Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera V

 

vac, vacuri, s.n. (arh.) 1. Timp, perioadă, epocă, veac. 2. Existență, viață, trai: “Eu îți dau pită de grâu și sare, tu îmi dai leac și vac la cutare” (Bârlea, 1924, II: 382). – Cf. veac.

vái, interj. Cuvânt care exprimă durerea sau suferința. – Creație ex¬presivă, cf. lat. vae (DER, DEX, MDA).

vailíng, vailinguri, s.n. (reg.) Vas cu torți; lighean. – Din germ. Weitling, Weidling “vas mare” (MDA).

vaiogár, vaiogari, (voiogar), s.m. (reg.) Fabricant de cărămizi din lut: “În 1830, în Baia Mare era atestat un voiogar” (Monografia, 1972: 339). – Din vaiog(ă) + suf. -ar.

vaiógă, vaioage, (vaiugă, voiogă, văiogă, văiugă), s.f. (reg.) Cărămidă nearsă (din pământ și paie, turnată în forme), chirpici; t'eglă nearsă. ■ (top.) Văiugă, vale între stânci, în Borșa. – Din sl. valjak (Candrea, după DER); din magh. vályog “lut” (dial. vályug) (MDA).

valắu, valăuri, (halău), s.n. (reg.) 1. Jgheab din lemn sau metal, sub streșina casei, pentru colectarea apelor pluviale; ciotărnă, ciurău, jd'ab. 2. Covată (din lemn scobit, scândură sau piatră) din care se dă de mâncare la porci; troacă. 3. Albie (pentru adăparea animalelor) care se așază lângă fântână; construită dintr-un trunchi de copac scobit în interior, așezat pe doi bolovani și prevăzut, la capătul mai înclinat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau și valauă din piatră. 4. Jgheab de lemn, ușor înclinat, alimentat cu apă, folosit la spălarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de șteampuri. ■ (top.) Halauă, pășune în Dragomirești; fânațe, pășune în Lăpușul Românesc și Rohia. – Din magh. vályú “iesle; jgheab” (dial. válu, vállu, válló) (Scriban, MDA).

valtắu¹, s.n. (reg.) Macaz la calea ferată. – Din magh. váltó “macaz” (MDA).

valtắu², s.n. (reg.) Poliță bancară; vexel. – Et. nec.

valț, valțuri, s.n. 1. Lemn rotund la gaterul de apă. 2. Cilindru. – Din germ. Walze (DER, DEX).

vámă, vame, vămuri, s.f. 1. Plata în natură pentru măcinat; uium. 2. (în credința pop.) Puncte de trecere prin care se credea că trebuie să străbată sufletul mortului pentru a ajunge pe Cealaltă Lume. Pentru a trece, trebuie să plătească o anumită taxă; din acest motiv era obiceiul să se pună bănuți în mâna defuncților sau în sicriu: “Dă-m', injere, haina ta, / Ca să pot trece vama” (Bilțiu, 2006: 234). – Din magh. vám “vamă” (Galdi, după DER; MDA), cf. ucr. vam, slov. vama (DER).

vancắu, s.n. (reg.) Unealtă pentru manipularea lemnului în pădure, utilizat de butinari; voltău. – Et. nec.

vanghélie, vanghelii, s.f. (pop.) Evanghelie; cuprinde viața și învățătura lui Isus Cristos. – Var. a lui evanghelie.

varméghe, varmeghii, (oarmeghe, ormeghie, ormede, varmighe, varmide, varmede), s.f. (reg.) 1. Provincie, comitat, județ (în vechiul regat al Ungariei): “...și au degerat toate bu¬catele (...) prin varmeghea Mara¬mureșului și au căzut foamete mare peste toată varmeghe...” (text din 1785). 2. Casa comitatului: “Pe noi nu ne-a despărți / Nici în casa oarmeghi” (Bârlea, 1924, II: 20). – Din magh. vármegye “comitat, județ” (MDA).

város, -ă, varoși, -e, (varoș), adj. (reg.) (Oaie) cu lâna de culoare albă cu roșu; alb-murdar. – Din magh. vörös “roșu” (MDA).

vasarâș, vasarâșuri, (văsărâș), s.n. (min.) Canal de scurgere a apei de-a lungul galeriei. – De la vas (DEX).

văcăláș, văcălașuri, s.n. (reg.) Tencuială; maltăr. – Din magh. vakolás (Galdi, după DER).

văcălí, văcălesc, v.t. (reg.) A tencui pereții unei case. (Trans., Banat, Maram.). – Din magh. vakol “a tencui” (MDA).

văcălíe, văcălii, s.f. (reg.) Burete ce crește pe trunchiuri de fagi și din care se face iasca (Ganoderma appla¬natum). – Din veacă + suf. -ălie (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. vakeliǐa “burete de iască” (Scriban).

văcălít, -ă, văcăliți, -te, adj. (reg.) Tencuit. – Din văcăli.

văcăreáță, văcărețe, s.f. (reg.) 1. Pâine ornată cu bucăți de aluat, din cea mai bună făină, cu ocazia pomenirii morților (la Staurul Florilor). 2. Colac ceremonial în formă de plăcintă care se dă văcarului când iese prima dată în ciurdă, la pășune. – Cf. văcar.

văcărí, văcăresc, v.t. (reg.; înv.) 1. A duce vacile la păscut. 2. A coace pâine (văcăreața) în cuptor: “Miresucă, struț tomnit, / Si-ț-a dor de văcărit / Șî cu feciori de grăit” (Ștețco, 1990: 251). – Din văcar.

văcăríște, s.f. (reg.) Loc amenajat pentru vaci; adăpost, văcărie. – Din văcări + suf. -iște.

văcuí, văcuiesc, v.i. (arh.) 1. A viețui; “a trăi cât și cum ai de trăit” (Țiplea, 1906). 2. A petrece veacul, a locui pe vecie. 3. A-și face veacul, a împlini vremea, a sta vreme îndelungată: “Acolo lăcuia / Ș-acolo văcuia” (Papahagi, 1925: 885). – Din vac, veac (Scriban) + suf. -ui (MDA).

vădán, vădani, s.m. (reg.) Văduv. ■ (onom.) Vădan, nume de familie în jud. Maram. – Din vrom. văduu “văduv” + suf. -an (DEX, MDA).

vădáncă, vadance, s.f. (reg.) Văduvă. (Trans., Maram.). – Din vădan + suf. -că (MDA).

