Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș (ed. a III-a)/Cuvânt înainte

 

Interesul cărturarilor pentru cercetarea culturii populare din provinciile românești s-a manifestat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă Maramureșul a fost descoperit sub acest aspect abia la începutul secolului al XX-lea. Ulterior, regiunea s-a bucurat de o atenție sporită din partea cercetătorilor (folcloriști, lingviști, etnologi, antropologi, istorici etc.), datorită faptului că a fost socotită o arie laterală^[1] (în raport cu cultura tradițională românească), aptă să conserve relicve materiale, dar și fapte de limbă cu caracter arhaic. În consecință, pe parcursul următoarelor decenii s-a declanșat o adevărată cursă pentru recuperarea acestui patrimoniu, fiind înregistrată, transcrisă și publicată o cantitate impresionantă de producții folclorice și texte dialectale . Analiza și studiul acestor materiale revendica elaborarea unor instrumente de cercetare adecvate, printre care se număra și un dicționar explicativ dedicat lexicului regional din Maramureș. De notat faptul că, raportat la cultura populară din această zonă, în literatura de specialitate existau (până la începutul sec. al XXI-lea) doar glosare de termeni regionali (în analize contextuale, monosemantice), ca anexe la diverse culegeri și antologii.^[2]

Acestea sunt considerentele care au stat la baza întocmirii unui dicționar dintr-o perspectivă exhaustivă, polisemantică și etimologică, cu reflexe antroponimice, respectiv toponimice, întărit cu citate demonstrative; un dicționar care să evidențieze, cu exemple și dovezi certe, principalele straturile lingvistice din osmoza cărora s-a format dulcele grai maramureșean; un dicționar care să aibă, în plus, o contribuție importantă la Dicționarul Tezaur al Limbii Române,^[3] în condițiile în care cercetarea vizează o prețioasă arie laterală.

Un alt argument pentru realizarea acestui lexicon se referă la necesitatea recuperării și conservării valorosului fond lingvistic din Maramureș, care este supus, în momentul de față, unui accelerat și ireversibil proces de dezintegrare, sub imperiul globalizării culturale .

Trebuie să precizăm faptul că acest proces s-a declanșat în urmă cu aproximativ un secol – după Unirea din 1918 a regiunilor istorice cu România, marele deziderat al maramureșenilor –, când conservatorismul funciar al localnicilor a cedat brusc, aceștia manifestând o atitudine din ce în ce mai permisivă față de influențele străine , fapt care a avut repercusiuni atât asupra stilului de viață, cât și asupra mentalului oamenilor, a limbii lor, a obiceiurile ș.a.m.d.

La numai șase ani de la Unire, într-un studiu monografic^[4] realizat în Maramureș, se consemna: “...fluidizarea graiului viu, ca și a folclorului e adesea în funcție și de hotărâtoarele momente istorice din viața social-politică a unui popor și devine chiar atât de pronunțată, încât în scurt timp ea poate provoca schimbări radicale în fizionomia etnolingvistică a acelui popor” (Papahagi, 1925: 79.). Mai concret, autorul (Tache Papahagi) reclama hibridizarea portului popular și dispariția lentă a porților sculptate, semnalând totodată tendința de omogenizare a limbii române și degradarea graiurilor din Transilvania, “sub influența limbii literare propagate prin diferite căi” (învățământ, armată, administrație etc.).

Generațiile de maramureșeni din prima jumătate a secolului al XX-lea s-au manifestat, totuși, cu prudență în fața avalanșei de cuvinte noi din limba română standard (alcătuită, prin norme academice, după modelul muntean). Așa se face că anchetele efectuate de E. Petrovici și S. Pop în anul 1930 (după care s-au alcătuit primele hărți ale Atlasului Lingvistic Român) dovedesc că, în perioada respectivă, numărul elementelor neologice era destul de redus în grai. De asemenea, “la multe întrebări care vizau răspunsuri cu termeni neologici s-a dat sinonimul regional sau un cuvânt din fondul tradițional” (Gh. Pop, 1971: 59).

O etapă decisivă a omogenizării limbii române s-a consumat în perioada 1950-1990, grație generalizării învățământului obligatoriu de zece clase, diversificării presei, apariției radioului și a televiziunii etc. Lingvistul Al. Graur remarca la începutul deceniului șapte: “În țara noastră, de 50 de ani încoace, diferențele dialectale s-au redus simțitor. Foarte adesea oamenii culți nu mai pot fi recunoscuți după vorbă din ce regiune provin și tendința este ca toți să fie culți. Se generalizează limba literară” (Graur, 1972: 101).

Procesul s-a accelerat după 1990, datorită interferenței nemijlocite cu civilizația occidentală, prin migrări masive ale maramureșenilor apți de lucru în țările vest-europene, dar și prin deschiderea largă a porților în favoarea turiștilor din toate colțurile lumii. Este cert faptul că, în cele din urmă, triumful globalizării va duce la atrofierea elementelor de cultură populară. Astfel, dicționarele de regionalisme de azi vor deveni depozite de arhaisme și termeni cu o circulație extrem de restrânsă. De aceea, ele vor căpăta, în egală măsură, valoare de document și izvor istoric.

Zona cercetată. Raportat la regiunile istorice, actualul județ Maramureș include regiunea Maramureș și câteva zone din Transilvania (Lăpuș, Chioar și jumătate din Codru). În forma și în al¬cătuirea actuală, județul datează din anul 1968 (ca urmare a aplicării Legii nr. 2 / 16 februarie 1968, privind organizarea administrativă a teritoriului RSR). Se învecinează la nord cu Ucraina, la est cu județul Suceava (Pasul Prislop), la sud cu județul Bistrița-Năsăud (Masivul Rodna, Munții Țibleș) și județul Sălaj, iar la vest cu județul Satu Mare (Cul¬mea Codrului).

Deși e de notorietate faptul că, între Maramureșul Istoric și Transilvania de Nord există (pe lângă numeroase elemente comune) o serie de factori diferențiatori (parcurs istoric, conviețuiri cu alte populații, influențe lingvistice străine, aspecte dialectale majore, chiar și tradiții și obiceiuri diferite), am considerat oportun ca zona cercetată pentru realizarea prezentului dicționar să fie întreg județul Maramureș, inclusiv satele românești situate în dreapta Tisei,^[5] din regiunea ucraineană Transkarpatia.

Două subdialecte. Din punct de vedere dialectologic, județul Maramureș cuprinde graiuri ce se încadrează în două subdialecte. În zona de nord (Maramureșul Istoric), se utilizează exclusiv subdialectul maramureșean. Acesta a fost pus în valoare de studiile lui Emil Petrovici (1954), Sever Pop (1950), Romulus Todoran (1956) și Ștefan Giosu (1963). Cercetătorii au evidențiat faptul că graiurile din această regiune înregistrează mai multe fenomene comune cu subdialectul moldovenesc și cu cel crișean.^[6] Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre un caracter de tranziție al acestor graiuri.

