Din periodice/Din Timpul, decembrie 1879

 

❦

[1 decembrie 1879]

S-apropie începutul sfârșitului.

De acum, după ce și răscumpărarea drumurilor de fier e terminată după pofta inimei d-lui Brătianu și după ce d-nii deputați au dat dovezi splendide și suficiente despre elasticitatea tinerelor lor conștiințe în cestiunile vitale ale țării, se va începe un alt joc de bursă în toate diminețele, acela al împământenirii individuale.

Se aude de ex. că d. Brătianu, cu ocazia votului răscumpărării, nu aștepta decât o probă oarecum supremă de docilitatea și elasticitatea conștiinței ciracilor săi în cestiunile cele mai grave și acum, această siguranță câștigată, se va începe realizarea treptată și prin admiteri individuale a categoriilor promise de marii noștri oameni de stat ocultei „Alianțe izraelite“.

Cu acest chip ingenios se vor crea încet-încet condițiile juridice ale desfacerii cu toptanul a României, condițiile de drept a acelora cari sunt meniți a moșteni statul și nația românească pe acest pământ.

Și moștenitorii vor veni curând să-și solicite moștenirea.

Cele 250 de milioane votate pentru răscumpărarea drumurilor de fier, suta de milioane pentru cheltuielile de război despre care roșii tac încă asemenea peștelui, cele 65 de milioane pentru deficit și calea Ploiești—Predeal, milioanele pentru Mărășești—Buzău, în fine milioanele ce le vor vota grecilor pentru mănăstirile închinate, toate aceste vor apăsa în curând bugetul într-un mod atât de îngrozitor încât va suna ceasul desfacerii cu deridicata a averii statului român și atunci noii cetățeni, apelând la capitalurile străine, le vor putea cumpăra pe prețuri de nimica.

Poate că moșiile acestea ale statului vor ajunge pentru a se plăti datoria publică, însă, în momentul în care nu vom mai avea datorii, nu vom avea nici țară.

Astfel vro câțiva ani de guvernare roșie sunt îndestul pentru a stârpi condițiile de existență ale poporului pe secole înainte.

Răscumpărarea drumurilor de fier e un dezastru financiar care, într-un moment de nevoie, de război bunăoară sau de complicațiuni exterioare, se va dovedi că ne-a ucis cu totul creditul, încât n-am avea nici de unde să ne înarmăm. Ușurința cu care s-a votat a uimit nu numai pe români, ci și pe străinii ce locuiesc în țară și cari nu pot fi cu totul indiferenți la soarta acestui pământ.

Dar pe lângă ușurință suntem datori a ținea seamă și de reaua-credință evidentă care a domnit la votarea proiectului de răscumpărare.

Există o oră reglementară a închiderii ședinții și, când aceasta sună, prezidentul e dator a întreba Adunarea dacă ea voiește sau nu să prelungească ședința și până la câte ore anume.

D. C.A. Rosetti a lăsat această oră să treacă, făcând astfel pe toți să crează că, după mântuirea discursului ținut în ora reglementară a închiderii, va și urma închiderea ședinței. Mulți din deputați, mai cu seamă din opoziție, erau parte în salele secțiunilor, parte au plecat după ora reglementară de închidere.

Când d. C.A. Rosetti a observat că o seamă din cei mai însemnați membri ai opoziției se duseseră, a propus prelungirea ședinței până la terminarea cestiunii.

Astfel, la 10 ceasuri noaptea, ca și când ar fi dat tătarii, s-a terminat votarea unei legi care, privită în sine, nu avea nevoie de grabă, ci din contra de-o lungă și minuțioasă discuțiune.

Mirată de-o asemenea procedură de codru, opoziția în momentul votării legii a părăsit sala, de vreme ce față cu faptul pur și simplu al majorității prin număr nu mai rămânea nici o discuție când acea majoritate condusă de instincte de bursă.

Dar cu asemenea procedări de codru suntem deprinși. Ne aducem aminte de ciudata întâmplare când majoritatea actuală s-a constituit în colegiu electoral al județului Suceava, alegând deputat pe d. Morțun, care n-avea nici voturile alegătorilor, nici mandatul biuroului electoral legiuit. Așteptăm încă multe asemenea minuni din partea actualei majorități a Adunării, așteptăm ca la ocazie ca să se constituie în sinod și să aleagă pe d. Sihleanu mitropolit al Ungro-Vlahiei.

❦ UNITATEA DE VEDERI ÎN CABINETUL ACTUAL

[1, 4, 11 decembrie 1879]

I

Nefiind oameni de ceartă și necăutând sfada cu lumânarea, ca turcul care aștepta să-i calce cineva pe colțul ișlicului ca să-l ia la harță, întrebăm numai cu toată smerenia cuvenită dacă oameni cari s-au combătut cu cea mai mare vehemență și și-au imputat manopere neleale, ilegalități, influențe și presiuni în alegere, vânzare de țară, escamotare de voturi, ignoranță și lipsă de orice titlu de merit, pot merge mâni mână în mână și înfrățiți ca să facă — vorba vine — fericirea țării.

De aceea, sub titlul de Unitatea de vederi în cabinetul actual, vom publica o serie de articole, nu ale noastre, ci ale „Presei“ bunăoară sau ale „Românului“ și nu tocmai vechi, ci Feți-frumoși de câte șapte luni, de prin aprilie și mai anul curent.

Din aceste producțiuni cititorul nostru va învăța multe lucruri frumoase și instructive; va învăța cum, pentru a-ți face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganța bâtei și a reteveiului și cum Mărgăriteștii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiții ignoranți, inepți, neonești, devin de a doua zi niște dulci prieteni cari te susțin și pe cari-i susții, totul, se-nțelege, in majorem Romaniae gloriam.

De aceea începem seria prin următorul articol al „Presei“, scris la 30 aprilie anul curent.

București, 30 aprilie

Citind cineva jurnalul „Românul“ și unicul lui satelit, „Telegraful“, nu vede decât declamațiuni și iarăși declamațiuni patriotice, apoteozând independința țărei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie, și intonând pe coarde melodioase gloria pe care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reușească mai radiantă decât în cele mai militare timpuri ale bravei Românii.

Acesta este și acesta a fost totdeauna diapazonul de care s-a servit partidu radical la noi spre a ajunge sau a se menține la putere.

Au trăit din eroare publică transfigurată și vor și de astădată, fie și pe ruinele țării, a triumfa tot prin eroare. Când vor începe acești oameni a stima această opiniune publică în numele căreia declamă? Când vor începe ei a numi cu adevăratul lor nume faptele al căror autor sunt și situațiunile ce au creat acestei zvânturate țări care a meritat o soartă mai bună?

Când vor începe în fine ca, atât prin presă cât și prin întruniri, să lumineze lumea în loc să speculeze credulitatea publică?

Iacă întrebări ce, cu inimă strânsă de durere, își face orice om de bun-simț și orice bun român. A asculta cineva numai vorbele și organele radicalilor, țara niciodată nu s-ar fi aflat mai prosperă, mai avută, mai fericită, mai iubită de vecinii noștri de la fruntarii și de întreaga Europa ca în timpurile de față.

Deși radicalii au aruncat țara în ghearele panslaivismului din care n-a ieșit decât sângerândă și sfâșiată; deși au aruncat armata și soarta țării peste Dunăre de unde nu s-a întors decât cu 100 milioane datorie publică, cu doliu și pentru țară și pentru familiile lor, cu ruina economică prin pierderea vitelor și cu hidoasă mizerie prin toate satele acestei Românii ce surâdea altădată; deși, când armata română ocupa Vidinul ca garanție a cheltuielilor de răzbel, s-a făcut eroarea neiertată de a-l părăsi și de a compromite interesele noastre de tot genul; totuși acești oameni cutează a cânta fericirea țării și a dirigea atenția publică spre acest abstract și duios curent, pe când ei de altă parte să adopte a prepara soluțiunea cestiunii ovreilor și poate giulgiul său, mormântul numelui de român.

Înțelegem pe radicali ca să-și susție faptele și să-și nege greșalele comise, ce au să se resimță secular în această țară; înțelegem pe acești domni că nu voiesc a-și recunoaște eroarea, că au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat D-zeu; înțelegem în fine pe acești domni, ce profesează maxima: Post mortem nihil, că nu vin așa de repede să afirme ca la 1868 greșalele lor, pronunțând încă o dată faimoasele cuvinte: Fraților, iertați-ne că am greșit; nu înțelegem un lucru însă, cum, în gradul de cultură și lumină în care a ajuns țara și corpul electoral, se mai pot găsi unii din tineri cari să le dea concurs din când în când!

Acești puțini tineri cu a căror instrucțiune se îmbracă radicalii spre a se prezinta poporului trebuie a înțelege că rolul lor urmează să fie mai înalt și mai mare; că lor nu le poate fi rezervate numai locul și onoarea de a figura prin biserici la Te Deum; că ei ar putea să aibă o înrâurire și o acțiune în conducerea destinatelor statului, întrunindu-se cu adevărații bărbați liberali și întărind astfel și mai mult liga oamenilor de stat ce au de deviză: Munca și meritul, patria și libertățile publice.

Vericari ar fi însă conduita politică ce vor ține în viitor acești câțiva tineri, atât de abuzați de către radicali, domnii alegători trebuie, prin atitudinea lor, să facă justiție cu acești oameni ce au crezut că pot a se substitui suveranității naționale, conducând la război, ruină și dezmembrare națiunea română.

Acum, mai mult decât oricând, d-nii alegători vor înțelege cât de grav este a se lăsa să fie amăgiți prin declamațiuni și împinși spre ruina politică și materială.

Cruda esperiență este făcută. Generațiunile viitoare se vor întreba: Ale cui păcate espiez ele plătind atâtea milioane? Și istoria, în doliu pentru pierderea Basarabiei în secolul al 19-lea sub domnia radicalilor, va răspunde: Plătiți votul nesocotit de la 1868 și de la 1876.