vădăsluí, vădăsluiesc, v.t. (reg.) 1. A rătăci: “Pe unde ai vădăsluit atâta vreme?” (Hovrea, 2016: 68). 2. A umbla hoinar. 3. A vâna (în Trans.). – Din magh. vadászni (Mândrescu, după DER).

vădeán, -ă, vădeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Vad. 2. (Locuitor) din Vad. ■ În Maram. sunt două localități cu acest nume: Vad (Copalnic) și Vadul Izei. ■ (onom.) Vădean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Vad + suf. -ean.

vădeáncă, vădence, s.f. Femeie originară din localitatea Vad. Locuitoare din Vad. – Din vădean + suf. -că.

văduár, văduari, s.m. (dial.) Văduv: “Eu văduar am rămas, / În lume cu mult necaz” (Farcaș, 2009: 23). – Din văduvar (MDA).

vắduă, s.f. (dial.) Văduvă. ■ (top.) Valea Văduvelor, nume sub care era cunoscută, în perioada interbelică, Valea Borcutului (afluent al Săsarului): “În anul 1935, societatea Aurum a introdus, în minele de pe Valea Bor¬cutului, perforatoarele. Se spune că în trei ani silicoza a secerat toți bărbații de pe Valea Borcutului care lucrau la mină” (Portase, 2006: 129). – Var. a lui văduvă.

văduít, -ă, văduiți, -te, adj. Rămas văduv, fără soție: “În tătă sâmbăta de Postu Mare, femeile bătrâne și văduite duc la beserică prescuri de grâu pentru slujbă” (Papahagi, 1925: 314). – Var. a lui văduvit (MDA).

văerá, (văiera), v.r. (arh.) A se văieta, a se plânge: “Ea a rămas plân¬gându-să / Și văerându-să” (Papahagi, 1925: 289). – Din vai (DEX, MDA).

văietătúră, văietături, s.f. (reg.) Vaiet: “[Omul Nopții] o urmărea [pe Fata Pădurii] și o ajungea și apoi hai la țipurituri și văietături” (Bilțiu, 1999: 173). – Din văieta “a scoate vaiete” + suf. -ătură (DEX).

văiúgă, s.f. v. vaiogă (“cărămidă nearsă”).

văjí, văjesc, (vâji, vuji), v.r. (reg.) 1. A fi compatibil, a fi asemănător; a se potrivi, a se înțelege: “Nu să văjăsc laolaltă, fără d'eti'ilin” (Papahagi, 1925: 326). 2. A se întâmpla: “De s-a văji și-oi muri” (Lenghel, 1985). – Din sl., ucr. važiti “a echivala cu” (DER, MDA).

văláș, vălașuri, s.n. (reg.) Răspuns: “Înapoi n-om înturna / Până ni-a veni vălaș, / Că urâtu-i în sălaș” (Bârlea, 1924: 87). (Trans., Maram.). – Din magh. válasz “răspuns, replică” (MDA).

vălătáș, vălătașuri, s.n. (reg.) 1. Tragere la răspundere: “Mult îmi faceți vălătaș” (Bârlea, 1924, II: 268). 2. Interogatoriu (al martorilor). – Din magh. vallatas “interogatoriu; instrucție” (MDA).

văleán, -ă, văleni, -e, s.m.f. Locuitor din vale. ■ (top.) Văleni, cascadă situată pe Valea Văleni, afluent al pârâului Firiza; Văleni, sat aparținător de com. Călinești (Maram. Istoric); Vălenii Șom¬cutei, sat aparținător de orașul Șomcuta Mare (zona Chioar); Vălenii Lăpușului, sat aparținător de com. Coroieni (zona Lăpuș). ■ (onom.) Vălean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din vale + suf. -ean (DEX).

văleát, s.n. v. veleat.

vălenár, -ă, vălenari, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Văleni. 2. (Locuitor) din Văleni. – Din n. top. Văleni + suf. -ar.

vălenáș, -ă, vălenași, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Văleni. 2. (Locuitor) din Văleni. ■ (onom.) Vălenaș, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Văleni + suf. -aș.

vălurít, -ă, văluriți, -te, adj. (reg.) Decorat în valuri. – Var. a lui vălurat (DEX, MDA).

vărá, vărez, v.i. (reg.) 1. A-și petrece vara undeva. 2. A pășuna vitele în timpul verii: “Unde-ai vărat, Mirceo, hei, / De țî fața ca de zmei?” (Țiplea, 1906: 445). – Din vară (MDA).

văráștină, văraștine, s.f. (reg.) Cuptor în care se arde varul. – Din var + suf. -aștină (MDA).

vărátec, (văratic), adj., s.n. 1. (adj.) De vară, specific verii. 2. Locul unde pasc vitele vara. ■ (în expr.) A da oile în văratec = a trimite oile la pășunat, pe perioada verii. ■ (top.) Văratec, mlaștină situată în Munții Lăpușului; Văratec, vf. (1.357 m) în Munții Lăpușului. – Cf. văratic (Scriban, MDA).

vărădínă, vărădine, s.f. (reg.) Grinda de care se coasă acoperișul, la colibele ciobănești. – Probabil der. din vârdină “rudă”.

vărăián, -ă, vărăieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Vărai. 2. (Locuitor) din Vărai. – Din n. top. Vărai + suf. -an.

vărăiáncă, vărăience, s.f. Femeie originară din localitatea Vărai. Lo¬cuitoare din Vărai. – Din vărăian + suf. -că.

vărsát, s.n. 1. Vaccin împotriva vărsatului de vânt. 2. (med.) Variolă; boală infantilă. – Din vărsa + suf. -at (DEX, MDA).

vărzár, vărzare, vărzari, s.m.n. 1. (s.n.) Plăcintă din aluat de mălai cu varză, ceapă verde, mărar și smântână: “Vărzar moale cu mărar / Din tașcă de păcurar” (D. Pop, 1970: 147). 2. (s.m.) Cultivator sau comerciant de varză. ■ (onom.) Vărzari, poreclă pentru locuitorii din Câmpulung la Tisa. – În general, considerat der. rom. de la varză (v. Scriban, DEX, MDA); moștenit din lat. vir(i)diaria, pl. lui vir(i)diarium; cuv. s-a păstrat și în aromână, vărdzare, virdzare (Loșonți, 2001).

văsărâș, s.n. v. vasarâș.