Subdialectul maramureșean se caracterizează prin: pronunțarea dură a africatelor č, ğ; fazele de palatalizare s, z ale labiodentalelor f, v; caracterul sistematic al apocopei la formele verbale; pluralele feminine și neutre în -ucă; declinarea arhaică (cu articol proclitic) a numelor proprii feminine; vocativul cu deplasarea accentului spre finală și cu apocopa ultimei silabe; vocativul “respectuos” cu hăi interpus; sistemul demonstrativelor; frecvența și distribuția sufixelor diminutivale (în special a lui -uc și -ucă); particularități în topica adverbelor de mod; un nucleu dialectal compact delimitat printr-un număr considerabil de isoglose, fie față de graiurile crișene, fie față de cele moldovenești .

Din punct de vedere geografic, etnografic și istoric, zonele Chioar, Codru și Lăpuș aparțin de Transilvania, constituind limita nordică a ținutului, dar și a subdialectului crișean. Acest subdialect este vorbit în partea de nord-vest a țării și cuprinde, alături de Crișana, vestul Transilvaniei, inclusiv județele Sălaj, Satu Mare, respectiv jumătatea sudică a județului Maramureș .

Ediție revizuită. Această lucrare este o ediție revăzută și adăugită a Dicționarului de regionalisme și arhaisme din Maramureș (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015). Revizia a vizat atât structura, cât și anumite detalii: în cuprinsul articolelor glosate s-a izolat semantismul standard față de orice alte elemente (manifestări și particularități locale, circulația termenului, derivări antroponimice și toponimice etc.); s-a revizuit valoarea gramaticală a tuturor termenilor glosați și s-a procedat la prescurtări ale unor apelative. La termenii glosați anterior s-au adăugat variante lingvistice, citate ilustrative și s-au identificat sensuri noi (însumat, circa 1.000 de intervenții). În plus, s-au introdus peste 2.000 de termeni noi și circa 600 de variante lexicale. Astfel, ediția de față cuprinde peste 7.800 de intrări, din care 6.700 sunt cuvinte propriu-zise, iar 1.100 sunt variante lexicale^[7].

Surse. Pentru realizarea acestui dicționar au fost cercetate documente cu caracter folcloric și dialectal, studii lingvistice și etimologice referitoare la graiurile maramureșene și nord-transilvănene, precum și glosare de termeni regionali . De asemenea, în intervalul 1987-2019 s-a procedat la observarea directă a fenomenului lingvistic local și consemnarea unor termeni regionali și expresii întâlnite în vorbirea curentă a localnicilor din regiunea cercetată.

Structura articolelor. Articolele glosate cuprind, după caz: cuvântul titlu, indicații gramaticale, variante lexicale, menționarea valorii de cuvânt învechit / arhaic, sensuri, citate ilustrative, sinonime locale, forme derivate în antroponimia și toponimia locală, localitatea sau zona în care a fost semnalat, anul consemnării, prima atestare documentară și soluții etimologice.

- Cuvântul titlu apare literalizat, cu indicarea accentului, prin reconstituirea formei de nominativ singular la substantive sau de infinitiv la verbe.

- Indicațiile gramaticale se referă la forma care apare în titlu; dacă indicațiile gramaticale nu pot fi date cu certitudine, ele sunt omise.

- Variantele lexicale sunt notate între paranteze rotunde, după indicațiile gramaticale, și se referă doar la formele atestate în graiurile din zona cercetată.

- Notarea valorii de cuvânt învechit s-a făcut după dicționarele de specialitate, dar prin raportarea la dinamica lexicală a graiurilor cercetate, nu a limbii române standard.

- Sensurile multiple au fost separate prin cifre arabe. După punct și virgulă, urmează sinonimele regionale.

- Citatele ilustrative (redate prin literalizarea textului) au rolul de a completa definiția.

- În cazul unor definiții, s-a realizat o descriere minimală a obiectului, a obiceiului sau a unor practici, mai ales dacă acestea sunt pe cale de dispariție, dar și pentru a facilita abordarea etimologică.

- Tratamentul privind termenii atestați în satele românești din dreapta Tisei (regiunea Transkarpatia) a avut la bază Dicționarul regionalismelor din partea dreaptă a Tisei (Alexandru I. Marina, Ion M. Botoș, Nuțu L. Pop, 2010), respectiv Graiuri românești din Basarabia, Transnistria, Nordul Bucovinei și Nordul Maramureșului. Texte dialectale și glosar (Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel, 2000).

- Pentru formele derivate din antroponimia locală (nume de familie) s-a utilizat exclusiv lucrarea Dicționar de frecvență a numelor de familie din Maramureș (Ștefan Vișovan, Mircea Farcaș, Sorin Mihai Frânc, Sorin S. Vișovan, Maria Vișovan, Simona Farcaș, 2007).

- Datarea unor termeni (menționarea secolului, între paranteze rotunde, la finalul secțiunii semnatice) a avut ca sursă lucrarea Dicționar al limbii române vechi (sf. sec. X - începutul sec. XVI) (Mihăilă, 1974).

- Acolo unde etimologia era discutabilă, s-au indicat mai multe soluții. În unele cazuri, s-a notat și semnificația etimonului în limba din care provine (chiar dacă acest lucru nu a fost menționat de etimolog). De asemenea, în situația în care cuvântul românesc a fost împrumutat într-o altă limbă, s-a făcut această mențiune, cu citarea surselor de rigoare. În cazul termenilor cu caracter inedit, am propus soluții etimologice, dacă acest lucru a fost posibil.

- Variantele notate ca articole cuprind trimiterea la termenul definit, dar și semantismul pe scurt, în cazul unor apelative. În raport cu normele academice privind întocmirea dicționarelor explicative, prezenta lucrare cuprinde, suplimentar: citate ilustrative, derivate în antroponimia și toponimia locală, mențiunea privind circulația termenului în zonele din cadrul județului, respectiv o abordare mai largă a aspectelor etimologice.

Consemnarea formelor derivate în toponimia locală este argumentată prin faptul că unele toponime atestă cuvinte ieșite din uz: “Existența într-un grai sau altul a unui toponimic la baza căruia stă un apelativ, dovedește că apelativul respectiv circulă sau a circulat altădată, în graiul acelei zone, având același aspect fonetic, înțeles etc. cu toponimicul însuși” .

Straturi lingvistice. Ponderea termenilor-titlu definiți o reprezintă cuvintele cu circulație regională, unele dintre ele specifice doar Maramureșului (regionalisme lexicale). Apelativele comune fondului lexical al limbii române au fost reținute doar în măsura în care acestea prezentau anumite particularități locale de ordin semantic (regionalisme semantice). Cu mult mai puține sunt variantele fonetice în raport cu limba standard (regionalisme fonetice), respectiv termenii la care s-a înregistrat prezența sau lipsa unor afixe în raport cu limba standard (regionalisme gramaticale). Regionalismele lexicale stau sub influența factorilor istorici, sociali, geografici și a contactelor sporadice sau a conviețuirii cu populații de alte etnii. Astfel, în structura unui grai se pot lesne desluși mai multe straturi lingvistice, care pot fi identificate și chiar datate. În zona cercetată, cele mai consistente straturi lingvistice, cu excepția elementelor de substrat și a celor moștenite din limba latină, sunt: stratul slav, maghiar, ucrainean și german.

