Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera S

 

sabắu, (sabou), s.m. (reg.) Croitor: “Că am haine la sabău, / Să n-ajung să le port eu” (Papahagi, 1925: 251). ■ (onom.) Sabău, Sabo(u), nume de familie frecvent în zona Cicârlău, Ilba. – Din magh. szabó “croitor” (Scriban, DLRM, MDA).

saboíță, saboițe, (săboiță, săbăiță), s.f. Croitoreasă: “Meream la săboiță și coseam sumna” (Apșa de Jos). – Din sabău “croitor” + suf. -iță (MDA).

sabóu, s.m. v. sabău . sacríu, s.n. v. săcriu (“sertar”).

salắu, salăi, s.m. (reg.) Oaspete: “Da, vă primesc, da’ să nu vă temeț, că am niște salăi care dorm” (Bilțiu, 2007: 108). – Din magh. szálló (Galdi, după DER).

sálcă, sălci, s.f. Salcie (Salix alba L); răchită albă: “Cântă cucu-n vârf de salcă” (Bârlea, 1924: 44). – Din salcie (Scriban, DEX, MDA).

sále-cále, s.f. (reg.) Bicarbonat de amoniu; amoniac: “Creșteau turtile dacă punea-i sale cale-n aluat” (Crâncău, 2013). – Et. nes., probabil o denumire de farmacie cu sensul de “medicament alcalin” (folosit, de regulă, în tratamentul acidității gastrice); sare alcalină.

sansíu, sansii, s.m. (reg.) Garoafă (Dianthus caryophyllus L.): “Fă-mă pană de sansiu” (Calendar, 1980: 74). (Maram.). – Cf. saschiu (Candrea, după DER; MDA).

saparấș, -ă, saparâși, -e, adj. (reg.) 1. Acru. 2. Amărui. – Cf. magh. szapora “repede, precipitat” (MDA) + suf. -iș / -âș (cf. suiș, coborâș).

sárcă, sărci, (țarcă), adj., s.f. (reg.) 1. Coțofană (Pica pica). 2. (Capră) neagră cu alb. ■ (top.) Sarca, cătun contopit cu Borșa. ■ (onom.) Sarca, nume de familie în jud. Maram.; Sărci, poreclă pentru locuitorii din Bontăieni și Cărbunari. – Din magh. szarka “co¬țofană” (Galdi, după DER; DEX, MDA).

sáscă, s.f. Săsoaică. ■ (onom.) Sasca, Sascău, nume de familie în jud. Maram. – Din sas + suf. -că (DLRM, MDA).

saț, s.n. (pop.) 1. Saturare, în¬destulare: “Am tăt dat în ei, fără milă și îndesat, să le sie de saț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). 2. (în expr.) A nu avea saț = a fi lacom, nesățios: “Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi, 1925: 233). – Lat. satium “destul, de ajuns; mult” (Scriban, DEX).

sazolíc, s.n. (reg.) Plata pentru moștenire; impozit: “Le-o zinit sazolicu după mă-sa” (Faiciuc, 2008: 766). – Din magh. százalék “procent” (MDA).

săbăceág, săbăceaguri, (săbășag), s.n. (reg.; înv.; mil.) Concediu militar; permisie: “Căpitane, domnuț drag, / Dă-mi o lună săbăceag” (Papahagi, 1925: 182). ■ (onom.) Săbăceag, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. szabadság “libertate; concediu” (MDA).

săbădí, săbădesc, v.i. (reg.) A întârzia undeva mai multă vreme. – Din săbăzi (Loșonți, 2001).

săbișeán, -ă, săbișeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săbișa. 2. (Locuitor) din Săbișa. – Din n. top. Săbișa + suf. -ean.

săbișeáncă, săbișence, s.f. Femeie originară din localitatea Săbișa. Locuitoare din Săbișa. – Din săbișean + suf. -că.

săboíță, s.f. v. saboiță (“croito¬rea¬să”).

săbór, s.n. v. sobor.

săcălășeán, -ă, săcălășeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săcălășeni. 2. (Locuitor) din Săcălășeni. – Din n. top. Săcălășeni + suf. -ean.

săcălășeáncă, săcălășence, s.f. Femeie originară din localitatea Săcălășeni. Locuitoare din Săcălășeni. – Din săcălășean + suf. -că.

săcăréa, (secărea), s.f. (reg.) Bău¬tură preparată din secară; secărică: “Horincuță, săcăré, / Zâs-am, zău, că nu te-oi be” (Bilțiu, 2006: 99). – Din secară + suf. -ea (MDA).

săcătúră, săcături, s.f. 1. Loc secat. 2. Teren defrișat; curătură. ■ Top. frecvent în zona Chioar, care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. – Var. a lui secătură (Scriban, DEX, MDA).

săceán, s.m.f., adj. v. săcelean.

săceleán, -ă, săceleni, -e, (săcean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săcel. 2. (Locuitor) din Săcel. ■ (onom.) Săcelean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Săcel + suf. -ean.

săceleáncă, săcelence, (săceancă), s.f. Femeie originară din localitatea Săcel. Locuitoare din Săcel. – Din săcelean + suf. -că.

săcrét, săcreată, adj. 1. Pustiu, deșert: “Mamă, nu-i lumea săcreată / Să nu mai găsesc o fată” (Ștețco, 1990: 138). 2. Loc părăsit, predispus a fi bântuit de duhuri rele: “Ți-ai luat casă săcreată / Și te duci în lut cu pt’iatră” (Memoria, 2001: 70). 3. Blestem; se folosește aproape numai în injurii: “du-te în săcreată! lasă-l în săcreată!” (Țiplea, 1906). (Trans. și Maram.). – Lat. secretus “singuratic, izolat” (Puș¬cariu, Candrea, după DER).

săcríu, săcrie, (sacriu), s.n. (reg.) Sertarul de sub tăblia mesei; puiuț, fiioc. – Din sicriu “ladă, cutie” (MDA).

săcsấie, săcsâi, s.f. (reg.) Locul unde s-a tăiat pădurea; săhelbe. – Et. nec., posibil din săcse.

sădríe, sădrii, s.f. (reg.) Tribunal: “Și la sădrie de-mblat” (Bârlea, 1924: 80). – Cf. sindie “primar; ispravnic” (MDA); din ebr. Sanhedrin “tribunal evreiesc” (Țurcanu).

săgetá, săgetez, v.t. 1. A ucide cu săgeata. 2. (mag.) A fermeca pe cineva cu ajutorul privirii; a deochia. – Lat. sagittare “a săgeta” (Șăineanu, MDA).

săgetát, -ă, săgetați, -te, adj. Vrăjit, deochiat. – Din săgeta.

săhălbár, săhălbari, s.m. (reg.; înv.) Persoană care se ocupă cu arderea cărbunilor de lemn; cărbunar. – Din săhelbe, săhălbă “pădure tăiată” + suf. -ar (MDA).

săhélbe, (sehelbe), s.n. (reg.) 1. Loc defrișat, unde a crescut zmeură, mure, spini; zmeuriș. 2. Tăietură de pădure. 3. Pădure tânără. ■ (top.) Săhelbe, cătun pe Dealul Prelucilor. – Din selbă “pădure tânără și deasă” (DEX).

săín, adj. v. sein (“oaie sură”).

săláș, sălașe, sălașuri, s.n. (reg.) 1. Loc de mas, culcuș, adăpost: “Ne dai sălaș p-o noapte” (Bilțiu, 2007: 141). 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: “Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș” (Papahagi, 1925: 103). – Din magh. szállás “adăpost, locuință, cătun” (Galdi, după DER; DEX).

sălămấzdră, sălămâzdre, (solo¬mâzdră), s.f. (reg.; pop.) Salamandră. ■ În Maram.: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăiește în pădurile întunecate și umede de fag (în Munții Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) și salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, Pasul Gutâi, Munții Maramureșului, Munții Rodnei. – Din gr. salamandra (DLRM).

sălăríță, sălărițe, s.f. (reg.) Solniță. – Cf. sărăriță (MDA), prin disimilarea r-r > l-r.

sălățícă, sălățele, s.f. (bot.) Untișor (Ranunculus ficaria L.); în alte regiuni: calcea mică, salată de câmp, salata mielului, salată sălbatică. – Din salată + suf. -ică.

sălcér, s.m. v. sărciner (“par în care se pun oalele la uscat”).

sắlcet, sălceturi, s.n. (reg.) Loc acoperit cu sălcii; sălciniș, desiș, crâng. – Lat. salicetum “sălcet, salcie” (Cihac, Philippide, după DER; Loșonți); din salce + suf. -et (MDA).

săleac, adj. v. seleac (“sărman”).

sắlhă, sălhe, (silhă, sâlhă), s.f. (reg.; înv.) Pădure deasă prin care nu poți trece; zmnidă, stuhăt. ■ (top.) Sâlha, pădure, deal în Botiza și Rozavlea; Sâlhuță, mlaștină sub Vf. Măgura Mică, în Munții Lăpușului. ■ “Cuvânt pe cale de dispariție în Maramureș” (Vișovan, 2005). – Din silha, sihla (MDA).

sălhói, s.n. Desiș, pădure deasă. ■ (top.) Stâncăriile Sălhoi-Zâmbroslavii și rezervația botanică Sălhoi, în Maram. – Probabil din silhă, sâlhă “desiș” + suf. -oi.

sălíc, adj. v. calic (“slab, pipernicit”).

sălίște, săliști, (seliște, siliște), s.f. (reg.) 1. Sat pustiit: “Apoi tătarii o prădat tot șî o făcut sălișt’e” (Papahagi, 1925: 313). 2. Locul pe care a fost așezat un sat; vatra satului. 3. Loc necultivat (în apropiere de vatra satului). 4. Calic, gol, sărac: “M-o lăsat săliște hoțul de popă” (Glosar, 1928: 52). ■ (top.) Săliște, sat aparținător de com. Băsești (zona Codru); Săliștea de Sus, loc. pe Valea Izei; Săliștea de Jos, localitate în Maram. din dreapta Tisei (a.d. 1485). (Sec. XIV). – Din sl. selište “cort, lo¬cuință, curte” (Șăineanu, Scriban; DEX, MDA).

sălișteán, -ă, sălișteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săliștea. 2. (Locuitor) din Săliștea. ■ (onom.) Săliștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Săliștea + suf. -ean.

sălișteáncă, săliștence, s.f. Femeie originară din localitatea Săliștea. Lo¬cuitoare din Săliștea. – Din săliștean + suf. -că.

sălítră, s.f. v. șălitră (“băț de chibrit”).

sălniceán, s.m.f., adj. v. sălnițean.

sălnițeán, -ă, sălnițeni, -e, (sălnicean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sălnița. 2. (Locuitor) din Sălnița. ■ (onom.) Sălnicean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Sălnița + suf. -ean.

sălnițeáncă, sălnițence, (sălnicean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Sălnița. Locuitoare din Sălnița. – Din sălnițean + suf. -că.

sălsigán, -ă, sălsigani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sălsig. 2. (Locuitor) din Sălsig. ■ (onom.) Sălsigan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Sălsig + suf. -an.

sălsigáncă, sălsigance, s.f. Femeie originară din localitatea Sălsig. Lo¬cuitoare din Sălsig. – Din sălsigan + suf. -că.

sălvaíz, (sâlvaiz), s.n. (reg.) Ouă bătute în amestec cu bicarbonat și apă. – Var. a lui silvoiță “magiun”.

săm, vb., int., ind. pr., pers. I, pl. (arh.) Suntem: “Noi cu mândru ne-am lua, / Da săm veri al doilea” (Bârlea, 1924, I: 243); “Ei să țin domni, și noi săm proști” (Papahagi, 1925: 326). ■ “Pe [valea] Mara însă se aude mai des săm și săți decât sîntem și sînteți” (Bud, 1908). – Din lat. sĭmus (formă de conjunctiv, cu valoare de ind. prez., pers. I, pl.) (Frățilă).

sămădáș, sămădașuri, s.n. (reg.) Socoteală, calcul: “De la o vreme, după multe sămădașuri, preotul zice...” (Bilțiu, 1994: 305). – Din magh. számadás “socoteală; dare de seamă” (MDA).

sămălấș, -ă, sămălâși, -e, adj. (reg.) Zgârcit, avar: “Nu-i pute târgui cu aiesta, că-i tare sămălâș” (Hovrea, 2016: 58). – Probabil din sămăli.

sămălí, sămălesc, (sămălui), v.i. (reg.) A chibzui, a socoti, a judeca: “Apoi o sămălit că n-a da cu zd’iciu-n ie…” (Bilțiu, 1999: 195). – Din magh. számol “a socoti, a calcula” (MDA).

sămălít, -ă, sămăliți, -te, (sămăluit), adj. (reg.) Chibzuit, socotit. – Din sămăli.

sămătíșă, sămătișe, s.f. (reg.) 1. Lapte prins care rămâne după ce se culege smântâna: “Sămătișe-nt-on can¬ceu, / Tocană-nt-on lipideu” (Bilțiu, 2006: 75). 2. (bot.) Ghizdei (Lotus corniculatus L.). ■ (onom.) Sămătișă, poreclă în Dumbrăvița. – Din ucr. samokiša (MDA).

săniá, săniez, v.t.r. A (se) plimba cu sania. – Din sanie (DEX, MDA).

săniát, -ă, săniați, -te, adj. Plimbat cu sania. – Din sănia.

săpălắu, s.n. 1. Sapă mare și grea. 2. Târnăcop. 3. Lopățică cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului. – Din sapă + suf. -ălău (MDA).

săpânțeán, -ă, săpânțeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săpânța. 2. (Locuitor) din Săpânța. ■ (onom.) Săpânțan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Săpânța + suf. -ean.

săpânțeáncă, săpânțence, s.f. Femeie originară din localitatea Săpânța. Locuitoare din Săpânța. – Din săpânțean + suf. -că.

sărár, sărari, s.m. (înv.) Negustor de sare: “Am fo' vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ■ (onom.) Sărar(u), Sărari, nume de familie în jud. Maram. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).

