aleat, în areat = în dreptul, în apropierea, în preajma cuiva: “Îmblă-un ziuț cu un mort / 'N aletuțu estui codru” (Papahagi, 1925: 277). – Cf. aret “partea locului, ținut”: “Prin arietul Retezatului...” (DA, după Loșonți, 2001), din ariet “ținut”, prin analogie cu arie. Lat. halitus “suflarea vântului; suflare, expirație” (Bogrea) a dat loc. în aretul (cuiva) “în sufletul, în răsuflarea cuiva”, deci “în imediata vecinătate a cuiva”, de aici sensul de vecinătate, apropiere, ținut (Loșonți, 2001: 22).
alegădí, alegădesc, (alegădui), v.t.r. (reg.) 1. A (se) mulțumi. 2. A (se) îndestula: “Cu aste ne alegădim, / Când noi în lume ieșim” (Bilțiu, 2015: 255). ■ Atestat în 1593, într-o diplomă maramureșeană: “S-au alegăduitu Pop Tămaș din Rogoz cu șogoru seu Mihai Dumitru, cu împărțiastina iosa¬gu¬riloru…” (Mihaly, 1900, dipl. 366). – Din magh. elégedni “a fi mulțumit” (DLRM, MDA).
alegădít, -ă, alegădiți, -te, adj. (reg.) Mulțumit, îndestulat. – Din alegădi.
alegăduí, v.t.r. v. alegădi.
aleguțá, aleguțez, (aliguța), v.t. (reg.) 1. A lua vițelul de la vacă pentru a o putea mulge. 2. A înțărca. 3. A despărți (de cineva sau de ceva): “Te-oi aleguța de tăț pretinii...” (Faiciuc, 1998). – Din aleguț “în lături!” (MDA).
aleguțát, -ă, aleguțați, -te, adj. (reg.) Înțărcat. – Din aleguța.
alés, aleasă, aleși, alese, adj. (despre țesături) Ornat cu flori. – Din alege (MDA).
alesătúră, alesături, s.f. (reg.) Textile (covor, ștergar, față de masă etc.) confecționate manual sau la războiul de țesut, care, de regulă, con¬stituie zestrea fetelor. – Din ales “lucrat cu flori” + suf. -ătură (DLRM, MDA).
alétiu, adv. v. aleat (“alături”).
aliguțá, v.t. v. aleguța.
aliór, aliori, s.m. Specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc otrăvitor (Euphorbia); lapte câinesc, lăptucă câinească, laptele cucului. (Maram., Banat, sudul Moldovei și Do¬brogea). – Lat. aureolus (Candrea, DEX); lat. helleborus “iarba-nebunilor” (Scriban, MDA).
alimón, alimoni, s.m. (reg.) Arbust cu flori galbene; Lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). ■ (top.) Alimon, munte în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 55). – Din ngr. alimoni (MDA).
alipuí, alipuiesc, v.r. (reg.) A se așeza, a se cuibări, a se pregăti de culcare. – Et. nes.; din magh. alapitni “fundație, întemeiere, așezare” (MDA).
alipuít, -ă, alipuiți, -te, adj. (reg.) Pregătit de culcare. – Din alipui.
altmíntirea, adv. v. amintrea.
alumnéu, s.n. (înv.) Internat școlar; convict. – Var. a lui alumnat “internat școlar” (MDA).
alunár, alunari, s.m. (reg.) Veveriță (Sciurus vulgaris); mâță de pădure. – Din alună + suf. -ar (MDA).
amăsurá, amăsor, v.t. A măsura: “Amăsoară-mi și mie 9 meteri de jolj” (Crâncău, 2013). – Din a- (protetic) + măsura.
amăsurát, -ă, amăsurați, -te, adj. Măsurat. – Din amăsura.
amânár, s.n. v. amnar.
ambríci, s.n. Afecțiune, boală ne¬definită. ■ (med.) Pentru tratarea am¬briciului se administrează corn de cerb, ras cu pila, amestecat cu semințe de in, fiert în apă și băut pe nemâncate (Andreica, 2015: 315). – Et. nec.
ametíst, s.n. v. ametit.
ametít, (ametist), s.n. (înv.) Praful care se adună la roata morii (folosit în farmece de dragoste): “Ca să visăză feciori, fetele agiuna în zua de Sfântu Andrei șî strânjé ametit de la roata a nouă mori. Îi colbu care se strânje la veșcă” (Bilțiu, 2001: 340). – Et. nec.
aminosí, aminos, v.t. (pop.) A mirosi, a adulmeca: “Cânele l-o amni¬nosit mai întâie, apoi l-o lins...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 256). – Var. a lui mirosi, cu a- (protetic).