S-a dat o concesiune îndoit de scumpă străinilor spre a-și asigura radicalii puterea ce simțeau că are să le scape dacă nu vor lupta cu asemenea arme escepționale. S-a plătit chilometrul cu 270 mii fr.

Și cine declamă cu toate acestea, prin întruniri și jurnale, că conservatorii au vândut țara străinilor? Tot radicalii.

Astfel, ca consecință a votului din 1868, țara prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile sale în punga străinilor, pe când aceste sute de milioane s-ar fi putut întrebuința gradat pentru înflorirea și prosperarea economică a țării. Astfel, în doi ani de guvernare radicală, s-a scomptat viitorul generațiunilor viitoare, transmițându-li-se ca moștenire plata anuităților înscrise în buget.

Votul din 1876 este o a doua nesocotință, comisă tot prin efectul declamațiunilor patriotice a acestui partid radical ce lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțele țării când trece pe la putere.

S-a strigat: jos timbru! jos licența! jos monopolul! jos aceste impozite puse spre a se achita datoria publică făcută de radicali la 1868, și națiunea, într-un moment de entuziasm pentru pământul tăgăduinței, i-a crezut pe radicali și i-a votat.

Ce au făcut însă radicalii cu acest vot, dat cu atâta inocență pentru desființarea impozitelor? Desființatu-le-au? Nu; căci nu puteau, trebuia să se plătească greșelele lor din 1868; ba mai mult, a întreit timbru, a îngreuiat taxa depeșilor și scrisorilor. Mărginitu-s-au aci?

Deloc. Evenimentele se anunță, și ei, temându-se că națiunea nu are să le mai dea mandatul pentru aceste timpuri escepționale, în loc să dizolve Camerile și să ceară un nou mandat, din contra, se substituie voinței națiunei, calcă suveranitatea ei și dă concurs Rusiei, pe când știu de la prințul Gorciacoff, care o declarase la întrevederea sa cu d. Cogălniceanu în Ploiești, „că Basarabia urmează a se retroceda“.

Această cunoștință ce aveau radicalii de soarta ce amenința Basarabia nu se poate nega. D. Cogălniceanu a declarat-o în Parlament că sunt propriele cuvinte ale d-lui Gorciacoff.

Iacă dar și fructele nesocotitului vot din 1876!!! Vadă-se acum buna-credință de care s-a uzat pentru ca d-nii alegători să înțeleagă cum are să se urmeze și în chestia ovreilor, atât de ocolită de radicali.

Terminând, conjurăm pe toți d-nii alegători ca: în numele datoriei publice din nou înscrise în bugetul statului, ca în numele conservării României atât de zvânturată în acești din urmă trei ani să meargă tinerii și bătrânii la vot, votând pentru opoziție, căci lugubra voce a tocsinului a sunat națiunei! …

Va să zică acum șapte luni roșii erau în ochii d-lui Boerescu oameni cari au trăit din eroare publică, cari triumfă pe ruinele țării tot prin eroare, cari aruncă țara în ghearele pan slavismului, de unde n-a ieșit decât sfâșiată și sângerândă.

Acești roșii au adus: 100 milioane datorie publică, doliu pentru țară și familii, ruina economică, hidoasa mizerie prin satele României.

Ei au compromis interesele de tot genul.

Au preparat soluțiunea cestiunii izraelite și poate giulgiul ei, mormântul numelui de român.

Au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat-o Dumnezeu.

Țara, în urma votului roșiilor din 1868, prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile în punga străinilor.

Când trec roșii pe la putere lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțe. Au dat concurs Rusiei pe când știau că Basarabia urmează a se retroceda. Lugubra voce a tocsinului a sunat națiunii:

Alegătorii să facă justiție cu acești oameni ce s-au substituit suveranității naționale, conducând la răzbel, ruină și dezmembrare națiunea română.

Toate din nefericire adevărate.

Ce sunt roșii peste șapte luni — azi?

Ce alta decât buni prieteni și mari patrioți.

II

În numărul „Presei“ de la 30 aprilie a.c. roșii au fost, precum am văzut, oameni cari trăiesc din eroare publică, triumfând pe ruinele țării, aruncând țara în ghearele panslavismului, aducând doliu, ruină economică, mizerie hidoasă, preparând mormântul numelui român, lăsând sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțe, dând concurs Rusiei cu știința pierderei Basarabiei, conducând națiunea la răzbel, ruină și dezmembrare, încât…

Vocea lugubră a tocsinului a sunat!

Popor! Fă justiție cu acești oameni!

Lucrul se agravează însă și mai mult citind articolul de mai la vale al „Presei“, scris cu câteva zile mai înainte, adică la 21 aprilie, tot anul de la nașterea lui Hristos 1879, adică anul curgător.

Iată-l și pe acesta:

A distinge în sânul mulțimei, unde se agită cu incoerență atâtea nulități zgomotoase, unde se izbesc cu confuziune atâtea prezumpțiuni neputernice și atâtea pretențiuni rivale.

A distinge în această mulțime pe toți oamenii capabili, instruiți, integri, animați de ferma voință a binelui, de ardenta dorință de a se onora onorând țara lor.

A-i chema de pretutindeni la sine.

A-i pune la lucru și pe fiecare la locul său.

A escita prin emulațiune facultățile lor și a le îndoi forțele.

A face să iasă din obscuritate tot ceea ce merită a fi la lumină.

Acesta fu secretul tuturor marilor regi, tuturor marilor miniștri a căror memorie istoria a transmis-o posterităței.

Acest secret pare a fi cu desăvârșire la noi pierdut sau mai bine putem zice că el nu a fost niciodată cunoscut.

Miniștrii noștri nu par a fi tăiați în stofa din care se fac marii miniștri.

Ideea ce i-a preocupat și îi preocupă mai presus de toate este domnirea oamenilor partidului în capul căruia se află, este recompensarea acelora ce i-au servit, este îmbuibarea acelora cari s-au arătat mai slugarnici și mai lipsiți de sentimentul onoarei și demnităței personale.

Dar aceștia sunt ignoranți, incapabili, neonești…

— Nu face nimic: ei sunt buni, căci sunt oamenii partidului nostru.

— Dar toate interesele statului care li sunt încredințate periclitează în mâinile lor; dar administrația suferă, dar justiția se corumpe; dar morala publică este ofensată; dar descompozițiunea socială începe a se întinde în sânul întregii națiuni!

— Nu face nimic: interesele partidului sunt mai presus de interesele statului, și toți oamenii noștri sunt buni, căci mai presus de toate ei se preocupă de triumful și glorificarea partidului.

— Dar ei delapidează banii publici; dar ei vând sudoarea țăranului; dar ei deseacă toate sorgințele de avuție materială și morală a națiunii! …

— Nu face nimic: ei sunt buni, căci ei sunt oamenii partidului nostru.

Am chemat în mai multe rânduri atențiunea tuturor oamenilor noștri politici pe care-i preocupă viitorul statului român asupra unui fapt ce ni se pare de cea mai mare gravitate și care se generalizează astfel încât tinde a se transforma în doctrină de stat.

Toți constatăm cu durere că sunt puțini tineri la noi cari iau drumul laboarei conștiincioase pentru a atrage asupra lor stima și atențiunea publicului.

Sânt puțini aceia cari, dominați de legitima dorință de a ocupa un loc în ierarhia socială, aspiră a ocupa acest loc prin serviciuri aduse țării și prin dobândirea cunoștințelor ce dă studiul și a esperienței ce se câștigă prin maniarea îndelungată a afacerilor publice.

Dacă cercetăm cauza principală a acestui grav simptom, să ne întrebăm cari sunt aceia cari ajung la toate demnitățile și toate funcțiunile statului, la toate onorurile, la toate recompensele, la toate distincțiunile?

Aceia cari au insultat mai mult.

Aceia cari au aruncat cu mai multă abundență injuria și scuiparea.

Aceia cari s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive.

Aceia care au atacat cu mai multă imprudență și cutezanță însăși bazele pe care repauzează orice stat și orice societate civilă.

Aceasta constituie un fapt de cea mai mare gravitate și de cari sunt responsabili aceia cari se află în capul partitelor și în capul statului.

Știința, laboarea conștiincioasă, meritul onest, înaltele cualități ale inteligenței și ale caracterului, cari constituie producțiunea, forța, demnitatea și gloria unui stat, vor tinde a dispare din ce în ce mai mult din mijlocul nostru, ca să lase locul numai unei acțiuni de descompozițiune, de anarhie și de decadență.

Într-o asemenea stare de lucruri și cu asemenea principii admise de șefii noștri politici

Cea mai înaltă expresiune a forții unui stat, știința, este desprețuită.

Cea mai prețioasă sorgintă a activității naționale, laboarea, este desecată.

Cel mai demn titlu la atențiunea oamenilor ce se află în capul afacerilor publice, meritul, este desconsiderat.

Cel mai nobil sentiment ce împodobește pe omul ce aspiră a juca cu demnitate un rol în țara sa, respectul de sine însuși, este luat în ridicol.

Laboarea este înlocuită prin declamațiune și intrigă.

Respectul de sine prin lingușire și servilism.

Meritul este înlocuit prin turbulența zgomotoasă și prin cutezanța de a arunca pretutindeni injuria și insulta.

Dacă pe asemenea baze șefii partidelor și oamenii noștri politici au ambițiunea de a consolida societatea și statul român, nobilă și mare le este ambițiunea și noi propunem a le ridica statui pe toate ulițele capitalei.

Vom deschide pentru aceasta chiar o subscripțiune națională.

Ce sunt așadar roșii în aprilie? Cei mai slugarnici, cei mai lipsiți de sentimentul onoarei și a demnității, ignoranți, neonești, incapabili, ei periclitează interesele statului, fac administrația să sufere, corump justiția, delapidează bani publici, vând sudoarea țăranului, deseacă toate sorgințile de avere materială și morală a națiunii, ei au insultat mai mult, ei au aruncat injuria și scuiparea, ei s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive, ei au atacat cu imprudență bazele statului și societății.