Stratul i.-e. Cel mai vechi strat aparține rămășițelor limbilor indo-europene. Metoda comparativ-istorică a scos în evidență existența unor cuvinte comune în limbile vorbite de popoarele care au sălășluit pe continentul european în perioada antică, dar și a unor rădăcini lexicale. Astfel, *ardh- este socotit un radical i.-e, cu sensul de “prăjină, țăruș”, dar și “vârf, deal, înălțime (de regulă împădurită)”. Îl regăsim în componența mai multor cuvinte care circulă în graiurile din nord: substantivul arhaic ardău “pădurar”, precum și numele topice Ardel “regiune istorică românească; Trasilvania” și Ardusat “comună în zona Codru”.

Un alt radical identificabil printre termenii din prezentul glosar este *bor-, cu sensul de “lemn”, în cuvintele: borhă “arbore, copac”, borjug “element din compunerea jugului”, borotău “parchet de pădure; butin”, bortă “lemn găunos”, bordei “colibă săpată în pământ și acoperită cu crengi”, dar și barabor “lucrător la pădure” sau barbor “brăzdarul plugului (confecționat mai demult din lemn)”. Această temă ar putea fi asociată cu radicalul i.-e. *bher- “a fi proeminent, ascuțit; dungă, colț, vârf”, cf. isl. borr “copac”, anglo-saxonul bearo “pădure”, sl. borǔ, blg. bor “brad”, srb. bor “pin” . Ba mai mult, același radical *bher-, *bhre-dh- a dat *brado > rom. brad, având corespondent în alb. breth “brad”.

În general, se apreciză că pot fi identificați circa 1.000 de radicali indo-europeni . La aceștia se adaugă aproximativ 250 de cuvinte care se presupune că aparțin stratului indo-european ^[8].

Fondul autohton / Substratul. Limba strămoșilor noștri, geto-dacii, reprezintă substratul limbii române. Referitor la acest domeniu, specialiștii au convenit să folosească sintagma limba traco-dacă, pornind de la prezumția că traca este limba comună, iar daca este o variantă dialectală (Gr. Brâncuș, 1983: 187; Russu, 1981: 115).

Lipsa unui material lingvistic concludent referitor la limba traco-dacă (s-au păstrat doar câteva glose, inscripții și nume proprii) i-a determinat pe filologi să abordeze cu multă prudență această temă, în strădania de a nu se îndepărta de tărâmul cercetării științifice. De aceea, “numai ipotetic, fără a le putea dovedi geneza etimologică, au fost admise cuvinte traco-dacice în română” (I.I. Russu, 1981: 109).

Pentru a întocmi diverse liste de cuvinte presupuse a fi preromane, lingviștii^[9] au cercetat istoria limbii române, istoria limbii albaneze, apoi limbile vecine cu care româna a venit în contact, identificând astfel circa 90-100 de cuvinte.

Cea mai agreată metodă de lucru s-a dovedit a fi analiza cuvintelor românești în raport cu lexicul albanez, deoarece “știm despre albaneză că este o limbă indo-europeană, după unii fiind o continuare a ilirei din antichitate, după alții a tracei (ambele se vorbeau în antichitate în Peninsula Balcanică, daca fiind o varietate dialectală a tracei). Româna are în comun cu albaneza unele cuvinte care nu se regăsesc nici în latină, nici în greacă sau slavă. De aceea, se presupune fie că româna le-a împrumutat din albaneză, fie că ambele limbi le-au moștenit de la strămoșii comuni, ilirii sau tracii” (Al. Graur, 1972: 54). Și cum a doua variantă a fost considerată mai plauzibilă, s-au analizat elementele comune ale celor două limbi.

De-a lungul timpului, s-au încercat și alte metode de determinare a substratului , însă, în mod unanim, s-a acceptat ideea că doar materialul lingvistic albanez este edificator în acest sens: “Vechea metodă a comparației cu albaneza este calea cea mai sigură de a descoperi și explica vocabularul autohton al românei” (Gr. Brâncuș, 1983: 5). O temeinică analiză morfologică, fonetică și semantică a termenilor din substrat, care au corespondent în limba albaneză, a fost realizată de Grigore Brâncuș (1983).

Dacă unele cuvinte autohtone au dispărut din vorbirea curentă (cel mai reprezentativ exemplu este bască “lâna tunsă de pe o oaie”; iar despre bung, bucur și ghion se spune că erau proprii doar românei comune), e evident faptul că cele considerate ca fiind elemente regionale (mieru, munună, hameș, bâlc, ciump, leurdă, zară etc.), circulă, preponderent, în ținuturile nordice.

Redăm o listă de termeni despre care lingviștii s-au exprimat aproape unanim că aparțin substratului, au un corespondent albanez, nu sunt moșteniți din limba latină și nu sunt împrumuturi dovedite: abur “vápor de apă”; argea “bolta unei clădiri”; baci “mai-mare peste păstori”; balaur “monstru”; baligă “excrement de vită”; barz(ă) “sur, cenușiu; pasăre migratoare”; baltă “întindere de apă stătătoare”; bască “lâna tunsă de pe o oaie”; bâlc “mlaștină, vale mocirloasă”; bâr “cuvânt cu care se îndeamnă oile”; brad “copac rășinos”; brânză “produs din prelucrarea laptelui”; brâu “cingătoare lată; dungă, chenar”; brusture “plantă ierboasă cu frunze late”; bucur(a) “a face, a aduce bucurie”; bunget “pădure deasă și întunecoasă; desiș; codru secular”; buză “margine”; căciulă “cușmă”; călbează “distomoză hepatică”; căpușă “insectă fără aripi, parazitară”; cătun “grup de gospodării țărănești care nu constituie o unitate administrativă”; ceafă “partea superioară a grumazului”; ciucă “vârf de munte; măciulie”; ciuf “smoc de păr”; ciump “ciot”; ciut “fără coarne; cu coada taiată; cu urechile mici”; coacăză “fructul coacăzului”; copil “punc”; curpen “mlădiță, vrej”; droaie “cârd; mulțime”; fărâmă “bucată mică”; druete “buștean, trunchi de lemn”; fluier “instrument muzical de suflat”; gard “împrejmuire”; gata “teminat”; ghimpe “spin, țepușă”; ghionoaie “ciocănitoare”; ghiuj “om bătrân”; grapă “unealtă agricolă”; gresie “piatră; cute”; groapă “săpătură în pământ”; jumătate “fiecare din cele două părți în care se poate divide un întreg”; grumaz “gât”; grunz “drob, bulbăre”; gușă “umflătură mare la gât”; hameș “om lacom”; leurdă “usturoi de pădure”; mal “țărm; munte, deal, ridicătură”; mare (adj.); mazăre “plantă leguminoasă”; măgură “movilă; tumul”; mânz “cal, măgar, catâr până la vârsta de un an”; moș, moașă; mugur(e) “boboc”; murg “castaniu, roșu închis”; năpârcă “șopârlă lipsită de membre; șarpe orb, șarpe de sticlă”; noian “cantitate mare de apă”; păstaie “teaca în care sunt închise boabele de leguminoase”; pupăză “pasăre insectivoră migratoare”; rânză “stomac”; searbăd “fără gust, insipid, anost”; sâmbure “miez”; scăpăra “a scoate scântei lovind cremenele cu amnarul”; scrum “cenușă”; stână “așezare păstorească sezonieră”; strepede “vierme de brânză; codaț”; strungă “locul strâmt prin care trec oile la muls; defileu”; șopârlă “reptilă”; știră “stearpă”; țap “masculul caprei”; ț(e)apă “țepușă”; țarc “ocol, staul”; urdă “derivat al laptelui de oaie”; vatră “locul unde se face focul; locuință, casă”; viezure “bursuc”; zară “zer; lapte bătut”.