aminosít, -ă, aminosiți, -te, adj. (pop.) Mirosit, adulmecat. – Din aminosi.
amíntrea, (amintrilea, altmintirea), adv. 1. Altfel: “Că nu mi-i da dumneata, / Amintrilea m-aș găta / La obraz ca și ruja” (Calendar, 1980: 99). 2. Altceva: “Și au luat cei trei țidula și au citit-o, dar au scris alta, amintrilea față de ce a scris boierul” (Bilțiu, 1999: 157). – Lat. alia menta (Pușcariu, CDDE, după DER); lat. altera mente (DER, DEX).
amintrílea, adv. v. amintrea.
amistuí, amistuiesc, v.r. (reg.) A se liniști, a se calma, a se potoli. – Var. veche a lui mistui, cu a- (protetic).
amistuít, -ă, amistuiți, -te, adj. (reg.) Liniștit, calmat. – Din amistui.
amistuiálă, amistuieli, s.f. (reg.) Liniște, odihnă, tihnă: “...toată noaptea le-au umblat tiara și n-au avut amnistuială până ce au cântat cocoșii” (Bilțiu, 1999: 102). – Din amistui + suf. -eală.
amnár, amnare, amnaruri, (amânar), s.n. 1. Stinghie de lemn așezată vertical pe aripile porților de lemn. 2. Bucată de lemn, scobită la mijloc, care se bagă cu un capăt într-o gaură a sulului, ca să stea pânza întinsă. – Din a (“la”) + mânar(e).
amorțeálă, amorțeli, s.f. (med.) Inflamare a corzilor vocale, răgușeală. ■ (med. pop.) Se tratează cu ouă crude și lapte fierbinte. – Din amorți + suf. -eală.
amorțí, amorțesc, v.i. (med.) A răguși (afecțiune a corzilor vocale). – Lat. *ammortire (Scriban, MDA).
amorțít, -ă, amorțiți, -te, adj. Răgușit, cu glasul stins. – Din amorți.
ampróor, (proor), s.n. (arh.) 1. Orele dimineții când se duc oile la pășune. 2. Ajunul de Sf. Gheorghe (22 aprilie): “La Sf. Gheorghe... dacă-i iarbă, să duc oile, ies la pășune; de nu-i omăt, la hotar. Le afumam cu tămâie. Atunci le dădeam de-amproor. Să duc oile la pășune, da' mieii s-aleg di cătă ele și on copil mere cu mieii, on cioban cu oile. Vin și le mulg. Pă când le gată de muls, s-adună cu mieii. Aiasta-i de-amproru” (Memoria, 2007: 2.145). 3. Înțărcatul mieilor, care avea loc primăvara, de îndată ce se încălzea vremea. – “Forma scurtată proor (pe roor) pare a reflecta lat. per rorem “pe rouă”, făcând aluzie la ora zilei când pământul e acoperit cu rouă” (Șăineanu, pentru var. amproor); din ngr. próoros “timpuriu, devreme” (Scriban, DER, pentru var. proor).
amú, adv. (dial.) Acum, în acest moment. – Lat. ad-modo (DLRM, DEX); din acum (MDA).
amucé, pron. neh. (reg.) Ceva, un lucru oarecare: “Acela o făcut oarece vitejii mari, în amuce războaie...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 275). – Din amu + ce(va).
amucíne, pron. neh. (reg.) Cineva: “Că a intrat acolo amucine și el tot s-o-ncărcat de aur și, pe când o fost la ușă, s-o-nchis ușa și-acolo o rămas pe veci” (Bilțiu, 1999: 415). – Din amu + cine(va).
amuietúcă, adv. (reg.) Acuma, în momentul de față: “Mă, oameni, strigă birăul din Cuhea, amuietucă mereți în pădure și-aduceți dzăce cară de lemne” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 242). – Formă diminutivă de la amu (amu + iată + -ucă).
amuietúră, amuieturi, s.f. (reg.) Vrajă, făcătură; mânătură: “Daˈ să știi că țâgăncile acele o făcut amuietură pă tine” (Bilțiu, 2007: 174). – Var. a lui măietură + a- (protetic).
andreá, (indrea, îndrelușă, undrea), s.f. 1. Luna decembrie: “Indreu sau Îndrelușă, pentru luna decembrie” (Pa¬pahagi, Curs, 1920/1927: 51). ■ “Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nțeapă de parcă îți bagă ace, undrele” (G. Dem. Teodorescu). 2. Ac de cusut sau croșetat. ■ (top.) Îndrea, deal în Șieu; Indreiu / Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. ■ (onom.) Indre, Indrea, Indrean, nume de familie frecvent în zona Șomcuta-Bucium. – Et. nec. (MDA); din Andrei, n. pr., cf. alb. šën-ëndre (Scriban). ■ “Prezent în trei dialecte, andrea - undrea e vechi, anterior influenței slave. Undrea (spre diferență de celelalte variante) duce la o conexiune eti¬mo¬logică, sensul de bază fiind «ac încârligat sau răsucit» sau mai simplu «unealtă pentru cusut, înnădit, împletit». Arhetipul *undrella conține o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- «a învârti, a răsuci, împleti». Cuv. autohton” (Russu, 1981: 408-409).