Care-i rezultatul? Descompunere, anarhie, decadență! Dar, va zice naivul cititor, „Presa“ face curat fotografia pușcăriei! Ași! se poate una ca asta? Nu vedeți pe d. Boerescu în același tren accelerat împreună cu acei slugarnici, ignoranți, neonești, incapabili, lipsiți de onoare, delapidatori, vânzători de sudoare?

Ba încă în vagon de clasa întâia. Surâde și salută publicul uimit.

Buona sera don Basilio! Cum mergeți cu sănătatea? Ședeți bine cu societatea în care ați ajuns?

III

Într-un articol al „Presei“ am auzit deci tocsinul sunând și nația chemată a face justiție cu radicalii; într-alt articol vedem pe roșii încărcați cu orice epitheton ornans din câte se cuvin unui veritabil pușcăriaș.

De astă dată schimbăm puțin fața lucrului și trecem de la injuriile grave la acuzațiuni mai subțire făcute, dar cu atât mai grele. Aceeași „Presă“ care azi laudă atitudinea patriotică a guvernului scria la 11 mai anul curent cuvintele de mai la vale, cari, fiind adevărate și esprimând și opinia noastră în privirea partidului radical, ne inspiră numai mirarea cum, scrise dacă nu de d. Boerescu însuși, totuși în foaia d-sale, se mai conciliază cu tonul de azi al „Presei“ și cu rolul marelui om de stat într-un cabinet de trădători de țară.

București, 11 mai

„Românul“, în numărul său de miercuri 9 mai, consacră un lung articol de fond, cu un rar spirit de denigrare, pentru a combate pe d. Boerescu din cauza discursului ce a ținut acum vreo 15 zile în adunarea electorală din sala Ateneului.

Intră în deprinderile falsei democrații de a se sili cu orice preț și cu orice ocaziune să micșoreze orice superioritate, să decapiteze orice se înalță, să cate cu obstinațiune a stabili pretutindeni nivelul unei sălbatice egalități.

D. Boerescu prin munca, capacitatea și talentele sale, a devenit în stat o personalitate marcantă, care se înalță mai presus de nivelul comun al acelor mediocrități zgomotoase care umplu țara de clamoarea, incapacitatea, ignoranța, confuziunea și vociferațiunile lor.

D. Boerescu trebuie decapitat!

Aceasta o cere principiul falsei democrații.

În acest sens e conceput și redactat articolul din „Românul“ despre care vorbim și pentru acest scop el revine a combate pe d. Boerescu pentru un discurs ce a ținut acum 15 zile.

Sunt imprudenți politicii de la „Românul“ de a tot agita niște cestiuni care apasă asupra lor cu cea mai strivitoare greutate.

D. Boerescu, într-un discurs asupra politicei generale a guvernului, n-a putut să treacă sub tăcere imensa și teribila greșală comisă de dânsul în cestiunea Basarabiei.

Cum a putut cabinetul din București să dea ordinul armatei române de a trece Dunărea fără un tractat, când el știa prea bine, a zis d. Boerescu, că Rusia ne va lua Basarabia?

D. Boerescu, esclamă „Românul“, este un insinuator vulgar și fals, căci guvernul, prin convențiunea de la aprilie, a stipulat integritatea teritoriului și prin urmare a luat toate garanțiile pentru păstrarea Basarabiei.

Să stabilim veritatea faptelor.

Fără a vorbi de textul primitiv al acestei convențiuni, asupra căruia politicii de a doua mână de la „Românul“ nu par a avea nici o idee; fără a acuza pe guvern că, în loc de termenul cam vag, integritatea teritoriului, el ar fi trebuit să stipuleze anume garantarea Basarabiei ce s-a redat României prin Tractatul din Paris; noi declarăm că suntem satisfăcuți de convențiunea din 4 aprilie în ceea ce privește Basarabia și mărturisim că, din toate cuvintele pronunțate în Corpurile legiuitoare cu ocaziunea votării acestei convențiuni, nimic nu ne-a mers mai mult la inimă decât următoarele cuvinte ale d-lui ministru de externe:

Prin această convențiune, Rusia ne liniștește de frica cea mare că ni se va lua și acea părticică din Basarabia luată întreagă la 1812 și care ni s-a redat prin Tractatul de Paris.

Aceasta a fost impresiunea cea mai puternică sub care s-a votat convențiunea din 4 aprilie.

Să votăm, a zis în rezumat tot guvernul, pentru că acesta este singurul chip de a nu pierde Basarabia.

Acest punct stabilit, invităm pe politicii de la „Românul“ și pe toți aceia ce se lasă a se ameți prin zgomotul unor manifestațiuni de o veselie adesea foarte importună, să deschidă „Monitorul oficial“ și să citească (pag. 5612) ședința Camerii din 30 septembre 1878, ședință preșidată de d. Vernescu asistat de d-nii secretari Gr. Isăcescu și R. Pătărlăgeanu.

D. ministru de esterne al aceluiași cabinet radical care încheiase convențiunea din 4 aprilie 1877 destăinuiește Camerei la 30 septembre 1878 că două luni după acea convențiune, în luna lui iuniu, marele cancelar al Rusiei declarase formal că guvernul rusesc este hotărât a ne lua Basarabia.

„Am ieșit, zice d. ministru de esterne, cu durerea în inimă, căci văzusem că Rusia nu renunțase la Basarabia“ („Monitorul oficial“ din 1878, p. 5612).

Guvernul nostru radical știa dar în iuniu că nu mai putea compta pe convențiunea din aprilie; că articolul din acea convențiune, relativ la integritatea teritoriului român, nu avea nici o valoare înaintea Rusiei; că, într-un cuvânt, marele imperator, înaintea căruia el ieșea cu pâine și cu sare, nu renunțase la Basarabia.

Întrebăm pe contradictorii noștri dacă cabinetul din București, în loc de a face țării această teribilă destăinuire în 1878, 30 septemvrie, adică după război, ar fi făcut-o înaintea războiului, ar fi dat România Rusiei sângele și milioanele sale pentru ca să o ajute … să ne ia Basarabia?

Înaintea unei asemenea revelațiuni, cari ar fi fost deputatul, care ar fi fost senatorul, care ar fi votat război și ar fi rupt o neutralitate pe care Europa nu înceta a ne-o consilia?

Opozițiunea, ca și țara întreaga, nu cunoștea declarațiunea guvernului rusesc din luna lui iulie și, cu toate acestea, nu înceta de a striga guvernanților noștri: De treceți Dunărea, luați cel puțin garanții; încheiați un tractat cu Rusia pentru a stipula avantajele ce trebuie să tragă statul român dintr-un război costisitor și plin de pericole.

Este o jale de a citi răspunsurile ce ne dau atunci guvernanții noștri, precum și acuzațiunile ce ei aruncau în contra noastră, pentru a atrage asupra opozițiunii mânia Rusiei!

Oare a spune asemenea adevăruri și a constata asemenea fapte este a face insinuări falșe? Și întrebăm pe „Românul“: Nu ar fi mai prudent de a păstra o înțeleaptă tăcere asupra acestei cestiuni a Basarabiei, care apasă într-un mod așa de strivitor asupra patronilor săi?

De cred politicii de la „Românul“ că vor rezulta învățăminte cari le pot fi utile din discuțiunea celor petrecute în această dureroasă cestiune, noi suntem gata a primi o asemenea discuțiune și nu vom califica de insinuări falșe fapte pozitive ce ei vor invoca în favorul domniilor lor.

În mai anul curent ziarul radical „Românul“ era scris cu un spirit de denigrare.

Dar așa e falșa democrație.

Micșorează orice superioritate.

Decapitează orișice se-nalță.

Cată a stabili nivelul sălbaticii egalități.

Roșii sunt zgomotoase mediocrități, împlu țara de clamoare, de incapacitate, de ignoranță, de confuziune, de vociferațiuni.

Cum se vede nici acestui articol nu-i lipsește epitetele omerice, roșii tot vociferează, tot ignoranți, tot confuzi, tot incapabili.

Dar afară de aceste epitete mai e o acuzare gravă, aceea că guvernul, știind cererea Rusiei în privirea Basarabiei, au trecut totuși în auxiliul rușilor pentru a le ajuta… de a ne lua o parte din țară.

Dar știe oare „Presa“ că acesta este un act de înaltă trădare? Tocmai acest act ne face pe noi să credem că d. Brătianu nu-i nimic alt decât un agent rusesc cu masca de patriot român.

Astăzi însă, după șapte luni, d-nu Brătianu, din patent trădător, devine simpaticul și patrioticul coleg al d-lui Boerescu.

❦

[5 decembrie 1879]

Și zi glorie, mărire, neatârnare, strălucite foloase materiale și morale, o nouă eră economică erau ascunse în răscumpărare?

Câtă cheltuială de fraze din partea confraților roșii spre a ascunde ceea ce acum s-arată fățiș, că domiciliul juridic al Societății, va să zică supunerea sub jurisdicțiunea germană, era punctul cardinal împrejurul căruia tratau de un an de zile, încoronați cu cel mai deplin nesucces. Așadar opoziția care a spus pe toate tonurile că partea juridică a transacției este o adevărată aservire a avut dreptate, iar „Românul“ care vedea toate în colori trandafirii spunea — cu deplină știință — contrariul.

Pentru a arăta din nou câtă greutate s-a pus din partea consiliului de supraveghiare a societății tocmai pe partea juridică, reproducem din nou notița din „Berliner Borsenzeitung“ care, după cât știm din sorginți cu totul sigure, e în cazul acesta foarte bine informată. Iată acea notiță publicată acum cinci zile în foaia de bursă din Berlin.