În rândul lingviștilor există convingerea că numărul elementelor lexicale moștenite de la populația autohtonă este mult mai mare, iar o parte din aceste elemente “nu au fost încă studiate de nimeni” . S-ar impune, în acest sens, o analiză interdisciplinară (inclusiv compararea cu lexicul albanez) a termenilor cu etimologie necunoscută din ariile laterale, necercetați până în prezent. Din această perspectivă, menționăm faptul că o repartiție semantică a termenilor cu etimologie incertă sau necunoscută din prezentul lexicon (circa 7% din totalul termenilor glosați), vizează gospodăria tradițională (locuință, anexe, obiecte și unelte casnice, gastronomia), ocupații tradiționale (agricultură, păstorit și butinărit), respectiv fauna și flora^[10] . Acest “peisaj lingvistic” corespunde în mare măsură cu conținutul semantic al cuvintelor despre care se apreciază deja că aparțin substratului .

Fondul autohton / Stratul latin. În legătură cu procesul de romanizare a Daciei, istoricii sunt de părere că acesta s-a declanșat cu câteva secole înainte de războaiele daco-romane, grație contactelor economice între regatul geto-dac și imperiul roman. După colonizarea provinciei de la nord de Dunăre, de către împăratul Traian, acest proces s-a accelerat.

În timpul dominației directe a provinciei dacice, se apreciază că romanii au procedat la un act de civilizare (prin implementarea tehnicii, a culturii și a justiției romane, prin construirea de rețele de drumuri și edificii impunătoare în unele localități), de unde și prestigiul care ar fi impus, la un moment dat, limba latină.

Se presupune că inclusiv decizia împăratului Aurelius Antonius Caracalla, din anul 212, de a acorda cetățenie romană tuturor oamenilor liberi din imperiu a contribuit la procesul de romanizare în provincia dacică.

De asemenea, e posibil să fi existat un context în care, după “dezgustul care îl inspira odinioară latina”, a urmat dorința de a o învăța; ba mai mult, s-a manifestat tot mai pregnant voința băștinașilor de a se numi urmași ai romanilor, adică rumâni. Nu e exclus ca valurile migraționiste din primul mileniu să fi avut un rol determinant în acest proces.

Cuvintele aparținând stratului latin au înlocuit majoritatea termenilor din vorbirea curentă (sec. III-VI) transformând practic limba dacică într-un dialect latin (sec. VII-VIII), care devine apoi o limbă romanică - limba română. “Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”^[11].

După unii autori, am moștenit din latină circa 1.500-1.600 de cuvinte, fără derivate ; alții vorbesc despre 1.800 de termeni (statistica lui Macrea), însă în literatura de specialitate se admite că s-au conservat în limba română circa 2.000 de cuvinte din latină , unele dintre ele la nivel de regionalisme. Ponderea cuvintelor împrumutate sau moștenite din limba latină , din totalul cuvintelor cu circulație regională din județul Maramureș, este de circa 7%. Câteva exemple: părțile corpului omenesc: arm “coapsă” (< lat. armur), boarșe “testicule” (< lat. *byrsea), brâncă “mână” (< lat. branca), foale “pântece, burtă” (< lat. follis); rărunchi “rinichi” (< lat. renunculus), vintre “pântece” (< lat. venterris); maladii: ghindură “nod, umflătură” (< lat. glandula), lingoare “febră tifoidă” (< lat. languororis), mătrice “reumatism” (< lat. matricem), zgaibă “rană” (< lat. scabia = scabies); îmbrăcăminte, accesorii: baier “brâu” (< lat. bajulus), balț “voal” (< lat. balteus), brace “izmene” (< lat. bracae), păioară “voal” (< lat. palliola); locuiță, anexe, gospodărie: fodoment “fundație” (< lat. fundamentum), mur “zid de piatră” (< lat. murus), pătul “podină” (< lat. *patubulum = patibulum), tindă “încăpere la intrarea caselor țărănești” (< lat. *tenda); obiecte și unelte casnice: căpăstru “parte din harnașament” (< lat. capistrum), chingă “curea” (< lat. *clinga = cingula), cățân “vas de lemn” (< lat. catinum), căuc “linguroi” (< lat. caucus), ciutură “găleată” (< lat. pop. *cytola); bucătărie: curastă “laptele din primele zile după fătare” (< lat. colostra), mișină “provizii de cereale” (< lat. *messionare), moare “saramură” (< lat. moria), mursă “miere amestecată cu apă” (< lat. (aqua) mulsa), său “grăsime animală” (< lat. sebum); industria textilă casnică: caier “mănunchi de lână” (< lat. *caiulus), canură “fire de lână” (< lat. cannula), scoarță “cergă” (< lat. scortea), iță “partea războiului de țesut” (< lat. licia), spată “piesă la războiul de țesut” (< lat. spatha), tiară, teară “război de țesut” (< lat. tela); agricultură: aratru “plug de lemn” (< lat. aratrum), arie “locul unde se treieră grâul” (< lat. area), iugăr “unitate de măsură” (< lat. iugerum), peminte “pământ” (< lat. panimentum), vipt “recoltă “ (< lat. victus); păstorit: celar “cămară de la stână” (< lat. cellarium), frambiată “oaie cu lâna creață” (< lat. fimbriatus), staul “adăpost pentru oi” (< lat. stab(u)lum), păcurar (< lat. pecorarius); relief, ape: agest “vreascuri la gura unei ape” (< lat. aggestum), cursură “curs de apă” (< lat. cursura), muncel “munte sau deal mic” (< lat. monticcellus), runc “loc despădurit” (< lat. runcus), sălcet “desiș” (< lat. salicetum), vâltoare “vârtej” (< lat. *voltoria); faună: arete “berbece” (< lat. ariesetis = arietem), grui “cocor” (< lat. grusis), junc “bou tânăr” (< lat. juvencus), noaten “miel sau mioară până în vârsta de doi ani” (< lat. annotinus), pecuină “oaie cu lapte” (< lat. pecuina), strigă “pasăre de noapte” (< lat. striga); floră: ai “usturoi” (< lat. allium), calce “plantă erbacee” (< lat. calx, calcis), cucurbătă “dovleac” (< lat. cucurbita), curechi “varză” (< lat. *colic(u)lus = cauliculus), jugastru “arbore cu lemn alb” (< lat. *jugaster), părinc “mei” (< lat. panicum); magie: fapt “farmec, vrajă” (< lat. factum), meresân “prevestire” (< lat. malesanum), pus “farmec, vrajă” (< lat. pus); religie : botejune “sărbătoarea propriu-zisă a botezului” (< lat. *baptidioiunem), câșlegi “intervalul de timp între două posturi” (< lat. caseum ligat), rozar “mătănii” (< lat. rosarium).

Stratul slav. Primele valuri de slavi au atins mai întâi Basarabia și nordul Moldovei, apoi lunca Siretului și câmpiile de sud, în a doua jumătate a mileniului I. “Prin sec. al VI-lea, din grupul de slavi ce se îndrepta spre Slovacia s-au infiltrat grupuri mai mici în Maramureș”^[12].