sărăcústă, sărăcuste, s.f. 1. Slujbă de pomenire a morților timp de 40 de zile. 2. Bani dați preotului pentru un sărindar: “…pântru a lui Toderașu suflet, pintr-o serocuste 3 florinți au dat Prodan și Marica și Acsene, maica sa…” (Bârlea, 1909: 117; doc. din 1760). – Din vsl. sarakusti (Scriban).

sărăoán, s.m.f., adj. v. sărăuan.

sărăpánie, sărăpanii, s.f. Sărăcie: “Bate-te sărăpania de om nebun ce ești” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 273). (Trans.). – Cf. sărăcan (MDA); din sărăcie, sărac, prin contaminare cu un alt termen.

sărăríe, sărării, s.f. Loc special în care pădurarii pun sare pentru căprioare. – Din sare + suf. -ărie (DEX).

sărărói, sărăroaie, (sărăoi, sără¬oaie), s.n. (reg.) Balon de sticlă terminat cu o prelungire de forma unei țevi, utilizat pentru scoaterea vinului din butoi. – Et. nec. (MDA).

sărăuán, -ă, sărăuani, -e, (sărăoan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sarasău. 2. (Locuitor) din Sarasău. ■ (onom.) Sărăoan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Sarasău + suf. -an.

sărăuáncă, sărăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Sarasău. Locuitoare din Sarasău. – Din sărăuan + suf. -că.

sărcăluí, sărcăluiesc, (sărcui, săr¬căli), v.i. (reg.) A scoate sunete carac¬teristice coțofenelor: “Când sărcăluie sarca, se anunță musafiri” (Faiciuc, 2008: 386). – Din sarcă (MDA).

sărcúță, sărcuțe, s.f. Pui de sarcă. – Din sarcă + suf. -uță.

sărcinér, sărcineri, (sălciner, săl¬cer), s.m. (reg.) 1. Par lung, înfipt în pământ, făcut din trunchiul unui copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, pe care țăranii și păcurarii atârnă diferite obiecte gospodărești (în Maram.); clenci, clincer (în Chioar): “La Lăsatu Săcului, făcem băute (…). Pun vasele-n sărciner, unde-i fată de măritat” (Memoria, 2004-bis: 1.200). 2. (fig.) Prăjină: “O crescut și sălceru’ iest de fată” (Faiciuc, 2008: 767). – Din sarcină “greutate, încărcătură” + suf. -ar (DEX, MDA); lat. sarcinarius “de povară” (Loșonți, 2001).

sărcuí, v.i. v. sărcălui.

sărindár, sărindare, s.n. (în cultul ortodox) Rugăciune de pomenire; “40 de leturghii servite de același preot, la dorința vreunui credincios” (Bud, 1908): “Această sfîntă carte (...) l-amu plătitu (...) dreptu 4 sărindare...” (Bârlea, 1909: 118; doc. din 1755). – Din ngr. sarandári (Șăineanu, DEX).

sărítă, sărite, s.f. 1. (reg.) Cascadă, cădere de apă; cataractă. 2. (în expr.) A face sărite = a face pași mari, a face sărituri: “Mulți spuneau că [Omul Pădurii] nu are decât un singur picior. El își făcea sărite, nu făcea pași, așa, ca și alți oameni ca și noi” (Bilțiu, 1999: 167). ■ (top.) Sărita Gutâiului, (10 m), cascadă situată între Creasta Cocoșului și Vf. Secătura, în Munții Gutâi; Sărita lui Pintea, cascadă situată lângă Peștera lui Pintea, în Munții Gutâi; Sărita Iezerului, cascadă situată pe pârâul Iezerul (Munții Igniș). (Trans. și Maram.). – Din sări.

sărpán, s.n. (reg.) 1. Voalul care se pune pe fața mortului; giulgiu. 2. Fâșie de tifon. – Et. nec. (MDA).

sărsám, sărsamuri, (țarțam), s.n. (reg.) Unealtă, sculă. – Din magh. szerszám “unealtă” (MDA).

sărúne, săruni, s.f. (reg.) 1. Sare pisată, amestecată cu tărâțe, care se dă oilor și vitelor: “Dă-ne des sărunile, / Că ți-om împle gălețile” (Papahagi, 1925: 238). 2. Solniță, sălăriță. 2. Izvor cu apă sărată. ■ (top.) La sărune, izvor în Peteritea. – Din sare (Scriban, MDA).

săsărán, -ă, săsărani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Săsar. 2. (Locuitor) din Săsar. ■ (onom.) Săsăran, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Săsar + suf. -an.

săsăráncă, săsărence, s.f. Femeie originară din localitatea Săsar. Locui¬toare din Săsar. – Din săsăran + suf. -că.

sățós, -oasă, sățoși, -oase, adj. Care ține de saț; sățios, hrănitor, nutritiv. – Din sațiu + suf. -os (Scriban, MDA).

său, (seu), s.n. 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu: “Său și rășină-o-nfocat” (Papahagi, 1925: 253). – Lat. sebum “seu” (Pușcariu, după DER; MDA).

sấlhă, s.f. v. sălhă (“pădure deasă”).

sấlță, sâlțe, s.f. (reg.; înv.) Laț, cursă, capcană. ■ (top.) Sâlța, vale și sat aparținător de com. Rozavlea; fost cătun, până în 2006. – Din ucr. sylice, dim. din silo “laț” (Scriban; Candrea, după DER).

sâmbráș, sâmbrași, s.m. (reg.) 1. Tovarăș de muncă. 2. Stânaș: “Atunci când mulg întâiași dată, pun crucea șî-mplântă cuțâtu' în pământ sâmbrașu cel mare șî-l lasă acolo jos, în pământ, până ce-nconjoară târla” (Papahagi, 1925: 317). – Din sâmbră + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).

sấmbră, sâmbre, s.f. (reg.) Aso¬ciație, întovărășire a proprietarilor de oi. ■ Sâmbra oilor = obicei pastoral care are loc, de regulă, la sfârșitul lunii aprilie. – Din sl. sŭmbrŭ “tovarăș” (Miklosich, după DER); cf. alb. sëmbër (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. cimbora (Bakos, 1982).

sâmbríe, s.f. v. simbrie.

sấnger, sângeri, (sângereu), s.m. (bot.) Arbust cu ramuri roșii toamna și iarna (Cornus sanquinea): “Cu părinți din sângerei, / Cu lacrimi din ochii mei” (Lenghel, 1979: 155). ■ Folosit în med. pop. veter. – Der. regr. din sângera (Șăineanu, Scriban, DEX); din sânge + suf. -er (MDA); lat. sanguinus “sânger” > rom. *sângen, prin disimilarea lui n cu r (cf. lat. sanguinare > rom. sângera) (Loșonți, 2001).

sângeréte, sângereți, s.m. (reg.) Caltaboș preparat cu sânge. – Din sânger + suf. -ete (MDA).

sângiorgél, s.m. (bot.) Albăstrea, iarba-plămânilor, mierea-ursului (Pul¬mo¬naria officinalis). ■ (med. pop.) Pentru afecțiuni pulmonare. – Probabil din Sângeorz.

sânt, sântă, adj. Sfânt. – Lat. pop. santus = sanctus “sacru, sfânt” (DEX, MDA).

sântiánă, sântiene, s.f. (bot.) Floarea-Sântienii, sânziană (Galium verum L.). – Cf. sânzâiană.

sânzắu, sânzauă, (sânză), s.n. (reg.) 1. Cui cu care se prind două lanțuri. 2. Drug de lemn folosit pentru a strânge lanțul care leagă carul cu lemne; ciorlău. – Et. nec.

sânzâiánă, sânzâiene, (sânziană), s.f. 1. (bot.) Numele mai multor specii de plante erbacee; drăgaica (Galium verum), sânzâiana-albă (Galium mollu¬go) etc. ■ (med. pop.) Părțile aeriene ale plantei au proprietăți diuretice, laxative, sedative, afrodisiace. 2. Nu-mele popular al sărbătorii celebrate la 24 iunie, care coincide cu solstițiul de vară și cu nașterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creștin. 3. (mit.) Sânzâiana, personaj mitologic local, întruchipat ca o zână benefică, con¬fundată uneori cu Ileana Cosânzeana: “Tu, Ileană Sânziană, / Dalbă zână-a florilor, / Drăguța feciorilor” (Bilțiu, 1990: 160). ■ Înfloritul sânzâienelor mar¬chează începerea muncilor de vară. – Lat. sanctus dies Johannis “ziua sfântului Ion” (Scriban, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. szinzijenya (Bakos 1982).

sârbeán, -ă, sârbeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sârbi. 2. (Locuitor) din Sârbi. ■ În Maram., sunt două localități cu acest nume: Sârbi (Budești) și Sârbi (Fărcașa). – Din n. top. Sârbi + suf. -ean.

sârbeáncă, sârbence, s.f. Femeie originară din localitatea Sârbi. Locui¬toare din Sârbi. ■ (top.) Sârbanca, fânațe în Bogdan-Vodă. – Din sârbean + suf. -că.

sâríe, sârii, s.n. (reg.; înv.) Petrecere a tinerilor care au frecventat o șe¬zătoare; se organizează a doua sau a treia zi de Crăciun; fetele aduc mâncare (sarmale, cozonaci, gogoși), iar băieții băutură și muzicanți. – Probabil din seară, cf. serată.

sâsâiác, sâsâiece, s.n. (reg.) Ladă pentru depozitarea produselor cere¬aliere; se ține în cămara casei sau în clădiri separate în cadrul gospodăriei. – Din ucr. susik (DER, DEX, MDA), rus. susek “ladă de faină”, magh. szuszék (Scriban, DER, DEX); din sl. sasĕkŭ (Conev, după DER).

sbíci, s.n. v. zdici.

scáldă, scalde, s.f. 1. Covată, cadă: “Pruncu-n scaldă țâpure” (Memoria 2001: 105). 2. Scăldătoare. – Din scălda “a face baie” (Scriban, DEX, MDA).

scatoálcă, scatoalce, s.f. (reg.) Lovitură dată cu pumnul sau palma: “Apoi i-am dat o scatoalcă de aia românească și una pe ceie parte” (Bilțiu, 2007: 373). – Din rus. șkatulka (DEX, MDA).

scăbórcă, scăborce, s.f. (reg.) Așchie. – Et. nec. (MDA).

scăfârlíe, scăfârlii, s.f. (pop.) Țeasta capului: “Și când îi măsură două bune la drac, i s-o și crăpat scăfârlia” (Bilțiu, 2007: 229). – Din scafă “găvan” (MDA).

scăldușă, scăldușe, s.f. 1. Prima baie făcută unui nou-născut; ciupă: “În apa scăldușei se introduc plante de leac și obiecte menite să protejeze copilul, să-i propițieze sănătate, voinicie și frumusețe. Apa scăldușei se scoate din casă cu un anumit ceremonial și se varsă într-un loc curat, de obicei la rădăcina unui pom tânăr” (Stoica, Pop, 1984: 116). 2. Loc amenajat rudimentar de către localnici pentru efectuarea unor tratamente balneare sezoniere cu apă minerală. (Maram., Bucov.). – Din scălda + suf. -ușă (MDA).

scălmâná, scalmăn, (scărmăna), v.t. 1. A smulge fulgii penelor: “Om mere în șezătoare la scălmânat de pene” (Crâncău, 2013). 2. A răsfira lâna. 3. A bate pe cineva: “...ceia umflați în pene și cu mărgele roșii îl scarmănă cu ghearele și clonțu...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). – Lat. *excarminare (Puș¬cariu, CDDE, după DER).

scălmânát, -ă, scălmânați, -te, adj. Scărmânat; ciufulit, cu părul vâlvoi. – Din scălmâna.

scămoșá, scămoșez, v.t.r. 1. (t.) A face ca o țesătură să capete un aspect pufos: “[Guba] se duce la vâltoare, ca cergele, pentru a fi îndesată și scămoșată” (Faiciuc, 2008: 190). 2. (r.) A se face scame. – Din scămos (MDA).

scămoșát, -ă, scămoșați, -te, adj. (despre țesături) Destrămat; scămos. – Din scămoșa.

scăpărá, scapăr, v.i. 1. A produce scântei lovind cremenea cu amnarul. 2. A sclipi. 3. A fulgera. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shkrep “scapăr”, din i.-e. *k(e)re-p-, cu metateza lui -r-. ■ Cuv. rom. > magh. szkeperál.

scăpătá, v.i. (pop.) A apune, a asfinți. – Lat. *excapito, -capitare “ajung la capăt” (Scriban, DEX, MDA).

scăpătát, s.n. Apus (de soare), asfințit: “Di-asară, din scăpătat / Slabă carte-am căpătat” (Papahagi, 1925: 173). – Din scăpăta (MDA).

scărmăná, v.t. v. scălmăna.

scărmăneálă, scărmăneli, s.f. Bătaie, păruială. – Din scărmăna + suf. -eală (DEX, MDA).

scânteiúță, scânteiuțe, (scânteuță), s.f. (bot.) Numele mai multor specii de plante: răcuină (Anagallis arvensis L.), brumărea (Gagea arvensis), steluță (Aster amellus L.) etc.: “Cu streșini de scânteuță / C-am avut multe drăguță” (Antologie, 1980: 110). – Din scânteie + suf. -uță (Scriban, DEX, MDA).

scấrbă, scârbe, s.f. (reg.) 1. Ceartă, vrajbă: “Îți ceri iertare cum trebe, de la persoana cu care ești în scârbă” (Bilțiu, 2009: 47). 2. Silă. – Din sl. skrǔbǐ “grijă, întristare” (Miklosich, după DER; MDA).

scârboșí, scârboșesc, v.r. (reg.) A se îngrețoșa: “M-am scârboșit de tăt ce am văzut acolo” (Faiciuc, 2008: 767). – Din scârbos “care provoacă greață”.

scârboșít, -ă, scârboșiți, -te, adj. (reg.) Îngrețoșat. – Din scârboși.

scârboșénie, scârboșenii, s.f. Însușirea de a fi scârbos. – Din scârbos + suf. -enie (DEX, MDA).

scấrnă, scârne, s.f. Fecale, ex¬cremente. – Din sl. skrvǔna “murdărie” (Conev, după DER; DEX, MDA).