vătáf, vătafi, (vătaj, vătav), s.m. 1. Păcurar: “Că nu-s fiara fiarelor, / Că-s vătafu oilor” (Memoria, 2001: 12). 2. Mai mare peste păcurarii de la stână; baci, gazdă, păcurariul cel mare: “Baci sau vătaf, în Maramureș, cu frecvență mai mare a celui dintâi”, cu sensul de administrator de stână (Latiș, 1993). ■ “Vătaful este conducătorul păcurarilor care păzesc oile cu lapte; de obicei este desemnat de către stânaș; tot stânașul îl numește pe baci (conducătorul stânei și cel care prepară produsele lactate). Deci vătaf și baci nu e același lucru” (Georgeoni, 1936: 78). 3. Paznic de semănături sau fânațe (Petrova, Săcel, Moisei, Borșa); vătaf de țarină; gornic, boactăr, pândaș, iagăr. 4. Căpetenie, comandant, șef; vătaf de tâlhari: “Pă dânsa o d-auzât / Păunașî codrilor, / Vătăjî tâlharilor” (Papahagi, 1925: 266); vătaf de colindători, vătaf de țigani etc. – Din tc. vattas “cioban” (Șăineanu, Scriban); din tăt. vataha “grup” (Candrea, Cihac, după DER); cf. ucr. vataha (DEX, MDA), pol. wataha, bg. vatah (DEX).

vătáștină, s.f. v. vătăjie.

vătáv, s.m. v. vătaf.

vătăjí, vătăjesc, v.i. (reg.) A haiduci: “După ce l-o omorât pă Pintea, apoi ceilalți au vătăjit sânguri...” (Papahagi, 1925: 306). – Cf. vătăși “a conduce, a administra” (DEX, MDA).

vătăjíe, vătăjii, (vătășie, vătaștină), s.f. (reg.) Coliba în care stă baciul și unde se prepară produsele lactate; lăptărie: “Când o ajuns aproape de vătăjie, o tras on foc din piștolu acela cu două țevi și n-o nimerit-o” (Bilțiu, 2007: 285). ■ Construcție ridicată pe sistemul furcilor, acoperită cu draniță. În vătăjie se află vatra de foc și vasele pentru prelucrarea laptelui. ■ (top.) În vătaștină, fânațe în Dobricul Românesc; Vătaștină, deal în Baba, Coroieni, Vima. – Din vătaș “vătaf” + suf. -ie (MDA).

vătămá, vatăm, v.t.r. 1. A (se) răni, a (se) juli. 2. A se îmbolnăvi de hernie. 3. A distruge. – Lat. victimare “a sacrifica” (DER, DEX, MDA).

vătămát, -ă, vătămați, -te, adj. Rănit. – Din vătăma.

vătămătúră, vătămături, s.f. (med.) 1. Rană provocată de o lovitură sau căzătură. 2. Schilozenie, paralizie; hernie; hâitură. – Din vătăma + suf. -ătură (DEX, MDA).

vătrái, vătraie, s.n. (reg.) Unealtă metalică în formă de cârlig lung, cu coadă, cu care se scormonește jarul în sobe; spuzar: “Bate mâța cu vătraiu / De ce nu s-o copt mălaiu” (Memoria, 2004: 1.098). – Din srb. vatralj, bg. vatral (Candrea, după DER; DEX); din vatră + suf. -ai (MDA).

vătúi, (vătuiu), s.m. (reg.) Ied (până la un an). ■ (top.)Vătuiasa, teren în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 170). – Cuv. autohton, cf. alb. vetul', din rad. i.-e. *uet, *uet-es- “an” (Russu, 1970: 212); lat. *vituleus (DER, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. vatulja, pol. wetula (Candrea, după DER; Scriban).

văzdoágă, (vâzdoagă), s.f. (reg.) Plantă erbacee cu tulpina dreaptă și ramificată, cu flori galbene (Tagetes erecta): “Fă-mă mândră, frumușea / Ca spicuțu grâului, / Ca văzdoaga câm¬pului” (Antologie, 1980: 250). – Cf. bâzdoagă “băț, bâtă” (Șăineanu).

vâj, vâji, s.m. (reg.) Bătrân, moș, moșneag: “Atunci baba îi zice la vâj: Scoală-te, vâjule!” (Bilțiu, 1999: 409). – Cf. ghiuj (Scriban, Șăineanu, MDA).

vâjí, v.r. v. văji.

vâlfáș, -ă, vâlfași, -e, adj., s.m.f. (reg.; mag.) 1. Prevestitor: “...că el era vâlfașul satului, că doară el avea două gușe pă grumaz...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). 2. (Oaie) care face semn, care prevestește, care are vâlfă; oaie știră. ■ “Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește, dar nu fată», pe care maramureșeanul nu o taie și nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om; semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă” (Latiș, 1993: 117). – Din sl. vlŭchva “vrăjitor” (Scriban; Cihac, după DER); din sl. vluhvu, bg. vlahva (Șăineanu, DEX); cf. vâlvaș (MDA).

vấlfă, vâlfe, s.f. (reg.; mag.) 1. Duh, zână. 2. Presentiment: “Vâlfa este un fel de presimțire. Când îți vine să cânți morțește, ai vâlfă că va muri cineva din familie sau i se va întâmpla o ne¬norocire. Animalele mugesc, caii nu au stare” (Memoria, 2002: 474). – Din sl. vlŭchva “vrăjitor” (Miklosich, după DER); din sl. vlŭhvŭ, bg. vlahva (DEX, MDA).

vâltoáre, vâltori, s.f. (reg.) 1. Vârtej. 2. Piuă. 3. Instalație tradițională realizată din bușteni, în care se rotește un curent puternic de apă, utilizată pentru spălarea și limpezirea textilelor de mari dimensiuni: “Mândruță de la vâltori, / Dă-mi gurița de trei ori” (Viman, 1989: 507). ■ Apa se captează dintr-un râu de munte și este drenată către vâltoare cu ajutorul unei ecluze, astfel încât debitul apei poate fi reglat periodic, în funcție de cantitatea precipitațiilor din fiecare sezon. – Lat. *voltoria (Pușcariu, după DER; DEX, MDA).

vâltorí, vâltoresc, v.t. (reg.) A în¬volbura, a învârteji. – Din vâltoare (DER).

vâltorít, s.n. (reg.) Ocupație tra¬dițională ce constă în spălarea în vâltoare a textilelor de mari dimensiuni, ce aparțineau altor persoane decât proprietarul instalației. – Din vâltori.

vâlturá, vâlturez, v.t. (reg.) A limpezi, a spăla hainele în vâltoare: “Izmenele cele de iarnă, / Ți le-a vâltura la vară” (Bârlea, 1924, II: 287). – Din vâltoare (MDA).

vấnă, vâne, s.f. 1. (pop.) Venă, arteră. 2. (min.) Filon, zăcământ. – Lat. vena “vână; puls” (Pușcariu, după DER; DEX, MDA).