Se apreciază că “influența slavă în limba română nu s-a exercitat înainte de sec. IX-X” . Argumentele se referă la analiza transformărilor fonetice specifice celor mai vechi împrumuturi slave în limba română (v. Pătruț, 1969).

În acest context, se poate afirma că împrumuturile din slavă au pătruns “în perioada limbii române comune” și au fost răspândite pe întreg teritoriul lingvistic daco-român. După o primă etapă de bilingvism, procesul s-a încheiat prin asimilarea slavilor . În opinia unor cercetători, asimilarea s-a produs tocmai din motivul pentru care băștinașii au renunțat în mare măsură la propria limbă, în favoarea limbii latine: “Slavii au învățat românește pentru că limba română participa la prestigiul civilizației romanice” (Tratat, 1984: 642).

Bilingvismul este responsabil de crearea unui strat slav semnificativ de toponime și antroponime în limba română, dar și apelative care, cu timpul, au pătruns în vocabularul de bază al acesteia.

De menționat faptul că influența slavă asupra limbii române s-a exercitat atât ca urmare a contactului direct, a conviețuirii dintre români și slavi, cât și datorită utilizării limbii slavone în administrație, diplomație și biserică.

Ponderea împrumuturilor din limba slavă (veche) , din totalul cuvintelor cu circulație regională din județul Maramureș, este de circa 5%. Câteva exemple: îmbrăcăminte: nădrag “pantaloni” (< sl. nadragy), obdeală “cârpă” (< sl. objalo), râză “haină uzată” (< vsl. riza), sugnă “rochie” (< sl. sukno); locuiță, gospodărie: coșniță “coș pentru albine” (< sl. košǐnica), gradiște “gard din lemn” (< sl. gradište), ocol “curte” (< sl. okolǔ), vârdină “cumpănă de fântână” (< sl. vărdina); unelte și obiecte casnice: blid “strachină” (< sl. bliudŭ), bold “ac” (< sl. bodlĭ), corman “cârmă” (< sl. krǔma, krǔmilo), mierță “unitate de măsură” (< sl. mjerica), opaiț “lampă” (< sl. opajecǐ), răzlog “prăjină” (< sl. razlogǔ); bucătărie: izvarniță “zăr” (< sl. zavariti), mied “miere de albine cu apă” (< sl. medǔ), ujină “masa servită către seară” (< sl. užina), uncrop “apă fiartă” (< sl. ukropŭ); agricultura: cobilă “partea plugului pe care stă grindeiul” (< sl. kobyla), mejdă “răzor” (< sl. mežda), postată “bucată dintr-o suprafață de teren cultivat” (< sl. postatĭ); păstorit: colibă (< sl. koliba), răscol “sâmbră” (< vsl. raskolǔ), sâmbră “întovărășire a proprietarilor de oi” (< sl. sŭmbrŭ); categorii și funcții sociale: gloabă “taxă, amendă” (< sl. globa), gloată “mulțime” (< sl. glota), nedeie “târguri de vite” (< sl. nedelja), plasă “veche împărțire administrativă” (< sl. plasa), sobor “adunare” (< sl. sŭborŭ), stolnic “dregător” (< vsl. stolĭnikŭ), voievod (< vsl. vojevoda); relief: braniște “pădure în care este interzisă tăierea copacilor” (< sl. branište), hârtoapă “groapă” (< sl. vrǔtǔpǔ), obcină “coamă de deal” (< sl. občina), plai “drum de munte”(< sl. plai), prislop “pas” (< sl. prěslopǔ); zăpodie “strâmtoare” (< sl. zapodǔ); ape: gâlmă “izbuc” (< vsl. chlǔmǔ), produh “copcă” (< sl. produhŭ), răstoacă “apă curgătoare mică” (< sl. *rastokŭ), slatină “apă sărată” (< sl. slatina), topliță “izvor de apă caldă” (< sl. toplica); faună: breb “castor” (< sl. bebrŭ), gadină “animal sălbatic” (< sl. gadinǔ), galiță “pasăre de curte” (< sl. galica); floră: lăpuș “specie de salvie” (< sl. lopuš), ludău “bostan” (< sl. ludaja), potbal “brustur” (< vsl. podbielǔ), rogoz “plantă erbacee” (< sl. rogozǔ), tisă “arbore din familia coniferelor” (< sl. tisa); magie: gromovnic “carte populară de prevestire a viitorului” (< sl. gromovǐnǔ), moroi “strigoi” (< sl. mora), potcă “puterea de a deochia” (< sl. potŭka), vâlfâ “duh, zână” (< sl. vluchva); religie: agneț “parte a prescurnicerului” (< sl. agnici), capiște “sinagogă” (< sl. kapište), litie “rugăciunea ce se face la miezul nopții” (< sl. litija), molitvă “rugăciune înainte de spovedanie” (< sl. molitva), pomelnic “listă” (< vsl. poměnǐnikǔ), troiță “răstignire” (< vsl. troica).

Stratul maghiar. La mijlocul secolului al IX-lea, maghiarii emigrează din stepa euroasiatică, iar în anul 862 trec Carpații (prin Ucraina) și se stabilesc în Moravia Magna (aproximativ teritoriul de azi al Ungariei). Regii maghiari ajung în Maramureș și nordul Transilvaniei atrași de vânatul bogat din pădurile din zonă, iar ulterior au descoperit zăcămintele de sare din perimetrul Ocna-Șugatag–Coștiui, precum și minele de neferoase din bazinul Baia Mare–Baia-Sprie. Ulterior, au decis să colonizeze regiunea cu germani și maghiari, pentru o exploatare eficientă a resurselor din zonă. “Venirea maghiarilor în aceste locuri se petrece începând cu sfârșitul secolului al XIII-lea. Acești coloniști regali pătrund în depresiunea Maramureșului și în câteva centre din nordul Transilvaniei”^[13]. Regiunea s-a aflat sub dominație maghiară începând cu secolul al XIV-lea.

Influența asupra lexicului s-a datorat, atât factorului politic, administrativ și militar, cât și conviețuirii populației autohtone cu grupurile de coloniști maghiari și urmașii acestora, pe parcursul a șapte secole. De aceea, în majoritatea graiurilor transilvănene, elementele împrumutate din limba maghiară au cea mai mare frecvență și reprezintă cea mai mare cantitate . De remarcat, totuși, faptul că acestea s-au fixat preponderent în zona regionalismelor. Influența limbii maghiare la nivel dialectal se manifestă prin faptul că dentalele t, d, urmate de vocale prepalatale se rostesc palatal, devenind t', d'.

În Maramureș, la recensământul din 2002, erau 46.291 de etnici maghiari, reprezentând 9,1% din populația județului, iar la recensământul din 2011, s-au înregistrat 34.781 de etnici maghiari (7,5%). Localitățile în care predomină populația maghiară sunt: Arduzel, Coltău, Berchez, Dămăcușeni, Băiuț, Câmpulung la Tisa, Coștiui și Piatra; de asemenea, există o populație reprezentativă (dar minoritară) de etnici maghiari în orașele importante (Baia Mare, Baia-Sprie, Sighetul Marmației, Seini, Târgu-Lăpuș, Ocna-Șugatag și Ulmeni).