scârțâiálă, scârțâieli, s.f. Faptul de a scârțâi și zgomotul produs: “Apoi femeia o luat banii și și-o luat cizme cu scârțâială și sucnă și s-o dus la beserică” (Bilțiu, 2007: 356). – Din scârțâi + suf. -eală (MDA).

sclépț, sclepți, s.m. 1. Insectă dipteră, asemănătoare cu musca, de culoare brună, care înțeapă vitele (și omul), pentru a se hrăni cu sângele lor; tăun (Tabanus bovinus). 2. Țânțar (Culex pipiens). – Din srb. slepica “păduche” (DER); cf. scr. školopac (MDA).

sclifosí, sclifosesc, v.r. (reg.) 1. A se smiorcăi. 2. A se fandosi. – Din sclivisi “a se dichisi” (Scriban); din ngr. skivóso (MDA).

sclifosít, -ă, sclifosiți, -te, adj. (reg.) Smiorcăit, fandosit. – Din sclifosi.

sclín, sclinuri, s.n. Ugerul oilor și al caprelor: “Țiganul o caută pe capră la sclin. Capra se trântește la pământ” (Bilțiu, David, 2007: 224). – Et. nec. (MDA).

sclintí, sclintesc, (sclânti), v.t.r. - 1. (t.) A luxa. 2. (r.) (despre articulații) A se deplasa de la locul normal. – Var. a lui scrânti (DEX).

sclintít, -ă, sclintiți, -te, adj. Luxat. – Din sclinti.

sclivesí, sclivesesc, v.t. 1. A șlefui, a lustrui, a netezi. 2. A tencui netezind. – Var. a lui sclivisi.

sclivesít, -ă, sclivesiți, -te, adj. 1. Șlefuit. 2. Tencuit. – Din sclivesi.

sclobonțí, sclobonțesc, (sclubunți), v.t. (reg.) A agita un lichid într-un vas. – Din sclobonț “zgomot produs de lichide”, onomatopee.

sclobonțít, -ă, sclobonțiți, -te, adj. Agitat, scuturat. – Din sclobonți.

sclonțí, sclonțesc, v.t. (reg.) A sparge semințe. – Din clonț (cf. clon¬țăni) cu s protetic (Loșonți, 2001).

sclóptă, sclopte, s.f. (reg.; înv.) Coajă de dovleac în formă de scoică: “C-am furat un pițiguș / Dintr-o scloptă de harbuz” (Bârlea, 1924, II: 260). – Et. nec. (MDA).

scoábă, scoabe, s.f. Cârlig, cram¬pon; unealtă de fier de circa 25 cm, cu capetele ascuțite în vinclu, folosită la fixarea butucilor în timpul fasonării lemnului. – Din bg., srb. skoba (DER, DEX, MDA), sl. skoba (Miklosich, Conev, după DER).

scoácă, s.f. (reg.) Brânză de vacă făcută din lapte acru încălzit. (Trans., Maram., Bucov.). – Din scoace “a arde, a răscoace”.

scoárță, scoarțe, s.f. (reg.) Covor cu urzeală din lână; cergă. ■ (onom.) Scoarță, Scoarța, nume de familie în jud. Maram. – Lat. scortea “haină de piele” (Scriban, DEX, MDA).

scobirlí, scobirlesc, (scobârli), v.t. 1. A scobi. 2. A scotoci. – Cf. scobi (MDA).

scobirlít, -ă, scobirliți, -te, adj. Scobit. – Din scobirli.

scoborâre, scoborâri, s.f. (pop.) Coborâre. – Din scoborî.

scoborî, scobor, v.t.r. (pop.) A (se) coborî: “Pintea Viteazul de multe ori s-a scoborât în orașe, să facă dreptate” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 229). – Din pref. s- + coborî (cf. pogorî) (MDA).

scoborît, -ă, scoborâți, -te, adj. (pop.) Coborât. – Din scoborî.

scoc, scocuri, s.n. Uluc simplu, construit pe o râpă mai scurtă, pe care alunecă buștenii; plancă. – Din sb. skok (DEX); sl. skokǔ “salt” (Miklosich, după DER).

scocár, scocari, s.m. (reg.) Con¬sumator de lapte acru. ■ (onom.) Scocari, poreclă pentru locuitorii din Peteritea. – Din scoacă + suf. -ar.

scociorî, scociorăsc, v.t. (reg.) 1. A căuta. 2. A scormoni. 3. A scotoci. 4. A răscoli. – Et. nec. (MDA).

scociorất, -ă, scociorâți, -te, adj. (reg.) Răscolit, scotocit. – Din scociorî.

scocorî, (cocorî, cocora), v.r. (reg.) 1. A se răsti la cineva. 2. A se îmbufna. – Din s- + cocorî (MDA).

scof, scofuri, s.n. (reg.) 1. Bârna care leagă stâlpii casei la partea superioară. 2. Acoperiș. 3. Stavilă, zăgaz (la moară). – Var., cu s- protetic, a lui cof “albie, adâncitură” (Loșonți, 2001), cf. scafă (MDA).

scofálă, scofeli, s.f. (fam.) Pricopseală. – Et. nec. (DEX).

scofârlíe, scofârlii, (scăfârlie), s.f. 1. Țeastă, craniu. 2. Curbătă, cuculbătă. – Din scafă “strachină” (Scriban; DEX); cf. scăfârlie (MDA).

scóif, scoifuri, s.n. (reg.; în expr.) Scoiful capului = țeastă. – Var., cu s- protetic, a lui coif “acoperământ” (Lo¬șonți, 2001); cf. scoifa “a deveni concav”.

scóifă, scoife, s.f. (reg.) 1. Țeastă. 2. Nasture. – Et. nec. (MDA); cf. scoif.

scolbuțî, v.t. v. sculbuțî.

scopí, scopesc, (ștopti), (dial. scopt’i), v.t. A scuipa. – Var. a lui scuipa.

scopít, scopiți, (dial. scopt’it), s.m. (pop.) Scuipat, salivă: “Acolo să răspieriți / Ca spuma de la mare, / Ca scoptitu’ su’ picioare” (Bilțiu, 2015: 284). – Din scopi.

scópot, scopoturi, s.n. (reg.) Răs¬timp: “Omu era mutalău și fimeia lui curvă (…). O dus-o așe un scopot bun și nici nu-i trece omului pân cap că ce-i cu femeia lui” (Bilțiu, 2007: 382). – Et. nec. (MDA).

scópt, scoaptă, scopți, scoapte, adj. 1. Fermentat. 2. Alterat, brânzit. 3. Închegat prin încălzirea laptelui acru. – Der. regr. din răscopt sau din scoace (MDA).

scoptí, v.t. v. ștopti (“a scuipa”).

scorbáci, scorbaciuri, (corbaci), s.n. (reg.) Bici alcătuit din mai multe nuiele cu sfârcurile uneori plumbuite, care servesc ca instrument de tortură: “Ie scorbaciu, mă-mblătește” (Bilțiu, 1990: 248). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. corbaci. – Cf. zgârbaci (z- + gârbaci “bici”) (MDA).

scorneálă, scorneli, s.f. Minciună. – Din scorni + suf. -eală (DEX, MDA).

scorní, scornesc, v.t. 1. A inventa, a născoci. 2. A stârni. – Din bg. skorna (MDA), ucr. skornjaty (DEX).

scornít, -ă, scorniți, -te, adj. Născocit. – Din scorni.

scorțós, -oasă, scorțoși, -oase, adj. 1. Acoperit cu scoarță. 2. Rigid, tare. 3. (fig.) Distant, rece; mutos. – Din scoarță + suf. -os (MDA).

scorúș, scoruși, s.m. (bot.) Arbore din familia rozaceelor, cu flori albe și cu fructe comestibile, cu lemn dens, dur și omogen (Sorbus aucuparia L); lemn câinesc, merișor, pomul-ursului, sorb. ■ (med. pop.) Se folosește la reumatism, tuse, tuberculoză și boli de sânge. ■ (onom.) Scoruș, nume de familie în jud. Maram. – Der. regr. din scorușă “fructul scorușului” (Scriban, DEX, MDA).

scotocí, scotocesc, v.t. A cerceta cu de-amănuntul, a căuta. – Var. a lui (s)cotroci (< cotroc “adăpost, culcuș”), probabil sub influența lui scoate, sau din cotoc, var. a lui cotroc (Loșonți, 2001; v. și DER); din scoate + suf. -oci (MDA).

scotocít, -ă, scoticiți, -te, adj. Cercetat. – Din scotoci.

scovárdă, scoverzi, s.f. (reg.) Clătite umplute cu brânză și prăjite în grăsime: “La murguț i dă ovăzu, / Mie gura și scoverzi” (Memoria 2001: 80). ■ Scovergioare de mălai = preparate din făină de mălai amestecate cu sămătișă, ou, sare, bicarbonat, făină de grâu și prăjite în grăsime, consumate cu lapte dulce sau acru (Faiciuc, 1998: 183). ■ (onom.) Scovărzaru, poreclă în Dra¬gomirești. – Din sl. skovrada “tigaie” (Șăineanu, Scriban; Conev, după DER).

scrábă, scrabe, (șcrabă), s.f. (reg.) Cizmă stricată; pantof vechi. – Din ucr. scrab (Bogrea, după DER; MDA); cf. jdd. schkrabes (Țurcanu).

scrádă, scrade, (scriadă), s.f. (bot.) Plantă care crește la munte, prin păduri și locuri umbroase, care se menține verde și iarna; șovar, rogoz (Carex pilosa): “(…) toamna târziu, înainte de căzutul zăpezii, [oile] erau aduse la jir și scroadă” (Mirescu, 2006: 49). ■ (top.) Scradea, deal, pădure în Bârsana și Slătioara; Lunca Scradei, cătun contopit cu Vișeul de Sus (a.d. 1909). (Banat., Maram., Mold.). – Et. nec. (MDA).

scréper, screpere, s.n. (min.) Benzi rulante folosite pentru transportul mi¬nereului. – Din eng. scaper, rus. screper (DEX).

scribalău, scribalăi, (scribălău), s.m. Funcționar, conțopist. – Din scrib + suf. -alău (MDA).

scrijéa, scrijele, (scrije, scrijă), s.f. (reg.) Felie, bucată: “Și-apoi taie câte-o scrije și dau la prunci” (Papahagi, 1925: 316). ■ (onom.) Scrije, poreclă în Dumbrăvița. – Din srb. skriška (Tiktin, după DER; MDA).

scríptă, scripte, s.f. Scrisoare, misivă: “La scripta Frăției Tale (…) prin care susterni informațiunea despre sta¬rea școlilor tractuale…” (Câmpeanu, 2016: 215; doc. din 1901). – Refăcut după scripte “condici, hrisoave”.

scrivádă, s.f. (reg.) Băț crăpat. – Var. a lui scrivac / crivac “lemn care ține piatra morii”.

scroáfă, scroafe, s.f. (reg.) Contrabas; gordună, burgău. (Trans.). – Lat. scrofa “scroafă” (Pușcariu, după DER; MDA).

scrofălí, scrofălesc, (scrofăi, scro¬fălui), v.t. A insulta în mod grosolan, a adresa cuvinte obscene; a certa, a mustra. – Din scroafă + suf. -ăli (MDA).

scrofălít, -ă, scrofăliți, -te, adj. Insultat, înjurat. – Din scrofăli.

sculbuțî, sculbuțăsc, (scolbuțî), v.t. (reg.) A agita un lichid într-o sticlă. – Et. nec. (MDA).

sculbuțât, -ă, scobulțâți, -te, adj. (reg.) Agitat, scuturat. – Din scobulțî.

scump, -ă, scumpi, -e, adj. (pop., înv.) Zgârcit, avar: “Tu nu dai la nimeni. Tu ești scump. Ești zgârcit. Atunci cum să ai și tu?” (Bilțiu, 1999: 348). – Din sl. skonpǔ “avar” (Conev, după DER).

scumpéte, scumpeturi, s.f. Lucru prețios, valoros: “…aurării și scumpeturi au adus cu ei tătarii…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 156). – Din scump + suf. -ete (MDA).

scumpíe, (scumptie), s.f. (bot.) Arbore cu flori verzi-gălbui, mirositoare; scumpete, scumpătate (Cotinus co¬ggygria). ■ Coaja și frunzele se folosesc în vopsitorie. – Din pol. skapia (MDA).

scurmá, scurm, v.t. (pop.) 1. A scormoni, a săpa. 2. A căuta. – Probabil lat. excorrimare (Candrea, după DER); cf. alb. gërmoj, zgërmis (MDA).

scurmát, -ă, scurmați, -te, adj. (pop.) Răscolit, scormonit. – Din scurma.

scuteálă, scuteli, s.f. (reg.) Scut, șură, adăpost: “Cocia-o pun în scuteală / Și ruda rămâne-afară” (Bilțiu, 1990: 123). – Din scut + suf. -eală (DLRM).

seárbăd, -ă, serbezi, -de, adj. Fără gust, nesărat, fad; acrișor. – Cuv. autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș), cf. alb. tharbët “acid”. ■ Cuv. rom. > magh. szërbëzit.

secăréa, s.f. v. săcărea.

séchereș, sechereși, (secherâș), s.m. (reg.) Căruțaș, vizitiu; cociș: “...s-au legat (...) cu 30 de sloți v., dela cormanîși și secherîși, strînși supt păstoria lui Vasilie Volosan...” (Bârlea, 1909: 193). (Maram., Chioar). ■ (onom.) Sechereș, poreclă în Dumbrăvița. – Din magh. szekeres “căruțaș” (Bârlea, 1909; MDA).

séci, seciuri, s.n. 1. Împrejmuire pentru oi făcută din crengi, ramuri, copaci doborâți. 2. Loc defrișat într-o pădure, folosit ca și pășune; curătură, runc. – Din srb. seča (DLRM); sl. sěčǐ “tăietură” (Scriban).

secríu, secrie, s.n. (reg.) Ladă ornamentală mai scurtă decât lădoiul, în care se păstrează hainele de zestre. – Din magh szekrény “ladă” (Scriban, MDA).

sédrie, sedrii, s.f. (arh.) Scaun de judecată: “Deci magistrul citând pe numiții înaintea sedriei, ei s-au înfățoșat cu o mulțime înarmată…” (Mihaly, 1900: 458; dipl. 190). (Trans.). – Lat. sedria (MDA).