Deja ieri am arătat exact că cestiunea căilor ferate române stă așa după cum se va înțelege amendamentul primit.

(Amendamentul Ferechide ce propune strămutarea sediului societății la București.)

Ieri seară și azi dimineață au sosit în Berlin numeroase lămuriri cari fac a presupune că adunarea legiuitoare scoposește cu acel amendament o strămutare imediată a domiciliului. În asemenea caz acel amendament e a se considera ca o respingere a întregei convențiuni. După cum reiese din depeșile telegrafice ale n-rului nostru de astăzi cele două persoane cu cari tratările s-au urmat aci au făcut încă o dată arătare telegrafică la București că un asemenea amendament îl consideră ca egal cu respingerea și că, în asemenea caz, în genere nu vor mai supune discuțiunii adunării generale convenția de răscumpărare, adecă s-a întâmplat tocmai ceea ce am spus noi ieri. Am menționat deja că tocmai cestiunea aceasta a domiciliului formează de un an de zile punctul principal, împrejurul căruia să-nvârtesc toate tratările și că ministerul român e pe deplin în clar asupra gravității unei schimbări în acest punct. Ministrul Sturza, care a purtat cele din urmă tratări aci, la urma urmelor s-a unit cu totul cu maniera de a vedea, de aci și a declarat că el și cu ministerul întreg va sta sau va cădea, după cum se va primi convențiunea stabilită aci.

Iată dar ce zice „Berliner-Borsenzeitung“.

Așadar stabilindu-se că domiciliul juridic al societății să fie la București, iar nu sub juridicțiune germană, convenția se consideră din partea acționarilor ca respinsă, ba consiliul de supraveghere nici nu va mai supune-o măcar de acuma înainte discuției adunării.

De ce aceasta?

De un an de zile cestiunea domiciliului societății e punctul împrejurul căruia se-nvârtesc toate tractările și ministerul știe, e pe deplin în clar că acționarii privesc convenția ca respinsă din momentul în care sediul s-ar stabili să fie la București.

Mai mult încă.

D. Sturza s-a unit cu părerea că sediul are să fie la Berlin. Dar nu numai atât. Tot ministeriul s-a unit cu aceasta și tot ministeriul va cădea, dacă Parlamentul român ar hotărî ca sediul să fie la București.

Iată glorie, mărire și neatârnare. În momentul în care Adunarea legiuitoare și-ar lua libertatea de-a schimba o virgulă din concesie, ea se consideră în Berlin ca respinsă și ministeriul a luat față cu acționarii obligațiunea de-a cădea.

Dar să lăsăm partea aceasta a cestiunii, care stă deja îndestul de rău pentru roșii și vorbește lămurit prin ea însăși ca o vie acuzare a politicei lor financiare, și să venim la altă parte.

„Românul“ în numărul său de miercuri, 28 noiemvrie, are cutezarea de-a pune în paralelă convențiile de răscumpărare, proiectate de partidul conservator cu proiectul de convenție al roșiilor.

Argumentul de căpetenie în favorul proiectelor de convenție ale conservatorilor, argument care trebuie să convingă chiar pe un cititor al „Românului“, oricât de târzior la judecată ar fi, e că proiectele de convenție ale conservatorilor n-au fost primite de acționari, căci erau nefavorabile intereselor lor, ba aceștia au preferat, în loc de-a primi răscumpărarea, de-a se împrumuta cu 60 milioane obligațiuni.

Și cu toate că Germania era pe atunci tot atât de puternică ca și azi, cabinetul Catargiu n-au căzut, deși „Românul“ îl poreclea ieșit din lovirea de picior a d-lui de Badowitz.

Dar oare de ce acționarii germani au găsit că proiectele de răscumpărare ale cabinetului conservator sunt în defavorul lor și nu le-au primit?

Într-adevăr există două proiecte de convențiuni: una de răscumpărare parțială cu data de 12/24 iunie 1875, alta de răscumpărare integrală din decemvrie 1875.

Să luăm dar câteva articole din convenția din iunie pentru a arăta radicala deosebire de ideile cari au dictat-o.

Art. 1. Societatea acționarilor căilor ferate române, împrumutând bani pentru a întâmpina cheltuielile reclamate pentru terminarea liniilor ce i-au fost concedate, guvernul român spre a-i înlesni plata acelor bani va pune la dispozițiunea sa suma de 57.785.000 franci în condițiunile stipulate mai jos.

(urmează modalitățile emisiunei titlurilor statului până la art. 3 inclusiv).

Art. 4. Plata sumei prevăzute la art. 1 va fi pentru guvernul român o plată anticipată de 60.000.000 franci asupra capitalului ce ar fi trebuit să ia asupra-și, spre a obține, conform § 25 din concesiunea primitivă din 21 noiemvrie (3 decemvrie) 1868, cesiunea tuturor drepturilor rezultând pentru societate din aceea concesiune.

Art. 5. Fondul de construcțiune fixat prin articolul 12 din convențiunea din 2/14 fevruarie 1873, la suma de 248.130.000 franci se reduce de la 1 iulie 1875 la suma de 188.130.000 franci care de aci înainte va fi singura recunoscută de guvern ca fond de construcțiune.

Art. 6. În cazul când guvernul ar voi să completeze răscumpărarea, el nu va avea să ia în socoteala sa decât suma de franci 188.130.000 prevăzută la art. precedent scăzându-se încă din acest fond de construcțiune, singur recunoscut, suma amortizată deja de la 1 iulie 1871.

Art. 7. Garanția anuală, fixată de art. 11 al convențiunii din 2/14 fevruarie 1872 la 18.609.750 franci, se va reduce de la 1 iulie 1875 la suma maximum de 14.109.750 socotit 7,5% asupra fondului de construcțiune din care s-a plătit prin anticipare 60.000.000 franci.

În articolul următor: se garantează statului orice prisos întreg peste 14 milioane până la 18 milioane și o parte proporționat cu 60 milioane, când venitul ar trece peste 18 milioane.

Art. 9. Partea de amortizare de una la mie prevăzută la nr. 4 al. § 16 din concesiunea primitivă din 21 noiembrie (3 decemvrie) 1868 nu se va mai lua de societate, de la 1 iulie 1875 asupra veniturilor brute ale întreprinderii, decât potrivit cu fondul de construcțiune redus prin articolul 4 al prezentei convențiuni la suma de franci 188.130.000. După stingerea acestui capital guvernul român va deveni singur proprietar a tuturor liniilor concedate prin convențiunea din 21 noiemvrie (3 decemvrie) 1868 fără a mai recunoaște nici una din sarcinile ce ar mai putea fi asupra acestor linii sub orice titlu ar fi.

Acest art. 9 reduce convenția primitivă a d-lui Brătianu de la 90 la 60 de ani, reduce capitalul de la suma fabuloasă dată lui Strousberg de 2 miliarde și 217 milioane la țifra de 188 milioane, nu recunoaște absolut nici o datorie și nici o sarcină a societății, rezervă expres dreptul statului de a răscumpăra căile după 30 ani, e o răscumpărare parțială în toată puterea cuvântului.

Art. 11 și 12 ai acestei convențiuni stabilesc în fine că toate cheltuielele de orice natură și toate pretențiunile cari ar rezulta din această operațiune privesc exclusiv pe societate.

Și o asemenea convenție „Românul“ și d. Boerescu au elasticitatea de a o compara cu convențiunea d-lui Sturza!

Dar vom veni la proiectul de răscumpărare integrală a guvernului conservator, proiect aflat asemenea neadmisibil de către societatea acționarilor și vom vedea ce rezultă și din acela.

❦

[6 decembrie 1879]

Proiectul al doilea al cabinetului conservator, care avea de scop răscumpărarea integrală a căilor acționarilor, e asemenea cu totul deosebit de proiectul actualului guvern.

Deja în art. 1 se stabilește că guvernul nu face nimic alta decât uzează de pe acuma de dreptul ce și l-a rezervat prin § 25 al concesiei primitive, adică de dreptul de a răscumpăra căile, de a recâștiga toate drepturile câte i-a fost concedate societății, iar prețul de cumpărătură (Kaufpreis) se stabilea conform concesiei primitive la 248.130.000 fr. minus amortizarea și minus fondul de rezervă și de reconstrucție.

Pentru a acoperi prețul de cumpărătură de mai sus guvernul se îndatorea a emite titluri de ale sale de o valoare nominală egală, care se amortizau în 60 de ani, însă:

Prin art. 2 alineat 3 guvernul își păstra dreptul deplin de a denunța acele titluri amortizabile în 60 de ani, de a grăbi (verstärken) amortizarea, de a preschimba acele titluri pe altele care i-ar fi convenit mai bine.

Va să zică statul făcea un împrumut, răscumpăra căile tot așa ca după 30 de ani și emitea titluri pe cari avea libertatea deplină de a le denunța oricând, de a grăbi amortizarea lor, de a le schimba pe un împrumut mai favorabil lui.

Ce garanție dădea statul pentru acest împrumut al lui? Ce fondațiune avea împrumutul?

Monopolul tutunurilor ca acuma?

Nici vorbă.

Art. 2 alineatul 6 spune curat că acest împrumut se fondează pe căile ferate, pe produsul lor și pe suma trecută în buget de 18.609.750 franci, adecă pe anuitatea garantată astăzi. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

De monopolul tutunurilor nici mențiune măcar.

Dar în schimbul acestei răscumpărări lua statul asupra-și datoriile și procesele societății, adică pasivul ei?

Câtuși de puțin.

Art. 4 zice:

Societatea acționarilor căilor ferate române are să predeie căile cu tot materialul trebuincios stabilit prin convenția primitivă. Societatea are datoria de-a despăgubi pe guvern pentru toate lucrările de completare ce are a le mai face, îndeosebi pentru celea spre portul Galați, gara internațională de la Vârciorova, uzinele din București; ea va despăgubi pe guvern pentru toate sarcinele câte sunt combinate cu, primirea pe seamă a căilor. Între aceste sarcini sunt toate acelea care rezultă din esproprieri, precum și obligațiunile cătră antreprenori și furnizori, precum și satisfacerea tuturor pretențiilor unor ai treilea, cari s-au ridicat asupra societății sau se vor ridica de acum înainte.

