Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera Z
zádie, zadii, (dial. zad'ie), s.f. (reg.) 1. Un fel de șorț pe care femeile (din Maram.) îl poartă peste poale, în față și în spate: “...nu avea nici rochie pe ea, nici tu zadie la brâu, nici tu zadie în cap” (Bilțiu, 1999: 403). ■ Sunt țesute din lână, în patru ițe, decorate cu dungi late de diferite culori, în alternanță, care se deosebesc de la un sat la altul; “de la zadie poți cunoaște o anume femeie din ce sat este” (Bârlea, 1924). Cea mai frecventă îmbinare cromatică a dungilor este de negru cu roșu sau negru cu portocaliu. 2. Basma, năframă, batic; zadia de după cap: “Că dacă m-oi mărita, / Vioară nu oi purta, / Că mi-oi purta zadia” (Bilțiu, 2015: 92). 3. Perdea: “Pă fereastră nu-i mod a vide, că-s zadiile-n ferești. Așe era demult, nu erau faroanje ca amu, erau zadii” (Bilțiu, 2007: 375). – Cf. ucr. zady “înapoi, în spate” (DEX, MDA); din sl. zadǔ “partea dinapoi”, zaděti “a așeza” (Scriban).
zálfă, zalfe, s.f. (reg.; med.) 1. Guturai, răceală. 2. Secreție a mucoasei nazale: “are zálfă” (ALRRM, 1969: 59). ■ În Maram., Chioar și Codru, respectiv în nordul Crișanei și Sătmar. – Et. nec. (MDA).
zámă, zemuri, (zeama), s.f. 1. Supă; fiertură din carne sau legume; apa în care fierb bucatele. 2. Nume generic pentru diverse lichide; suc, must. 3. (în expr.) Zeamă de prune = țuică. – Lat. zema (Ivănescu, Rosetti, după DER; MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. dzama (Macrea, 1970: 14; Candrea, după DER), pol. dziama (Macrea, 1970).
zapís, zapise, zapisuri, s.n. (arh.) Document, înscris: “Scris-am acestu zapis în zilele fiiușpanului Ferenți de Buda, span de varmede...” (Bârlea, 1909: 40; doc. din 1785). – Din sl. zapisǔ “înscris” (DLRM, DEX, MDA).
záre, zări, zeri, s.f. 1. Lumină, rază: “Ai luat roata de la șpor ș-o fo zare și ai tors” (Grai. rom., 2000). 2. (reg.) Fulger. ■ (în expr.) Bat zerii = fulgeră (Birdaș, 1994). – Din sl. zarja “strălucire” (DLRM, DEX, MDA).
zárvă, zarve, s.f. Gălăgie, larmă, zgomot: “Le făce multe Marț Sara. Făce multă zarvă în casă” (Bilțiu, 2007: 258). – Cf. ucr. zarva (DLRM, DEX, MDA).
zarzón, zarzoane, (zorzon, zărzon), s.n. (reg.) Stup de albine realizat din scânduri; coșniță, știubei. – Fonetism (MDA).
zatón, zatonuri, (zăton), s.n. (reg.) 1. Vad, trecătoare. 2. Braț de râu închis la un capăt. – Din rus, ucr. zatonǔ “locul inundat la revărsarea unui râu” (DLRM, DEX, MDA).
zavéd, s.n. (înv.) Stea ornată pe potir; zăveazdă: “Aceste odoară le au cumpăratu Boeru Vasile: potiru, discosu, zavedu...” (Bârlea, 1909: 165; doc. din 1759). – Cf. sl. zviezda “stea” (Șăineanu, Scriban).
zavístie, zavistii, s.f. (înv.) Invidie, gelozie, ură. – Din vsl. zavistĭ (DLRM, DEX, MDA).
zăbálă, zăbale, s.f. (reg.; med.) Bubițe albicioase în colțul gurii. – Din magh. zabola “zăbală” (Scriban, DLRM, MDA).
zăbădí, zăbădesc, (zăbăvi), v.i. (reg.) A zăbovi, a întârzia, a tărăgăna, a amâna: “Acolo dacă-i sosî / Tare mult nu zăbădi” (Memoria, 2001: 62). – Var. a lui zăbovi (DEX, MDA).
zăbălós, -oasă, zăbăloși, -oase, adj. (reg.) Cu bube la gură: “Și la gură-i zăbăloasă” (Bârlea, 1924, II: 183). – Din zăbală + suf. -os.
zăcălắu, s.n. (reg.) Locul unde se odihnesc vitele la amiaz; staniște, merizuș. – Din zac (zăcea) + suf. -ălău (MDA).