seín, -ă, seini, -e, (săin), adj. (reg.) De culoare sură: “Sunt un fel de flori, așa, cu cruce, seine” (Bilțiu, 1999: 375). ■ (Oaie) albastră, brează, cu blană de culoare alb-murdar. ■ (top.) Seini, localitate în jud. Maram. – Et. nec. (MDA); din sl. sini “livid, vânăt” (Tiktin, Conev, după DER).

seineán, -ă, seineni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Seini. 2. (Locuitor) din Seini. – Din n. top. Seini + suf. -ean.

seineáncă, seinence, s.f. Femeie originară din localitatea Seini. Locuitoare din Seini. – Din seinean + suf. -că.

sehélbe, s.n. v. săhelbe (“zmeuriș”).

seleác, -ă, (săleac), adj. 1. Sărac. 2. Sărman, supărat. 3. Necăjit, bătut de doruri: “Și să am un glas să trag / La omuțu cel seleac” (Papahagi, 1925: 205). – Cf. sărac.

selίște, s.f. v. săliște (“sat pustiit”).

semințíe, seminții, (sămânție), s.f. 1. Neam, popor. 2. Totalitatea urmașilor: “Această sfântă carte s-au cumpărat de cinstiți curator Coză Vasilică, cu să¬mînția sa și Buciuman Onuț cu sămînția sa…” (Socolan, 2005: 248; doc. din 1816). – Din sămânță + suf. -ie (DEX).

serín, -ă, serini, -e, adj. (dial.) Senin. – Lat. serenus “senin, limpede, calm” (MDA); asimilarea rin > nin este recentă (DER).

sérvus, (serbus, serus), interj. For¬mulă de salut, cu sensul inițial de “sunt sclavul tău”, “sunt la dispoziția ta”. ■ Termen specific în Trans. și Maram.; utilizat și în Austria (servus), Ungaria (szervusz), Slovacia (serbus), Cehia (servus), părțile sudice ale Germaniei, Croația (serbus), Polonia (serwus), estul Sloveniei și vestul Ucrainei. – Din germ. Servus (Scriban, DEX, MDA), lat. servus “servitor, sclav”, cf. magh. szervusz (MDA).

sfádă, s.f. Ceartă, gâlceagă, conflict: “La cealaltă casă, soții se băteau întruna și întruna o țineau în certuri și în sfadă” (Bilțiu, 1999: 360). – Din vsl. sǔvada, svada “ceartă” (Șăineanu, DEX, MDA).

sfáră, s.f. 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă. – Din sl. skvara “fum, miros de bucătărie” (Șăineanu, Scriban, DEX). ■ Cuv. rom. > țig. suvara “veste” (Graur, după DER; MDA).

sfădí, sfădesc, v.t.r. (reg.) A (se) certa, a (se) dojeni, a (se) mustra: “Mândru meu nu mă sfădé, / Numai din gură grăié” (Bilțiu, 2006: 76). – Din sl. sǔvaditi (Scriban, DER, DEX); din sfadă (MDA).

sfădít, -ă, sfădiți, -te, adj. (reg.) Certat, mustrat (de cineva). – Din sfădi (MDA).

sfârditúră, sfârdituri, s.f. (reg.) Ciob, rest, fărâmă. – Var. a lui sferditură “așchie; zgârietură”.

sfấrlă, sfârle, s.f. (reg.) Titirez, sfârlează, jucărie pentru copii. – Cf. sfâr (MDA).

sfârtecá, sfârtec, (sfârtica), v.t.r. 1. A ciopârți, a sfâșia. 2. A (se) rupe: “Ce frumoasă nu să-ndură, / Că s-a sfârtica la gură” (Bilțiu, 1994: 270). – Et. nec. (MDA); lat. *exfracticare (DEX).

sfârtecát, -ă, sfârtecați, -te, (sfârticat), adj. Rupt, jerpelit: “Măi golan, măi sfârticat...” (Papahagi, 1925: 346). – Din sfârteca.

sfeclí, sfeclesc, v.i. (în expr.) A o sfecli = a o păți. – Din sfeclă, aluzie la roșeața celui surprins (Șăineanu, MDA).

sférde, s.f. v. șferde.

sfeștánie, sfeștanii, (feștanie), s.f. Slujbă religioasă oficiată de preot la solicitarea credincioșilor constând în rugăciuni și stropirea cu apă sfințită a gospodăriilor și a oamenilor. – Din sl. svenštenije (Scriban, DEX, MDA).

sféter, sfetere, (sfetăr), s.n. (reg.) 1. Pulovăr gros de lână. ■ “Tot ca noutate, în portul tineretului și adulților s-au introdus sfetărele tricotate în casă, din lână albă...” (Faiciuc, 2008: 180). 2. (prin extens.) Lecric confecționat din pănură de lână albă scămoșată. – Cf. sveter (MDA).

sfléder, sfledere, s.n. Burghiu: “Am un bou alb șî nu-i încap coarnele-n grajd” (= sflederul) (Papahagi, 1925: 302). ■ (astr.) Sfredel, constelație în tradiția rom., parte din constelația Orion. – Var. a lui sfredel.

sforác, sforaci, s.n. (înv.) Smârc ce se formează la obârșia unui izvor, a unui pârâu. ■ (top.) Sforacu, pârâu în Borșa; Pârâul Sforacelor, în Munții Rodnei. – Der. din sfor “firul apei” + suf. -ac (Loșonți, 2001; DEX); cf. sfârlac (MDA).

sfordánci, sfordance, (sfurdanci, fordanci, furdanci), s.n. (reg.) Unealtă folosită de tâmplar pentru a face găuri în lemn, învârtind cu o mână și apăsând cu alta; coarbă, torcătoare. – Din pref. s- + fordanci (MDA).

síchiș, -ă, sichiși, -e, adj. (reg.) Zgârcit. – Din magh. szükös “strâmb; sărăcăcios” (MDA)

sigartắu, sigartăi, (sighiartău), s.m. (reg.) Meșteșugarul care face și vinde hamuri și curele. ■ (onom.) Sigartău, Sigheartău, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. szijgyártó (MDA).

sigheteán, -ă, sigheteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sighetul Marmației. 2. (Locuitor) din municipiul Sighetul Marmației. ■ (onom.) Sigheteanu, supranume. – Din n. top. Sighet + suf. -ean.

sigheteáncă, sighetence, s.f. Femeie originară din localitatea Sighetul Marmației. Locuitoare din municipiul Sighetul Marmației. – Din sighetean + suf. -că.

sigurát, adv. (reg.) Sigur, indis¬cutabil, negreșit: “…și spun că ăsta trebuie să fie, sigurat, un ou de totoină” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). – Probabil var. de la asigurat, cu sensul de “în mod sigur”.

sílhă, s.f. v. sălhă (“pădure deasă”).

silίște, s.f. v. săliște (“sat pustiit”).

silvoíță, (silvoiz, sâlvaiz), s.f. (reg.) Gem de prune; magiun. – Cf. silvoiz (MDA).

simbríe, simbrii, (sâmbrie), s.f. Răs¬plată în bani pentru o muncă sau un serviciu prestat; salariu, leafă: “Te-oi sluji fără simbrie” (Calendar, 1980: 71). – Din sâmbră “asociație” + suf. -ie (Șăineanu, MDA).

siminíc, (siminoc), s.m. Plantă erbacee cu flori mici, galbene (Heli¬chrysum arenasium): “Pă cel câmp cu siminic” (Papahagi, 1925: 259). – Var. a lui siminoc.

sinalắu, sinalauă, s.n. (reg.) Construcție anexă pentru depozitarea fânului; șopron. (Trans., Maram.). – Din magh. szénálló (MDA).

sintirím, s.n. v. țintirim (“cimitir”).

sireáp, -ă, sirepi, -e, adj. (despre cai) Iute, greu de stăpânit: “Am o iapă cam sireapă / Și-o duc de frâu la apă” (Bilțiu, 2002: 281). – Din sl. sverěpǔ “sălbatic” (Iordan după DER; Scriban).

sirisắu, sirisauă, (serăstrău, firisău, siriz), s.n. (reg.) Ferăstrău de mână; hiriz: “Sirisău cu pană nouă / Să tăiem deluțu-n două” (Calendar, 1980: 62). – Din firiz + suf. -ău; cf. ferăstrău (MDA).

siríz, s.n. v. sirisău.

sitár, sitari, s.m. Persoană care confecționează site. ■ (onom.) Sitar(u), nume de familie în jud. Maram. – Din sită + suf. -ar. (MDA).

slad, sladuri, s.n. (reg.) Resturi de fructe ce rămân după ce se distilează horinca; borhot, brohă. – Din bg., scr. slad (DEX, MDA); din vsl. sladŭ (Conev, după DER; MDA), cf. srb. slad, magh. szalad (DER).

slánă, slane, s.f. (reg.) Slănină, clisă. – Cf. magh. szalonna (DEX, MDA); din bg. slana (MDA).

slátină, slatine, s.f. Apă sărată: “Slatină există în hotarele multor sate, ca Săliștea, Slătioara etc.” (Papahagi, 1925: 97). ■ Cele mai sărate ape minerale din Maram. sunt la Coștiui, Ocna-Șugatag, Săliștea de Sus, Botiza. Se utilizează în bucătăria tradițională, dar și de leac. ■ (top.) Slatina, oraș în Maram. de Nord (raionul Teceu, Trans¬carpatica, azi în Ucraina). – Din sl. slatina “baltă sărată” (Scriban, DEX, MDA).

slăbănóg, -oagă, slăbănogi, -e, adj., s.m.f. (mit.) Slăbănoagă = personaj din mitologia maramureșeană, întruchipat sub formă de luminițe; “dzână rea; strâgă” (Papahagi, 1925): “Slăbănoa¬gele le-am văzut cu ochii mei. Așa se arată ca luminele, ca niște lumini aprinse. Apoi tot joacă…” (Bilțiu, 1999: 174). – Din bg. slabonoga “slab de picioare” (Șăineanu, DEX, MDA); din vsl. slabŭ și noga “picior” (Scriban, DER).

slăteán, -ă, slăteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Slă¬tioara. 2. (Locuitor) din Slătioara. ■ (onom.) Slătean, Slătian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Slatina (numele vechi al loc. Slătioarei) + suf. -ean.

slăteáncă, slătence, s.f. Femeie ori¬ginară din localitatea Slătioara. Locui¬toare din Slătioara. – Din slătean + suf. -că.

slătioáră, slătioare, s.f. (reg.) Pârâu cu apă sărată. ■ (top.) Slătioara, pârâu ce izvorăște de la poalele Sermeteșului (1.306 m) și se varsă în Iza; Slătioara, sat aparținător de com. Strâmtura. – Din slatină “apă sărată” + suf. -ioară (MDA).

sloátă, sloate, (slotă), s.f. (reg.) Fulguială, lapoviță; fleșteriță. – Din srb. slota “ploaie măruntă, lapoviță” (Șăi¬neanu, Scriban).

slóbod, -ă, slobozi, -de, adj. (înv.) 1. Liber, permis: “Nu-i bine a să pieptăna pă cap, nu-i slobod” (Papahagi, 1925: 315). 2. (în expr.) E slobod = e îngăduit. 3. (în expr.) A fi slobod la gură = a vorbi fără sfială, trivial. – Din bg. sloboden “liber” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, după DER; DEX).

slobódnic, -ă, slobodnici, -e, adj. Liber, slobod. ■ (onom.) Slobodnic, nume de familie în jud. Maram. – Din vsl. slobodnik (MDA); din slavon. Slo¬bodĭnikŭ (DLRM).

slobonóg, slobonogi, s.m. (reg., bot.) Busuioc sălbatic, busuioc-de-câmp (Galinsoga parviflora Cav.). – Din bg. slabonoga “slab de picioare” (Șăi¬neanu).

slobozî, slobod, (slobozi), v.t.r. 1. A (se) elibera, a pune în libertate. 2. A lăsa un animal în libertate. 3. A da drumul, a lăsa să cadă. – Din slobod (MDA).

slobozât, -ă, slobozâți, -te, adj. Eliberat. – Din slobozî.

slóvă, slove, s.f. (înv.) Literă. – Din vsl. slovo “literă” (DEX, MDA).

slujít, -ă, slujiți, -te, adj. Sfințit: “În zua de Paști să poartă sare slujită în jeb, să fii ferit de vrăjitoare și vrăjuri” (Bilțiu, 2009: 132). – Din sluji “a oficia o slujbă religioasă”.

smâc, smâcuri, (zmâc), s.n. Cursă pentru prins animale sălbatice, con¬fecționată din sârmă. – Creație ex¬presivă (DER); cf. smuci (MDA).

smintí, v.t.r. v. zminti (“a luxa”).

smiorcăí, smiorcăi, v.t.r. A plânge înăbușit, trăgând aerul pe nas cu zgomot. – Cf. smârcâi (DEX); din smiorc + suf. -ăi (MDA).

smiorcăít, -ă, smiorcăiți, -te, adj. Plângăcios. – Din smiorcăi.

smirdár, smirdari, (smârdar), s.m. Arbust cu miros plăcut; bujorel de munte, merișor (Rhododendron kot¬schyi). ■ În Maram., se întâlnește în Țibleș, în Masivul Pop Ivan și pe suprafețe considerabile în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). ■ Plantă ocrotită de lege. ■ (med. pop.) Contra afecținilor pulmonare și contra urinării cu sânge. – Cf. scr. smrdeli, bg. smradljak (DEX); din smirdă + suf. -ar (MDA).

smocotí, smocotesc, (zmocoti), v.t.r. (reg.) A se zbate, a se smuci. – Et. nes., cf. smocăi “a trage de păr” (MDA).