Dar societatea oare mai există după operațiunea acestei răscumpărări, precum va exista după convenția de față?

Iată ce răspuns ne dă art. 13.

Consiliul de supraveghiare a societății va convoca o adunare generală a acționarilor, care va avea să decidă lichidarea societății în conformitate cu stipulațiunile Codului de comerț german.

S-ar obiecta însă: vor fi fost acționari cari n-ar fi voit răscumpărarea, adecă minoritate? Al. 2 a articolului 13 spune însă:

Societatea ia față cu toți interesenții răspunderea pentru pretențiile ce ei le-ar ridica în consecuența răscumpărării drumurilor.

Cine deci n-ar fi fost mulțumit cu operațiunea n-avea a o-mpărți nici în clin nici în mânecă cu statul, ci cu societatea.

Nicăieri nu se vede că în urma răscumpărării statul să mai garanteze acțiunilor primitive, celor de prioritate și obligațiunilor cari ar rămânea nepreschimbate vreun ban roșu măcar. Afacerea societății să iasă la capăt cu ele, cum va ști și cum va voi.

În fine noua convenție are milioane de prime de preschimbare etc. etc.

Art. 10 al. 6 a convenției proiectate de conservatori spune limpede:

Operația concesiunii se va face fără nici o cheltuială pentru guvernul român.

Prezentându-se acest proiect consiliului de supraveghiare, acesta răspunde d-lui Crețulescu, pe atunci agent diplomatic al României la Berlin, printr-o adresă în care se zice:

În privirea normării prețului de cumpărătură și a celorlalte modalități ale răscumpărării nu s-au ivit nici o obiecțiune; dar realizarea proiectului din punctul de vedere juridic au întâmpinat obiecțiuni atât de esențiale, încât am văzut necesitatea de-a-l pune să fie examinat de-o comisie compusă de juriști. Comisia aceasta a mai avut însărcinarea ca, dacă proiectul n-ar fi realizabil, să propuie altă modalitate, admisibilă din punct de vedere juridic.

Ei bine, proiectul cabinetului conservator era juridic atât de strâns închegat încât vestita comisie de juriști nu numai că l-au găsit inadmisibil, dar nici n-au putut afla altă modalitate prin care el putea fi realizabil pentru germani.

Proiectul a fost respins.

De aci se vede că atât „Românul“ cât și d. Boerescu sunt amândoi — cu știință — în eroare, când cutează a compara vreunul din proiectele de răscumpărare ale conservatorilor cu monstrul de aservire economică cărora d-nia lor i-au dat naștere.

❦

[13 decembrie 1879]

Ascuțirea cestiunilor curat interne în cestiuni internaționale e pretutindene o dovadă de slăbiciune a statului. Astfel vedem corpul glorioasei odinioară Turcii deschis tuturor înrâuririlor străine, încât chiar existența acelui stat atârnă de echilibrarea în care o țin interese străine, nu de puterea vitală a chiar poporului turcesc. În finanțe amestec, în administrație amestec, ba chiar în legislație amestec, precum ne-o dovedește această reformă ce i se impune pentru Asia Mică.

Un caz analog cu cel al Turciei ni-l prezintă România în timpul guvernului roșu. Cestiunea izraelită, curat internă și a se rezolva numai prin noi înșine, ni se impune cu strășnicie dinafară, ba până azi încă independența nu e recunoscută de unele părți sub pretextul neinvocat, dar invocabil, că cutare sau cutare putere nu e mulțumită cu satisfacțiunea dată de noi art. 44 al Tractatului de Berlin.

Și ce rol de deplină duplicitate juca atunci firma Brătianu?

În străinătate promitea tot.

În țară jura a nu da nimic.

Chiar amicii actuali ai roșilor nu tăinuiau deloc resentimentele lor față cu această politică de duplicitate bizantină, de vecinic neadevăr, de subterfugii nedemne, a căror țintă pretextată era Patria, al căror scop real însă era de a fi în două luntre, de-a nu pierde popularitatea pe de o parte, sprijinul pe care li-l dau interesele străine pe de altă parte.

În chestiunea drumurilor de fier același lucru.

În țară toate foile și foițele subvenționate din fonduri polițienești, precum și toți agenții de bursă mascați în redactori și deputați, susțin din toate puterile că numai pur și simplu interesul nației-i face să susție cu foc și cifre răscumpărarea, în afară promit a ne da legați cu drum de fier cu tot pe mânele acționarilor și a judecătorilor din Berlin.

Incidentul amendării legii de către d. Ferechide străfulgeră deodată întunerecul plin de cifre închipuite și ne face să fim spectatorii adâncei decadențe a unui partid care de mult nu mai are încrederea țării și ai cărui mașini votatoare sunt pururea gata de-a zice „da“ la toate monstruozitățile financiare și juridice pe cari le-ar naște patronii lor ce țin traista cu grăunțe, chiar dacă acele monstruosități ar avea de scop aservirea și umilirea patriei lor.

Dacă partidul conservator n-are mania de a căuta popularitate, de a face făgăduințe goale de scădere de biruri, de a linguși patimele rele, de a abuza în folosul partidului de idealele naționale, el pe de altă parte n-are nici lipsa de conștiință de-a se răzima pe străini. Geaba dar presa roșie califica ministerul Catargiu ieșit din bătaia din picior a d-lui de Radovitz, astăzi se vede limpede cine atârna de acele bătăi din picior și cine nu. Căci și sub conservatori a fost vorba de răscumpărare, însă de o răscumpărare reală, care impunea Societății lichidarea, după ce-și va fi plătit toate datoriele, va fi îndeplinit toate contractele ei financiare, după ce c-un cuvânt Societatea însăși s-ar fi desfăcut de obligațiuni, de priorități, de sarcine de tot felul. De aceea însă cabinetul conservator nici a promis ceva în afară, nici a amăgit poporul că e pur și simplu numai în interesul lui de a răscumpăra căile ferate, căci orice cap sănătos înțelege că era o conciliare de interese bilaterale care se propunea și, fiindcă condițiile guvernului român de atunci erau juridicește atât de strâns închegate, ele n-au convenit acționarilor, și răscumpărarea a căzut înainte de a se dezbate chiar, un semn mai mult că numai bătăi din picior nu puteau fi la mijloc.

Nu spunem că aceasta ar fi un merit al partidului conservator, căci împlinirea datoriei nu e un merit. Arătăm numai cum s-a petrecut lucrurile pentru a stabili comparația între serioasa și clara atitudine a cabinetului Catargiu și între mlădioșia timidă cu care un ministru al României promite astăzi acționarilor din Berlin că nu numai el, ci cabinetul întreg va cădea dacă se va schimba o iotă din proiect.

Oare natura statului în genere, a celui român îndeosebi, e de a fi stăpânit prin amăgire, prin neadevăr?

Căzut-am noi românii atât de adânc încât orice panglicărie cifrată să ne ia ochii, ca să nu vedem mrejile de păianjen pe cari ea le ascunde? Oare încrederea oarbă în oameni cari au amăgit-o în toate cestiunile să fie demnă de o nație care crede în viitorul ei? Oare tinerimea noastră nu mai are alte idealuri decât acela de-a parveni fără muncă și prin veștejirea caracterului ei, prin lingușirea șefilor unei societăți anonime de esploatație?

E drept că partidul conservator nu are, ba nici poate dispune de armele roșilor. De douăzeci și trei de ani și mai bine „Românul“ nu face alta decât să calomnieze și să ponegrească tot ce e prob sau inteligent în România, de douăzeci și trei ani s-a adunat un capital atât de mare de calomnii și de neadevăruri, de insinuațiuni și inculpări în contra unui partid care a găsit tot atâția ani că nu e nici de demnitatea lui de-a răspunde fabricatelor firmei din Strada Doamnei.

Elementele conservatoare din țară, acelea cari vor domnia meritului și a culturii, au să și-o atribuie astăzi în parte lor dacă cetatea de calomnii ridicată în contra lor nu cade cu una cu două, numai pur și simplu prin faptul că partidul conservator e prob și conștiințios. Noi nu mai avem astăzi a ne lupta cu neadevărul izolat, care se poate nimici prin citarea în contrariu, ci c-un sistem întreg de neadevăruri, c-un partid întreg a cărui rațiune de-a fi e neadevărul, c-o generație crescută părintește de marele mag C.A. Rosetti, pentru care obiceiul de-a grăi strâmb a devenit o a doua natură.

Nu știu cum publicul român nu înțelege ceea ce e lesne de înțeles pentru oricine, că tot ce fac acești domni, tot ce vorbesc, costă bani. Dacă d. Sihleanu vorbește de pochi și protopochi și despre balonul captiv acest lucru costă bani; dacă d. Costinescu, om fără știință de carte, face aranjamente financiare în străinătate cari n-au nici cap nici coadă, acestea se traduc în pierderi de bani; dacă există foi roșii scrise de oameni cari nu știu scrie, acest lucru costă bani. Tot, absolut tot ce fac acești oameni ignoranți și lipsiți de talent, fie piese rele, fie articole rele, fie declamațiuni în Adunări, se traduce în pierdere de bani. Nația muncește ca să susție pe acești paraziți cari nu numai că nu-i compensează prin nimic munca ei, dar încă o corump prin neadevăr, o sleiesc prin neonestitate, o veștejesc prin servilism în afară și, ceea ce-i mai rău, o lipsesc de toate idealurile ei prin faptul că trăiesc din esploatarea acelor idealuri. Și nu vorbim aci în teorii generale, ci cu exemple concrete. Toată lumea a putut constata că d. Brătianu a făcut în convenția votată lui Stroussberg, numai prin mutarea punctului decimal c-o cifră mai jos din dreapta spre stânga, colosala eroare de două miliarde de franci. O eroare de calcul care să coste pe țară două miliarde franci e în orice caz cea mai ilustră mărturisire de deplină incapacitate pe care un martor o poate da.