zădărí, zădăresc, v.i. (reg.) A întărâta, a incita, a ațâța, a provoca: “Este un șarpe bun. Dar totuși să nu-l zădărești, să-l lași în voia lui” (Bilțiu, 1999: 131). – Din bg. zadarjam, srb. zadirati (DER, DLRM, DEX); din vsl. zadarati (MDA).
zădărít, -ă, zădăriți, -te, adj. (reg.) Întărâtat, incitat. – Din zădări.
zăgán, zăgani, s.m. Vultur bărbos (Gypaetus barbatus). ■ Semnalat (în sec. XIX) în Munții Țibleș și Masivul Rodnei; a dispărut din zonă în sec. al XX-lea. ■ (onom.) Zăgan, Zăgănescu, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. zagan “șoim” (MDA), ngr. zaganis (Scriban, Șăineanu, DEX).
zăgáș, zăgașuri, s.n. Canal, făgaș, șanț (făcut de ploaie). ■ (top.) Zăgașuri, mlaștină (în Borșa). – Contaminare între zăgaz și făgaș (MDA).
zăgnátă, zăgnate, (zăgnadă, zămnată), s.f. (reg.) 1. Focul ce se face la gura cuptorului, după ce se bagă pâinea în cuptor. 2. Vreascuri pentru foc: “În plăcintă n-ai pus brânză, / Nici zăgnată să se-aprindă. /.../ Lemne n-ai avut uscate, / Că pădurea-o fost departe” (Bârlea, 1924, II: 207). – Din ucr. zagnit, rus. zagnetí (Scriban; Candrea, după DER).
zăhádă, zăhade, (zăhată), s.f. (reg.) Îngrămădire de plute în sectoarele neamenajate ale râurilor: “În mod inerent, zăhada produce și pagube materiale plutașilor, fiindcă ei erau obligați să plătească și costul buștenilor ce nu au putut fi predați la locul de sosire a plutelor” (Acta Musei, 2002: 318). – Din ucr. zahata (MDA).
zăhăí, zăhăiesc, v.t. (reg.) A incomoda; a deranja: “Să am glas ca și cucu, / Nu m-ar zăhăi lucru” (Papahagi, 1925). ■ Exclusiv în Trans. de Nord, Maram. și Moldova. – Din ucr. zahaity (Scriban, DLRM, MDA).
zăhăíală, zăhăieli , s.f. (reg.) Deranj, dezordine: “Pe lădoi i zăhăială, / Tăt o lingură și-o oală” (Memoria, 2004-bis: 1.307). (Mold., Trans. Nord). – Din zăhăi + suf. -eală (DER, DEX, MDA).
zăhăít, -ă, zăhăiți, -te, adj. (reg.) Incomodat, deranjat. – Din zăhăi.
zălezí, zălezesc, v.r. (reg.) 1. A se obosi. 2. A se îmbolnăvi. 3. A se schilodi. – Et. nec. (MDA); cf. ucr. zalezaty, rus. zalezat' “a se târî” (Scriban, DLRM, DEX).
zălezít, -ă, zăleziți, -te, (zălăzât), adj. (reg.) 1. Obosit. 2. Amărât. 3. Bol¬năvicios. 4. Schimonosit; așchimonie: “Cat un vâj zălezit / De mamă, de tată, / De câne, de mâț...” (Antologie, 1980: 250). – Din zălezi.
zălfós, -oasă, zălfoși, -oase, adj. (reg.; med.) Gripat, răcit, bolnav. (Maram., Trans.). – Din zalfă “guturai, răceală” + suf. -os.
zălizâtúră, s.n. v. zâlizâtură.
zălúd, -ă, zăluzi, -de, (zolud), adj. (reg.) Nebun, smintit; zăpăcit. – Din bg. zaludo, zaluden “leneș” (Conev, după DER; DLRM, DEX).
zămnátă, s.f. v. zăgnată.
zămuí, zămuiesc, v.i. (reg.) A curge lichid (puroi) dintr-o rană; a puroia. – Din s. dial. zamă; cf. zemui (MDA).
zămúță, zămuțe, s.f. (reg.) Sos “lung”, cu carne de pui. – Din zeamă + suf. -uță; cf. zemuță (MDA).
zănóagă, zănoage, s.f. (reg.) De¬presiune circulară cu versante pră¬păstioase, în zona munților înalți; căl¬dare. ■ (top.) În Zănoagă, Sub Zănoagă (Rohia); Zănoaga Mare, Ză¬noaga Mică, căldări glaciare pe versantul nordic al Pietrosului Mare; Zănoaga, vf. (1.345 m) în Munții Maramureșului. ■ (onom.) Zănoagă, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Cf. ucr. zanoha, rus. zanoga (DLRM, DEX).
