Din Anglia. Însemnările unui literat/Teatrul Englez
La începutul șederii în Londra o luam pe jos dealungul străzilor; înaintând din zi în zi mai mult și gustând această pierdere în necunoscut. Odată mă oprii seara dinaintea unei clădiri mari, cu numeroase lumini. Am întrebat :
— Ce este aici ?
— Un music-hall.
Mi-am tălmăcit în gând cuvântul și am intrat, socotind că voi auzi ceva cântece, vreun concert. În adevăr, la un timp izbucni orhestra într’un marș puternic, dar cortina, ridicându-se, lăsa pe niște acrobați să-și arate măestria. Curând ei se retraseră și dădură loc unuia care cânta dintr’o seamă de clopote, frumos rânduite pe masă, strălucind ca de aur. Eșiră apoi cinci inși, înegriți la față ca niște arapi și cu un soiu de ghitare, din cari zdrănganiau și se mișcau înainte și înapoi pe scenă.
Așa urmară și alte ciudățenii. Într’un rând se stinseră lămpile; în fund atunci dintr’un rotogol de lumină feerică începu o cântăreață — pe semne un cântec popular, că toata lumea se puse a îngâna după ea. Murmurul crescu din ce în ce, până când tot teatrul se prefăcu într’un cor monstru; cântăreața numai cât mișca buzele și da tactul din mâini și din picioare. Și când n’avui încă timp deajuns a mă mira, se puse capăt reprezentației prin imnul regal englezesc.
Va să zică aceasta este music-hall-ul. L’am cercetat pe urmă deseori și l-am găsit întotdeauna plin. Prin felul, prin alcătuirea sa, e cel mai aproape de inima Englezului; de aceea și-i atât de răspândit. Numai Londra are peste șaizeci. Până și în suburbiile mai de rând se înalță ca niște palate, înfruntând oarecum mizeria dimprejur. Noaptea le ghicești de la distantă după lumina ce răsfrâng în văzduh. Și ce lucruri îți arată înăuntru! Găsești aici tot, de la obicinuitele atracții ale iarmaroacelor noastre până la cele mai noi și neașteptate năzdrăvănii: oameni prefăcuți în patrupede; câini acrobați și pisici acrobate; papagali ce țin discursuri — adevărați papagali; scamatori, de la cari ar avea de învățat și cel mai iscusit politician; vrăjitori ce-ți scot din nimic stoluri de porumbei și flori și fete răpitoare; baletiste și jocuri duse într’un fast neîntrecut; și pugiliști și suitari și jonglori și bicicliști și ipnotizatori, și mai câți încă. Dela o vreme — ceeace nu se îngăduia înainte — au început a da și scurte piese. Plata mare ce oferă, cât și bunul nume de care se bucură multe din ele, atrag personalități cu faimă, adesea și de pe Continent. Așa, de mulți ani Sarah Bernhardt nu se credea înjosită, apărând între saltimbanci și pozne de tot felul. Asemenea la un music-hall s’a reprezentat întâia oară, condusă de însuși maestrul, opera lui Leoncavallo: I Zingari; o pomenesc și prin aceea că bună parte este plămădită din muzica noastră populară.
De sărbătorile crăciunului se joacă așa numitele pantomime, însemnând aci un fel de feerii cu anume tipuri caracteristice, cântece și dansuri, ceva ca „Visul unei Nopți de Vară“ al lui Shakespeare. Au desigur vechi subiecte tradiționale; dar, tocmai fiindcă sunt luate din lumea basmelor, nu-și pierd noutatea, le rămâne prospețimea ceea de flori ale închipuirii, cari nu se veștejesc niciodată.
Astfel e balada „Copiilor în Pădure", al cărei manuscris de pe timpul Elisabetei se păstrează la British Museum. Ne vorbește, despre doi orfani — soră și frate, — rămași în grija unui unchi hain. Acesta, spre a-și însuși averea lor, îi lasă într’un codru întunecos, unde se prăpădesc, și stoluri de prihori vin de le acoperă cu frunze trupurile reci.
Apoi „Cinderella". Poate cunoașteți și din poveștile noastre pe sărmana cenușereasă, care pe cât e de frumoasă, pe atâta zi albă nu are din partea mamei și surorilor vitrege. Și când într’o seară îi curg lacrămile pe o vatră, o zână se ivește și-i aduce haine și găteli scumpe și conduri de aur, spre a se duce la serbarea Palatului; dar mai mult ca până la douăsprezece noaptea să nu stee. Și merge ea și dintru început îi cade cu drag fiului de împărat; și zăpăcită de iubire, dacă vede mai târziu că-i să bată douăsprezece, repede o ia pe scări, lăsând în fugă un condur, după care avea să fie recunoscută pe urmă.