smolénci, (ismolenci), s.f., pl. (reg.) Haine păcurărești cernite: “La ele cine-i păstor? / Tăt tri frați îmbujorați, / În smolence îmbrăcați” (Lenghel, 1985: 217). ■ (ref. la hainele păcurărești): “Le ferb, apoi le îmbibă cu unt, peste care presară funingine, praf de cărbune sau de galascan; le pun apoi în apă fiartă cu scoarță de arin, după care le ung a doua oară cu unt. Aceasta pentru două motive: spre a fi feriți în tot timpul verii de insecte, întrucât ei nu se schimbă, și în timp de ploaie să le servească drept impermeabile, grație faptului că ploaia alunecă fără să poată pătrunde” (Papahagi, 1925: 99). (Trans. și Maram.). – Din smoli “a unge, a cătrăni, a înnegri” + suf. -enci; cf. smoală (MDA).

smúgă, s.f. v. zmugă (“pojghiță”).

snágă, snăgi, s.f. (reg.) Nărav, obicei prost. – Din bg., srb. snaga (Scriban, DLRM, DER).

snăgós, -oasă, snăgoși, -oase, adj. (reg.) Cu nărav. – Din snagă + suf. -os (DLRM, MDA).

soáter, soatere, s.n. (reg.) Coș împletit din papură, cu capac, folosit la cumpărături. – Din magh. szatyor (MDA).

sóbă, sobe, s.f. (reg.) 1. Instalație de încălzit din fontă, care funcționează cu lemne. 2. (înv.) Cameră, odaie: “Era câte-o sobă tăt la doi oameni” (Grai. rom., 2000). – Din tc. soba (MDA), magh. szoba “cameră, odaie” (Scriban, DEX, MDA).

sobârtíță, sobârtițe, (sobârțâță, șobârtiță), s.f. (reg.) Grâu amestecat cu resturi și neghină, de dat la păsări. – Et. nec.

sobór, soboare, (săbor), s.n. 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. Sinod, adunarea clericilor. 3. În exp. a face sobor = a se întruni (pentru a se sfătui, pentru a delibera): “Cu găleata la izvor / Pân-ei or fa’ sobor; / Cu găleata după apă / Pân-ei or fa’ judecată” (Papahagi, 1925: 80-81). ■ Atestat în Codicele de la Ieud (1630). – Din sl. sŭborŭ “adunare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

socáci, (socaciu), s.m. (reg.) Bucătar. ■ (onom.) Socaci(u), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. szakács “bucătar” (MDA), cf. sl. sokačĭ.

socăcí, socăcesc, v.t. (reg.) A prepara mâncare (în cantitate mare): “La nunți să socăcé o săptămână” (Faiciuc, 2008). (Trans., Maram.). – Din socaci (MDA).

socăcíță, socăcițe, s.f. (reg.) Bucătăreasă; persoană angajată să conducă prepararea bucatelor pentru ospăț, nuntă sau înmormântare: “So¬căcițele aduc mâncărurile și le pun pe masă; asemenea și băutura” (Gherman, 1938: 18). – Din socaci + suf. -iță (MDA).

socotélniță, socotelnițe, s.f. (pop.) Dispozitiv de calculat; socotitoare, abac. – Probabil din socoti + suf. -elniță, cf. socoteală.

socotít, -ă, socotiți, -te, adj. (reg.) 1. Făcut cu chibzuială: “Atunci baba a luat caprele, dară văzând că e frig s-a îmbrăcat cu douăsprezece cojoace, din acelea socotite, să nu îi pese de frig” (Bilțiu, 1999: 86). 2. Zdravăn, puternic: “Și-am arat până la două ceasuri, când o foame socotită m-o apucat” (Bilțiu, 2007: 410). – Din socoti.

sodóm, sodomuri, s.n. (pop.) Prăpăd, nenorocire: “Miresucă cu cocon, pă mire li fa sodom” (Corpus, 2004: 89). – Din sl. sodomǔ (Tiktin, după DER; DEX).

sodomí, sodomesc, (sodomni), v.t.r. (înv.) 1. (t.) A (se) omorî, a ucide, a nimici, a prăpădi: “Cei mai mari se voroviră / Care cum să-l sodomnească” (Calendar, 1980: 13). ■ În blestem: “Sodomni-te-ar Dumnedzău” (Papahagi, 1925). 2. (r.) A se stinge, a dispărea, a pieri: “După aceea, i s-au sodomnit toate averile, că erau ale diavolului” (Bilțiu, 1999: 130). – Din sodom “nenorocire” (Scriban, DEX, MDA); cf. Sodoma, oraș mitic din Palestina, amintit în Biblie (de obicei, asociat cu Gomora), distrus, potrivit legendei biblice, din voință divină.

sodomít, -ă, sodomiți, -te, (so¬domnit), adj. (înv.) Omorât, nimicit. – Din sodomni.

sol, soli, s.m. 1. Mesager. 2. (în expr.) Sol la Dietă = deputat. – Din sl. solŭ (Cihac, după DER; MDA).

solgăbirắu, solgăbirăi, (solgobirău), s.m. (reg.; înv.) Funcționar în fosta administrație austro-ungară; pretor, subprefect: “Și ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău” (Bilțiu, 1990: 8). (Banat., Trans., Maram.). – Din magh. szolgabiró “pretor” (DLRM, MDA).

solíște, s.f. (reg.) Teren sărat. ■ (top.) În soliște, fânațe în Valea Stejarului; Soliște, deal în Vadul Izei. – Din ucr. solyšče “teren sărat”.

solomấzdră, (sălămâzdră), adj., s.f. 1. Salamandră. 2. (Capră) pestriță. – Cf. salamandră (MDA).

solomonár, s.m. v. șolomonar.

solovấrv, (sovârv, sovârf), s.n. (bot.) Plantă erbacee perenă aromatică, cu flori roșii-purpurii; iarbă-văpsătoare, boitoriu, drobușor (Isatia tinctoria L): “Solovârv s-o scuturat / Fetele s-o măritat” (Bilțiu, 1990: 190). ■ (med. pop.) Se folosește contra gălbezei la oi. ■ Plantă din care se extrage culoarea roșie, întrebuințată la vopsirea țe¬să¬turilor. – Din vsl. suhovrǔhǔ “vârf uscat” (Scriban); din srb. suhoverh (MDA).

soluțiúne, soluțiuni, s.f. (înv.; în expr.) Soluțiune docențială = salariul destinat dascălilor: “O școală în care din cinci zile, în patru nu se ține prelegere, pentru că docintele, neavând soluțiune, n-are ce mânca…” (Câmpeanu, 2016: 45). ■ Expresie folosită în școlile confesionale greco-catolice din Maram., la sf. sec. al XIX-lea. – Din fr. solution, lat. solution, -onis (DEX).

solví, solv, v.t.r. (înv.) 1. A (se) dizolva. 2. A stinge o datorie: “Vă rog umilit să binevoiți a le dispune ca în timpul cel mai scurt să-mi solvească salariul…” (Câmpeanu, 2016). 3. A plăti: “Pentru fiecare 100 bucăți de sare să li se solvească 20 denari” (Mihaly, 1900: 876; dipl. 356). – Din lat. solvere (DEX).

solvít, -ă, solviți, -te, adj. (înv.) Plătit. – Din solvi.

somná, somnez, v.i. (reg.; înv.) A dormi, a trage un somn. ■ “Singur nu se folosește, numai în legătură cu cuvântul somn: am somnat un somn bun” (Țiplea, 1906). – Din somn (Scriban, DLRM, MDA).

sopón, sopoane, s.n. (dial.) Săpun. – Var. a lui săpun.

soponár, soponari, s.m., adj. Persoană care se ocupă cu prepararea săpunului. ■ (onom.) Soponar(u), nume de familie în jud. Maram. – Din sopon + suf. -ar (DEX).

soponeálă, soponeli, s.f. (reg.) Clăbuci de săpun. (Trans.). – Var. a lui săpuneală.

sor, soruri, s.n. Șoric (de porc). (Maram., Trans.). – Cf. lat. solum “talpă, suprafață” (MDA).

sorbáncă, (surbancă), s.f. (reg.) 1. Găleată. 2. Vas de lemn folosit de păcurari la stână. (Trans. de Nord., Maram.). – Din sorbi “a bea puțin” + suf. -ancă (MDA).

sorbeálă, sorbeli, s.f. Mâncare lichidă; zeamă, ciorbă, supă. – Din sorbi + suf. -eală (DLRM, MDA).

sórcovă, sorcove, s.f. Ramură împodobită cu flori artificiale: “Sorcova îi on buchețăl din flori, cum ar fi busuioc și verdeață. Când să bagă în casă, [colindătorii] lovesc ușor cu buchețelu’ acela gazda și zâc poezia: Sorcova vesela, / Anu care vine / Cu zile senine, / Ploi la timp, / Noroc la plug, / Sănătate din belșug. / Pă la tăte mesăle / Numa inimi vesăle. Gazda le mulțumește și le dă bani și nuci” (Bilțiu, 2009: 134). – Probabil der. regr. din sorcovi “a ura cu sorcova” (DEX).

sorcoví, sorcovesc, v.t. 1. A colinda, a ura cu sorcova. 2. A lovi pe cineva, a bate cu o botă, cu un par: “Pintea să ia după Fata Pădurii cu bradul aprins, lovind-o mereu, când în spate, când la picioare, când la mijloc o sorcovea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). 3. A vorbi fără rost. – Din bg. survakam (Candrea, după DER; MDA).

sorcovít, -ă, sorcoviți, -te, adj. 1. Colindat. 2. Lovit. – Din sorcovi (DEX, MDA).

sormojác, sormojacuri, s.n. (reg.) Strujac, saltea: “Joacă lelea cum i dracu, / Se-nvăle cu sormojacu” (Me¬moria, 2004: 1.099). – Cf. sălmăjac (MDA).

soróc, soroace, s.n. (pop.) 1. Soartă, destin. 2. Termen. 3. Proces: “De ai soroace (= proces), în ziua cu soroacele îi bine să ai pusă în cuptoru de pită oala coleșii cu gura în jos, peste cărbuni aprinși, pentru a-i acoperi gura dușmanului” (Faiciuc, 2008: 107). – Din sl. sǔrokǔ “termen” (Conev, după DER; DEX).

sorocí, sorocesc, v.t. (reg.) 1. A fixa un termen. 2. A ursi, a sorti. 3. A descânta: “Frigurilor, vă sorocesc cu puterile lui Dumnezău, cu puterea Maicii Precisti și cu puteria celor 318 de sfinți părinți…” (Bârlea, 1909: 94). – Din soroc.

sorocít, -ă, sorociți, -te, adj. (reg.) Ursit, sortit. – Din soroci.

sorozláș, sorozlașuri, s.n. (reg.; înv.; mil.) 1. Recrutare. 2. Recrutor: “Vut-o bate Dumnezeu / Soroslașu de la Ceu” (D. Pop, 1978: 118). – Din magh. sorozás “recrutare”.

sosínă, sosine, s.f. (bot.) Plantă; osul-iepurelui, asudul-calului, buruiană-de-lângoare, sălășitoare (Onoris arven¬sis L). ■ (med. pop.) Utilizată ca afrodisiac și contra herniei și tifosului. (Maram.). – Et. nec. (MDA).

soțíe, soții, s.f. (sens arhaic) To¬varăș, ortac, însoțitor: “Hei, voi, soțiile mele, / Pe mine mi-ți omorî” (var. a Mioriței; Hărnicești). – Din soț + suf. -ie (DER, DEX, MDA).

sovấrv, s.n. v. solovârv (“plantă erbacee”).

spágmă, spagme, (spamă), s.f. (reg.) 1. Tort de cânepă sau in depănat. 2. Ață de cusut (mai groasă și mai tare), din cânepă: “Că mi-am mânat drăguța-n țară / După-un fir de spămă neagră” (Bilțiu, David, 2007: 96). – Cf. spegmă (MDA).

spátă, spate, s.f. Piesă la războiul de țesut, prin care se trec firele de urzeală. – Lat. spatha “spată pentru bătut firul unei pânze” (Șăineanu, Scriban, MDA). ■ Cuv. rom. > bg. speteaza (Capidan, după DER).

spăimântătúră, spăimântături, s.f. (reg.) 1. Spaimă, sperietură. 2. Duh necurat, strigoi: “Trăiește în codri pustâi, în ceva stani de piatră. Are casă. Unii zâc că umbă cu secere, alțî zâc că umblă cu coasă. Cine știi cât de spăimoasă-i la cine-o vede. Îi creapă inima. Îi din ceva strigoaie născută, din ceva spăimântătură” (Bilțiu, 2007: 87). – Din (în)spăimânta + suf. -ătură.

spăimós, -oasă, spăimoși, -se, adj. (pop.) 1. Speriat, fricos: “[Pe zâne] le drăgostesc feciorii, dar ele fug de ei, că ele-s spăimoase și numai care apucă de le prind aceia le și drăgostesc” (Bilțiu, 1999: 176). 2. Înspăimântător: “Tare hâdă-o fost. O fost tare spăi-moasă. O fost nănașa cu lumânări” (Bilțiu, 2007: 87). – Din spaimă + suf. -os.

spărticá, spărtic, (spârtica), v.t.r. (reg.) A (se) rupe în bucăți, a sfâșia: “Am acățat într-un gard și mi-am spârticat lecreu” (Crâncău, 2013). – Din s- + parte, cf. sfârtica (Scriban, MDA).

spărticát, -ă, spărticați, -te, adj. (reg.) Rupt, zdrențuit, sfâșiat. – Din spărtica.

spăsénie, spăsenii, (spăsănie), s.f. (înv.) Iertare de păcate; mântuire: “…spre pomenirea numelui și spăseniia sufletului Mării Sale” (Bârlea, 1909: 165; doc. din 1716). – Var. a lui ispășenie “ispășire”.

spăsí, spăsesc, v.t. (înv.) A ierta de păcate: “Dumnezău Domnul să-I spăsască; amin vlt. 1696” (Bârlea, 1909: 29). – Var. a lui ispăși.

spăsít, -ă, spăsiți, -te, adj. (înv.) Iertat; mântuit. – Din spăsi.

spânz, spânzi, s.m. Plantă erbacee toxică, cu flori roșii (Helleborus pur¬pu¬rescens). ■ (med. pop. veter.) Contra dalacului la cai și brâncii la porci (se pune în ureche). – Cuv. autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș), cf. alb. shpëndër. ■ Cuv. rom. > ucr. spyndz, spin(d)z (Miklosich, Candrea, după DER).