Și cu toate acestea d. Brătianu rămâne mare om de stat, nu-i așa?

Pe orice spirit onest și clar din generația trecută și din cea viitoare-l așteaptă pe decenii înainte munca lui Ercul în grajdul lui Augias. Pături întregi de cinică corupție, de sfruntat neadevăr vor trebui mânate pe fluviul timpului în jos până vom da de pământul solid al adevărului. Fie numai ca încercarea uriașă a oricărui spirit onest să nu fi venit prea târziu.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[14 decembrie 1879]

Dăm astăzi locul întâi importantului discurs ținut în Cameră de d. T. Maiorescu, deputatul colegiului I de Iași, în ședința Camerii de marți, cu ocazia dezbaterii asupra răspunsului la mesajul de deschidere a sesiunii ordinare. Ideile partidului al cărui organ suntem asupra situațiunii sunt expuse în acest însemnat discurs cu claritatea și energia proprie a oratorului. Credem dar de prisos orice altă dezbatere din parte-ne asupra răspunsului la adresa tronului.

❦

[15 decembrie 1879]

În țara noastră nu mulți dintre bărbații politici se bucură de o reputație neatinsă. Veștejirea numelui celor mai mulți dintre oamenii noștri de stat se datorește pe deoparte școalei radicale și demagogice, care în lupta politică este condusă de funesta deviză: „calomniază, calomniază mereu; tot rămâne ceva de pe urma calomniei“, iar pe de alta necorectitudinii în viața publică, lipsei de onestitate, de demnitate ce în adevăr caracterizează pe unii dintre bărbații noștri politici. De aci trebuia neapărat să nască pesimismul profund al publicului nostru.

Între aceia a căror reputație este adânc zdruncinată, pe de o parte prin propria lor purtare, pe de alta și prin efectele calomniei, trebuie să înnumărăm în frunte pe d. Cogălniceanu, ministrul de interne. Aceasta nu este o părere a noastră, ci credința absolut generală și foarte întemeiată a publicului.

Între aceia cari, cu toată înverșunarea calomniei, cu tot pesimismul exagerat al publicului, se bucură de o reputație de onestitate cu desăvârșire nepătată, este fără îndoială onor. d. Lascar Catargiu. Onorabilitatea acestui bărbat nu o afirmăm noi ca organ al partidului ce se onorează a avea un așa om între fruntașii săi: ea este recunoscută și prețuită de toată lumea.

Așadar, aci stă trista morală a celor petrecute în ședința Senatului de luni.

Este vorba de niște afaceri turburi, păgubitoare statului. D. Cogălniceanu, ministru, a cărui reputație nu poate fi mai veștejită decât este și despre care o lume vorbește că s-a amestecat în aceste afaceri, nu știe a se spăla mai bine de noroiul ce publicul i-l aruncă de pe toate locurile decât aruncându-l personal în Senat asupra omului a cărui onestitate personală n-a fost pusă la îndoială un moment măcar nici de cei mai aprigi adversari politici ai săi, asupra lui Lascar Catargi!

Până să revenim, căci nu putem lăsa să treacă astfel așa ignominii, publicul să judece despre caracterul scandalos al acestui incident.

❦

[16 decembrie 1879]

Voim să ne spunem părerea asupra ultimelor fenomene din publicistică și Parlament, mai cu seamă însă asupra împrejurării cum presa guvernamentală, dând chestia răscumpărării la o parte, a lăsat-o încurcată, ocupându-se acum cu ideile poreclite reacționare când ale prințului Grigore Mihai Sturza, când ale d-lui Petre Carp.

Nu doar că cuvintele acestor doi domni, stimabili din orice punct de vedere, deși ei în de ei atât de opuși în multe priviri, n-ar fi demne de scrutare din partea presei, căci curajul opiniei este o virtute și orice opinie sincer spusă și răsărită din dorința curată a binelui semenilor săi e respectabilă. Întru cât se potrivește cu ideile noastre, o asemenea opinie devine a noastră, întru cât nu o combatem, însă terenul rămâne totdauna ferit de orice resentiment. Nu urâm decât lipsa de caracter, decât luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociații de oameni lipsiți de demnitate personală, respectăm însă opiniile răsărite dintr-o sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, când aceasta se întemeiază nu pe motive personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale. Stimăm și pe teologul ce crede în geocentrism bazându-se numai pe Biblie, îl stimăm însă și pe acela căruia opinia biblică i-a fost schimbată prin raționamentul învingător al lui Galilei. Numai convingeri să fie, nu pretextare de convingeri.

Așadar în puține cuvinte ne vom lămuri asupra atitudinei noastre față cu discursul prințului Grigorie Sturza și a proiectului de maiorat al d-lui Carp.

Ideile de politică esterioară din discursul prințului Sturza nu le admitem. Atitudinea pe care prințul ar voi s-o vază luându-se de către poporul românesc în marea dezvoltare viitoare a cestiunii Orientului nu ni se pare conformă cu politica noastră tradițională, care a fost de-a nu lega nicicând soarta poporului nostru romanic de soarta unor popoare străine nouă și prin limbă și prin origine.

Poate că din asemenea atitudine ar răsări pentru noi mari foloase momentane, dar pierderile pe viitor ar fi nespus de mari. Poate că, prin izolarea noastră între elemente radical străine, sântem singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte, dar testamentul lui Ștefan Vodă al Moldovei ne arată că nici în eroii creștini ai veacului nostru de mijloc interese trecătoare, identitatea de religie ș.a. nu erau mai tari decât sentimentul obscur, însă puternic, al conservării neamului și țării. Românul e în stare a deveni catolic sau mahometan pentru a rămânea român, dar a-și schimba limba și naționalitatea nu se va învoi nicicând și oricare atitudine care i-ar periclita aceste bunuri, mai înalte pentru el decât chiar forma raportului său cu Dumnezeu, nu vor conveni nici inimei, nici spiritului său. Încolo foarte tolerant cu orice lege și orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase și respectând în mod egal credințele și convingerile orișicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuție în contra vreunei naționalități. Ceea ce cere numai azi, ca și în veacurile trecute, este ca și limba lui să fie respectată în același chip și singura dușmănie pe care-o are românul este cea în contra elementelor cari nu supun silei numai trupul, ci și sufletul. Și există asemenea elemente cotropitoare înlăuntrul granițelor cărora a-ți vorbi limba se consideră ca un păcat, a o scrie sau a o apăra ca o crimă. Apropiarea politică de asemenea elemente împle masele poporului nostru cu ură, pe cei inteligenți cu o justă precauțiune și credem că îndelung timp nu vom avea îndestul de regretat că nu am luat îndestule, ba chiar prea multe precauțiuni. Pot așadar exista raporturi escelente între stat și stat, între suveran și suveran, între popoare însă va fi un profund abis. De aceea, cu tot respectul ce datorim unui om care are și iubire de țară și sinceritatea deplină a opiniilor sale, vederile de politică esterioară ale prințului Grigorie Mihai Sturza ne par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrarie rolului nostru istoric pe viitor chiar și nu putem admite vro solidaritate cu ele. Îndealtmintrelea prințul, cu cavalereasca sa francheță, a spus-o că vorbește în numele său propriu și că nu angajează prin profesia sa de credință opiniile nimănui. Noi ne-am făcut datoria reproducând discursul prințului în întregul lui, discurs care, abstracție făcând de la pasajele privitoare la politica esterioară, cuprinde multe idei de-o valoare practică într-adevăr naționale și conservatoare și multe observațiuni cu totul juste.

Proiectul asupra maioratului propus din inițiativa d-lui Carp ni-l apropriem cu totul și vom reveni asupra lui cu argumente, nu cu fraze și declamațiuni, precum o fac foile roșii, cari din pur liberalism îl botează reacționar. Deocamdată aducem un argument ad hominem. D-nii roșii și-au apropriat monopolul liberalismului în România, dar oare vor să aibă acest monopol și pentru Europa întreagă? Proiectul de lege propus de d. Carp e analog cu cel propus de deputatul Schorlemer în Parlamentul german și la care au aderat capii tuturor nuanțelor liberale de acolo, căci liberalismul în alte țări privește la consecuențele politice ale unei legi și nu combate măsuri economice a căror respingere ar avea de urmare prefacerea clasei celei mai importante a statului într-o masă de proletari.

Dar asupra acestui proiect și a consecuențelor primirii sau neprimirii lui vom reveni mai pe larg.

Ceea ce ne uimește e esclusiva atenție pe care presa guvernamentală o dă acestor două evenimente parlamentare, lăsând cu totul la o parte chestia arzătoare a răscumpărării drumurilor de fier.

Noi credem că mânia artificială a „Românului“ asupra discursului din Senat a prințului Sturza, precum și ardoarea cu care el l-a tratat în mai multe numere de-a rândul, e un paravan pentru a abate atenția publicului de la focul răscumpărării.

Gazeta oficioasa „Fremdenblatt“ din Viena cuprinde curioase deslușiri asupra acestui lucru.

Din București ni se scrie, zice foaia aceasta, că lumea acolo e neliniștită prin atitudinea fermă pe care a luat-o guvernul german față cu România în chestia drumului de fier. Situația pare a fi într-adevăr astfel încât guvernul din București are cuvinte de a nu se prea juca cu supărările din Berlin. Precum se știe Camerile române au aprobat convenția de răscumpărare, adăogându-i însă clauza restrictivă că sediul trebuie să fie la București. Dar Berlinul respinge restricția aceasta și-l face pe guvernul român răspunzător pentru această hotărâre a Camerelor. I se impută guvernului înainte de toate că n-a deschis ochii Camerii asupra consecuențelor unei asemenea clauze.

Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, deci interesul pe care-l manifestă lumea oficială de acolo pentru proiectul de răscumpărare, adaogă nedumerirea noastră, căci, la dreptul vorbind, ce are a-mpărți guvernul german cu un contract de daraveri între statul nostru și o societate de acționari? Acest interes era fără îndoială justificat într-un timp în care dreptul acționarilor, bazat pe contractul primitiv, era primejduit prin escrocheria Strusberg, dar după convenția adițională de la 2/14 fevruarie 1872, numită în genere convenția Bleichröder, și după restabilirea definitivă a drepturilor și îndatoririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvântul unui interes special al cabinetului german în această afacere.

Ajuns-au guvernul roșu a face până și din contractele sale financiare și economice cestiuni internaționale?

Dacă e așa, atunci „Românul“ are dreptate să tacă asemenea peștelui în cestiunea aceasta și să se lege ca din senin de fiece frază a discursului prințului Sturza, ca să presare cenușe în ochii cititorilor ei asupra grozavei decadențe în afară, unde rolul roșiilor consistă în a preface cestiuni accidentale după natura lor în cestiuni de existență a statului, asupra decadenței dinlăuntru unde au ajuns a-și întemeia speranțele d-nealor electorale pe trecerea unui număr considerabil de „noi cetățeni“ în listele colegiului I și al II.

Atârnând de străini și-nlăuntru și-n afară partidul roșu are fără îndoială un mare viitor.

❦

[19 decembrie 1879]

În discutarea proiectului de maiorat pentru pământurile țărănești am dori — deși nu sperăm — să fim scutiți de întâmpinări de fraze ideologice și de sentimentalism, care nu pot aduce nici un folos un discuție și nu sunt proprii decât a tulbura dreapta judecată. Și, ca să nu mai fim siliți a reveni în decursul discuției asupra întâmplărilor de până acuma, le cităm în treacăt.

„Românul“ numește proiectul feudal și imoral.

Cea dântâi întâmpinare e adevărată numai în cazul când ziarul partidului de la guvern ar fi voind să monopolizeze liberalismul nu numai pentru România, ci pentru Europa întreagă. În realitate o lege întocmai cu cea propusă de d. Carp a fost adusă în Parlamentul german de către grupurile liberale ale acelei Adunări.

Cât despre obiecțiunea a doua, e și mai lesne de respins cu tot temeiul. Divizibilitatea iar nu maioratul are efectele cele mai imorale. Căci: 1. sărăcește clasa țărănească prin diviziuni și subdiviziuni ale locurilor de arătură, și sărăcia e în toată lumea cauza cea mai de căpetenie a corupțiunii. Aceasta este atât de adevărat încât toate limbile fără escepție însemnează defectele morale, corupțiunea, cu espresii împrumutate de la sărăcia economică. Vorba românească mișel, care însemnează azi „om de nimic“, însemna odată „sărac“; tot astfel franțuzescul miserable, germanul elend. Și limba desigur că nu e făcută de bogați spre a batjocori pe cei săraci, ci așa este. Sărăcia pentru mase e mult mai deschisă corupțiunii decât averea. Apoi 2. divizibilitate pământurilor stabilită ca drept pentru moștenitori degenerează adeseori; așa de ex. în Franța și între sașii din Ardeal într-o imoralitate și mai mare: în sistemul celor doi copii. Deși atât codul austriac cât și cel francez prevăd pedepse grave pentru nimicirea artificială a foetusului, totuși poporul francez practică acest păcat, care e desigur culmea imoralității, și îl practică de teama divizibilității, de frica sărăciei. La engleji, unde nu există divizibilitate, nu există nici acest vițiu, de aceea poporul englez se-nmulțește, se colonizează în toată lumea și e poporul economicește cel mai puternic de pe glob.

Ideea că prin maiorat s-ar băga vrajbă între frați, ba între părinți și fii, e ieftină și neadevărată, decât doar pentru grecii din Bizanț. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau îi ucidea ca să se folosească singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinților pentru acelaș motiv; la alte popoare nu se întâmplau acestea. La români bunăoară exista până mai alaltăieri nu maioratul, ci minoratul, după obiceiul pământului.

Tatăl de familie își însura pe toți fiii și-i așeza cum putea, adecă-i regula cu ceea ce în dreptul vechi român se numește peculium; iar fiul cel mai mic moștenea așezarea și lanul părintesc. Cu toate acestea se va afla arareori cazul în care frații mai mari ar fi urgisit pe cel mai mic pentru patrimoniul părintesc.

Hazlie e asemenea observația „Românului“ că instituția maioratului ar fi jidovească. Dacă popoarele europene — toate fără escepție — ar fi compuse numai din jidani, atunci da. Dar maioratul l-au avut toate popoarele moderne, unele în timpuri mai depărtate, altele și-n ziua de azi, și aceasta e una din cauzele pentru care au înflorit toate, iar dacă azi în multe părți ale Europei el nu mai e necesar, cauza e că punctul de gravitație al statelor nu mai este agricultura, ca la noi, ci industria: nu satul, ci orașul.

Dar la noi? Orașele din Moldova sunt jidovești, Bucureștii chiar par aproape un oraș german, prin porturile Dunării averea și influența în mare parte e în mâna grecilor, încât poporul românesc a rămas din nefericire restrâns la sat.

Nu zicem că nu trebuie să facem tot ce ne stă prin putință pentru ridicarea unei clase de mijloc pozitive la români, dar deocamdată puterea țării noastre e satul și acolo trebuiesc puse pârghiile de ridicare.

*

Lăsând deci la o parte toate obiecțiunlle sentimentale cât și cele de morală, despre care am văzut că sunt false, să stabilim mai întâi metoda cercetării noastre.

Aci vom căuta să constatăm în prima linie următoarea deosebire între două maniere de-a privi natura statului și științele cari-l ating. Maniera întâia e cea veche franceză din timpul enciclopedeștilor, raționalistă și deductivă, care stabilește că libertatea de dispunere a individului primează orice alt interes și că statul cată să fie oprit de-a esercita vro tutelă oarecare, fie asupra individului, fie asupra claselor. Stabilind principiul că omul e născut cu drepturi imprescriptibile, toate mărginirile acestor drepturi se consideră sau ca o uzurpare, sau ca niște concesii făcute de individ societății.

A doua manieră de-a vedea, inductivă, deci bazată numai pe esperiența faptelor, privește statul ca pe un product nu al rațiunii sau al unui contract sinalagmatic, ci al naturii, și caută să stabilească atât legile după cari el se dezvoltă cât și elementele din care se constituie.

Ea vede în libertate nu ceva înnăscut, ci din contra ceva câștigat cu timpul, nu o substanță, ci o serie de acte de eliberare, adică de accidente câștigate de către om, carele dintru început, sub aparența unei absolute libertăți chiar, nu era în realitate decât sclavul naturii și al semenilor săi.

Din acest punct de vedere trebuie privit și proiectul de față. Trebuie studiată natura obiectului despre care tratează, deci natura micului imobil rural.

În cuvântul imobil e cuprinsă deja natura. Nestrămutat, neaugmentabil. O nație care posedă un milion de lei poate poseda pe viitor o sută de milioane fără ca să-i fi luat de la cineva; ea nu va putea nicicând face ca un pământ de zece pogoane să fie mai mare, nici ca țara ei să fie mai mare decum este, afară doar de cazul anormal al războiului, când în fapt țara originară tot nu sporește, ci i se adaugă altei țări, scăzându-se ale altora.

Un pogon e un pogon și s-a mântuit — acel un pogon nu-l putem nici întinde, nici strâmta, nici adăuga, nici scădea, el rămâne în vecii-vecilor atât de mare pre cât este. Este însă tot astfel cu averea imobiliară? Pe-o pânză de o întindere de un metru și de-o valoare de un franc mâna unui pictor poate zugrăvi un tablou care să prețuiască 10.000 de franci. Omul care nu va fi nicicând în stare a face dintr-un pogon două, e însă în stare, punând banul său numai în mișcarea cuvenită, să facă din o sută de franci o mie. Permită-ni-se spre ilustrare un paradox. Între un țăran care are 2 stânjeni de pământ și unul care n-are nimic care-i mai bogat? Noi găsim că cel care n-are nimic. Cel care n-are nimic nu visează să esploateze un teren atât de mărginit, ci caută o treabă oarecare; cel ce are doi stânjeni, având închipuirea că posedă ceva, rămâne lipit toată viața lui de cei doi stânjeni și pururea sărac.

Cine vede cum în Ardeal, în urma divizibilității, au ajuns pe alocurea moșiile țărănești de câte doi-trei stânjeni, cine vede apoi că urmarea divizibilității e curat proletarizarea populației acela va înțelege de ce un popor cu oarecare tendință de a se-nmulți, ca cel românesc, trebuie să cază la cumplită sărăcie, cum alte popoare mai temătoare de mizerie — francejii de ex. și sașii din Ardeal — ajung de spaima divizibilității la sistemul periculos al avortării artificiale, la sistemul numai al celor doi copii. Și acest sistem e deja întrebuințat și la noi, nu la țărani, dar în clasele mai culte, a căror trebuințe întrec puterea lor de preducțiune și pentru cari copiii mulți ar fi o sarcină cu neputință de purtat. Vorbim aici de un secret public pe cari nimeni nu l-a atins și pe care îl pomenim numai pentru a arăta la ce căi periculoase de mântuire duce în genere divizibilitatea averii — dar încă divizibilitatea micelor bunuri imobiliare?

Așadar pământul nu se poate nici lărgi, nici lungi din cât este. Dar, din contra, oamenii au tendința de-a se înmulți. Împărțindu-se și subîmpărțindu-se mereu suprafața de pământ între un număr din ce în ce mai mare de oameni e evident că, deși acești oameni vor avea aceleași, ba poate mai multe necesități decât părinții lor mai puțini la număr, totuși averea lor imobiliară va deveni din ce în ce mai mică. Care va fi rezultatul? Sărăcirea tuturor, proletariatul tuturor. Nu credem însă că cineva să susție că proletariatul e idealul la care tinde un stat.