Iacă si „Frumusețea Adormită”, din care o versiune a dat și Tennyson. E, cum spune el : „reflexul unei trecute legende”. Și aidoma ca din umbra depărtării vezi acolo pe Frumoasa-frumoaselor, dormind de un somn lung ce stăpânește de jur-împrejur și în celelalte cămări și jos în parcul vechiu al castelului: neclintite frunzele, neclintiți și peștișorii de aur în cristalul havuzului; toate cum erau în clipa când le ajunse vraja, pe care numai un singur sărut al Fătului-frumos o va risipi. Și-l aștepți de la un timp; dar înaintea lui vine Puck, spiridușul-crainic din basmele engleze, se pleacă asupra adormitei și-i umple somnul cu dulci vedenii, cu întruchipări fără număr din minunile copilăriei.
Mai amintesc: „Peter Pan“. Deși lucrarea unui cunoscut dramaturg, J. W . Barrie, acum e populară. Un copil năzdrăvan acest Peter Pan, care zboară pe fereastră în țara visului, unde, laolaltă cu pomii și florile ce nu cunosc decât anotimpul primăverii, rămâne și el totdeauna copil, cu râsul și bucuria neturburate în suflet. Povestea lui a ajuns un simbol și de curând o statue îi s’a ridicat în parcul Kensington din Londra; și acolo o mulțime de copii își pot vedea azi prietenul cântând din fluer, pe când zâne și păsări și iepuri ies din piatra soclului ca un trunchiu și ascultă mereu.
An de an se aduc înaintea publicului aceste feerii, liber desfășurate, abătându-se cu mult din preceptele bătrânului Aristoteles; iar prin ele se întrețes parodii, glume, vorbe de spirit asupra împrejurărilor politice-sociale curente, precum și cântece și jocuri mai noi. Și dacă se potrivesc astfel oamenilor în vârstă, dacă frumoasele coriste cu trupurile strânse în tricouri de mătase atrag pe mulți — și nu dintre cei mai puțin gravi — rămâne totuși o bună parte și pentru copii. Mirarea și veselia lor te pătrund și împreună cu ei te încânți de câte vezi, te fură basmele de demult; și după ce pleci, fără voie te urmăresc cuvinte și sunete și arătări din copilaria dusă. Adesea arii obicinuite, arii chiar vechi, cântate în aceste feerii, capătă un farmec neașteptat. Din lumina rampei zboară în lume; Ie cânta mica modistă, gândindu-se la iubitul ce o așteaptă pe înserate undeva; le spune tare, fără să-și audă glasul, fata palidă din uzine; le fredonează poștașul încărcat de știri; le murmură vre-un întârziat de la petrecerea nocturnă, până când mor și ele de prea multă popularitate; vremea cât au ținut, însă, au legănat atâtea suflete, au dus în aer atâta romantism ascuns.
Mi-aduc aminte de o seară. Prin străzi de suburbii necunoscute umblam, cuprins de o mâhnire mai apăsătoare ca ceata umedă dimprejur. Intrai la cel dintâi teatru. Se juca „Cinderella“. Plecarea ei lăsase într’un timp o tăcere ca de ceva neașteptat, prin care lung sunară bătăile miazănoptii. O tânără cu fața albă de crin, care făcea pe fiul de împărat, ținând în mână condurul, începu o romanță:
- Nu știu, dacă ți-i dor,
- Dor ți-i oare de mine,
- Când se lasă amurgul...
Rar am auzit pe cineva să deie mai multă expresie, mai multă simțire unor cuvinte simple. Cântecul acela e stins acum, dar amintirea lui tot mă înfioară când și când, și cu ceva neînțeles de trist mă gândesc la cântăreața pe care n’o mai văzui. Poate n’a fost numai un cântec, ci un oftat din inimă și buzele arse ce-i scoaseră, poate se vor fi ofilit pe veci de văpaia dorului neîmplinit...