ánglie, anglii, s.f. (reg.) Stofă; pânză de bumbac: “Că-i cu pene de anglié, / Tătă pana-ajunge-o mie” (Memoria, 2001: 107). – Din Anglia (cf. anadol, olandă) (MDA, Șăineanu); cf. sb. anglija (Scriban, DEX).
aniná, anin, v.t.r. A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. – Lat. *anninare “a legăna” (Pușcariu, MDA).
aninát, -ă, aninați, -te, adj. Agățat. – Din anina.
aninắu, s.n. (reg.) 1. Pădure tânără (de anini). 2. Tufăriș, desiș, crâng. – Din anin “arbore din familia mesteacănului” + suf. -ău.
antál, antale, s.n. (reg.) Butoi mare de stejar; poloboc. ■ (onom.) Antal, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. antal “butoiaș” (Scriban, DEX, MDA).
antistíe, antistii, s.f. (arh.) Organ executiv de conducere a comunelor (sec. XIX); consiliu local: “Atitudinea rău-voitoare a antistiilor comunale…” (Câmpeanu, 2016). ■ Termen viu în Maram. din dreapta Tisei, la începutul sec. al XXI-lea. – Din antiste “primar comunal” + suf. -ie (MDA).
ántras, s.n. (pop.) Antrax; tumoare a țesutului celular; dalac, armurar, mărin, uimă, rac. – Var. a lui antrax (DLRM, DER, DEX).
anțắl, s.n. (înv.) Arest: “Zece zile de anțăl, / Tu, nefericit și mișel” (Bilțiu, 2006: 114). – Cf. germ. Anhalten “arestat”.
anumărá, anumăr, v.t. A socoti, a număra: “Anumără și tu și vezi dac-am făcut bine socoteala” (Crâncău, 2013). – Din a- (protetic) + număra.
anumărát, -ă, anumărați, -te, adj. Socotit, numărat. – Din anumăra.
apătós, -oasă, apătoși, -oase, adj. (reg.) Îmbibat cu apă; apos: “Sunt două feluri de îndesoriri: una seacă și una apă¬toasă” (Țiplea, 1906: 513). În context, referitor la modul de manifestare a insolației: apătoasă = cu transpirație. – Lat. *aquatosus, cf. apos (Pușcariu, MDA).
api, adv. (pop.) Apoi: “Ce fac? D-api torc și eu că viitorul bărbat mă bate dacă nu torc bugăt” (Bilțiu, 1999: 101). – Var. a lui apoi (DER, DEX, MDA).
aprinjoáră, aprinjoare, s.f. (reg., înv.) Chibrit: “…popa numa singur așe le sălta [grinzile], ca și bâțurile de la aprinjoare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 161). – Din aprinde + suf. -ior.
apțúg, apțuguri, s.n. (reg.) Capcană de fier, cu colți, pentru urs sau lup. – Din germ.
apucătór, -oare, apucători, -oare, adj. 1. Care apucă. 2. (fig.) Hoț, lacom: “Șugătanii-s lupi, păntru ce-s mai apucători, mai pribegi” (Papahagi, 1925: 316). – Din apuca + suf. -ător (MDA).
apucói, adj. (reg.) Iute din fire, nervos; apucat (Maram. din dreapta Tisei). – Din apuca + suf. -oi.
arambáș, arambași, s.m. (arh.) Căpitan de haiduci sau de hoți: “Dar știi, când zece ai aveam, / Cu-arambașu mă iubeam” (Bârlea, 1924, II: 431). – Cf. harambaș (MDA).
aráp, arapi, s.m. (înv.) Arab, maur; harap: “Cîndu suflet din trup îl zmî¬cescu, / Atunci negri arapi să ivescu” (Socolan, 2005: 204; doc. din 1800). – Din bg. arap (DLRM, DEX, MDA).
arátru, s.n. (arh.) Plug de lemn (utilizat în anumite zone din Maram. până la începutul sec. al XX-lea). ■ Termenul mai este atestat doar la macedoromâni; în spațiul dacoromân s-a mai consemnat forma arat “plug”, în reg. Muscel (v. DER, 368). – Lat. aratrum “plug” (Pușcariu, după DER).