zăplád, zăpladuri, (zăplaz), s.n. (reg.) Peretele format din bârne de brad la bază și din scânduri (răzâmuri) în partea superioară, așezat înspre mia¬zăzi, în partea frontală a colibei păcurărești; opus cu zăpladul se găsește dosul colibei, așezat oblic. – Din ucr. zaplaz, considerat formă de pl. (Șăineanu, Scriban).
zăpláz, s.n. v. zăplad.
zăpódie, zăpoade, zăpodii, s.f. (reg.) 1. Vale scurtă cu pereți înalți; canion, strâmtoare: “Pân câmp, pân stejari, pă zăpoade, acolo să duc” (Bilțiu, 1999: 300). 2. Platou: “Deci ace să știți că așe să rădicasă zăpodiile și să așezasă dealurile, cît s-a făcut-să minune mare” (Bârlea, 1909: 65; doc. din 1742). ■ (top.) Zăpodie, cătun aparținând de Preluca Nouă; top. în Sarasău, sit arheologic. (Sec. XV). – Din sl. zapodǔ “ascunziș” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
zăpór, zăpoare, s.n. (reg.) 1. În¬grămădire de sloiuri de gheață care se formează primăvara într-un punct al unui râu, din cauza căruia se produc inundații. 2. Baraj care permite pornirea plutelor. 3. Adunare de oameni, sfat, sobor: “P-acela că l-o mânat / Cu găleata la izvor / Până ce s-a fa’ zăpor” (Ștețco, 1990). – Din bg. zapor “dig, stăvilar” (DLRM, DEX, MDA), sl. zaporǔ (MDA).
zăr, zăruri, (zer), s.n. Lichidul ce rămâne din lapte, după ce s-a ales brânza sau cașul. ■ E folosit “la prepararea ciorbelor de dulce, în frământarea pâinii sau se dă la porci” (Faiciuc, 1998). – Lat. serum “zer” (MDA); posibil din rad. i.-e. *suro- “brânză”, cf. lit. sūris, rus. syr, pol. ser, let. siers. ■ Cuv. rom > ucr. dzer (Scriban; Miklosich, Candrea, după DER), magh. zara (Edelspacher, după DER).
zărăstí, zărăstesc, v.r. (reg.) A se rătăci, a dispărea. – Din srb. zarasti “a acoperi” (Scriban, MDA).
zărăstít, -ă, zărăstiți, -te, adj. (reg.) Închis, zăvorât, ascuns: “Mana ta, / Puterea ta, / Unde-i oprită, / Unde-i zărăstită?” (Bilțiu, 1990: 300). – Din zărăsti.
zărất, -ă, zărâți, -te, adj. (reg.) (Oaie) care nu mai dă lapte (din cauza unor presupuse farmece): “Pentru a le reveni laptele, oile dzărâte se mulg peste lemnele carbonizate provenite din aprinderea focului viu” (Papahagi, 1925). (Maram.). – Din zară “zer” (MDA); din zări.
zărí, (zărî), v.r. (reg.) (ref. la oi) A se strica, a nu da lapte: “Când oile nu dau lapte, fără dzăr, dzâcem că s-o dzărât” (Papahagi, 1925). – Din zer, zăr (MDA).
zărzón, s.n. v. zarzon.
zătón, zătoane, (zaton), s.n. (reg.) Zăgaz făcut pentru a abate sau a opri apa în cursul ei; vad, trecătoare. – Din ucr., rus. zaton (DLRM, DEX); cf. magh. zátony (Bud, 1908); din sl. zatonǔ (MDA).
zău, (dzău, zo), interj. Jurământ, promisiune; de la “jur pe Dum’nedzău”: “Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară, / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt” (Ștețco, 1990: 197). ■ În Maram. Istoric, se folosește forma dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): “Nu știu, zo, cum ți-a umblat” (Bilțiu, 1990: 94). – Lat. deus “zeu, Dumnezeu” (Scriban, DLRM, DEX); cf. zeu (MDA).
zăuitá, zăuit, v.t. (reg., înv.) A privi ceva cu atenție; a se uita. ■ Termenul s-a specializat doar cu referire la o femeie gravidă, în sensul că aceasta “nu trebe să se zăuite la oarece lucru sau animal,” pentru ca viitorul copil să nu aibă ceva semne (Farcas, 2009: 105). – Din ză- + uita “a privi” (DEX, DLRM).
zăvârdácă, s.f. (reg.) Produs din lapte de oaie; “un fel de caș fără cheag, foarte dulce, bun și nutritiv, care și-l iau păcurarii de merinde când nu vin cu oile la târlă, de dimineața până seara” (Precup, 1926: 17). – Cf. zăurdeală (MDA).
