Din Anglia. Însemnările unui literat/Charles Dickens
Am fost deunăzi la Westminster Abbey, panteonul Angliei. Cum intri, la fund, în partea închinată mai mult scriitorilor, e o lespede cu inscripția :
Coroane se vedeau împrejur. Una, din foi de laur, trimeasă de un domn și doamnă, avea pe o hârtie cuvintele:
„Dumnezeu să te binecuvinteze, nu numai că ai fost lumină pentru mine, dar că lumină ai fost în casa noastră ani de zile“.
Mi-am oprit ochii mult la aceste rânduri. oare, câți din cititorii lui Dickens nu pot spune același lucru? Câte milioane — mai ales din cei sărmani și necăjiți, cari au nevoie cu atât maimult de lumină? În viata lor grea, în monotonia lor tristă de toate zilele, Dickens a adus bucurie și mângâiere, i-a făcut să râdă, și adesea și să plângă — lacrimi din cele cari înobilează, cari deșteaptă sentimente frumoase. Și pentru asta, puțini scriitori își vor fi căpătat mai mult simpatia, dragostea cititoriilor. Popularitatea nu i-a venit după moarte, ci odată cu publicarea lui Pickwick.
E în această carte o bogăție de umor nestăpânit, care te duce într’un râs până la sfârșit, și are însușirea, că poate fii gustat de toți — și de oamenii de rând și de copiii nevinovați. Intr’o zi, o fetiță a lui Thackeray, ridicându-și ochii din paginile lui Pickwick, zise: „Tată, de ce nu scrii și tu cărți, cum scrie Dickens?”. E caracteristică întrebarea. Thackeray, atât prin subiecte, cât și prin grija deosebita a scriisului său cumpănit, armonios, presupune oarecare pregătire din partea cititorilor. Vorbind despre Umoristii Englezi din Veacul al XVIII-lea, Thackeray spune într’una din conferințele sale, că scriitorul umorist vrea să trezească iubirea, mila, bunătatea, precum și disprețul pentru neadevăr și înșelăciune. Și Dickens, cași Thackeray, n’a făcut altceva; numai că umorul său rămâne mai prejos, n’are finețea pe care o găsim în autorul lui Vanity Fair. Dickens întrebuințează în mare măsură caricatura. Până și în David Copperfield, în care ’și-a pus mult din sufletul, din viata sa intimă, și în care sunt pagini minunate, vezi pornirea lui Dickens pentru farsă, nepotrivirea între început și sfârșit ce o întâlnești și în alte romane ale lui. Poate asta vine din felul cum scria Dickens. Începea lucrarea și mergea înnainte fără să-și fi alcătuit vreun plan, publicând în serii — cum am zice noi, în fascicule, ceeace scria. Cititorii erau finuți astfel în așteptare.
În Old Curiosity Shop eră vorba de o fetiță — mica Nelly, sărmană, părăsită, fără nici un adăpost, ducându-și de mână pe un moș cerșetor. Când apăru parte din acest roman, cititorii se întrebau nerăbdători: Ce are să se întâmple cu biata Nelly ? Și mulți, mai ales multe cititoare, erau așa de atrase, așa de neliniștite de soarta ei, încât trimiteau lui Dickens scrisori, rugându-l să aibă de grijă, să nu moară. mica Nelly. Dar când ieși de sub tipar și cealaltă parte a povestirii, toti trebuiră să citească: „Era moartă ea. Acolo, pe micul ei pat, zăcea în hodină. Solemna tăcere nu era o mirare acum “.
„Era moartă. Nici un somn așa de frumos și liniștit, așa de lipsit de urmele durerii, așa de bun să te uiți la el. Părea o ființa proaspătă din mâna lui Dumnezeu, și așteptând suflarea vetii, nu una care trăise și suferise moarte“.
„Culcușu-i era îmbrăcat ici-colo cu boaba de ilice și frunze verzi, culese dintr’un loc ce-i fuse drag“. „Când mor, pune lângă mine ceva ce iubi lumina și avu totdeauna cerul deasupra". — Astea fuseră vorbele ei.
Și așa, în două-trei pagini era povestită moartea. Însă ce pagini ! S ’au înduioșat și au plâns pe ele chiar și oameni mai gravi; deși romanul însuși n’a supraviețuit. Era prea încărcat de sentimentalismul vremii. Au rămas, însă, de la Dickens alte romane, cari, în cele mai umile case engleze, iau loc astăzi alături de Biblie.