arăcní, arăcnesc, (arăgni), v.i. (reg.) A striga, a zbiera, a mugi: “Gemea acolo [mârțoaga] și arăgnea” (Maram. din dreapta Tisei). – Din a- (protetic) + răcni (Scriban).
arăduí, arăduiesc, v.i.r. (reg.) A (se) porni, a pleca, a merge, a purcede la drum: “...n-au ploatu pănă în luna lui iunie 18 zile și atunci s-au arăduitu ploile și tăt au ploatu pănă la Săn¬petru...” (Socolon, 2005: 257; doc. din 1808). (Trans., Maram.). – Din magh. eredni “a porni dintr-o dată” (DER, DLRM, MDA).
arămí, arămesc, v.r. (ref. la poame) A se altera, a căpăta un gust acrișor: “De pui pomnițăle într-un vas nez¬mălțuit, să arămnesc” (D. Pop, 1970). – Din aramă (DLRM, DEX, MDA).
arămít, -ă, arămiți, -te, adj. Alterat, stricat. – Din arămi.
arămítă, arămite, s.f. (reg.) Alcool de 90 de grade; “fruntea horincii”, arco¬ziță, șpirt, țuslă. ■ La prima fiertură a borhotului se obține o cantitate su¬perficială de alcool cu o tărie de 80-90 grade; pe vremuri, această horincă de leac se oprea, fiind folosită în gos¬po¬dărie pentru diverse tămăduiri (ulterior, înlocuită cu spirtul medicinal). – Part. lui arămi.
arăstuí, arăstuiesc, v.t.r. (reg.) 1. A se prezenta, a se arăta: “Zițălu n-are cu ce-l hrăni, / La stăpână n-are cu ce s-arăstui” (Papahagi, 1925: 280). 2. A lăsa (cuiva): “Această sfântă carte (...) de să va strica, s-o arăstuiască la cine a mărădui din elu, ca să o togmească” (Bârlea, 1909: 88). – Din magh. ereszteni “a lăsa, a da drumul” (MDA).
arătór, -oare, adj. (rar) (ref. la teren) Arabil: “…iar Michail a dat un intravilan cu patru pământe arătoare” (Mihaly, 1900: 395; dipl. 165). – Din ara “a face brazde cu plugul” + suf. -ător (MDA).
arândáș, arândași, s.m. (pop.) Arendaș. – Din arendă + suf. -aș.
arấndă, arânde, s.f. (pop.) Arendă; cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri, în schimbul unei plăți: “Batori a dat în arândă minele din Groapa Mare baronului Her¬berstein...” (Dariu Pop, 1938: 15). – Var. a lui arendă, intrat târziu în rom., probabil sec. XVIII, prin mai multe căi (< ucr., rus., pol., magh. arenda < lat. med. arenda < lat. ad-rendita < redditus, reddita “restituit”) (Scriban, DER, MDA).
arcélă, arcele, s.f. (reg.) Parte a unei grinzi ieșită în relief; proeminență. – Et. nec.
arcér, arcere, (alcer), s.n. Piatră de ascuțit; cute, gresie. ■ (top.) Arcer, vârf (1.859 m) sub formă de creastă prăpăstioasă și golașă, situat în Munții Țibleș, rezervație naturală de interes național; Pădurea Arceriu, Valea Ar¬cerului (în Dragomirești). Toponimul ar indica prezența unor substanțe minerale utile (cuarț). ■ Termenul general în Maram. Istoric este cut’e (ALRRM, 1969, h. 90). – Et. nec. (MDA).
arcozíță, arcozițe, s.f. (reg.) Șpirt, țuica din prima distilare; horincă puturoasă, țuslă. – Et. nec.; derivarea directă din neologismul arcoză “gresie” (< fr. arkose) e puțin probabilă.
ardắu, ardăi, s.m. (reg.; înv.) 1. Pădurar; paznic de pădure: “Că pă¬durile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi...” (Memoria, 2001: 107). 2. Paznic de câmp, gornic; boctăr, iagăr, vătav de țarină. – Et. nec. (MDA); din magh. erdö “pădure”.
ardeleán, -ă, ardeleni, -e, s.m.f., adj. Locuitor din Ardeal: “Că noi altu’ ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean” (Papahagi, 1925: 219). ■ (onom.) Ardelean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ardeal + suf. -ean. ■ “Ardeal este, din punct de vedere etimologic, maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö “silva”. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu).
ardeleáncă, ardelence, s.f. Femeie originară din regiunea Ardeal. Lo¬cu¬itoare din regiunea Ardeal. – Din ardelean + suf. -că.