zăvói, zăvoaie, s.n. (gastr.) Caș proaspăt, “dumicat în lapte dulce nefiert” (Georgeoni, 1936: 81). – Et. nec. (MDA).
zăzúșă, zăzușe, s.f. (reg.) Ple¬ditoare; băț care are în capăt un mic cuțit despicat la vârf. ■ S-a utilizat (în zona Chioar), până în deceniul patru al sec. XX, pentru plivitul grâului. – Probabil var. a lui răzușă “răzătoare”.
zâlizâtúră, zâlizâturi, (zălezâtură, zălizâtură), s.f. (reg.) Boală provocată de subnutriție: “De zâlizâturi să să curățască, / Să rămâie curat, luminat” (Ștețco, 1990: 82). ■ “Descântecul se folosește la copii, atunci când nu se dezvoltă normal, sunt exagerat de slabi” (Idem). – Din zălezi “a obosi, a slăbi” + suf. -tură (DEX, MDA).
zấmbre, s.f., pl. (reg.) 1. Boală a gingiilor la cai tineri. 2. (în expr.) A face zâmbre = a se uita cu jind la cineva; a râvni: “Lasă zâmbre de belit, / Că tu ai drum de pornit” (Bilțiu, 2001: 303). – Cf. pol. zabrze (DLRM, DEX); din sl. zonbǔ (Șăineanu, Scriban); cf. zâmba, jimba (MDA).
zấmbru, zâmbri, s.m. (bot.) Arbore conifer cu lemn rezistent (Pinus cembra); pin de munte, zimbrișor. ■ Specie subalpină care se întâlnește pe versantul nordic al Pietrosului Mare, împreună cu jneapănul. – Et. nec. (DEX); cf. zimbru (MDA).
zânitúră, zânituri, (dzânitură, zinitură, vinitură), s.n. (dial.) Străin de neam, ce conviețuiește vremelnic alături de populația autohtonă; venetic. – Var. a lui vinitură, cf. dial. zini, zâni.
zbănáie, zbănăi, s.f. (reg.) Zbatere, agitație, freamăt: “Nu s-o putut hodini / De tropotul cailor, / De rânchedzu mândzâlor, / De zbănaia sticelor” (Papahagi, 1925: 233). – Cf. zbate (MDA).
zbârci¹, zbârciuri, s.n. Zbârcitură. – Der. regr. din zbârci² (DLRM, DEX, MDA).
zbârcí², zbârcesc, v.r. A face cute, a se încreți. – Din bg. sbărča (DLRM, MDA).
zbârcióg, zbârciogi, s.m. (reg.) Spe¬cie de ciuperci comestibile, cu pălăria zbârcită, brună-negricioasă (Morchella esculenta). ■ Semnalată în Depre¬si¬unea Maramureșului. – Cf. srb. smrcak (după zbârci²) (DLRM, DEX); din zbârci² + suf. -og (MDA).
zbârcít, -ă, zbârciți, -te, adj. Cu riduri; încrețit. – Din zbârci² (MDA).
zbârcitúră, zbârcituri, (zvârc, vârc), s.f. Rid, cută, încrețitură a pielii. – Din zbârci² + suf. -tură (DLRM, DEX, MDA).
zbicí, zbicesc, v.t.r. A se zvânta, a se usca. – Et. nec. (MDA).
zbicít, -ă, zbiciți, -te, adj. Zvântat, uscat. – Din zbici (MDA).
zbocotí, v.i. (reg.) A pulsa, a trepida: “Îmi zbocote o’tiu” (Faiciuc, 1998). – Din z- + bocoti (MDA).
zbóicoș, -ă, zboicoși, -e, adj. (reg.) (ref. la penele găinii) Răvășit, dezor¬donat: “Doamne feri și apără / De tocana țapână, / De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe” (D. Pop, 1978: 119). – Cf. zboicoși, boicoși.
zboicoșí, v.r. v. boicoși (“a se rări, a se zbârci”).
zbrăhoiá, zbrăhoiesc, v.r. (reg.) A se zbenghui, a se agita. – Probabil var. a lui zbrehui “zvăpăiat”.
zbrăhoíet, -iată, zbrăhoieți, -te, (sprăhuiet, zbrăhuiet, zbrăhuietic), adj. (reg.) 1. Neîngrijit, dezordonat. 2. Ză¬păcit, zvăpăiat. – Din zbrăhoia.
zbrăhuíet, adj. v. zbrăhoiet.