Cât privește celălalt teatru, gândindu-te la trecutul de faimă ce l’a avut în astă țară, parcă ești îndemnat să cauți și locurile pe unde se vor fi dat vechile piese. Lângă Tamisa, nu departe de catedrala St. Paul, juca odată în localul unei mănăstiri părăsite trupa de copii, al căror succes a smuls marelui poet câteva rânduri disprețuitoare — nu lipsite și de putină gelozie, în „Hamlet”. Tot aici, de cealaltă parte a podului se află și vestitul The Globe. După spusa lui Shakespeare din corul introductiv la „Henric V“ : „acest O de lemn“, ar fi să ni-l închipuim rotund ca o enormă piuă, fără acoperiș, scena întinsă înainte și cu trei caturi de galerii împrejur. Firește, nimic n’a rămas din acest teatru; doar o biserică, unde se poate sloveni pe lespezi pomenirea de dramaturgi și actori, între cari și un frate al lui Shakespeare. E să trecem mai încoace, spre a găsi urmele teatrelor ce ființaseră cu cinste în urmă; deși clădirile vechi s’au fost ruinat, în locurile lor se ridică altele, păstrând și tradiția și numele. Așa e Covent Garden. Pierdut acum între magazii, înconjurat ziua de care și lume și zgomot; dar când se face liniște pe înoptate și treci sub porticu-i înegrit cu lungi stâlpi corintiani și poarta mare ce se deschide numai stagiunii de operă și balurilor, nu poți scăpa de solemnitatea unor gânduri. Câți artiști, câte vestite cântărețe, n’au urcat pe scena lui! Au strălucit o vreme și s’au dus apoi ca și buchetele de flori ce li s’au fost aruncat. Aci ’și-a executat întâi Händel pe „Messiah" al sau, iar mai târziu Thackeray ne povestește în felu-i umoristic, cum a petrecut o noapte, asistând la „Prințul Nasului Fermecat".
Puțin mai încolo, iată și teatrul Drury Lane, în comitetul căruia a fost și Byron într’un timp. Și aici, în astă parte mai ușuratic-luxoasă a orașului, se grămădesc vreo treizeci de teatre, toate particulare. Un teatru așa zis național, cu repertoriu, nu este până azi în Londra. S ’ar părea că nu-i de trebuință. Atâtea teatre ți-ar da în același timp un număr de felurite piese; numai cât, fiind niște așezăminte de câștig, îndeobște ocolesc cu dibăcie arta. Rar câte o lucrare de preț; când și când grupuri de intelectuali aduc pe scenă sau reiau ceva din comoara literaturilor mari, și nu pentru mult timp. Drama lui Ibsen, „Pretendenții“, cu un puternic suflu de poezie, cu o scenă — moartea episcopului, dintre cele mai caracteristice în toată dramaturgia, jucată după lungi pregătiri, n’a putut să ție mai mult de câteva săptămâni; la fel „Edip Rege" și alte producții de seamă. În schimb afișele, pe cari le poartă șiraguri de oameni pe străzi, îți arată piese ajunse la cinci sute și atâtea de reprezentații. E drept, se montează cu mare grijă, necruțându-se nici un mijloc de înfrumusețare, lipsește cușca supărăcioasă a sufleurului, actorii nu par a spune roluri învățate; decât astea sunt lucruri obicinuite în teatrul englez. Ce le-ar fi ridicând atunci în ochii publicului? Greu să răspunzi. Zeul succesului e orb ca și Eros. Poți însă da câteva feluri de piese, cari plac aci cu deosebire :
Piese cu o intrigă bine adusă, înadins complicată, spre a fi nevoie și de intervenirea mult simpaticului detectiv; piese — cum le numesc ei, cu problemă, în cari anume chestii, anume idei se pun mai deadreptul și se vântură pe scenă: aci se pierd, împreună cu eroii, în labiriintul episoadelor și aci ies iarăși, prezentându-ți la urmă și deslegarea s’o duci cu tine acasă ; piese cu mult foc sentimental, unde îndrăgostiții se nevoiesc din răsputeri, până când spre fericirea lor și a publicului, își dau sărutul de triumf, adesea reluat și prelungit și de perechi entuziasmate din sală; piese apoi de spectacol, cu procesii, cu pompă strălucita.
Iubirea asta de culoare, de pitoresc, va aduce subiecte din Orient, căutând a se reda și atmosfera lor, iluzia vieții și priveliștilor depărtate. Ai să vezi aci pagode, grădini cu înflorirea bogata a cireșilor, vinete zări cu siluete de chiparoși, bazaruri cu tot zgomotul și amestecul viu de strae; interioruri umbrite, unde eventalii bat ca niște fluturi și gheișe din Japonia vin cu mari crisanteme pe urechi sau cadâne ce visează, pe când muzici mai prelungi, voluptoase, cântă de undeva.