Ponderea împrumuturilor din limba maghiară , din totalul cuvintelor cu circulație regională din județul Maramureș, este de circa 10%. Câteva exemple: îmbrăcăminte, accesorii: barșon “catifea” (< magh. barsony), buică “veston” (< magh. bujka), bumb “nasture” (< magh. gömb, gomb), ceapsă “podoabă” (< magh. csapsza), fodor “pliu” (< magh. fodor), gati “izmene” (< magh. gatya), pindileu “fustă” (< magh. pendely), tașcă “geantă” (< magh. taska); locuiță, anexe: găbănaș “depozit, cămară” (< magh. gabonas), sinalău “șopron” (< magh. szenallo), târnaț “pridvorul casei” (< magh. tornac); obiecte și unelte casnice: canceu “cană mare pentru lichide” (< magh. kanczo), coșarcă “coș de nuiele” (< magh. kosarka), ilău “nicovală mare” (< magh. üllő), sobă “instalație de încălzit” (< magh. szoba), talger “farfurie” (< magh. talgyer); bucătărie: ciurigău “prăjituri” (< magh. csöröge), cociune “piftie” (< magh. kocsonya), guiaș “mâncare cu cartofi și carne” (< magh. gulyas), hrișcaș “orez” (< magh. rizskasa), ilistău “drojdie” (< magh. elesztö), leveșe “supă cu carne de pui” (< magh. leves), pancovă “gogoașă” (< magh. panko); categorii și funcții sociale: chizeș “vătaf al cetei feciorilor” (< magh. kezes), grof “nobil maghiar” (< magh. grof), jeler “țăran care muncea pe pământurile nobililor” (< magh. zsellér), nemeș “nobil” (< magh. nemes); administrație: așchiuț “ajutor de jurat” (< magh. esküdt), birău “primar rural” (< magh. biro), șpan “subprefect” (< magh. span, ispan); armată: adeu “tun” (< magh. agyu), borneu “raniță militară” (< magh. borju), căprar “caporal” (< magh. káprár), cătană “soldat, militar” (< magh. katona), flintă “pușcă” (< magh. flinta), talpoș “infanterist” (< magh. talpas); relief, ape: aroc “șanțul de pe marginea drumului” (< magh. árok), ciurgău “șuvoi” (< magh. csurgo), dâmb “deal” (< magh. domb), glod “noroi, mâl” (< magh. galad), pustă “stepă” (< magh. puszta), tău “lac, baltă” (< magh. to); faună: helge “nevăstuică” (< magh. hölgy), guz “șobolan, cârtiță” (< magh. güzü), mătieș “gaiță” (< magh. matyas), sarcă “coțofană” (< magh. szarka); floră: acaț “salcâm” (< magh. akac), aghistan “castan” (< magh. gesztenye), baraboi “cartof” (< magh. baraboly), borșeu “mazăre” (< magh. borsó), maivă “mușcată” (< magh. malyva), nadă “trestie” (< magh. nád), porodică “tomată” (< magh. paradicsom).

Stratul ucrainean. Numiți ruteni (după uzanțele austriece), rusini sau ruși carpatici, huțuli (în Bucovina), ucrainenii sunt considerați ramură a slavilor de est, deși, după unii autori, ar fi mai degrabă urmași ai slavilor nordici – “fizionomia și sonoritățile lingvistice, particularitățile graiurilor galiciene coexistând cu dialectele boikoviene, populația venind în Maramureș, atât din Transcarpatia, cât și din Ucraina Pricarpatică, dar pare-se că în aceste zone au venit dinspre nord” (Vișovan, 2001: 14). Această ipoteză este întărită și de faptul că la granița de nord-vest a Maramureșului “s-a așezat o populație venită dinspre Lituania, condusă de Teodor Koriatovici, cneaz lituanian, învins de cneazul lituanian Vitold” .

Chiar dacă primele contacte între populația română și ucraineană “datează de prin veacul al XII-lea, dacă nu și mai înainte” , în general se acceptă că primul val de ucraineni pătrunde dinspre Galiția, în Maramureș, nu mai repede de secolul XIII-XIV. Prima atestare documentară datează din secolul al XIV-lea, când se menționează numele râului Ruscova.

Istoricul Al. Filipașcu (1940) apreciază că venirea rutenilor este strâns legată de descălecatul voievodului Bogdan (1359) și depopularea ținutului Bereg și Ung. În acest context s-ar fi stabilit în zonă Teodor Koriatovici cu 40.000 de ruteni, după ce au fost alungați de lituanieni. De-aici, voievodul Ioan de Rozavlea a adus câteva familii de ruteni, pe care le-a colonizat “de-a lungul văii, numită după ei, Apa Rusului, unde au întemeiat satele rutenești și iobăgești Poienile de sub Munte, Repedea și Ruscova” . Cert este că în secolul al XIV-lea “se aflau în Maramureș doar câteva sute de ruteni” .

Al doilea val se declanșează undeva pe la jumătatea secolului al XV-lea, când nobilii români din satele din dreapta Tisei “au început să-și aducă pe domeniile lor iobagi ruteni din Bereg, care în 1489 aveau deja un preot rutean (Filipașcu, 1940: 59). În aceste condiții au pătruns rutenii în comunitățile românești de pe Valea Tisei (Lunca la Tisa, Bocicoi, Crăciunești, Virșmort - azi Tisa -, Câmpulung la Tisa, Remeți).

Prof. I. Petrovai (2007) consideră că a existat și un al treilea val de ucraineni ce au migrat spre Maramureș începând cu secolul al XVII-lea. Aceștia “populează valea inferioară a râului Vișeu, întemeind satele Crasna și Valea Vișeului, care alcătuiesc în prezent comuna Bistra”. Fenomenul a fost favorizat de anexarea Galiției (regiunea în care s-au stabilit rutenii conduși de Koriatovici, în secolul al XIV-lea) la Imperiul Habsburgic, ceea ce înseamnă că nu a existat graniță între acest ținut, Maramureș și Transilvania. În aceste condiții, la începutul secolului al XX-lea, regiunea din dreapta Tisei este “inundată de ruteni”.

Tache Papahagi constata, în 1925, că se exercită o “intensă influență lexicală ruteană în graiul maramureșean, după cum, pe de altă parte, putem constata o influență nord-românească în graiul rutean”. Din punct de vedere dialectal, interferența e evidentă: “Influența ucraineană a afectat atât lexicul, cât și sistemul fonetic din Maramureșul istoric: africatele ĉ, ĝ din limba comună se pronunță mai dur, č, ğ, iar vocalele e, i următoare devin ă, respectiv î: čăr, ğăr. S-a opinat că fenomenul de durificare s-a petrecut sub influența foneticii ucrainene” . Ca urmare a acestor contacte lingvistice este socotită și “palatalizarea labialelor f, v la s, z: sir, zin, pentru fir, vin”^[14].