zbroátec, s.n. (reg.; med. veter.) Boală care se manifestă prin dimi¬nuarea laptelui la oi. ■ Remediu (magic): “Baciul ia de la stână făină, sare, urdă și caș, pe care le «ascunde», după apusul soarelui, într-o furcă de pârâu situată la răsărit față de poziția stânii; le reia dimineața (mai puțin cașul și urda), înainte de răsăritul soarelui. Făina și sarea, amestecate, sunt date oilor. Gestul se repetă de trei ori” (Latiș, 1993: 52). (Maram., Trans. Nord). – Din broatec (DER); cf. zburatic (MDA).
zburăticí, zburătăcesc, v.r. (ref. la păsări) A se zbate. – Din zbura “a-și lua zborul” (DEX).
zburgoiát, -ă, zburgoiați, -te, adj. (reg.) Vâlvoi; bursucat. – Probabil din zburgoia, cf. zbrăhoia.
zdéhură, zdehuri, s.f. (reg., înv.) Duh, stafie: “Asta cătană, numai cătană nu-i, fără ceva zdehură, ceva necurat” (Bilțiu, 2007: 108). – Et. nec.
zderá, zder, v.i. (dial.) A țipa, a zbiera, a plânge: “Șî-n vârfuțu ciungului / Zd'iară puii șoimului” (Papahagi, 1925: 205). – Cf. zbiera (DLRM, DEX, MDA).
zdíci, zdiciuri, (zbici, sbici), (dial. zd'ici), s.n. Bici: “...și o legat harca de osia de dinapoia carului, apoi o luat zd'iciu și-o dat pe vaci” (Bilțiu, 1999: 139). – Din z/s + bici (DEX, MDA).
zdrahón, zdrahoni, s.m. Om voinic: “Atunci zic către cel mai zdrahon, Silipuc...” (Bilțiu, 1999: 242). – Din dragon, cu pronun. ucr. (Tiktin, după DER; Scriban); din z- + dragon (MDA).
zdrăngăní, v.t. v. drăngăni.
zdrăvălí, zdrăvălesc, v.t. (reg.) A melița cânepa, a zdrobi. – Din zdrăvălău “meliță” (MDA).
zdrăvălít, -ă, zdrăvăliți, -te, adj. (reg.) Melițat, zdrobit. – Din zdrăvăli.
zdrâmboiét, -ă, zdrâmboieți, -te, (zdrâmboi, zdrâmboiat), adj. (reg.) Bosumflat, posomorât. – Cf. drâmboiat (MDA); part. lui a (se) zdrâmboie “a se bosumfla” (Frățilă).
zdronț, zdronțuri, s.n. (reg.) Zgârci, cartilaj. (Maram.). – Din dronț (Loșonți, 2001); cf. grunz (MDA).
zeámă, s.f. v. zamă.
zemintítă, zemintite, s.f. (reg.) Lapte acru cu smântână și brânză; caș (de vacă) cu smântână. – Cf. zăminti “a mesteca, a sminti”.
zer, s.n. v. zăr.
zérme, zermi, (zierme), s.m. (reg.) Șarpe; gândac: “Cine-i mușcat de zerme, se teme și de șopârlă” (Lenghel, 1979: 215);. ■ (top.) Tăul cu Ziermi, toponim în zona Glod (Munții Țibleș-Văratic). – Cf. vierme.
zgáibă, zgaibe, s.f. (reg.) 1. Rană, zgârietură care a prins coajă. 2. Boală a vitelor, constând în apariția unor bubițe pe diferite părți ale corpului. – Lat. scabia (= scabies) “râie, mâncărime; dorință, poftă” (Cipariu, Pușcariu, după DER).
zgaldazínă, zgaldazine, (zgăldăzi¬nă), s.f. (reg.; med.) Umflătură, bubă: “Tăte uimele, / Tăte botele, / Tăte moțoținele, / Tăte zgăldăzinele / Le-o chemat” (Ștețco, 1990: 63). – Cf. zgaibă.
zgárdă, zgărzi, s.f. Accesoriu ves¬timentar utilizat de femei; salbă de mărgele: “Nici-i trup de-ncingătoare, / Nici-i t’ept de zgardă mare” (Țiplea, 1906: 480). ■ Zgarda este o țesătură de mărgele mici, cu diferite ornamente, pe care o purta la gât fetele de la 2-3 ani, până și babele. – Cf. alb. shkardhë (DLRM, DEX, MDA); cuv. autohton (Russu, Rosetti), cf. alb. shkardhë. ■ Cuv. rom. > ucr. garda “podoabă” (Miklosich, după DER).
zgăldăzínă, s.f. v. zgaldazină.
zgărdán, zgărdane, s.n. 1. Bentiță din mărgele policrome, țesute sau împletite, purtate de femei la gât și bărbați la pălărie; accesoriu specific portului din Maram. Istoric și Oaș. 2. Colier, salbă (de mărgele sau bani), șireag de pietre prețioase. (Maram.). – Din zgardă + -an.