vântoásă, vântoase, (vântușea), adj., s.f. (mit.) Personaj fantastic; iroase, iele: “Tăte iroasele / Și vân¬toasele / Și moroii / Și strigoii” (Pa¬pahagi, 1925: 283). – Din vânt + suf. -oasă (DEX); din lat. ventosus, -a, -um (MDA).

vânturél, vânturei, s.m. Pasăre răpitoare de zi; specie de șoim care preferă stâncăriile; vindereu (Falco tinnunculus). ■ Semnalată și în Maram. – Din vânturi + suf. -el (DEX, MDA).

vânturéșcă, (vânturișcă), s.f. (reg.) Lopată de lemn cu funcție de semicovată, cu coadă lungă; se utili¬zează la vânturarea semințelor de pleavă; sideșcă: “Snopii (...) erau îmblătiți (...), după care se făcea vânturatul gozurilor cu vântureșca” (Faiciuc, 2008: 255). – Din vântura + suf. -eșcă (MDA).

vânturíșcă, s.f. v. vântureșcă.

vântușeá, s.f. v. vântoasă.

vânzărél, adj. De vânzare: “Și-l făcură vânzărel / Și merseră-n târg cu el” (Calendar, 1980: 8). – Din vânzare + suf. -el.

vânzăríe, vânzării, s.f. (reg.) Co¬merț, negoț: “Chechișencele așa-s învățate, cu vânzării în piață”. – Din vânzare + suf. -ie.

vârc, vârciuri, s.n. (reg.) Rid, zbârcitură, cută. – Din srb. vrka (MDA); din zvârc, formă atestată pentru “rid”.

vârdínă, vârdíne, (vârghină), s.f. (reg.) Cumpăna de la fântână: “Șezând sara pe fântână / Rumpe-ți-ai zgarda-n vârd'ină” (Bârlea, 1924, I: 216). – Din sl. vărdina (MDA).

vârfoná, v.r. (reg.) A se vârfui, a se umple cu vârf: “De unde Domnu mânca / Blidele să vârfona” (Papahagi, 1925: 237). – Din vârf + suf. -ona (MDA).

vârfonát, -ă, vârfonați, -te, adj. (reg.) Plin cu vârf. – Din vârfona.

vârstá, vârstez, v.t. (reg.) A țese cu dungi. – Din srb. vrstati (MDA).

vârstát, -ă, vârstați, -te, adj. (reg.) Vărgat, dungat. – Din vârsta.

vấrstă, vârste, (vrâstă), s.f. (reg.) Dungă, linie, vargă. ■ În trecut, cergile de lână erau țesute “în vârste”, adică în negru și alb, cromatică oferită de culoarea naturală a lânii. ■ (onom.) Vârsta, nume de familie în jud. Maram. (veche familie românească din Vadul Izei). – Din srb. vrsta (Scriban, DEX, MDA).

vấrșă, vârșe, (vârsă), s.f. (reg.) Unealtă de pescuit utilizată frecvent pe râurile Lăpuș și pe Someș, con¬fecționată din nuiele, în forma unui cilindru, legate la un capăt în jurul unui butuc de lemn; în partea opusă, gaura vârșei este întoarsă spre interior în formă conică, cu un orificiu pe unde intră peștii, la momeală: “Tare-i vârșa, tare-i balta” (Bârlea, 1924, II: 269). – Din srb. vrša (Șăineanu, DEX, MDA).

vârtéj, vârtejuri, s.n. 1. Dispozitiv din lemn sau metal care glisează pe orizontală; zăvor, riglu, climpuș, batcă, țaglă. 2. Lemn bătut în pământ, având o cracă crestată ce se întinde deasupra vetrei și de care se atârnă căldarea. – Din bg. vărtež “învârtire, amețeală” (Scriban, DEX); din vsl. vrǔtezi “melc, șurub”, de la vrǔtěti “a coti, a învârti” (Scriban, MDA).

vârtélniță, vârtelnițe, s.f. Instrument de lemn cu 3 sau 4 picioare (stativ), pe care se montează la partea superioară patru stinghii rotative, mobile, prevăzute fiecare cu opritor, pe care se pune tortul de cânepă sau scutul de lână ca să fie depănat. – Cf. bg. vărtelka (DEX); din (în)vârt(esc) + suf. -elniță (Pascu, Sufixele: 241, după Frățilă).

vârticúș, vârticușuri, s.n. (reg.) Vârtej de vânt. – Din (în)vârtecuș (DEX); cf. vârtej, vârti - vârteșug, prin metateză (MDA).

vârtóp, vârtoape, s.n. (reg.) Adâncitură, groapă adâncă de forma unei râpe prăpăstioase, formată de apă. ■ (top.) Vârtop, lac glaciar în Munții Maramureșului, sub vf. Mihailec, la 1.750 m. – Var. a lui hârtop (Scriban, DEX, MDA).

vârtós, -oasă, vârtoși, -oase, adj. 1. Puternic, viguros, robust: “...cu atât mai vârtos cu cât biserica noastră greco-catholică a fost, este și va fi totdeauna și biserica națională...” (Koman, 1937: 41; document din 1871). 2. Îndesat, dens, compact: “Din carne vârtoasă” (Papahagi, 1925: 285). – Lat. *virtuosus (Scriban, DEX, MDA).

vârvár, vârvare, s.n. 1. Vârf de buștean. 2. Vârf de munte. – Var. a lui vârfar.

vârzób, vârzoabe, (hârzob), s.n. (arh.) Dispozitiv confecționat din lemn de alun și împletitură din piele de oaie, în formă rotundă, care se atașează la încălțăminte; folosit în zonele de munte pentru mersul pe zăpadă. – Din bg. vǔrzop “legătură” (Șăineanu, Scriban).

vâzdoágă, s.f. v. văzdoagă (“plantă erbacee”).

vâzól, s.n. (reg.) Fân strâns cu grebla de la deal la vale; coardă, val. – Et. nec.

vâzolí, vâzolesc, v.r. (reg.) A se zvârcoli (să scape din prinsoare). – Din germ. wuseln “a viermui, a colcăi, a mișuna” (Țurcanu).

vecínic, -ă, vecinici, -ce, adj. (înv.) Veșnic, etern: “...am cumpărat această carte la beserica a Năneștilor, pentru vecinica pomenire a părinților noștri, în anul 1803, în luna lui 15 Mai, cu 15 zloți” (Bârlea, 1909: 140). – Var. a lui veșnic.

vecinicíe, vecinicii, s.f. (înv.) Eternitate. – Var. a lui veșnicie.