ardelenésc, -ească, ardelenești, adj. Care aparține Ardealului. – Din ardelean + suf. -esc.
ardihătéan, -ă, ardihăteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ardihat (= Ariniș). 2. (Locuitor) din Ardihat. – Din n.top. Ardihat (numele vechi a loc. Ariniș, jud. Maram.) + suf. -ean.
ardihăteáncă, ardihătence, s.f. Femeie originară din localitatea Ardihat (= Ariniș). Locuitoare din Ardihat. – Din ardihătean + suf. -că.
ardusăteán, -ă, ardusăteni, -e, (ardusădean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ardusat. 2. (Locuitor) din Ardusat. ■ (onom.) Ardusădan, Ardusătan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ardusat + suf. -ean.
ardusăteáncă, ardusătence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Ardu¬sat. Locuitoare din Ardusat. – Din ardu¬sătean + suf. -că.
arduzeleán, -ă, arduzeleni, -e, (arduzălean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din loc. Arduzel. 2. (Locuitor) din Arduzel. – Din n. top. Arduzel + suf. -ean.
arduzeleáncă, arduzelence, (ardu¬zăleancă), s.f. Femeie originară din loc. Arduzel. Locuitoare din Arduzel. – Din arduzelean + suf. -că.
areát, adv. v. aleat (“alături”).
arét, adv. v. aleat.
aréti, s.m. v. arete.
aréte, areți, (areti), s.m. (înv.) Berbece (de 4 ani) de prăsilă: “Sunt mai bucuroși dacă întâiul miel e berbec: zice că-i bun de areti (de prăsilă)” (Latiș, 1993: 81). – Lat. aries, -etis “berbec” (= arietem) (DLRM, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. arétii (Scriban).
argeá, s.f. v. arjea.
arhanghelí, arhanghelesc, v.t. A conduce (o ceată de îngeri): “Ar¬hanghelul care o arhanghelit tăț arhanghelii…” (Faiciuc, 2008: 678). – Din arhanghel “căpetenie a îngerilor”.
árie, arii, s.f. 1. Locul unde se treieră grâul: “Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie” (Bilțiu, 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: “Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om” (Lenghel, 1979: 44). – Din lat. area “loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică” (DA, DER, MDA).
arieșeán, -ă, arieșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Arieș. 2. (Locuitor) din Arieș. ■ În jud. Maram. sunt două localități cu acest nume: Arieșul de Pădure și Arieșul de Câmpie. ■ (onom.) Arieșan, nume de familie. – Din n. top. Arieș + suf. -ean.
arieșeáncă, arieșence, s.f. Femeie originară din localitatea Arieș. Lo¬cuitoare din Arieș. – Din arieșean + suf. -că.
ariét, s.n. (arh.) Regiune, zonă. ■ (top.) Arietena, deal din hotarul Apșelor (Maram. din dreapta Tisei), atestat 1453 (Mihaly, 1900, dipl. 71 și 362). – Var. a lui aret (< arie) (DER).
arinár, s.n. v. ariníș².
ariníș¹, arinișuri, s.n. Pădurice de arini; ariniște. ■ (top.) Ariniș, loc. în Țara Codrului; Ariniș, loc. în Maram. din dreapta Tisei. – Din arin + suf. -iș (DEX, MDA).
ariníș², arinișuri, (arinar), s.n. (înv.) Teren nisipos. – Din arină “nisip” (< lat. arena, -rium “carieră de nisip”) (MDA; Loșonți, 2001: 24-25).
aripá, v.t. A înaripa. – Din aripă (MDA).
aripát, -ă, aripați, -te, adj. (fig.) Neastâmpărat. – Din aripa “a înaripa”.
aríște, ariști, s.f. (arh.) Închisoare; ocnă, temniță. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. – Din arest (MDA).
arjeá, arjele, (argea), s.f. (reg.) 1. Acoperișul (din lemn) al casei (în Maram. Istoric). 2. Ultima cunună din pereții casei. ■ “Orice construcție ri¬dicată prin îmbinarea unor capete de grinzi, însăși încheietura lor. Argea avea să se numească și războiul de țesut (...); și tot argea s-a numit bordeiul îngropat, din zonele de câmpie, unde se instalau, în verile caniculare, argele de țesut, pentru a se păstra umiditatea ce întreținea elasticitatea firelor de țesut, îndeosebi cele vegetale, din cânepă” (C. Bucur, Muzeul Astra, Sibiu). – Cuv. autohton (Hasdeu, Russu, Rosetti, Phi¬lippide, Brâncuș, Vraciu), der. din rad. i.-e. *areg- “a închide, zăvor; clădire, casă” (Russu) sau dintr-un dacic *argilla (argella) “locuință sub pământ” (Has¬deu), cf. alb. ragal', art. ragal'a “război de țesut”.