zgâí, zgâiesc, v.r. 1. A se holba, a se uita cu insistență. 2. A se strâmba. – Din zgău “uter, matrice” (DLRM, DEX, MDA).
zgâít, -ă, zgâiți, -te, adj. (ref. la ochi) Holbat, căscat. – Din zgâi.
zgấrci¹, zgârciuri, s.n. (reg.) Cartilagiu: “Din zgârciu nasului, / Din fața obrazului” (Papahagi, 1925: 297). – Der. regr. din zgârci³ (DLRM, DEX, MDA).
zgấrci², adv. (reg.) Chircit, ghemuit: “Tăt stă zgârci ca un arici” (Papahagi, 1925: 219). – Din zgârci³.
zgârcí³, zgârcesc, v.t.r. 1. (t.) A strânge: “De inimă m-o zgârcit” (Ștețco, 1990: 76). 2. (r.) A se chirci, a se contracta, a se ghemui. – Din sl. sǔgrǔčiti “a se contracta” (DLRM, DEX, MDA).
zgârlúgă, s.n. v. zvârlugă.
zgărdúnă, zgărdune, s.f. (reg.) Colier, zgardă. ■ (onom.) Zgărduna, nume de oaie cu lâna sură și cu zgarda albă. – Var. a lui zgărdan(ă).
zglăvoácă, (zglăvoc), s.m.f. (reg.) Specie de pește care trăiește în apele reci de munte (Cottus gobio). ■ Semnalat pe tot cursul râului Vișeu, dar și în Iza și Săpânța. – Din bg. glavoč “obleț” (DLRM, MDA), srb. glavoč (MDA).
zgleámăn, zglemene, s.n. (reg.) Ridicătură de pământ, moviliță, despre care se crede că semnalează un mormânt. ■ (top.) Zgleamăt, loc situat în hotarul Bârsanei, unde se află un mormânt (Roșca, 2004: 227); Zglea¬măn, locație în Pădurea Mare, către Cărbunari, în com. Dumbrăvița. Top. frecvent în zona Lăpuș (Stoiceni, Suciul de Jos etc.), dar semnalat și în Maram. Istoric (Bogdan-Vodă, Dragomirești, Săliștea). – În general se admite ca etinom sl. zlamene, provenit dintr-un mai vechi znamen “semn”. În corpul toponimului identificăm radicalul glem, pe care îl întâlnim în cuvinte vechi rom. ca glămei, glămeie, gâlmă având sensul de “grămădire de pământ pietros în formă de căpiță”, “deal înconjurat de văi”; “movilă”. Radicalul glem (gâlm, glăm) a fost identificat în sanscrită cu sensul de «umflătură». El este, așadar, vechi, indo-european și valorile se¬mantice ale rom. zglemene, zgleamăn reprezintă o continuitate, prin limba traco-dacă, a cuvântului străvechi” (Vi¬șovan, 2002); var. a lui zleamăn, zleamen = znamăn “piatră, semn de mormânt”, prin epenteza lui g (Loșonți, 2001).
zgrăbúnță, zgrăbunțe, s.f. (pop.) Bună mică. – Et. nec. (DEX).
zgrében, s.m. v. greben (“pieptene”).
zgúlaș, -ă, zgulași, -e, adj. (reg.) Trist, amărât, abătut: “Da’ acolo cine șede? / Un zgulaș de porumbaș” (Antologie, 1980: 56). – Din zguli “a se strânge, a se chirci”.
zguțăí, zguțăiesc, (zguți, zguțui), v.t.i. (reg.) 1. A scutura puternic ceva sau pe cineva. 2. A tremura (de frig): “Din culesu' cânepii, / Până-n ruptu cămeșii / Tot să-i fie-a zguțăi” (Bârlea, 1924, II: 40). – Var. a lui zgâțâi, zgâlțâi (MDA).
zguțuí, v.i. v. zguțăi.
zibzár, zibzaruri, s.n. (reg.) Fermoar; zigzar, zimzar, zânzar, țipzar, țigzar. – Et. nec. ziduí, ziduiesc, v.t. (rar) A zidi: “Colo-n jos, pă prundurele / Ziduiesc tri frățurele” (Bilțiu, 1996: 105). (Trans. de Nord). – Din zid + suf. -ui (DLRM, DEX).
ziduít, -ă, ziduiți, -te, adj. Zidit. - Din zidui.
ziérme, s.m. v. zerme.
zímț, zimți, s.m. Motiv decorativ în forma unor triunghiuri repetate, utilizat de meșterii olari din Maram. – Cf. srb. zubac, bg. zăbec (DLRM, DEX).
zinitúră, s.n. v. zânitură (“străin, venetic”).