spénțer, spențere, s.n. (reg.; înv.) Veston scurt până la talie. – Din germ. Spenzer “haină scurtă” (Șăineanu, Scriban), după numele lordului Spencer (1782-1845), care a introdus moda acestei haine (Scriban).

spesá, (șpesa), v.t. (înv.) 1. A cheltui: “…pentru toate acestea s-a spesat din banii bisericii” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1906). 2. A irosi, a risipi. 3. A arunca, a azvârli. – Din it. spesare (MDA).

spesát, -ă, spesați, -te, (șpesat), adj. (înv.) 1. Cheltuit. 2. Risipit. – Din spesa.

spésă, spese, s.f. (reg.) Cheltuială. – Din germ. Spesen “cheltuieli”, cf. it. spesa “cheltuială, cost”.

speteáză, speteze, (spetadză), s.f. (reg.) Pipirig (Juncus effesus). ■ Exclusiv în Maram. Istoric și Trans. de Nord (ALR, s.n., vol. II, h. 637). – Din spată + suf. -ează (Șăineanu, DEX, MDA).

spoliá, spoliez, v.t. (înv.) A deposeda. – Din fr. spolier (Șăineanu).

spoliát, -ă, spoliați, -te, adj. (înv.) Deposedat, jefuit: “…biserica română spoliată de limba sa națională…” (Koman, 1937: 46). – Din spolia.

spovádă, spovezi, s.f. Spovedanie: “Am zinit de la spovadă” (Papahagi, 1925: 253). – Postverbal a lui spovădui (DLRM, MDA).

sprăhuíet, adj. v. zbrăhoiet.

sprânceánă, sprâncene, (sprinceană), s.f. (fig.) Vargă, dungă în pânza țesută la război. – Probabil lat. *supercina (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

sprijoánă, sprijoane, s.f. (reg.) 1. Reazăm, sprijin: “Nu vreau alta mân¬drului / Fără masa cucului / Și sprijoana vântului” (Bârlea, 1924, II: 76). 2. Scândură, par, grindă de sprijin: “Erau două echipe, una la sprijoană și una la fugă” (Bilțiu, 2009: 135). – Din sprijin (DLRM); din sprijini (MDA).

sprijoní, sprijonesc, v.t.r. A (se) sprijini, a (se) rezema: “De tăte urile m-am spălat / Și dragoste-n față am luat. / Apa sună, / Bulz de aor adună. / Io cu pumnii sprijonesc, / Pă obraz mi să slăiesc” (Bilțiu, 2009: 174). – Var. a lui sprijini.

sprijonít, -ă, sprijoniți, -te, adj. Sprijinit, rezemat. – Din sprijoni.

spurc, spurcuri, s.n. 1. (la pl.) Bube care se fac pe capul copilului. ■ În credința locală, acestea sunt consecința vizitei unei femei care era la menstruație și care a intrat în casă și l-a atins cu privirea pe copil. 2. Mizerie, excrement. 3. Spurcăciune. 4. Drac, diavol. – Lat. spurcus “murdar, stricat, puturos” (Scriban, MDA); din spurca (DER, DLRM).

spurcá, spurc, v.t.r. 1. A (se) murdări; a (se) întina. 2. A pângări. – Lat. spurcare “a murdări, a infecta” (Scriban, MDA).

spurcát, -ă, spurcați, -te, adj. 1. Murdar. 2. Impur. 3. Degradat. – Din spurca.

spurcăciúne, spurcăciuni, (spurcășag), s.f. 1. Murdărie, mizerie. 2. Nume generic pentru boli de piele. 3. Ființă respingătoare: “Atunci scoate el cuțâtu și țipurește una: Uhaa! Spurcăciuni!” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). 4. Animal sălbatic dezgustător; monstru. 5. Duh rău. – Din spurca + suf. -ăciune (DEX, MDA).

spuzár, spuzare, s.n. Lemnul sau fierul (= vătraiul) cu care se scormonește în spuză. (Trans., Maram.). – Din spuză + suf. -ar (MDA).

spúză, spuze, s.f. Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; șperlă. – Din lat. *spudia (= spodium) “cenușă, spuză” (Philippide, după DER; MDA); posibil cuv. autohton (Brâncuș, Rosetti), cf. alb. shpuzë. ■ Cuv. rom. > ucr. spuza (Miklosich, Candrea, Capidan, după DER).

stabór, s.m. v. stobor (“par”).

stáigăr, staigări, s.m. (reg.) Su¬praveghetor, maistru, care conduce un sector într-o mină: “El a ținut cu lucrătorii că s-au dus la șteigări, care-o fost mai mari peste mină și le-a spus câți bani să le dea la lucrători” (Bilțiu, 1999: 274). – Din germ. Steiger “maistru miner” (MDA).

stalău, stalăuri, s.n. (reg.; înv.) Atelier de tâmplărie (Maram. Nord). – Cf. stalâș “tâmplar”, contaminat cu ștalău “șopron”.

stalấș, s.n. v. astalâș (“tâmplar”).

stalâșíe, stalâșii, s.f. (reg.) Tâmplărie: “Stalâșia la casă = geamuri la uși” (Faiciuc, 2008: 271). – Din stalâș “tâmplar”.

stan, stani, s.m. 1. Partea inferioară a cămășii. ■ (în expr.) A crăpa în stan = a despica poalele cămeșei. 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: “Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi, 1925: 264). – Din sl. stanŭ “ședere, oprire”, part. lui stati “a fi” (Candrea, după DER; DEX); din ucr., bg. stan, srb. stan (MDA).

stániște, staniști, s.f. 1. Canto¬nament, popas. 2. Loc de odihnă pentru oi sau vite la amiază; meriză, merizuș, zăcălău: “Staniște sau ocol pentru animale, la colibă” (AER, 2010: 95). – Din sl. stanište “stație, popas” (Șăineanu, DEX, MDA).

stanóc, stanoace, s. n. (reg.) Piatră de moară. – Din stan, stană “bolovan mare” + suf. -oc.

stároste, starosti, (taroste), s.m. (reg.) Persoană care conduce cere¬monia nunții: “Atunci au venit nănașii și starostele și socrii să le închine la cei doi” (Bilțiu, 1999: 358). – Din sl. starosta “bătrân, staroste” (Scriban, DEX); din pol., ucr. starosta (MDA).

stat, state, s.n. (reg.) Avere, situație materială: “Dint-al meu bine și stat / Supărarea mi-i fârtat” (Bârlea, 1924, II: 456). (Maram., Trans.). – Din sta “a avea” + suf. -at (MDA).

statorí, statoresc, (stători), v.i. (reg., înv.) A stabili, a statornici: “…se stătoresc metele acestor moșii” (Mihaly, 1900: 175; dipl. 76). – Din stat “ședere, rămânere” (DLRM).

statorít, -ă, statoriți, -te, adj. (reg., înv.) Statornicit. – Din statori.

stațiúne, stațiuni, s.f. (în expr.) Stațiune docențială = școală elementară confesională (la sfârșitul sec. al XIX-lea, în Maram.). – Var. a lui stație.

stául, staule, (staol, staor), s.n. Adăpost pentru oi, în câmp sau lângă casă; târlă: “În staol stau oile unui singur om; în târlă stau oile mai multor stăpâni” (ALRRM, 1971: 376). – Lat. stab(u)lum “locaș, sălaș; grajd, stână; coteț” (Pușcariu, după DER; MDA). ■ Cuv. rom. > magh. stál, istál, stár (Drăganu, după DER).

staulínă, s.f. v. stăulină.

stávă, stave, s.f. (reg.; înv.) Herghelie: “Avea stâni de oi, ciurdă de vaci, stavă de cai” (Lenghel, 1979: 198). ■ Exclusiv în regiunile intracarpatice (ALR, s.n.; vol. II, h. 320). – Cf. bg. stava, alb. stavë (Șăineanu, DEX); cf. lat. stalla, alb. stavë (MDA).

stăchéți, s.m., pl. (reg.) Gard de uluci. – Cf. ștachetă “uluc”.

stăláj, stălaje, (stălajă, stelajă), s.n. (reg.) 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uși în față și cu picioare foarte scurte. ■ Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); își avea locul în tindă sau în cămară. ■ Termen atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. stălajă. – Din germ. Stellage “raft, etajeră” (MDA).

stăniștí, v.t. (reg.) A odihni vite (la amiază) în meriză / staniște. – Din staniște (MDA).

stăorí, stăoresc, v.t. (reg.) A stabili stâna (într-un loc anume). – Din staor < staur + suf. verbal de conj. a IV-a, -i (Frățilă).

stăorít, -ă, stăoriți, -te, adj. (reg.) (ref. la stână) Fixat, stabilit. – Din stăori.

stărostí, stărostesc, v.t. (reg.) A îndeplini îndatoririle unui staroste; a conduce ceremonia nunții. (Trans., Maram., Mold.). – Din staroste (DEX, MDA).

stărostít, stărostituri, s.n. (reg.) Faptul de a conduce ceremonialul nunții. – Din stărosti.

stărpár, stărpari, (sterpar), s.m. Păcurar pentru oile sterpe (fără lapte). – Cf. sterpar (MDA).

stăruí, stărui, v.i. A prinde stare, a sta: “Să n-aibă a stărui, / Să n-aibă a poclui” (Papahagi, 1925: 290). – Din bg. staraija se (Scriban, DEX), ucr. starátǐsea (Scriban); din stare + suf. -ui (MDA).

stătămấnt, s.n. v. stătut.

stătătór, -oare, stătători, -oare, (stătătoriu), adj. 1. Care stă pe loc, nu se mișcă. 2. Compus, alcătuit: “Terra Surduk însemnează nu numai un sat, dear un ținut întreg, stătătoriu din mai multe sate…” (Mihaly, 1900: 9, dipl. 3). – Din sta + suf. -ător (Scriban, DEX).

stătorí, v.i. v. statori.

stătút, stătuturi, (stătământ), s.n. (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă: “O șădzut în stătutu lor” (Papahagi, 1925). ■ “Dintotdeauna, amplasarea unei gospo¬dării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu - stătut” (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu “casa și gospodăria părintească” (Idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu” (Ibidem). – Din sta “a locui” (MDA).

stăulí, stăulesc, v.t. (reg., înv.) A așeza stâna pe un anumit teren pentru a fertiliza pământul; stăori. – Din staul.

stăulínă, stăulini, (staulină), s.f. Loc pe care s-a așezat stâna cu staulele oilor; stăuliște. ■ (top.) Stăulini, deal, coastă în Valea Stejarului. – Din lat. *stabulina (Frățilă); din staul + suf. -ină.

stăulít, s.n. (reg., înv.) Șederea oilor pe un anumit teren, pentru fertilizare. – Din stăuli.

stăvár, stăvari, s.m. (reg.; înv.) Păs¬torul / cel care păzește caii de la stână. ■ (onom.) Stavăr, Stavarache, Stă¬vărescu, nume de familie în jud. Maram. – Din stavă “herghelie” + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).

stăvăríște, stăvăriști, s.f. (reg.) 1. Herghelie de cai; stavă. 2. Coliba stăvarului, a celui care păzește caii. – Din stăvar + suf. -iște (MDA).

stâlcí, stâlcesc, v.t. 1. A strivi, a zdrobi: “De bună seamă ne-om bate tare cu ei și i-om stâlci pe toți oșenii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). 2. A măcina, a mărunți: “[Cartofii fierți în coajă] îi stâlcem pân mășâna de lemn de stâlcit picioici” (Memoria, 2001: 39). – Din sl. sŭtlačiti (Scriban; DEX, MDA).

stâlcít, -ă, stâlciți, -te, adj. Zdrobit, desfigurat. – Din stâlci.

stâlpáre, stâlpari, s.f. 1. Ramură verde: “La toarta păharului / Scrisă-i raza soarelui / Și stâlparea mărului” (Bilțiu, 1990: 40). 2. Ramură de salcie ce se împarte la biserică, în Duminica Floriilor: “...și frunza codrului au eșit pe la Duminica Stîlpariloru...” (Bârlea, 1909: 128: doc. din 1772). – Probabil din lat. *stirparia (DEX); cf. stâlp (MDA).

stâmpărá, stâmpăr, (astâmpăra), v.t.r. 1. A lungi (o băutură alcoolică) cu apă: “În crâșmă, tăte băuturile-s stâmpărate” (Faiciuc, 2008: 768). 2. A alina, a liniști, a domoli. 3. A se sătura: “Să te duci la vie, la struguri, să vezi ce mai e pe acolo și te vei stâmpăra și cu dulceața lor” (Bilțiu, 1999: 157). – Cf. astâmpăra (MDA).

stâmpărát, -ă, stâmpărați, -te, adj. 1. Alinat. 2. Săturat. 3. (ref. la băuturi alcoolice) Lungit cu apă. – Din stâmpăra.

stâmpăráre, stâmpărări, s.f. Alinare, potolire, domolire: “Că horile-s stâm¬părare / La omu' cu supăr mare” (Calendar, 1980: 52). – Cf. astâmpărare (MDA), din astâmpara.

stânáș, stânași, s.m. Proprietar de oi cu stână. – Din stână (cuv. de origine traco-dacă) + suf. -aș (MDA).

stấnjen, stânjeni, (stânjenel, stânjărel), s.m. 1. (reg.) Veche unitate de măsură pentru lungimi: “Doamne, mult tu ai muncit / Pântr-un stânjen de pământ” (Memoria, 2001: 115). 2. (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori mari, violete, albastre, albe sau galbene (Iris pumila, Iris florentina); coada cocoșului (Iris germanica). – Din sl. sežinĭ (Miklosich, Tiktin, după DER), probabil contaminat cu sl. sŭteženŭ “întins”, cf. rus. seženi (DER); din bg. stă(n)žen (DEX). ■ Cuv. rom. > bg. stănžen (Capidan, după DER).

stârpí, stârpesc, v.t.r. 1. A nimici. 2. A seca: “Până ce-a stârpi Iza” (Bârlea, 1924). – Din sterp, cf. lat. extirpare “a dezrădăcina; a distruge, a suprima” (DEX, MDA).

stârpíre, stârpiri, s.f. Nimicire. – Din stârpi.