La nivelul județului Maramureș, la recensământul din 2002, erau 34.026 de etnici ucraineni, reprezentând 6,7% din populația județului; iar la recensământul din 2011, s-au înregistrat 31.234 de etnici ucraineni (6,8%). Pe teritoriul actualului județ Maramureș există, în prezent, mai multe localități în care predomină populația ucraineană: Bistra, Bocicoiul Mare, Poienile de sub Munte, Remeți, Repedea, Rona de Sus, Ruscova etc. Ponderea împrumuturilor din limba ucraineană , din totalul cuvintelor cu circulație regională din județul Maramureș, este de circa 2,8%. Câteva exemple: îmbrăcăminte, accesorii: cușmă “căciulă” (< ucr. kučma), stan “partea inferioară a cămășii” (< ucr. stan), suman “haină lungă” (< ucr. sukman), zadie “catrință” (cf. ucr. zady); locuiță, anexe: coștei “coșar” (< ucr. kosili), cuhnă “bucătărie” (< ucr. kuhnja), oboroc “șopron” (< ucr. uborok); obiecte și unelte casnice: antal “butoi” (< ucr. antal), batcă “nicovală mică” (< ucr. babka), cocioarvă “vătrai” (< ucr. kočerha), cujelcă “furcă de tors” (< ucr. kyželĭka), hrebincă “perie” (< ucr. hrebinka), poloboc “butoi” (< ucr. polubok), răzvalcă “sucitoare” (< ucr. razvalka), tarniță “șa din lemn” (< ucr. tarnyc'a); bucătărie: chisăliță “borș de tărâțe” (< ucr. kyselyca), cir “terci” (< ucr. čyr), halușcă “sarma” (< ucr. galuška), sămătișă “lapte prins” (< ucr. samokiša); categorii și funcții sociale: crainic “vestitor” (< ucr. krajnik), drușcă “domnișoară de onoare” (< ucr. družka), staroste “persoană care conduce ceremonia nunții” (< ucr. starosta); relief, ape: delniță “fâșie îngustă și lungă de teren” (cf. ucr. dil'nyc'a), dubiște “pădure de stejari” (< ucr. dubište), ierugă “teren mlăștinos” (< ucr. jaruga), plisă “apă adâncă” (< ucr. pleso), porih “prag de bușteni” (< ucr. porig), soliște “teren sărat” (< ucr. solyšče), zaton “trecătoare” (< ucr. zatonǔ); faună: gotcă “curcă” (< ucr. gotka), neviscă “nevăstuică” (< ucr. nevistka), pajură “acvilă de munte” (< ucr. pažera), trușcă “curcă” (< ucr. truška); floră: bărbănoc “saschiu” (< ucr. bervinok), harbuz “dovleac” (< ucr. harbuz), hrișcă “plantă alimentară” (< ucr. hrecka), odolean “valeriană” (< ucr. odoljan), rostopască “calce mare” (< ucr. rostopast').

Stratul german. Primii coloniști de etnie germană au fost așezați în Maramureș la dispoziția Casei regale maghiare. O dovadă în acest sens este o diplomă din 26 aprilie 1328, prin care regele acordă privilegii coloniștilor germani din orașele Visc, Hust, Teceu și Câmpulung, “scoțându-i de sub autoritatea organelor administrative locale” . Tot în secolul al XIV-lea este atestată prezența coloniștilor germani în cetatea Rivulus Dominarum (Baia Mare), când autoritățile locale menționează că cererea acordării de libertăți se face “...în numele tuturor orășenilor și oaspeților noștri”^[15]. Se apreciază că în această perioadă mai mulți mineri din Saxonia au fost angajați la minele din Baia Mare, Baia-Sprie, Ocna-Șugatag, dar și în Vișeu sau Borșa - fără să asistăm însă la un proces masiv de colonizare.

În secolul al XVIII-lea, colonizarea șvabilor (“Schwabenzüge”) are loc în trei etape, numite tereziană, josefină și carolină. Primul grup de coloniști a sosit în timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780), înființând “centre forestiere pentru exploatarea pădurilor aparținând Erariului (Fiscului)” la Frasin, Rahău, Mocra Germană, Vișeul de Sus și Borșa Handal . A doua etapă a avut loc în anul 1785, când împăratul Iosif al II-lea a așezat “10 familii germane la Sighet, 7 la Câmpulung și 16 la Hust” . O parte dintre ei, stabiliți în zona Vișeu, au provenit din Munții Tatra, din localitatea Zips (de unde denumirea de țipțeri).

În perioada interbelică, “țipțerii (urmașii coloniștilor de etnie germană stabiliți în zona Vișeu) numărau peste 3.000 de suflete; la sfârșitul secolului al XX-lea ei s-au rărit foarte mult, iar în urma emigrărilor masive în Germania, comunitatea lor din Maramureșul Istoric este pe cale de dispariție” (Petrovai, 2007). În județul Maramureș, la recensământul din 2002, erau 1.954 de etnici germani, reprezentând 0,4% din populația județului, iar la recensământul din 2011 s-au înregistrat 1.075 de etnici germani (0,2%), cei mai mulți stabiliți în Vișeul de Sus, în Baia Mare și Poienile de sub Munte.

De la această populație, maramureșenii au împrumutat un lexic legat mai cu seamă de chestiuni administrative, militare sau termeni ce defineau obiecte și unelte importate de coloniști și cu care populația autohtonă nu era familiarizată. Câteva exemple: îmbrăcăminte, accesorii: laibăr “vestă scurtă” (< săs. leibel), roc “suman” (< germ. Rock), spențer “veston scurt” (< germ. Spenzer), struț “buchet de flori” (< germ. Strauβ), ștrimflu “ciorap” (< germ. Strumpf); locuiță, anexe, gospodărie: bloder “cuptor” (cf. germ. Bratröhre), chedrenț “dulăpior” (< germ. Kredenz), șopron “oboroc” (< germ. Schoppen), șpais “cămară” (< germ. Speise), șpor “sobă” (< germ. Sparherd), șură “construcție anexă” (< germ. dial. Schur); minerit: fistău “ciocan folosit în mină” (< germ. Fäustel, Füstel), hamer “ciocan” (< germ. Hammer), hont “vagonet din lemn” (< germ. Hund), lută “plan înclinat lângă șteampuri” (< germ. Lutte), ort “abataj” (< germ. Ort), staigăr “maistru miner” (< germ. Steiger), șaitroc “unealtă folosită la alegerea aurului” (< germ. (Ab)scheidetrog), șlag “galerie” (< germ. Schlag), șteamp “instalație pentru concasarea minereurilor” (< germ. Stampf), știol “galerie de mină” (< germ. Stollen), șut “durata unei zile de lucru a unui miner” (< germ. Schicht); butinărit, prelucrarea lemnului: abrict “cuțit rotativ” (< germ. Abrichter), clupă “compas” (< germ. Kluppe), foștă “scândură” (< germ. Pfosten), gater “utilaj de debitat cherestea” (< germ. Gatter), șiler “unealtă folosită la decojitul trunchiurilor” (< germ. Schäler); categorii și funcții sociale: boacter “paznic de noapte” (< germ. Wächter), comitat “unitate administrativ-teritorială” (< germ. Komitat), creițar “monedă de argint” (< germ. Kreuzer), handal “partea mai întărită a unui orășel” (< germ. Handal), vexel “poliță contractuală” (< germ. Wechsel); armată: bagnet “baionetă” (< germ. Bajonett), comiz “pâine cazonă” (< germ. Kommis), decung “tranșee” (< germ. Deckung), festung “cetate întărită” (< germ. Festung), filer “sergent” (< germ. Führer), gledă “șir de soldați” (< germ. Glied), ibung “manevră sau instrucție militară” (< germ. Übung), pruțuc “traistă pe care o purtau soldații” (< germ. Brotsack), răgută “recrut” (< germ. Rekrut), șălboc “santinelă” (< germ. Schildwache).