zióri, s.m., pl. (reg.) 1. Raze de soare: “Mă uitai pe râu în sus, / Vedeai 99 de ziori, / A sfântului Soare surori. / Și între ele m-o luat / Și de ură m-o spălat / Și de dragoste m-o încărcat” (Bârlea, 1924, II: 356). 2. “Se mai zice și la picăturile de apă ce cad de pe roata morii” (Bârlea, 1924). – Din zori “faptul zilei” (MDA).
zipt, s.n. (reg.) Făină: “O tăt luat o lună, două, tri, un an și ziptu (= făina) nu i s-o gătat” (Calendar, 1980: 107). – Cf. vipt “bucată, recoltă”.
zípțer, s.m. v. țipțer.
zlot, zloți, s.m. Monedă austriacă ce a circulat odinioară în Trans.; “monedă veche de două coroane” (Bârlea, 1924): “În anul 1818 au fost mălaiu o merță cu 12 zloți” (Socolan, 2005: 196). – Din pol. zloty (DLRM, DEX, MDA).
zmâc, s.n. v. smâc . zmiceá, zmicele, s.f. (reg.) Ramură, mlădiță: “Bat găleata oilor cu nouă zmicele de măr dulce” (Papahagi, 1925: 321). – Cf. smicea.
zmintí, zmintesc, (sminti), v.t.r. 1. (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: “Mi-am zmintit o mână” (ALRRM, 1969: 118). 2. A înnebuni. 3. A tulbura, a deranja: “Da ie nici vorbă să să zmintească din rugăciune” (Bilțiu, 2007: 104). 4. A jena. – Cf. sminti.
zmintít, -ă, zmintiți, -te, adj. 1. Luxat. 2. Înnebunit. 3. Deranjat. – Din zminti.
zmnídă, s.f. v. znidă.
zmúgă, (smugă), s.f. (reg.) Pojghiță formată deasupra unor lichide: “Da' noi nu avem groșt’ior, numa zmuga și zăru’...” (Bilțiu, 2001: 161). – Et. nec. (MDA).
znídă, znide, (zmnidă), s.f. (reg.) 1. Tufiș; desiș de pădure tânără; sălhă, stuhăt. 2. Zăvoi; păduricea ce crește pe lângă apă. ■ Top. în Moisei (Znida) și Oncești (Muroii de pe fața Znizî). ■ (onom.) Znidă, poreclă în Moisei. – Cf. smidă.
zo, interj. v. zău.
zoálă, zoale, s.f. 1. Muncă, trudă, osteneală: “...după o luptă grea, după zoală îndelungată...” (Dariu Vlad, preotul din Nănești, 1906, după Câmpeanu, 2016). 2. Agoniseală: “N-am gândit în veci că oi ajunge să-mi vând zoala (gospodăria), da' sărăcia te împinge la multe” (Anuța Petrean, 79 ani; Breb, 2013). 2. Necaz, grijă. – Et. nec. (MDA).
zoiós, -oasă, zoioși, -oase, adj. Mânjit, murdar, slinos; t’inos, hâros. – Din soios (după zoaie) (DLRM, MDA).
zolí, zolesc, v.t. (reg.) 1. A spăla rufe, după ce au fost săpunite (cu leșie): “O femeie harnică, cum sunt femeile pe la noi prin sat, a zolit cămăși marți sara și nu era bine” (Bilțiu, 1999: 109). 2. A munci din greu. – Din ucr. zolyty (Scriban, DLRM).
zolít, -ă, zoliți, -te, adj. (reg.) Muncit, obosit. – Din zoli.
zolitór, zolitoare, s.f. (reg.) Lemn plat, prevăzut cu striații, pe care se frecau hainele, înainte de a le limpezi. – Din zoli + suf. -tor (MDA).
zolniță, zolnițe, s.f. (reg.) Vas de lemn, de circa 100 l, în care se spălau lenjeriile de pat cu leșie. – Din zoli.
zolomấzdră, zolomâzdre, s.f. (reg.) Animal batrician, mai mic decât șopârla, cu picioare scurte, cu pielea neagră pătată cu galben; salamandră (Sala¬mandra salamandra). – Cf. solomâzdra (MDA).
zolúd, adj. v. zălud (“nebun”).
zongoráș, zongorași, s.m. (reg.) Cântăreț la zongoră. (Maram.). – Din zongoră + suf. -aș (MDA).
zóngoră, zongore, s.f. (reg.) Cobză, chitară. – Din magh. zongora “pian” (MDA).
zorí, zoresc, v.r. A se ivi zorile; faptul dimineții: “Când o zorit zorile, / Îi cântau clopotele” (Memoria, 2001: 105). – Din zori “lumina de dimineață” (DLRM, MDA).