stârpít, -ă, stârpiți, -te, adj. 1. Nimicit. 2. Secat. – Din stârpi.

stegereán, s.m.f., adj. v. stejerean.

steián, -ă, steiani, -e, adj., s.f. (reg.) Animal cornut cu “stea” în frunte. ■ (onom.) Steiana, nume de vacă. – Din stei “stea”, cf. steișoară (= stelișoară) “steluță”.

stejărét, s.n. Pădure de stejari; stejăriș. ■ (top.) Stejera, sat aparținător de com. Mireșul Mare. – Din stejar + suf. -et (MDA).

stejereán, -ă, stejereni, -e, (ste¬gerean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Stejera. 2. (Locuitor) din Stejera. ■ (onom.) Ste¬geran, Stegerean, Stejerean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Stejera + suf. -ean.

stejereáncă, stejerence, (stegerean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Stejera. Locuitoare din Stejera. – Din stejerean + suf. -că.

stelájă, s. n. - v. stălaj (“raft, etajeră”).

stélniță, stelnițe, s.f. Ploșniță (Acanthia lectularia): “Păduchii de la țigani, / Stelnițele de la jidani” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 220). ■ (onom.) Stelnițe, poreclă pentru locuitorii din Chechiș. – Din sl. stĕnica (Șăineanu, Scriban, DEX), din scr. stenica (MDA).

sterejấie, (steregie, șterejie), s.f. (reg.) Cenușa ce se depune pe horn; funingine. – Cf. steregie.

sterp, stearpă, sterpi, -e, adj. 1. Nefertil, neproductiv, neroditor. 2. (Va¬că, oaie) care nu dă lapte. – Lat. *exstirpus (Pușcariu, Iordan, după DER); cuv. autohton (Russu, 1981), cf. alb. shterpë “steril”, din i.-e. *ster- “țeapăn, înțepenit, tare”. ■ Cuv. rom. > magh. szterp (Bakos, 1982).

sterpár, sterpari, sterpare, (stărpar), s.m.n. 1. Păcurar care păzește oile sterpe, miorii și berbecii. 2. Loc îngrădit la stână pentru oile sterpe: “În strunguța oilor, / În sterparu sterpelor” (Ștețco, 1990: 91-92). – Din sterp + suf. -ar (MDA).

stihár, stihare, (stihariu), s.n. Veș¬mânt preoțesc liturgic, în cultul ortodox: “Nechita au cumpărat și 1 prapor (…) și un stihari depu 5 mărieși…” (Bârlea, 1909: 108; doc. din 1762). – Din ngr. stiharion (DEX, MDA).

stírpe, stirpe, s.f. (livr.) Neam, familie, origine: “…iar cunoștințile adusă din țările locuite de ramurile stirpei latine accelerau pulsul vieției…” (Koman, 1937: 50). – Din lat. stirps, -is, it. stripe (DEX).

stobór, stobori, (stabor), s.m. (reg.; înv.) 1. Par. 2. Crengi groase, necioplite sau cioplite cu securea, din care se fac garduri: “Târla este o împrejmuire din stabori, pentru oi, la stână” (AER, 2010: 94). – Din sl. staborǔ “stâlp, par, coloană” (Cihac, Conev, după DER); din bg. stobor (MDA).

stog, stoguri, (stoh), s.n. (reg.) Claie de paie, snopi de grâu, care se termină cu un vârf conic: “Di pă znop, pă cruce, / Di pă cruce, pă stog” (Bilțiu, 1996: 380). ■ (top.) Stogu, vârf (1.651 m) situat în Munții Maramureșului; aici se află o bornă din granit alb pe care sunt imprimate inițialele: R (România), C (Cehoslovacia) și P (Polonia). – Din vsl. stogŭ “grămadă” (Conev, după DER; MDA).

stoicenár, -ă, stoicenari, -e, (stoi¬cenean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Stoiceni. 2. (Locuitor) din Stoiceni. – Din n. top. Stoiceni + suf. -ar.

stoiceneán, s.m.f., adj. v. stoicenar.

stólă, stole, s.f. Fâșie lungă și îngustă, purtată de preoții catolici în timpul slujbei: “…și stole de 100 coroane, pentru îndeplinirea oficiului cantoral” (Câmpeanu, 2016). – Din lat. stola (DEX, MDN).

stólnă, stolne, s.f. Galerie principală în exploatările miniere: “…copaci tari și copaci mari trebuitori pentru a face stolne, hrube și clădiri…” (Monografia, 1972: 522; doc. din 1347). – Et. nec. (DEX).

stólnic, stolnici, s.m. Colac ceremonial, pâine “pe care sătenii o mănâncă în ziua de Anul Nou” (Papahagi, 1925): “Când se pregătesc bucatele pentru sărbători, din primul aluat se face un stolnic, în care nu se pune nimic (nu se umple cu nimic) și care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat. (...) În dimineața de Anul Nou, capul familiei taie felii din stolnic și le dă la fiecare membru al familiei, precum și la fiecare vită cornută, pentru a avea noroc și a fi feriți de boală” (Calendar, 1980: 9). – Din vsl. stolĭnikŭ “șef bucătar boieresc” (Șăineanu, Scriban, MDA).

stráiță, straițe, străiți, s.f. Traistă: “Apoi, nănașa dă pânzătura din straiță la mireasă...” (Papahagi, 1925: 319). (Maram., Trans.). – Cuv. autohton (Philippide); cf. alb. strajcë (Șăineanu, DEX).

strámă, strame, s.f. (reg.) Fir destrămat dintr-o țesătură. – Cf. destrămătură (DEX); din *străma” a destrăma” (Scriban); din s- + tramă (MDA).

stránă, strane, strani, s.f. Băncile din biserică, așezate în dreapta și în stânga iconostasului, destinate cântă¬reților. – Din sl. strana “parte, regiune” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

străbábă, străbabe, s.f. (reg.) Străbunică (în Maram. din dreapta Tisei). – Din stră + babă.

strắcură, străcuri, (strecură), s.f. (reg.) Strecurătoare (de regulă, pânza prin care se strecoară cașul). – Din strecura.

străghéață, străghețe, s.f. Zerul care se ridică deasupra laptelui în¬chegat: “Să năposte o țâr de străd’eață” (Oncești). ■ În Maram. Istoric, mai puțin în localitățile din estul regiunii. – Et. nes.; cf. lat. *extracoagulata, Scriban.

străghețá, străgheț, v.t.r. (reg.) A (se) închega, a (se) slei. – Et. nes.

străinát, adj. v. înstrăinat.

străiște!, interj. (arh.) Noroc!, Fericire!, Să trăiești!: “…și era foarte cu norocu și cu străiște mare la răz¬boaie…” (Dariu Pop, 1938: 50). ■ “Se folosește și astăzi în unele locuri din județ ca exclamație la ciocnirea paharelor: striște și noroc!” (Idem: 155). – Din vsl. (MDA); din să trăiești! (rostit allegro) (Frățilă).

străjuí, străjuiesc, v.t. (pop.) A supraveghea, a păzi: “…apoi ei s-o datu-să ș-o străjuit să vadă cine o ie (crucea)” (Papahagi, 1925; 312). – Din strajă “pază, apărare”.

străjuiác, străjuiaci, (străjiac, străjâiac, strejiac), s.m. (reg.) Mânz de un an. – Cf. străjnic (MDA).

străjuít, -ă, străjuiți, -te, adj. Păzit, vegheat. – Din străjui.

strămătúră, strămături, s.f. (reg.) Lână toarsă și vopsită în diferite culori, folosită la țesut covoare, la cusut: “Cu struțuri de strămătură” (Bârlea, 1924, I: 106). – Din stramă (Șăineanu, DEX) + suf. -ătură (MDA).

strămóină, strămoine, s.f. (reg.) Pământ arabil, lăsat nearat ca să se odihnească; moină. ■ Exclusiv în Maram. Istoric (ALR, s.n.; h. 6). – Din stră- “care indică vechimea” + moină (MDA).

strămutá, strămut, v.r. 1. A se muta, a pleca. 2. A se schimba. 3. A deveni palid la față: “De jale și de banat / Fața nu s-o strămutat” (Papahagi, 1925: 216). – Lat. *extramutare (= trans¬mutare) (Șăineanu, DEX, MDA).

strămutát, -ă, strămutați, -te, adj. Mutat. – Din strămuta.

strănitoáre, strănitori, s.f. (reg.; med.) “Loc de sub piele unde se adună sângele rău și-i bine să se tragă pân' ea, cu acu, un șir albastru” (Faiciuc, 1998: 102). – Et. nec.

străpungắu, străpungauă, s.n. (reg.) Ciocan ascuțit cu care se găurește potcoava. – Cf. străpungător.

strășiná, strășin, (streșâna, strășuna, streșina, stresina), v.i. (reg.) A strănuta. ■ Exclusiv în Maram. (ALR, 1938, h. 117). – Cf. strănuta (MDA).

strășinát, (streșânat, strășunat, streșinat, stresinat), s.n. (reg.) 1. Faptul de a strănuta. 2. Strănut. – Din strășina.

strấgă, strâgi, s.f. (mit.) Duh rău; “dzână slăbănoagă” (Papahagi, 1925): “În capătul satului a fost joc de strâgi…” (Bilțiu, 1999: 184). – Cf. strigă.

strâgói, s.m. (mit.) Duh rău; apariție fantomatică: “Și moroii, / Și strâgoii, / Și d’eot’itorii...” (Papahagi, 1925: 283). – Din strigă + suf. -oi (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

strâmbătáte, strâmbătăți, s.f. (reg., înv.) Nedreptate. – Din strâmb “nedrept, injust” + suf. -ător (MDA).

strâmbeán, -ă, strâmbeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Strâmbu-Băiuț. 2. (Locuitor) din Strâm¬bu-Băiuț. ■ (onom.) Strâmbeanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Strâmbu + suf. -ean.

strâmbeáncă, strâmbence, s.f. Femeie originară din localitatea Strâm¬bu-Băiuț. Locuitoare din Strâmbu-Băiuț. – Din strâmbean + suf. -că.

strâmsuréa, s.f. (bot.) Iarba-faptului; sclipeți, scrântitoare (Potentilla erecta). ■ (med. pop.) Contra bătăturilor. – Din strâns + suf. -urea (MDA), cf. strânsoare.

strâmtúră, strâmturi, s.f. Strâm¬toare, loc îngust, defileu, chei; tre¬cătoare, pas. ■ (top.) Strâmtura, loc. pe valea Izei. – Lat. *strinctura (DLRM); din strâmt + suf. -ură (MDA).

strâmtureán, -ă, strâmtureni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Strâmtura. 2. (Locuitor) din Strâmtura. ■ (onom.) Strâmturean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Strâmtura + suf. -ean.

strâmtureáncă, strâmturence, s.f. Femeie originară din localitatea Strâm¬tura. Locuitoare din Strâmtura. – Din strâmturean + suf. -că.

strângătór, -oare, strângători, -oare, s.m.f., adj. (min.) Bucată de lemn cu care se strânge armătura; așper. – Din strânge + suf. -ător.

strânsoáre, s.f. v. strânsură.

strânsúră, strânsuri, (strânsoare), s.f. (reg.; înv.) Adunare, mulțime, grup de oameni: “Tăt la șuri / Și la strânsuri, / Pă unde-o văzut jocuri” (Papahagi, 1925: 270). – Din strâns + suf. -ură (DEX, MDA).

streájă, streaje, s.f. (reg.) Bucăți de lemn de stejar, la baza stâlpilor centrali ai porților maramureșene; au rol de legătură, dar și de a feri stâlpul de loviturile roților de care; căței, pripon. – Cf. strajă (MDA).

strécură, s.f. v. străcură.

strejiác, s.m. v. străjuiac (“mânz de un an”).

stremțeán, -ă, stremțeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Stremț. 2. (Locuitor) din Stremț. ■ (onom.) Stremțan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Stremț + suf. -ean.

stremțeáncă, stremțence, s.f. Femeie originară din localitatea Stremț. Locuitoare din Stremț. – Din stremțean + suf. -că.

strépede, strepezi, s.m. Vierme de brânză; codaț. ■ (onom.) Strepede(a), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shtrep “vierme”, cu o formă veche, re¬constituită, *strepez (cu pl. strepezi), din rad. i.-e. *serp-, *srp- “a se târi” (Russu, 1970: 198).

strepezí, strepezesc, v.r.t. A pro¬duce o senzație de iritare în regiunea dinților, din cauza consumului de fructe acre: “Ori ți-o strepezit dinții” (Memoria, 2001: 64). – Probabil din lat. *extorpidire (DEX; v. și DER); cf. strepede (MDA).

streșâná, v.i. v. strășina (“a strănuta”).

strígă, strigi, s.f. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată (Tyto alba). ■ Specie rară în Maram., semnalată exclusiv pe Valea Tisei. – Lat. striga “pasăre malefică” (DEX, MDA).

strofocá, v.r. v. strufoca.

stroguí, v.r. v. strohoi.

stroh, strohuri, s.n. (reg.) Resturi de paie. – Din germ. Stroh “paie” (Scriban, DER, DEX, MDA).

strohoí, strohoiesc, (strohui, stro¬gui), v.r. (reg.) 1. A se scutura de stroh. 2. A se ține măreț: “Nu te, bade, strohoi, / Nu-s a tăi boii popii” (Papahagi, 1925: 227). (Maram.). – Din stroh + suf. -oi (MDA).

strohoít, -ă, strohoiți, -te, adj. (reg.) Scuturat (de stroh). – Din strohoi.

stropșeálă, stropșeli, s.f. 1. (fig.) Băutură alcoolică, rachiu. 2. (med.) Epilepsie; ceas rău, baiu cel mare: “Celor apucați de stropșeală li se făceau băi la șezut cu zeamă de iarba-fiarelor” (Calendar, 1980: 114). (Ma¬ram., Lăpuș). 3. Stâlcire. – Din stropși + suf. -eală (DEX, MDA).

stropșí, stropșesc, v.t.r. 1. A strivi, a prăpădi, a nimici. 2. (r.) A poci, a (se) deforma, a (se) schimonosi: “Că baiu' ăl rău l-a stropși, / La mine de n-a zini” (Calendar, 1980: 121). 3. A îmbolnăvi. – Cf. bg. strošvam “a sfărma” (Scriban, DEX).