vederá, vederesc, (videra), v.i.r. A (se) lumina, a face lumină: “Tu-i aprinde lumina (lumânarea) / Și mândra ț-a videra” (Calendar, 1980: 74). – Din vedere (MDA).

vederós, -oasă, vederoși, -oase, (videros), adj. 1. Care se vede, vizibil. 2. Bine văzut, apreciat: “Omu care i frumos / Și noaptea i vederos” (Ștețco, 1990: 355). 3. Luminos, strălucitor: “Se zice că acele [comorile, n.n.], la oarecâțiva ai, ard cu flacără mai videroasă ca cea de lemne” (Bilțiu, 1999: 151). – Din vedere + suf. -os (MDA).

vej, veji, (vejie), s.m. Tulpină uscată de porumb, fără știuleți; bâlie, turjan, jmetelie: “După ce s-au transportat știuleții, se tăiau vejiile, cu secera, la o palmă de pământ…” (Faiciuc, 2008: 258). ■ (onom.) Veja, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).

veleándră, velendre, s.f. (reg.) Haină de dimensiuni prea mari pentru cel care o poartă (zona Codru). – Et. nec.

veleát, veleaturi, (văleat), s.n. (arh.) Dată, an, termen: “...și s-au cumpăratu căndu umbla valeatu 7251, iar de la Hristos 1743, în luna lui Noemvrie 14 de zile...” (Bârlea, 1909: 11). 2. Durată a vieții. – Din sl. vǔlěto “în anul...” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

velíște, (velâște), s.f. (arh.) 1. (Stră)vechime, din strămoși. 2. De mult timp: “Doară noi ne știm din veliște” (Hovrea, 2016: 68). – Din veleat.

venétic, -ă, venetici, -e, adj., s.m. Persoană considerată străină în locul unde s-a stabilit: “Cel mai mic e venetic” (Lenghel, 1962: 330). – Din ngr. venétikos “venețian, adică străin” (Densusianu, după DER; DEX, MDA).

verándă, verande, (vereandră), s.f. (reg.) Antreu, hol; terasă închisă. – Din fr. vérande (Scriban, DEX, MDA), it. veranda (MDA); din germ. Veranda “cerdac, pridvor” (Țurcanu).

vergicél, (dial. verd'icel), s.m. Soi de măr cu coaja verde, de mare productivitate. – Din verde + suf. -icel.

vergél, vergeluri, (verjel), s.n. (reg.) 1. Petrecere de Anul Nou; revelion tradițional: “La vergel să ne-adunăm, / Să petrecem, să cântăm” (Calendar, 1980: 11). ■ Sărbătoare la care participau, în trecut, tinerii din sat (feciorii și fetele de măritat). Scopul inițial era încheierea de căsătorii în câșlegile care tocmai debutau. Obiceiul s-a păstrat (până în sec. XX) în zona Chioar (Șomcuta, Boiul Mare, Re¬mecioara, Buciumi), Codru și Lăpuș. Unul dintre ritualuri presupunea încer¬carea de a afla viitorul celor prezenți cu ajutorul unor bețișoare (vergele). 2. Băț de la războiul de țesut. ■ (onom.) Vergel, nume de familie în jud. Maram. – Din vergea + suf. -el (DEX); der. regr. din vergela (MDA).

vergeluí, vergeluiesc, v.t. (reg.) A bate lețuri (vergele) pe pereții casei de lemn, pentru a se prinde tencuiala; cercui, șprăițui. – Din vergea “băț, nuia” sau vergel “băț”.

vérgură, vergure, s.f. Fecioară, virgină: “Că îngerii s-au mirat, / Cum o vergură lumească / Va pă Dumnezeu să-l nască” (Papahagi, 1925: 336). – Lat. *virgula (= virgo, virginis) “fată, nimfă, vestală” (Scriban, DLRM, MDA).

verjél, s.n. v. vergel.

vérnă, verne, s.f. (reg.) Cearșaf din pânză de cânepă. – Cf. verină (MDA).

versuí, versuiesc, (verșui), v.t. (reg.) A cânta, a interpreta: “Veniț, păstori, în Vifleim, / Lu' Hristos să-i versuim” (Papahagi, 1925: 234). – Din vers + suf. -ui (DEX, MDA).

verș, verșuri, s.n. (reg.) Text versificat care se cântă la înmormântare; bocet. – Din magh. vers “vers, poezie”, pol. wiersz “vers” (MDA).

vérze, s.f., pl. (reg.) Mâncare din verdețuri recoltate primăvara din flora spontană (ștevie, urzici etc.): “N-ar strica să fac o oală de verză” (Crâncău, 2013). – Pl. lui varză, verze (Frățilă).

ves, vesuri, s.n. (reg.) Ovăz. ■ (top.) Vâlceaua Veselor “pământ rău, se face numai ovăz”, în Odești. – Din ovăz, cu afereza lui o (Odobescu, 1973).

vestíre, vestiri, s.f. Anunțul pe care îl face preotul în biserică înaintea unei cununii: “Și pre popi țin clevetiri, / Ce fac atâtea vestiri, / Și târziu tare cunună” (Bârlea, 1924, II: 250). – Din vesti (DEX, MDA).

véșcă, vești, s.f. (reg.) 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor: “Cu Steaua umblă băieții mai mărișori, de obicei trei, din care unul și-a făcut o stea dintr-o veșcă (o sită stricată) acoperită cu ornamente de hârtie colorată și staniol…” (Faiciuc, 2008: 374). 2. Cercul de lemn ondulat (coajă de copac), din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară: “Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu, 2001: 340). 3. Lăcașul în care sunt așezate pietrele morii. – Din ucr. dial. večka (DEX, MDA).

vetrí, vetresc, v.i. (reg.) 1. A veghea: “Câinele vetrea sara la oi” (Papahagi, 1925). 2. A adulmeca. 3. A spiona. – Din germ. wittern “a adulmeca” (Tiktin, după DER; DLRM); din ucr. vitriti (MDA). vexațiúne, vexațiuni, s.f. (livr.) Atitudine, faptă care supără, jignește: “…suferind multe vexațiuni din partea castrului Muncaciu pentru moșiile lor Șarkad și Macaria…” (Mihaly, 1900: 498; dipl. 209). – Din fr. vexation, lat. vexatio, -onis (DEX).