zorobí, zorobesc, (zorobdi, zoro¬bghi), v.t.r. (reg.) 1. A se frământa, a se preocupa. 2. A câștiga, a dobândi, a agonisi. 3. A lucra pentru existența zilnică: “Ș-ai gândit noapte și zi / Cum îi putea zorobi / Să-ți poți crește coconii” (Brediceanu, 1957: 166). – Din ucr. zarobyty (Candrea, după DER; MDA).
zorobóc, zorobocuri, s.n. (reg.) Câștig prin muncă. (Maram.). – Din ucr. zarobok “câștig” (DER, MDA).
zorzón, s.n. v. zarzon.
zuá, v.i. A petrece ziua: “Așa mi-o ura mama: / Cu capu pă căpătâi, / Unde-oi zua să nu mâi” (Papahagi, 1925: 205). – Din ziuă, dial. zuă.
zuáș, zuași, s.m. (reg.) Lucrător cu ziua; zilier: “Cu zuașii era aspru și rău” (Bilțiu-Dăncuș, 2007: 163). – Din zi, cf. expr. cu ziua + suf. -aș (Scriban, MDA); din zuă + suf. -aș (Frățilă).
zuhăí, v.i. (reg.) A vâjâi. – Probabil din zdruhăi “a zdruncina, a zgâlțâi”.
zuhăít, zuhăituri, s.n. (reg.) Vâjâială, vuiet: “Femeia s-a trezit de vântul cel mare, a văzut coliba răsturnată peste ea, a auzit un zuhăit, vâjâit din norul cel negru ce trecea...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117). – Din zuhăi.
zurguluí, zurguluiesc, v.i. (reg.) A face zgomot: “Până am adăpat marhăle, văd odată că zine pă uliță un car, și aud cum zine zurguluind pă uliță” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 151). – Din zurgăli / țurgăli “a suna din clopoțel”.
zuruí, zuruiesc, (dzurui), v.t. (reg.) A zornăi: “Dzurăiască-ți cioantele / Cum dzurăiesc carăle” (Țiplea, 1906: 471). – Din zur + suf. -ui (DLRM, DEX, MDA).
zvârc, zvârcuri, s.n. (reg.) Rid (pe față); zbârcitură. – Cf. zbârc.
zvấrcă, zvârci, s.f. (reg.) Dâră, dungă pe burta animalelor: “Când îi a făta, vaca se cunoaște de face o bolfiță ori o bolfă mai mare, pe lângă buric, roată, iar pe partea dreaptă, unde-s apele, face un părăuaș, o zvarcă, care se cunoaște pe pântece” (Bâle, 2005: 15). – Var. a lui vârcă “linie, dungă, vârstă”.
zvârdón, zvârdoane, s.n. (reg.; înv.) Piesă alcătuită dintr-o rudă de lemn, fixată pe podea și tavanul camerei, de care era atașat un cerc de lemn în care se punea copilul, pentru a deprinde mersul. – Din z- + vârdină (MDA).
zvârlúgă, zvârlugi, (zgârlugă), s.f. Specie de pește (Cobitis taenia Linnaeus) ce trăiește în apele lin curgătoare, cât și în apele stătătoare. ■ Specie răspândită în râul Tisa și în bălțile zăvoaielor, precum și pe cursul inferior al Izei. – Din z- + vârlugă (MDA).
zver, zveri, s.m. Nume generic dat sfinților din mitologia creștină: “Că de n-ar fi sindila / Icoanele le-ar ploua / Și zverii că s-ar spăla” (Bilțiu, 1996: 223). – Et. nec.
zvóară, zvoare, (dvoră, zvoră), s.f. (reg.) 1. Grădină, livadă și, în general, o bucată de pământ. 2. Teren în jurul casei: “Pentru o rudă de zvoară / N-oi mere la voi noră” (Bârlea, 1924, II: 19). ■ Atestat în Maram., în sec. al XVIII-lea. – Probabil din sfoară “bucată de teren”.
zvorác, zvoracuri, s.n. (reg.) Izvo¬raș. (Maram.). – Var. a lui sforac sub influența lui izvor (Loșonți, 2001); din izvor + suf. -ac (MDA).
zvoríște, (voriște), s.f. (arh.) 1. Piață publică. 2. Loc de casă. ■ (top.) Voriște, arătură în Nănești și Oncești. – Din sl. sǔborište (DER).
zvulturát, -ă, zvulturați, -te, adj. Dezordonat, răvășit: “Să sculară gazda / Dint-on pat mare-mperinat, / Cu cap mare, zvulturat...” (Bilțiu, David, 2007: 107). – Din zvultura, var. a lui vultura, cf. zbrăhoia “a avea părul vâlvoi”.