stropșít, -ă, stropșiți, -te, adj. 1. Nimicit. 2. Pocit. 3. Îmbolnăvit. – Din stropși.

strufocá, strufoc, (strofoca, stră¬foca), v.r. (reg.) A se strădui, a-și da silința: “Strufoca-m-aș, strufoca, / Dac-aș ști c-ar merita” (Crâncău, 2013). – Et. nec.

strujác, strujacuri, strujace, s.n. (reg.) Saltea umplută cu paie, fân sau pănuși și acoperită cu pânză: “Și să pună pe strujac, / Zâce că de-a lui dor zac” (Bilțiu, 2006: 210). ■ (onom.) Strujac, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Strohsack “saltea de paie” (MDA).

strujíncă, s.f. v. drujincă (“felie, porție”).

strungár, strungari, s.m. 1. Păstor care mână oile la strungă. 2. Strungă; portiță: “Și pă mine mă-ngropaț / În strungariu oilor, / În țărcuțu mieilor” (Bilțiu, 2015: 72). – Din strungă + suf. -ar (DEX).

strungáș, strungași, s.m. 1. Ajutor de păcurar: “Fiecare stână mai are câte un strungaș, de regulă un copil, care are datoria să mâie oile pe strungă, la muls” (Precup, 1926: 9); în plus, “ajută baciul în stână sau, alături de păcurar, păzește sterpele. El este ucenicul stânei” (Georgeoni, 1935: 78). ■ “Strungașii sunt copii recrutați la începutul anului pastoral, din sat, de acasă sau din satele submontane. Angajamentul se face pentru întreaga vară sau pentru un răstimp posibil, ținându-se seama de obligațiile lor școlare. Statutul lor este semi¬profesional: sunt angajați după nevoi imediate de către gazda de munte. Se poate întâmpla ca strungașul să continue, devenind prin vârstă și pricepere păcurar” (Latiș, 1993: 51). 2. Persoană cu dinți rari. – Din strungă “deschizătură, portiță” + suf. -aș (MDA).

strúngă, strungi, s.f. 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ■ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la 12 km vest de Vadul Izei. ■ (onom.) Strungariu, Strugaru, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Cuv. autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë “strungă”, din rad. i.-e. *stenk-, *streng- “îngust, strâmt” (Russu, 1970). ■ Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Ma¬crea, 1970; Candrea, după DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, după DER).

strungăreáță, strungărețe, s.f. Distanță mare între incisivii de sus; strungă. – Din strungă + suf. -ăreață (Scriban, DEX, MDA).

struț, struțuri, s.n. (reg.) 1. Buchet de flori (la pălărie): “Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94). ■ “Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). 2. Broșă; bum¬bușcă. ■ (onom.) Struț(i), nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Strauβ “buchet de flori” (Candrea, după DER; MDA).

stufalắu, stufalăuri, s.n. Prăjină de lemn, dreaptă, folosită la încărcarea găurilor cu exploziv, în exploatările miniere. – Probabil în rel. cu stufă “piatră care conține aur nativ”.

stúhăt, s.n. (reg.) Pădurice deasă; sâlhă, znidă: “Te duci în pădure și unde-i mai mare stuhăt acolo o omori...” (Bilțiu, 2007: 199). – Din stuh “stuf”, cf. stuhăriș “stufăriș”.

stup, stupi, s.m. 1. Știubei. 2. Deșirătură în partea de jos a poalelor țărănești; încrețitură la poale, în formă de romb (cf. fagurele de albină): “Lăsați-mi mâna dreaptă / Ca să-mi ridic rochia / Ca să-mi slobod io stupii / Să-mi jelească părințî” (Bilțiu, 1990: 174). – Lat. *stypus (Pușcariu, Candrea, după DER); din vgr. stypos “trunchi, butuc” (Scriban); cf. vgr. stópos (MDA).

stupúș, s.n. v. astupuș (“dop”).

stur, sturi, s.m. 1. Țurțure, chiciură de gheață, promoroacă. 2. Stivă de sare de proastă calitate. 3. Zgură. 4. (med.) Bubițe roșii “care ies pe față, după bărbierit, din cauza briciului” (ALRRM, 1969: 55). ■ (top.) Valea Sturului, pârâu ce izvorește din apro-piere de pasul Stedia, din Munții Gutâi și se varsă în Firiza. ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Lat. stylus “vergea subțire, vârf” (Pușcariu, Candrea, după DER).

sturz, sturzi, (sturdz), s.m. Pasăre călătoare cu pene galbene și negre; grangur. ■ (onom.) Sturz(a), nume de familie în jud. Maram. – Refăcut probabil din pl. turdi (Scriban, DEX); lat. turtus (Pușcariu, după DER).

suăjeán, s.m.f., adj. v. asuăjean.

suc, s.n. v. șuc² (“unitate de măsură pentru lungimi”).

sucálă, sucale, s.f. Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut. – Din bg., sl. sukalo (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

súcă, s.f. (reg.) Poftă, chef, nărav: “Io vinit și lui sucă de horincă…” (Faiciuc, 2008: 768). – Din magh. syokás “obicei” (DLRM; Cihac, după DER).

suceán, -ă, suceni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Suciu. 2. (Locuitor) din Suciu. – Din n. top. Suciu + suf. -ean.

suceáncă, sucence, s.f. Femeie originară din localitatea Suciu. Locui¬toare din Suciu. – Din sucean + suf. -că.

sucitór, sucitoare, s.n. (reg.) Sul neted de lemn cu care se întinde și se subțiază foaia de aluat; răzvalcă: “De-ai nouă sucitoare, / Nouă tocănoauă” (Papahagi, 1925: 297). – Din suci + suf. -tor (Scriban, DEX, MDA).

sudálmă, sudalme, sudălmi, s.f. (reg.) Înjurătură, ofensă, ocară: “Și-odată, când a fost Casa Dracilor mai plină de feciori și fete, acolo după miezul nopții, odată s-aud niște floșcoieli, țipotituri și sudălmi și vorbe spurcate, cum n-ai mai auzit în veci” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 146). – Din magh. szidalom “ocară” (influențat, probabil, de sudui) (Scriban, MDA).

suduí, suduiesc, v.t. (reg.) 1. A înjura. 2. A mustra, a dojeni: “Mamă, nu mă sudui, / C-așă umblă tinerii” (Calendar, 1980: 43). – Din magh. szidni “a ocărî” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

suduít, -ă, suduiți, -te, adj., s.f. (reg.) 1. (adj.) Înjurat, insultat. 2. (s.f.) Înjurătură: “Și i-o tras o suduită” (Bilțiu, 2007: 62). – Din sudui (MDA).

sufulcá, sufulc, v.t.r. A îndoi mânecile sau poalele; a sufleca. – Var. a lui sufleca.

sufulcát, -ă, sufulcați, -te, adj. (ref. la un obiect de îmbrăcăminte) Îndoit, răsucit. – Din sufulca.

súgnă, sugne, (sucnă, sumnă), s.f. (reg.) Rochie: “Cu tropotu' cizmelor, / Cu poalele sucnilor” (Bilțiu, 1996: 77). ■ “Se mai numește rochie, dar în realitate e o fustă din material fabricat, stofă de lână sau mătase. Cu timpul, a înlocuit zadiile. Fuste lungi, crețe, din cașmir înflorat, iar mai recent din stofă sau catifea. La sucnă se poartă cămașa maramureșeană” (Bănățeanu 1965: 121). – Din sl. sukno “postav” (Șăi¬neanu, Scriban, DLRM).

suhástru, -ă, suhaștri, -stre, s.m.f. (dial.) Sihastru, solitar. – Cf. sihastru (MDA).

suitór, suitoare, s.f. Construcție înclinată prin care se circulă între două orizonturi miniere, situate la nivele diferite; ibărsic. – Din sui + suf. -tor (DEX).

súlă, sule, s.f. Unealtă alcătuită dintr-un fier ascuțit și mâner din lemn, folosită la găuritul materialelor textile și din piele. – Lat. subula “sulă” (Șăineanu, Scriban, MDA).

sulițá, sulițez, v.t. A lovi cu sulița: “Cu bucinu bucinând, / Cu sulița sulițând” (Papahagi, 1925: 291). – Din suliță (DLRM, MDA).

sulițát, -ă, sulițați, -te, adj. Lovit (cu sulița). – Din sulița.

sumán, sumane, s.n. Haină lungă, confecționată din postav gros. ■ “În general, sumanul era piesa de port a săracului, în satele în care se purta și guba” (Bănățeanu, 1965). La fel ca și guba, sumanul se purta preponderent iarna, însă era o piesă obligatorie la cununie și la jocul din sat, indiferent de anotimp. ■ (onom.) Suman, nume de familie în jud. Maram. – Din bg. sukmanǔ (DEX), rus. sukman (Miklosich, Cihac, după DER); din ucr. sukman (MDA).

súmnă, s.f. v. sugnă (“rochie, fustă”).

suplicá, suplic, v.t. (înv.) A se ruga de cineva cu stăruință. – Din lat. supplicae (sec. XIX) (DER, DEX).

suplícă, suplici, s.f. (reg., înv.) Cerere, plângere: “…dascălul a depus cereri (“suplice”) pentru stațiunile docențiale vacante de la Giulești și Oncești” (Câmpeanu, 2016). – Din fr. suplique, germ. Supplik, it. supplica (DEX).

supt, prep. (înv.) Sub: “…supt ocârmuirea austriacă…” (Socolan, 2005: 272; doc. din 1848). – Lat. subtus.

suráie, adj., s.f. (Vacă) de culoare sură. ■ (onom.) Nume frecvent de vacă: “S-o luat Suraia / De la casă, / De la masă, / Sănătoasă, / Lăptoasă...” (Papahagi, 1925: 293). – Din sur + suf. -aie (MDA).

suráș, -ă, surași, -e, adj. Cu părul sau blana de culoare sură, cenușie; surai. – Din sur + suf. -aș (MDA).

surátă, surate, s.f. Titlu pe care și-l dau fetele și femeile reciproc. – Cf. soră (Scriban, DEX, MDA); formațiune paralelă cu fârtat (Șăineanu).

surcălắu, surcălauă, (surcalău), s.n. (reg.) 1. Ac mare de oțel pentru găurit / cusut hamuri, piei; sulă. 2. Bucată de fier sau sârmă folosită la curățarea lulelei: “Bătrânul scoase pipa din jașcău, o curăță pe dinăuntru cu surcalăul…” (Memoria, 2004-bis: 1.244). – Din magh. szurkáló “sulă” (MDA).

surdúc, s.n. (reg.) Vale îngustă, cu versanți repezi. ■ Surduc, numele vechi a localității Strâmtura (Terra Zurduky, 1326). ■ (onom.) Surduc, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. szurdok “trecătoare, defileu în munți” (DLRM, Scriban).

surducán, -ă, surducani, -ne, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Surduc (= Strâmtura). 2. (Locuitor) din Surduc. ■ (onom.) Surducan, nume de familie în jud. Maram. – Din n.top. Surduc (numele vechi a loc. Strâmtura, jud. Maram.) + suf. -an. surducáncă, surducance, s.f. Femeie originară din localitatea Surduc (= Strâmtura). Locuitoare din Surduc. – Din surducan + suf. -că.

suretí, suretesc, v.t. (reg.) A recolta via. – Din sureti “recoltă” (MDA).

suretít, -ă, suretiți, -te, adj. (reg.) (ref. la struguri) Recoltat, strâns. – Din suretí.

suréti, suretiuri, s.n. (reg.) Strânsul strugurilor; se organizează în general la mijlocul lunii octombrie: “La suret'i participă, alături de membrii familiei, și cei care au executat lucrări în vie. Mai sunt invitați prieteni de familie. Aceștia sunt serviți cu horincă, pancove și alte mici gustări” (Memoria, 2002). – Din magh. szüret “culesul strugurilor” (MDA).

súrlă, surle, s.f. 1. Adăpost pentru oi. 2. Aranjarea tulpinilor de porumb în jurul unui copac. 3. Cort, colibă: “Înainte era și cort, unde se stătea la fân; era rotund, din lemne, acoperit cu fân, gen surlă” (AER, 2010: 93). ■ (onom.) Surlă, Surla, Surlea, nume de familie în jud. Maram. – Din srb. surla, bg. zurla (DEX, MDA); din scr. surla “flaut” (Miklosich, după DER).

surupá, v.r. (pop.) A se surpa, a se prăbuși: “Dealul de s-ar surupa, / Pădurea de s-ar usca” (Papahagi, 1925: 177). – Cf. surpa (Scriban); lat. *subrupare (Pușcariu, Pascu, după DER; MDA), cuvânt păstrat numai în rom. (Rosetti, cf. DER).

surupáre, surupări, s.f. (pop.) Surpare. – Din surupa.

surupát, -ă, surupați, -te, adj. (pop.) Surpat, prăbușit. – Din surupa.

suseán, -ă, suseni, -e, (susănar), adj., s.m.f Locuitor din ținutul de sus, într-un sat. ■ (onom.) Susa, Susan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din sus “loc mai ridicat sau mai înalt; deasupra” + suf. -ean (DEX, MDA).

susuoáră, susuori, s.f. Subraț: “Cei doi chemători, aleși de mireasă, iau acum mireasa de susuori și o petrec până la tindă” (Gherman, 1838: 14). ■ Exclusiv în Maram., Crișana și vestul Trans. (ALR, 1938, h. 83). – Var. a lui subsuoară (DEX).

sușigát, -ă, sușigați, -te, adj. (reg.; înv.) Lipsit (de ceva): “Casa noastră-i sus, la șatră / Și de multe-i sușigată; / Și de pâine, și de sare / Și de câte-s pe sub soare” (D. Pop, 1970: 176). – Din magh. szükséges “necesar” (Țiplea, 1906); din susig “lipsă” (MDA) + suf. -at.

suștérne, sușter, v.t. (reg.) A înmâna, a prezenta, a înainta: “…am onoarea a vă sușterne inventarul școlii...” (Câmpeanu, 2016). – Et. nec.