arm, armuri, (armur, armor), s.n. Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între crupă și gambă; “armura pt'iciorului de d'inapoi” (Papahagi, 1925). – Lat. armur “umăr, braț” (DER, MDA).
armáriu, s.n. (arh.) Dulap: “…cu excepția unui armariu pe care re¬prezentanții comunei se obligau să-l procure…” (Câmpeanu, 2016). – Var. a lui armar “dulap”, moștenit din lat. armarium (MDA).
armáș, armași, (armoș), s.m. (înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor: “...și tătarii pă semne că erau mai tari, armoși” (Papahagi, 1925: 311). 2. Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare. 3. Haiduc, viteaz. (Sec. XV). – Din armă + suf. -aș (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. ármás (Bakos, 1982).
armăsár, armăsari, s.m. Bucată de lemn (stejar), de circa 3 m, fixată pe una din aripile porților de lemn tra¬diționale; servește la închiderea porții. – Prin metaforă, armăsar < lat. vulg. armessarius, de la (equus) admissarius (DER). ■ Cuv. rom. > magh. her¬mekszár (Bakos, 1982), ucr. harmasar (Candrea, după DER).
armínden, armindeni, s.m. 1. Numele popular al zilei de 1 mai: “În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Can¬drea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai. 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: “Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le îm¬podobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu” (Calendar, 1980: 82). – Din sl. Jere¬miinǔ dǐnǐ “ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).
armónică, s.f. v. harmonică (“acordeon”).
armór, s.n. v. arm (“coapsă”).
armorár, s.n. v. armurar.
armóș, s.m. v. armaș.
armúr, s.n. v. arm (“coapsă”).
armurár, armurari, (armurariu, ar¬morar), s.m. Plantă ierboasă originară din regiunea me-di¬teraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum); limba-cerbului, mărăcine cu frunză lată: “Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie h'iert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur “coapsă” + suf. -ar (DER). ■ Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, după DER).
arnắu, s.n. v. arneu.
arnéu, arneuri, (arnău, herneu, hereneu, ierneu), s.n. (reg.; înv.) Coviltir de iarnă (de rogojină sau pânză) la căruțe; corfă, prelată; “acoperământ pentru care, în contra ploilor și a soarelui” (Glosar, 1949). – Din magh. ernyõ “umbrelă, coviltir” (DER, DLRM, MDA).
aróc, aroace, s.n. (reg.) Șanțul de pe marginea drumului. – Din magh. árok “groapă, tranșee; șanț” (MDA).
arșíță, arșițe, s.f. Teren (deal, coastă de munte) unde s-au defrișat copacii prin incendiere, pentru a se amenaja pășune, fânațe sau parcelă agricolă. ■ (top.) Arșița, teren în Cupșeni, Măgureni, Dragomirești, Glod, Rozavlea; Arșița, cătun (a.d. 1909), azi contopit cu Vișeul de Sus. – Lat. (calor) *arsicia “care arde”, de la ardere (Pușcariu, CDDE, după DER; MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. arsyca (Macrea, 1970).
arúnc, aruncuri, s.n. (reg.) 1. Taxă, repartiție financiară pe familie stabilită pentru plata dascălului și întreținerea școlilor; eieptare pe popor, potlioc: “Din aruncul pe comună (contribuția co¬munității) în valoare de 400 coroane...” (Câmpeanu, 2016: 76). 2. Repartiție, socoteală, dare; referitor la “cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi furajate și numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncare pentru păcurari”, la iernatul oilor (Dăncuș, 1986: 51). – Din arunca (MDA).
aruncătúră, aruncături, s.f. 1. Aruncare: “...și o slăbdit pădurea de tăte laturile. Când o intrat tăți [tătarii] în pădure, apoi o făcut aruncătură și i-o pustiit pă tăți” (Papahagi, 1925: 313). 2. (mag.) Faptul de a arunca o vrajă asupra cuiva, cu ajutorul unor obiecte (aruncate în curte sau pe drum): “Când o fost la miez de cale, / S-o-ntâlnit cu țâpăturile, / Cu-aruncăturile” (Bilțiu, 2015: 285). – Din arunca + suf. -ătură (MDA).
arvón, s.n. v. arvună.
arvúnă, arvune, (arvon), s.f. Acont, avans, plată anticipată. – Din ngr. arravóna “arvună” și “promisiune de căsătorie” (MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. arawona (Miklosich, după DER). arvuní, arvunesc, (arvoni), v.t. A da un avans dintr-o plată. – Din arvună.