Stadiul la care s-au aflat graiurile în momentul înregistrării pentru prezenta lucrare corespunde cu sfârșitul secolului al XIX-lea, până la începutul secolului al XXI-lea. Însă, trebuie precizat faptul că majoritatea termenilor au făcut parte din fondul activ al graiurilor maramureșene și nord-transilvănene doar până în primele decenii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, după care s-a înregistrat un proces accelerat de alunecare spre fondul pasiv a unor regionalisme.

Note

1. Vezi Teoria ariilor (Matteo Bartoli, 1925), în Teorie și metodă în lingvistica din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate (Lucia Wald, Nadia Anghelescu, Universitatea din București, 1984). Potrivit acestei teorii, ariile laterale sunt mai conservatoare decât zonele centrale în privința păstrării faptelor de limbă.
2. De remarcat glosarele întocmite de Tache Papahagi, Tit Bud, Alexandru Țiplea, Ion Bârlea, Dumitru Pop, Elisabeta Faiciuc-Dobozi, respectiv cele cuprinse în colecția Memoria Ethnologica.
3. În dicționarul de față au fost consemnați câteva sute de termeni inediți, majoritatea derivate (cu prefixe, sufixe, regresive), apoi variante ale unor termeni atestați, sensuri neatestate, dar și împrumuturi (îndeosebi din limba maghiară, germană și ucraineană).
4. Graiul și folklorul Maramureșului. Texte. Muzică. Toponimii. Onomastică. Glosar, (autor Tache Papahagi), Editura Cultura Națională, 1925.
5. Maramureșul din dreapta Tisa a fost cedat, la Conferința de Pace de la Paris (din 1919), statului Cehoslovacia (începând din anul 1920); ulterior, a intrat, pe rând, în componența Ungariei (1939), URSS (1945) și Ucrainei (1991).
6. Subdialectul maramureșean înregistrează două particularități lexicale comune cu subdialectul moldovean (omăt și țintirim) și șase particularități comune cu subdialectul crișean (ciont, șogor, chefe, goz, pipăiește, pântece).
7. Prima ediție a lucrării (2011) a cuprins aproximativ 3.000 de termeni; ediția a doua (2015) a avut circa 5.200 de intrări, din care 4.700 cuvinte propriu-zise și 500 de variante lexicale
8. Câteva exemple: pater "părinte, tată" (lat. pater, gr. patēr, sansk. pitr, germ. fater/Vater, irl. athir/athair, eng. father); mater "mamă" (lat. mater, alb. ama, lit. moteris, let. māte, gr. mētēr, rus. mat', sansk. mātr, germ. Mutter, pol. matka, srb. mater / maika / mati); nas "nas" (lat. nasus > rom. nas; sansk. nasa, rus. nos, lit. nosis, eng. nosu/nose, germ. nasa / Nase); dont "dinte" (lat. dens, dentis > rom. dinte; gr. odous / donti, gal. dant, germ. zand / Zahn, irl. dét / déad); arm "braț" (lat. armus > rom. arm "coapsă"; eng. earm / arm, sansk. irmas, germ. aram / Arm, sl. irmo); sol "soare" (lat. sol, solis > rom. soare; lit. saulé, gal. haul, gr. helios, alb. (h)yll, sansk. suras, germ. sunna / Sonne, irl. súil); sal "sare" (lat. sal, salis > rom. sare; lit. saldus, let. sālš, gr. hals, irl. salann, rus. sol', germ. Salz, pol. sól, sansk. salila); berg "fortăreață" (rus. béreg, eng. burg / borough, sansk. barhayati, germ. berg / Burg, gal. bre, trac. bergas); dom "casă, clădire" (lat. domus, sansk. dama, gr. domos, rus. dom) etc.
9. Printre care Hasdeu, Philippide, Rosetti, Densusianu, Pușcariu, Candrea, Capidan, Pascu, Giuglea, Macrea, Brâncuș, Vraciu, Russu, Cihac, Miklosich, Reichenkron etc.
10. Câteva exemple: barabor "muncitor forestier"; bărcă "(oaie) cu lâna creață"; berdă "râpă"; bogărea "oaie mică"; borhă "arbore"; borhot "fructe fermentate"; borî "a vomita"; borjug "element din compunerea jugului"; boroneț "jintiță"; borotău "parchet de pădure"; botei "turmă mică de oi"; bratoș "chipeș"; brăbui "a vrăji"; brăzbăuță "câlți din cânepă"; brâglă "partea mobilă de la războiul de țesut"; brotăci "a strica oile"; brudi "a afuma"; brudiu "tânăr"; bruscate "resturi"; buhaș "brad"; butin "exploatare forestieră"; calce "lanț înroșit în foc"; câră "specie de pește"; cilioaie "pasăre pestriță"; cioacă "baston"; ciolhă "trunchi găunos de copac"; ciolpan "cioată, ciung"; cioroscuță "prună de vară"; circă "lemn așezat la temelia unei case"; ciuflica "a se lăsa pe vine"; ciul "cu urechi anormal de mici"; ciuș "pasăre migratoare"; ciutruc "ciot, ciotură"; cloambă "creangă"; colejnă "lemnărie"; corcoșadă "fructul corcodușului"; corigău "zigzag"; cotârlău "cotlon"; dâjdie "element din construcția colibei păcurărești"; dub "smoc de păr"; durzău "brad pitic"; gaie "pasăre răpitoare"; gădărai "prispa colibei"; găman "polonic"; găoază "scobitură"; gărvan "strigoi"; gâț "grup de 2-3 oi"; ghin "daltă cu tăișul rotund"; godovană "groapă"; granat "mușețel de grădină"; harast "fibră"; hânsă "grup de oi despărțite de turmă"; hârgău "oală mare de lut"; hodișă "cu coarnele mari"; hurlup "prune care nu se coc"; jireadă "snopi din tulpini de porumb"; joampă "loc neted pe coasta muntelui"; jolniță "suport de lemn, cu crestături"; luhar "cocoș de munte"; lușcă "floare de primăvară"; nișcă "băț de amestecat urda"; noajă "haită de lupi"; noi "picuri de rouă"; păureț "câlți"; peletic "unealtă folosită în olărit"; pojmoc "ghemotoc"; premug "chiciură"; sânzău "cui cu care se prind două lanțuri"; sclin "uger"; scloptă "coajă de dovleac"; scoifă "țeastă"; scradă "plantă care crește la munte"; sein "(oaie) albastră"; șpir "lanț"; știuhă "uscător de fructe"; tânja "proțap"; tierș "stâna"; trare "gospodărie"; țâgură "vârcolac"; țârfă "nisip"; văcări "a coace pâine"; vâzol "fân strâns cu grebla"; vovă "hoaspă"; zalfă guturai"; zăvoi "caș dulce"; zmugă "pojghiță formată deasupra unor lichide" etc.
11. H. Daicoviciu, 1972: 378, după Vraciu, 1980: 75.
12. Istoria României, 2007: 101.
13. Mirescu, 2006: 24.
14. Pătruț, 1958, după Tratat, 1984: 647.
15. Document din 1347, Arhivele Statului, filiala Baia Mare, după Monografia, 1972: 130.