véxel, vexele, s.n. (arh.) Poliță sau hârtie contractuală utilizată odinioară în cazul unor împrumuturi financiare între două persoane fizice: “În trecut (înaintea celui de-al Doilea Război Mondial), nu era niciun țăran cu depuneri în bănci; ei erau plini de datorii la băncile capitaliștilor, la evrei sau la avuții statului. Evreii din comună [Moisei] aveau prăvălii și cârciumi, oamenii luând diferite mărfuri pe datorie (credit) și, dacă nu le achitau la timp datoria, le luau pământul. Țăranii semnau sau puneau degetul pe o hârtie numită Vexel, în care se angajau ca până la data de... să depună banii, în caz contrar terenul specificat în Vexel, pus de zălog, să îi revină evreului. Așa se explică faptul că multe din terenurile comunei figurează pe evrei” (Coman, 2004: 70). – Din germ. Wechsel “poliță, cambie” (Candrea, DER, DEX).

via, viesc, v.i. (arh.) A trăi, a viețui: “...cu dragoste să viem” (Codicele de la Ieud, 1630). – Lat. vivere “a trăi” (MDA).

viceán, -ă, viceni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Vicea. 2. (Locuitor) din Vicea. ■ (onom.) Vicean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Vicea + suf. -an.

viceáncă, vicence, s.f. Femeie originară din localitatea Vicea. Lo¬cuitoare din Vicea. – Din vicean + suf. -că.

vicecomíte, vicecomiți, s.m. (arh.) Viceguvernator (în Trans., în Evul Mediu): “Magistratul comitelui adeverește că Grigoriu Ezeni și soțiul său, vicecomiți, au ieșit fără judele nobililor la moșia Nireș...” (Mihaly, 1900: 566; dipl. 236). – Din vice + comite (MDA).

victórie, adj. (Oaie) cu lâna de culoare roșie și neagră. – Et. nec.

victuálie, s.f. (arh.) Hrană; vipt: “…cu condițiunea că donatorii să dea în fiecare an câte 25 de berbeci ca victualie pentru cei din cetatea Huszt” (Mihaly, 1900: 575; dipl. 240). – Lat. victualia (Scriban).

viderá, v.i. v. vedera.

viderát, -ă, viderați, -te, adj. Lu¬minat. – Din videra, cf. vederat (MDA).

vídere¹, videri, s.f. (reg.) Găleată, căldare: “Cu vin roșu strecurat, / Cu videre măsurat” (Calendar, 1980: 8). – Din magh. vödör “găleată” (dial. vidër, vider, vöder) (MDA).

vidére², videri, s.f. (dial.) Vedere, lumină. – Var. a lui vedere.

viderós, adj. v. vederos.

vidíc, vidicuri, s.n. (liv.; înv.) Ținut, regiune: “Dat (la) Iadăra, (din) vidicul Chioarului, parohia unită, anul Dlui 1800...” (Dariu Pop, 1938: 56). ■ (onom.) Vidican, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. vidék “ținut” (MDA).

viflaím, viflaimuri, s.n. (reg.) 1. Orașul Bethleem (Cisiordania, Asia Mică): “În Viflaim azi / E mare minune. / Vergură curată / Aduce prunc în lume” (Memoria, 2001). 2. Dramă populară jucată, în ziua de Crăciun, în biserică sau în curtea bisericii, având ca temă nașterea lui Hristos (Vicleim, în Olt.; Viflaim, în Trans.; Irozii, în Mold.). ■ “Îs două feluri de Viflaimuri: unul scurt, cu care să umblă în sara de Crăciun și unul lung, cu care să umblă a doua zî” (Bilțiu, 2009: 110); “Doi poartă o bisericuță mică, cu turnulețe. Acela îi Viflaimu. Popa are carte și cruce. Personajele militare au sabie. Dracii poartă bice. Moartea poartă secere. Păstorii poartă bote ciobănești. Evreu' poartă securice și ferăstrău” (Idem). – Din sl. vithlěemǔ (DEX, MDA); după numele orașului biblic Vitleim sau Betleem, din Palestina (Șăineanu, Scri¬ban).

viganắu, viganauă, s.n. (reg.) Rochie fără mâneci, confecționată din stofă de lână, deschisă doar la gât, introdusă în Ardeal prin sec. XIX: “O-ar lua de-aici din sat, / N-are viganău tărcat” (Bilțiu, 1996: 324). ■ “E o piesă de port care în satele pur românești se purta foarte rar. În schimb, în satele mixte sau sub influența satelor cu populație maghiară, viganăul s-a purtat foarte mult” (Bănățeanu 1965: 79). – Din magh. viganó (DER, MDA). ■ La origine, provine de la numele unei balerine (Vigano), de la opera italiană din Viena, vestită pe la începutul sec. XIX, a cărei îmbrăcăminte a fost mult imitată (Bănățeanu, 1965: 79).

vileág, s.n. Lume, mulțime, public: “Până-i lume și vileag / N-a veni în sat de steag” (Bârlea, 1924, I: 113). – Din magh. világ “lume” (DLRM, DER, DEX, MDA).

vilféu, vilfei, (vifeu), s.m. (reg.) Chemător la nuntă: “Vilfeii de la colaci / Gândești că-s puiți de draci” (D. Pop, 1978: 271). – Din magh. võfély “paranimf”, dial. võfé, võfi (MDA).

vimán, s.m.f., adj. v. vimean.

vimeán, -ă, vimeni, -e, (viman), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Vima. 2. (Locuitor) din Vima. ■ (top.) Fântâna Vimenilor, în Dum¬brăvița; Vima Mare și Vima Mică, localități în Maram. ■ (onom.) Viman, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Vima + suf. -ean.

vimeáncă, vimence, s.f. Femeie originară din localitatea Vima. Locuitoare din Vima. – Din vimean + suf. -că.

vínclu, vincluri, (vinc, vinclă, vinglu), s.n. Instrument confecționat din două segmente de lemn, prinse la un unghi de 90°, folosit pentru trasarea liniilor perpendiculare, necesare la fasonarea stâlpilor și la tăiatul scândurilor. – Din germ. Winkel “colț, ungher; echer, vinclu” (DEX, MDA).

vínculum, s.n. (arh.) Mijloc de limitare a unui drept: “…și au a depune banii de vinculum în mănile a opt bărbați onești (jurați într-un proces)” (Mihaly, 1900: 751; dipl. 311). – Lat. vinculum (MDA).

vinderél, vinderei, (vinder, vin¬dereu), s.m. Șoim (Falco aesalon). ■ (top.) Vinderel, lac periglaciar în Parcul Național Munții Maramureșului, în șaua dintre vf. Farcău și vf. Mihailec, la 1.615 m altitudine. – Din vindereu + suf. -el (Șăineanu; DEX, MDA).