asăuján, s.m.f., adj. v. asuăjean.
asâmbrí, asâmbresc, v.t.r. (reg.) A pleca din slujba cuiva: “Să știi că Pintea se asâmbrește, se duce de la tine” (Bilțiu, 1999: 425). – Din a- (protetic) + simbrie “plată”.
aschiutóiu, s.m. v. așchiuț (“ajutor de jurat”).
ascrumá, v.t. (reg.) A transforma în cenușă; a carboniza, a arde. – Din a- (protetic) + scrum “cenușă”.
ascrumát, -ă, ascrumați, -te, adj. (reg.) Prefăcut în scrum; mistuit de foc, ars, carbonizat. – Din ascruma.
ascuțít, ascuțituri, s.n. Tăiș (de cuțit): “Da' păcurariu ș-o scos baltagu' ș-o dat tăt cu ascuțâtu în frunte” (Papahagi, 1925: 154). – Din ascuți.
aseuján, s.m.f., adj. v. asuăjean.
ásmă, asme, s.f. (dial.) Astmă; nădușală; greutate în respirație. – Var. a lui astmă.
asociațiúne, asociațiuni, s.f. (înv.) Asociație, organizație: “Vicarului Mihail Pavel îi revine calitatea de membru fondator, în anul 1860, alături de co¬mitele suprem Iosif Man și de alți intelectuali români, a Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Mara¬mureș” (Câmpeanu, 2016). – Var. a lui asociație.
asogá, asog, v.t. (reg.; înv.) 1. A da aluatului forma pâinii, înainte de a o băga în cuptor. 2. A frământa aluatul din care se face pâinea. 3. A rupe aluatul și a-l potrivi cu mâinile ca să intre în tava pentru copt: “Ba eu numa am văzut / Asogând colac de grâu” (Papahagi, 1925: 271). (Trans. Nord, Maram.). – Din a- (protetic) + soga (var. a lui soage “a modela aluatul” < lat. subigere “a îndrepta, a împinge în sus; a frământa”) (MDA).
asogát, -ă, asogați, -te, adj. (reg.) (ref. la aluat) Modelat, frământat. – Din asoga.
asoreálă, asoreli, s.f. (reg.; med.) Afecțiune provocată de expunerea pre¬lungită la soare (se manifestă prin dureri de cap, amețeli și greață); in¬solație; îndesoare. (Maram.). – Din asori + suf. -eală (MDA).
asorí, asoresc, v.r. A se încălzi, a se expune la soare: “Te pui gios să te umbrești, / Mai tare te asorești” (Țiplea, 1906: 502). – Din a- (protetic) + sori “a se încălzi la soare”, cf. însori (MDA).
asorít, -ă, asoriți, -te, adj. 1. Pârlit, ars (de soare). 2. Cu insolație. – Din asori.
aspreálă, aspreli, s.f. Scrobeală, apret: “Dau-mi portu la d-aspreală / Șî fața la rumeneală” (Papahagi, 1925: 191). – Din aspri + suf. -eală (DLRM, MDA).
aspreán, -ă, aspreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Aspra. 2. (Locuitor) din Aspra. – Din n. top. Aspra + suf. -ean.
aspreáncă, asprence, s.f. Femeie originară din localitatea Aspra. Locuitoare din Aspra. – Din asprean + suf. -că.
astalâș, astalâși, (rastalâș, stalâș, stălâș), s.m. (reg.) Tâmplar, lemnar. ■ (onom.) Astalâș, Astaloș, nume de fa¬milie în jud. Maram. – Din magh. asztalos “tâmplar” (MDA).
astáră, adv. (reg.) În seara asta, deseară: “Mândru-n cinste te sluja, / În cinste, fără simbrie, / Lasă-l pe-astară să vie” (Bârlea, 1924: 99). – Din ast(ă) + seară (Scriban, MDA).
astâmpărá, v.t.r. v. stâmpăra.
astupúș, astupușuri, (stupuș), s.n. (reg.) Dop pentru recipiente din sticlă; cep. ■ “E făcut din cocean, frunză, plută”; “e făcut din văcălie”. ■ (onom.) Astupuș, poreclă în Dumbrăvița. – Din astupa “a închide” + suf. -uș (DLRM, DEX, MDA).
asuăjeán, -ă, asuăjeni, -e, (asăujan, aseujan, suăjean), s.m.f., adj. 1. Persoană orginiară din loc. Asuaj. 2. (Locuitor) din Asuaj. ■ În jud. Maram. sunt două localități cu acest nume: Asuajul de Jos și Asuajul de Sus. ■ (onom.) Asăujan, Asuăjan, nume de familie. – Din n. top. Asuaj + suf. -ean.