Înrâuririle noi, cari străbat de la un timp, mai ales în pictură, au luat drumul și spre teatru. Ceeace este profesorul Reinhardt la Germani, osebindu-se de el într’unele privinți, e aci Gordon Craig. Ar vrea el un teatru în felul vechilor rituale grecești, unde poezia vieții, partea ei ascunsă și adâncă, să se reveleze. Și fiindcă el însuși nu poate scrie asemenea lucrări, își îndreaptă atenția către arta scenică: orice naturalism ar fi să fie îndepărtat de aici, nu imitația, nu reproducerea lucrurilor, ci numai sugestie ; costume, decoruri și gruparea lor ar fi și ele niște creații artistice și toate laolaltă, în legătura firește și cu intențiile autorului, ar fi să vorbeasca mai mult închipuirii decât ochilor. Urmându-i părerile, Granville Barker, un impresariu și scriitor dramatic prețuit, a dat până acum trei piese din Shakespeare, cari sunt mai apropiate de feerii. În acest scop scena e adusă mai la aceiași înălțime cu stalul, se adaugă și un prosceniu cu o cortină albă și deschideri într’o parte și alta, pe unde intră ori ies actorii, neținând seamă de împărțirea pe acte, făcând una sau două opriri, după trebuință. E în tot o simplicitate aleasă, în care multe scene jucate cum sunt, fără culise, fără pânze pictate, cu draperii ce-ți dau imboldul să ghicești singur timpul și împrejurările acțiunii, cu puține culori, mai ales alb și auriu, armonizând între ele sub lumina de sus, aduc o frumusețe noua; dar sunt și părți, unde spațiul restrâns, lipsa de perspectivă cât și bizarul unor îmbrăcăminți, lasă ceva din impresia marionetelor.
Un lucru ce n’ar trebui uitat în teatrul Englez e și cenzura, în forma veche, marele ei pontifice chemându-se: „Cetitorul de Piese al Regelui“. Înființat mai ales din trebuinti politice, a ajuns ocrotitorul moralei. Și nu că s’ar fi simțind cine știe ce paza lui: flirtul; prepusurile de budoar; cuvintele cu sub-întelesuri și gesturile ce n’au nevoie de cuvinte spre a deschide închipuirii nenumărate puncte de suspensie; mișcările sibaritice; dansurile cu șapte văluri, cari dispar pe rând ca luate de vânt; întrezărirea păcatului atrăgător, toate se trec și se gustă și acî din prisos. Numai când cinevâ Împrumută satirii tonul aspru ori dramei zbuciumul greu, și desvălue nedreptăți, ipocrizii, adâncimi de pasiuni covârșitoare, censorul caută să mjlocească. E ținut s’o facă. Într’o tară, unde mai este încă mult bigotism, unde atâția umblă să-ți mântuiască sufletul, unde citatul Bibliei te întâmpină de pretutindeni, firește că anume noime și rânduiri trebuesc apărate. De aceea, între altele, „Strigoii“ lui Ibsen, „Profesiunea Doamnei Warren“ a lui Bernard Shaw și „Monna Vana“ a lui Maeterlink au fost oprite. Poate și cenzorul ar avea îndreptățirea, că piese de acest fel n’ar fi înțelese aci după cuviință publicul nu s’ar înălță până la criteriul de prețuire al artei. Ar fi teama, că sfârșitul din „Strigoii" s’ar lua drept ceeace pare, nu în legătura cu profunda și grozava lui semnificație; iar când în Maeterlink frumoasa Vanna se ivește noaptea în cortul bogat al lui Prinzivalle, așa cum o dorise: „seule et nue sous son manteau“, rostirea singură a cuvintelor și nu se știe ce răsunet nedorit ar avea.
Oarecum, sub cultura de veacuri, stărue ceva primitiv în publicul englez. Lucruri mai fine, mai ales în partea umoristică, se pot trece cu vederea, pe când burlescul obicinuit, adesea vorbe și situații cărora nu le găiești vreo pricină de glumă, stârnesc hohote nesfârșite. Râsul acesta aduce mult cu al copiilor și te încântă, dar nu de puține ori te lasă foarte nedumerit. Un observator ca Turghenieff povestește cum într’o zi, rostind câteva rânduri de Pușkin înaintea lui Thackeray, acesta nu-și putea stăpâni râsul, doar fiindcă nu știa rusește; o anecdotă în același sens ne spune și despre Carlyle, și referindu-se la teatru, scriitorul rus adaugă:
„De acea și un actor, care se strâmbă și care în Franța ar fi scos din scenă cu fluerături și mere coapte, va desfăta publicul englez și-l va face să râdă".