vindíc, vindici, s.m. (reg.) Oaspete străin, musafir. (Trans., Maram.). – Din magh. vendég “oaspete” (MDA).

vindigăluí, vindegăluiesc, (vingălui), v.r. (reg.) A se ospăta, a petrece: “Acolo îți bea, / Acolo îți mânca, / Acolo vi-ți vindigălui” (Bârlea, 1924: 369). (Trans., Maram.). – Din vindig, vindic + suf. -ălui, cf. magh. vendégel (MDA).

vingăluí, v.r. v. vindigălui.

vínglu, s.n. v. vinclu.

vinitúră, s.n. v. zânitură (“venetic”).

víntre, s.f. Pântece, abdomen, burtă: “I s-o năpustit boala în vintre” (Papahagi, 1925). – Lat. venter, -ris “pântece, intestin, stomac” (Pușcariu, după DER; DEX, MDA).

vințelér, vințeleri, s.m. (reg.) Persoană însărcinată cu paza viei; pândar: “...să te duci la vie, la struguri, să vezi ce mai e pe acolo (...). Vințelerii văd că vine o mogâldeață către ei” (Bilțiu, 1999: 157). – Din magh. vincellér “îngrijitor de vie” (Tiktin, Galdi, după DER; MDA), cf. germ. Winzer “viti¬cultor”.

viólă, viole, s.f. (bot.) Viorea, toporaș; viorea albă, micșunea (Viola alba); viorea sălbatică (Viola canina): “Fost-am violă-n pahar, / M-o sădit badea în deal” (Calendar, 1980: 83). – Din lat. viola “viorea” (DEX, MDA).

violențiál, -ă, violențiali, -le, adj. Referitor la actele de violență (fizică sau verbală): “În astfeliu de procese violențiale era lăsată în voia părților de a se împăca și după judecată” (Mihaly, 1900: 793; dipl. 323). – Cf. violență.

vipt, vipturi, s.n. 1. Rod al pă¬mântului; bucate, recoltă; cereale. 2. Hrană, mâncare. 3. (în Maram. Istoric) Sacul cu grăunțe pe care îl duce omul în spate la moară: “Am pus un vipt pe iapă și dusă am fost” (Bilțiu, 1999: 258). (Sec. XVI). – Lat. victus “aliment, hrană” (Pușcariu, după DER; MDA).

virón, (virom), s.n. (reg.) Venin; verin: “Cu apă și cu viron” (Bârlea, 1924, II: 68). – Et. nec.

vișăuán, s.m.f., adj. v. vișeuan.

vișeuán, -ă, vișeuani, -e, (vișăuan, vișăoan), s.m.f., adj. 1. Persoană ori¬ginară din localitatea Vișeu. 2. (Locuitor) din Vișeu. ■ În Maram. sunt trei localități cu acest nume: Vișeul de Jos, Vișeul de Mijloc și Vișeul de Sus. ■ (top.) Culmea vișăuanilor, deal în Vișeul de Sus. ■ (onom.) Visăoan, Vișovan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Vișeu + suf. -an.

vișeuáncă, vișeuance, s.f. Femeie originară din localitatea Vișeu. Locuitoare din Vișeu. – Din vișeuan + suf. -că.

vítlă, vitle, s.f. (reg.; min.) Troliu manual utilizat în trecut în minerit. ■ Instalație alcătuită dintr-un grindei de lemn situat deasupra puțului, cu câte o manivelă la ambele capete. Pe acest ax se rula funia de cânepă. – Probabil din germ. Winde “troliu”.

víță, vițe, s.f. 1. Vie (Vitis vinifera). 2. Lăstar, mlădiță. 3. Urmaș, descendent. 4. Familie, neam: “Numai sora mân¬drului / Cearcă vița neamului. / Spune-i, mândruț, soru-ta / Să nu ne cerce vița / Că noi nu ne-om mesteca / Șohan, cât a fi lumea” (Brediceanu, 1957: 27). ■ (în expr.) De ziță aleasă = de familie aleasă, nobilă (sens folosit frecvent în Maram.). – Lat. *vitea (= vitis “viță-de-vie; butuc de viță”) (DEX, MDA).

vițelár, vițelari, s.m. (bot.) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu miros plăcut; părangină (Anthoxanthus odoratus). ■ (top.) Vițelari, arătură în Borșa (Mihali, 2015: 173). – Din vițel + suf. -ar (DER, DEX, MDA).

vițecrái, s.m. (reg.) Vicecrai: “Hei, tu, frate, vițâșcraiu” (Antologie, 1980: 273). – Din vice “adjunct” + crai “rege, domnitor” (MDA).

vizídcă, (vizipcă, vizitcă), s.f. (reg.) 1. Volănaș pe pieptul cămășii. 2. Bluză cu nasturi în față: “Pe când s-a văzut afară [din groapă], nu avea nici rochie pe ea, nici vizitcă, nici tu zadie la brâu...” (Bilțiu, 1999: 103). – Din magh. dial. vizitka (MDA).

vlástă, -e, s.f. (reg.) 1. Vlagă, putere, vigoare: “Am bolit o săptămână și s-o dus tătă vlasta din mine” (Hovrea, 2016: 68). 2. Seva copacului; mâzgă, mursă, mâjă. – Din sl. vlasti (MDA).

vlăstós, -oasă, vlăstoși, -oase, adj. (reg.) Plin de lapte; lăptos: “Una stea vlăstoșea, / Două stele vlăstoșele” (Papahagi, 1925: 294). ■ Oaie vlăstoasă = bună de lapte: “La stână să udau cu apă tăți oamenii, cum să udă la Sângeorz, ca să fie oile vlăstoase” (Bilțiu, 2009: 166). – Din vlastă + suf. -os (MDA).

voávă, s.f. v. vovă (“hoaspă”).

voiogár, s.m. v. vaiogar.

voiógă, s.f. v. vaiogă (“cărămidă nearsă”).

voiogăriște, voiogăriști, s.f. (reg.) Loc unde se confecționau cărămizile din lut. ■ (top.) Drumul de la Voiogăriște, drum care duce spre locul unde se făceau voioage (chirpici) pentru con¬strucții (Crâncău, 2011). – Din vaiog + suf. -ăriște.

vojăí, v.i. (pop.) A vâjâi, a produce un șuierat: “S-aud brazii vojăind / Pe mândra-n frunză zâcând” (Calendar, 1980: 105). – Din vâjâi (MDA).