asuăjeáncă, asuăjence, s.f. Femeie originară din loc. Asuaj. Locuitoare din Asuaj. – Din asuăjean + suf. -că.
asudá, asud, v.i. A transpira, a năduși. – Lat. assudare “a asuda” (CDDE, MDA).
asudoáre, asudori, s.f. (reg.) Sudoare, transpirație. – Din a- (protetic) + sudoare (MDA). asumutá, v.r. (reg.) A se ameți; a se îngreuna (de cap): “Palincuță de cea tare / Și de cap s-asumuta-re” (Pa¬pahagi, 1925: 277). – Et. nec. (MDA).
asumutát, -ă, asumutați, -te, adj. (reg.) Amețit, pilit. – Din asumuta.
asumuțá, (asumuți), v.t. (dial.) A asmuți câinele asupra cuiva. – Din asmuța, var. a lui asmuți.
asumuțát, -ă, asumuțați, -te, adj. (dial.) Asmuțit. – Din asumuța.
asváră, adv. v. azvară.
așchiúț, așchiuți, (aschiutoiu), s.m. (reg.; înv.) Ajutor de jurat. – Din magh. esküdt “jurat” (MDA).
așéșderea, adv. (înv.) Asemenea: “…pîntru ertare păcatelor sale, așeș¬dere moșiloru, părințiloru și frațiloru loru” (Bârlea, 1909: 137; doc. din 1768). – Var. a lui așijderea.
așezăláș, așezălașuri, (aședzălaș), s.n. (reg.) Așezământ. – Din așeza “a pune, a rândui” + suf. -ălaș (MDA).
așezămấnt, așezământuri, (aședză¬mânt), s.n. 1. Locuință stabilă (Pa¬pahagi, 1925). 2. Casă, gospodărie, așezare: “De-oi trăi și n-am ticneală, / Nici aședzământ în țară...” (Papahagi, 1925: 205). – Din așeza + suf. -(ă)mânt (DLRM, MDA).
atúncine, (atuncinea), adv. În mo¬mentul acela, atunci: “Atuncinea, în zua aceie, puneu femeile răsadurile de curechi, poridici și le astupa” (Bilțiu, 2009: 57). – Din lat. *ad-tuncce-ne (CDDE).
ațấne, ațân, v.t. A ține: “Patru săptămâni îl ațân [purcelul] cu scroafa” (Grai. rom., 2000). – Din a- (protetic) + ține.
ațấnut, -ă, ațânuți, -te, adj. Păstrat, menținut. – Din ațâne.
ațântá, v.t. A fixa, a țintui. – Var. a lui aținti.
ațântát, -ă, ațântați, -te, adj. Fixat, țintuit, ochit: “Bine-n armă îndesat, / Și la pieptu-mi ațântat” (Bilțiu, 2013: 51). – Din ațânta.
au, conj. - (înv.) Sau, ori: “…cine să o fure, preut au deacon, să fie (…) afurisit în veci, amin” (Bârlea, 1909: 166). – Moștenit din lat. aut (MDA).
augúst, -ă, auguști, -te, adj. (liv.) Împărătesc, maiestos: “…pentru augusta casa domnitoare austriacă…” (Koman, 1937: 44). – Din lat. augustus, fr. auguste (MDA).
aurăríe, aurării, s.f. Obiecte din aur: “Și când au văzut ce aurării și scum¬peturi au adus cu ei tătarii (…), s-au gândit cum să le fure” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 156). – Din aur + suf. -ărie (Scriban, MDA, DEX).
avám, adj., adv. 1. Prea mult, grozav. 2. Mare, cumplit (Papahagi, 1925). – Var. a lui avan (Scriban, MDA).
avămít, -ă, avămiți, -te, adj. (reg.) Rău, ticălos (Papahagi, 1925). – Din avam + suf. -it.
avizúhă, s.f. (reg.) Nălucă, spirit malefic: “Gîndești că-i o avizuhă” (Faiciuc, 2008: 766). – Cf. Avizuhără (una din denumirile sub care este cunoscută Fata Pădurii, un geniu rău al pădurilor, în mitologia maramureșeană).
azấmă, azâme, (azimă, iazâmă), s.f. (gastr.) Pâine de aluat nedospită; azimă. ■ “Făină de pârgă, apă și sare, fără nimic de dospit” (Memoria, 2001: 39). Se folosește de către catolici la împărtășanie. – Var. a lui azimă, azimos (MDA).
azváră, (asvară), adv. (reg.) Astă-vară, vara trecută. – Din astă + vară.