vólbură, volburi, s.f. Plantă erbacee cu tulpină subțire, târâtoare sau agă¬țătoare; rochia rândunicii, holbură (Calystegia sepium - holbură mare; Convolvulus arvensis - holbură mică): “Și mă-ta țiind volbură / Și mie zicându-mi noră” (Bârlea, 1924, I: 210). – Lat. *volvula (Scriban, DEX, MDA).

vólnic, -ă, volnici, -ce, adj. (înv.) Liber; slobod (de a face ceva), autonom: “Iară cine să va ispiti a loa-o dela svîntul hram a lui S. Nicolae, să o vândă, au dinu feciori miei, au din fraț cineva, să nu fie volnic nime” (Bârlea, 1909: 60; doc. din 1619). – Din sl. volĭnǔ (Scriban, DEX).

voloșíst, -ă, adj. (reg.) Românesc. – Din vlah, valah, voloh (MDA); din sl. răsăritean voloh “vlah, român” + suf. -ist (Frățilă).

voloșmán, voloșmani, s.m. (reg.; înv.) 1. Membru în comitetul comunal sau parohial. 2. Deputat. – Din magh. választmány “comitet” (MDA).

vóltum¹, adj. (reg.) Liber, în voia lui: “I-o lăsat voltum pe amândoi caii pân iarba omului” (Faiciuc, 1998: 350). – Et. nec., cf. volta “a rostogoli un buștean cu ajutorul țapinelor”.

vóltum² , voltumuri, s.n. (reg.) Vot. – Probabil der. din lat. votum “făgăduință făcută zeilor”.

vonáș, vonași, s.m. (înv.) Florinți: “…o au plătit la maică-mea cu 12 vonași…” (Socolan, 2005: 179; doc. din 1764). – Din magh. vonás (MDA).

voríște, s.f. v. zvoriște (“piață publică; loc de casă”).

voroví, vorovesc, v.t. (pop.) A vorbi, a discuta: “În puține sate din Maramureș se folosește cuvântul vorbesc, dar numai în forma vorovăsc” (Țiplea, 1906). (Maram., Trans.). – Cf. ucr. hovoryty (DEX, MDA).

vorovít, -ă, voroviți, -te, adj. (pop.) Vorbit, discutat. – Din vorovi.

vóșpor, s.n. (reg.) Vopsea de culoare neagră, sub formă de praf, care se dilua cu apă și cu care se vopseau plitele sobelor. – Din magh. vaspor “pilitură de fier” (MDA).

voșorlắu, voșorlauă, s.n. (reg.) Fier de călcat; ticlăzău. – Din magh. vasaló “fier de călcat” (MDA).

voșorlí, voșorlesc, (voșoli), v.t. (reg.) A călca rufele; ticlăzui. – Din magh. vasal (MDA). voșorlít, -ă, voșorliți, -te, adj. (reg.) (ref. la rufe) Călcate. – Din voșorli.

voștinár, voștinari, s.m. (reg.; înv.) Cel care umblă prin sat să cumpere ceară de albine. – Din voștină “ceară” + suf. -ar (MDA).

vóștină, voștine, s.f. (reg.) Ceară de albine: “[De Ziua Crucii] îi bine să dai pomană miere de stup, care are albine și voștină” (Bilțiu, 2009: 41; vol. II). (Maram., Trans. Nord). – Din vsl. vostina (Scriban, MDA).

votív, -ă, votivi, -e, adj. (înv.) (despre inscripții) Care exprimă o făgăduință față de divinitate: “...una tabulă votivă de peatră de calcar...” (Mihaly, 1900: 881; dipl. 356, la note). – Din fr. votif, lat. votivus (MDA).

vótru, votri, s.m. (reg.; înv.) 1. Lotru, tâlhar: “Târgu l-am înconjurat / Și pe votru l-am aflat” (Bârlea, 1924: 88). 2. Bărbat afemeiat. 3. Proxenet. – Cf. sl. vǔtrǐ, votrǐ (Tiktin, după DER; MDA).

vóvă, vove, (voavă), s.f. (reg.) 1. Păstaie uscată, ajunsă la maturitate, din care este scos bobul de fasole; hoaspă, voaspă, vospă. 2. Coji rămase după stoarcerea mustului din struguri. – Et. nec. (MDA).

vráiște, adv. 1. Larg deschis, în lături. 2. Dezordine, neorânduială. – Et. nec. (MDA); cf. vraf (DEX); probabil din sl. vrěšti “a zăcea” (DER).

vránă, vrăni, s.f. (reg.) 1. Gaură de butoi, cep: “Cu fir roșu l-o legat, / Pe vrană de toc l-o băgat” (Bârlea, 1924, II: 404). 2. Orificiul de la capătul fluierului: “Cu vrănuța cătă vânt. / Când vântuțu a sufla / Fluierașu-a fluiera” (Bilțiu, 1990: 19). 3. Concavitate: “Odată, la o femeie o vinit Marțolea și ea a știut să fugă în casă și să le întoarcă toate. Dar tocul cu slănina nu l-o înturnat cu vrana în jos și (acesta) o sărit să descuie ușa” (Bilțiu, 1999: 114). – Din bg. vrana “dop” (DER, DEX, MDA); din sl. vrana (Conev, după DER).

vrániță, vranițe, s.f. (reg.) Poartă la intrarea în curtea casei: “Da' i-o deșt'is ușa, vranița di la ocol și i-o adunat marhăle di pă imaș și tăte i le-o băgat în grădină...” (Bilțiu, 2007: 105). ■ Atât construcția, cât și numele diferă de poarta tipic maramureșeană (specifică nemeșilor): “poarta e mare, încrustată; vranița e din scânduri puse orizontal și rărite” (ALRRM, 1971: 259). – Din srb. vratnica (Scriban, DEX, MDA).

vrănicíoară, vrănicioare, s.f. (reg.) Portiță prin care intră oamenii în curte; ușiță, uștioară. ■ (top.) Vrănicioara, loc de trecere în Dumbrăvița. – Din vraniță + suf. -oară.

vrășíre, vrășiri, (svrușire), s.f. (arh.) Putere: “Cu vrerea lui Dumnezău și cu ajutoriul Fiului și cu vrașirea Duhului Sfânt, această carte o am tocmit Grabov Matia, pe banii săi...” (Bârlea, 1909: 97; doc. din sec. XVII). – Probabil din sl.

vrấstă, s.f. v. vârstă (“dungă”).

vremuí, (vremni), v.i. (reg.) A se face vreme rea, a viscoli; a ometi: “Când era ger, sta cu ele [cojoacele] pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu, 1999: 89). – Din vreme + suf. -ui (Scriban, DEX, MDA).

vují, v.r. v. văji.