Așadar divizibilitatea averii e bună la cea mobiliară, care se poate înmulți în infinit, nu însă la cea imobiliară, care prin chiar natura ei nu se poate augmenta.

Să ne închipuim de pildă o insulă de 40 pogoane, proprietatea lui A. Acest A are patru fii, va să zică în generația a doua fiecare va avea numai câte 10 pogoane, deși fiecare din acești fii are aceleași trebuințe ale traiului ca și A. Dar fiecare din acești fii are asemenea câte patru copii. Iată deja în generația a doua, fiind bătrânul A în viața încă, redusă suprafața de hrănire a fiecărui individ de la originarele 40 de pogoane la 2,5 pogoane. Și cu toate acestea nepotul nu se va putea sătura dintr-o pâine de 16 ori mai mică decât aceea din care se hrănea bunu-său. Va să zică dintr-un om cuprins și cu dare de mână ne trezim peste 40 de ani cu 16 săraci cari s-ar bate ei în de ei pentru pâinea de toate zilele, rămânând ca să învingă cel mai tare sau cel mai viclean. În cazul întâi e gata războiul civil, în al doilea demagogia.

Care ar fi dar urmarea neadmiterii acestui proiect de lege? Aceea că peste 50 de ani în genere n-ar mai exista o clasă țărănească în România, ci numai o turmă de adevărați proletari cu nominala proprietate de câte doi-trei stânjeni de pământ. Copiii acestor oameni, rău hrăniți, rău îngrijiți, vor merge din treaptă în treaptă mai jos în privirea organismului, încât ne-am pomeni într-o zi cu o generație de microcefali, precum se află deja îndestui prin orașe.

Care ar fi urmarea admiterii legii? Întâi persistența unei clase certe și totdauna avute de țărani. Copiii acestora ar avea până la maioritate toate cele trebuincioase, deci condițiile materiale ale unei dezvoltări normale a organismului lor. Înzestrați cu această armă de căpetenie în lupta pentru existență, adică cu sănătate și tărie fizică, din momentul în care n-ar mai avea nevoie de razimul casei părintești ar căuta de lucru. Fie că ar deveni arendași de parcele ale moșiilor particulare, fie că ar lua pe seama lor parcele din moșiile statului, ei astfel ar avea totdauna pe de o parte un razim în casa părintească, totdauna relativ mai puternică, pe de alta și-ar lua nădejdea de a trăi pe o fracție subdivizată de imobil de câțiva stânjeni, pe care n-ar fi în stare de a-și întemeia un cămin.

Trebuie să mai amintim că, pe când un imobil prea mic nu e în stare nici să hrănească pe proprietarul lui, unul mai mare îi dă putința de a face economii, de a strânge bani și acești bani se înțelege că s-ar împărți în mod egal între toți fiii.

*

Dar și un alt punct de vedere ni se mai prezintă.

Ce e de făcut cu moșiile statului? Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. Cu toate acestea singurul viitor posibil al acestor moșii e ca ele să fie parcelate în mod sistematic și cumpărate, fie prin anuități, fie pe prețuri de plătit înainte de către țărani. Las' că pentru vânzarea lor, așa mari cum sunt, nu se găsesc capitaluri mari, dar chiar dacă asemenea capitaluri s-ar găsi, ele vor fi străine, ba mai rău decât străine, jidovești. Din contra, pentru proprietăți mici se grămădesc la noi în țară cumpărătorii, pentru parcele în fine plătibile în anuități am avea pe toți membrii familiilor țărănești cari nu sunt primogeniți. Iată dar perspectiva cea mai folositoare de a desface proprietățile statului în modul cel mai folositor nației și poate cel mai folositor visteriei.

Așadar efectele practice ale primirii acestei legi ar fi:

1. Întărirea unei clase țărănești avute și neatârnate.

2. Desfacerea cea mai folositoare a bunurilor statului

3. Înmulțirea populației rurale; și, ca urmare,

4. Cultura intensivă a moșiilor mari particulare.

*

Obiecțiunea cum că prin aceasta cea mai mare parte a țării se detrage comerțului nici e serioasă, nici e patriotică. Înainte de toate imobilele în genere n-ar trebui să fie obiectul speculațiunilor comerciale.

Negoț va să zică schimb de producte, fie industriale, fie brute. A vinde o moșie nu va să zică însă a schimba un product pe altul. De aceea e bine să restrângem noțiunea negoțului la ceea ce însemnează într-adevăr și să nu credem că negoțul poate înflori prin speculațiunea de imobile rurale. Prin aceasta totalul averii naționale nu se va urca nicicând, ba din contra va putea să scază, căci se operează asupra unui obiect a cărui valoare internă nu e accesibilă de o augmentare în infinit.

*

Foloasele politice pentru partide cari ar rezulta din admiterea acestui proiect sunt nule. Prin aceasta colegiile nu se înmulțesc, deputații acestor colegii nu devin altceva decât ceea ce sunt până acum, adecă candidați numiți cu teșcherea ministerială, c-un cuvânt nici partidul conservator, nici nuanțele liberale nu pierd și nu câștigă prin admiterea acestui proiect. Din contra, prin modificarea art. 7 a câștigat partidul roșu, căci evreii sunt în toate țările din lume liberali, deci și la noi vor fi tot astfel. Prin urmare dacă liberalii pot face un bine general fără ca ei să piarză ceva, dacă pot da o probă de patriotism care politicește să nu-i coste nimic, n-au decât să admită proiectul, căci noi suntem departe de orice gelozie și ne e cu totul indiferent care partid va vota o lege care e în interesul general al țării. Am aprobat legea în contra uzurei, deși pornită din inițiativa roșilor, vom aproba și un vot dat pentru acest proiect.

Ultima noastră considerație, foarte gravă dacă se va uita cineva bine, e însă următoarea:

Din cauza unei țesături întregi de nenorocite împrejurări statul nostru este slab în afară și, ferească Dumnezeu, dar poate să i se întâmple ceea ce li s-a întâmplat în lumea aceasta și altora, de exemplu Poloniei sau Hanoverei.

Într-un asemenea moment proprietățile statului ar deveni un adevărat dezastru pentru naționalitatea noastră. Ele ar deveni proprietățile unui stat străin, care le-ar coloniza cu străini și astfel în corpul compact încă al naționalității noastre ar intra colonii străine, precum au intrat de exemplu în proprietățile statului din Basarabia, în proprietățile mănăstirești din Bucovina. Aceste moșii s-ar pierde așadar fără de nici un folos, din contra, spre pieirea noastră.

Luptăm ca aceasta să nu fie nicicând, dar în lupta noastră putem fi învingători, putem fi învinși și, precum un general bun, chiar sigur de victorie, va căta totuși întotdeauna să-și asigure retragerea, astfel prevăzătorii oameni de stat caută să gândească și la cazul cel mai rău care i se poate întâmpla națiunii lor. A vorbi mai pe larg asupra acestui lucru ni se pare și imprudent și zadarnic. Dar, considerând vremile grele în care trăim, și posibilitatea oricât de mică a pierderii cauzii noastre, parcelarea sistematică a acelor moșii ni se pare o mare asigurare pentru împrejurări grele ale viitorului. Ca să nu lăsăm neesplicat nici un cuvânt, adăugăm că sub parcelarea sistematică înțelegem pe aceea care, îndeplinindu-și scopul, n-ar îngreuia gospodăria statului și nu i-ar micșora veniturile. Reproducem aci proiectul d-lui Carp împreună cu espunerea de motive citită în ședința Adunării de la 11 decemvrie.

❦

[20 decembrie 1879]

„Presa“ de sâmbăta trecută se supără grozav pentru câteva adevăruri zise în Cameră ctitorului său, vestitului d. Boerescu, de către d-nii Maiorescu și Alex. Lahovari. Marele om de stat a cam fost pus la locul său și, fiindcă Adunarea Pătărlăgenilor nu-i ajunge pentru a-și scoate focul, mai răsuflă și în spirituala foaie care-i servă de organ. Prețiosul d. Lahovari (nu înțelegem hazul epitetului) ar fi vrut să atragă atențiunea asupra sa atacând în Cameră cu violență (?) pe marele om de stat. Vedeți ce cutezanță!! D. Boerescu își permite a trata un partid care-a guvernat, numai de la 1866 încoace, vreo șapte-opt ani țara, de partid fără șef și fără domiciliu și d-lui Lahovari și Maiorescu nu le era permis a aminti că de două ori d. Boerescu a solicitat și chiar a obținut un portofoliu de la acest partid. Care era majoritatea care la 1869 și 1870 a sprijinit guvernul în care lua parte d. Boerescu? Dreapta, partidul fără domiciliu. Care era majoritatea care de la 1871 până la 1875 a sprijinit ministerul d-lui L. Catargiu, din care iarăși, din nenorocire, a făcut parte d. Boerescu? Dreapta ni se pare, partidul fără șef. Când dar dreapta acorda d-lui Boerescu și portofoliuri și sprijinul său, dreapta avea și șef și domiciliu. Când în urmă partidul conservator, care de la d. Boerescu tolerase mai mult decât se cuvine, n-a voit să fie compromis până în cele din urmă de dumnealui și, după afacerea Crawley, precum și după Banca de București, i-a zis: „Destul! ajunge! Noi, ministerul conservatorilor, nu voim după urma dumitale să fim numiți ministerul zarafilor!“ — d. Boerescu se supără, iese din casă și caută alt domiciliu spre a-și adăposti virginitatea-i politică. Liber era dumnealui desigur! Drum bun! Și nu-l regretăm.

Însă puțini oameni sunt aceia cari, după ce au băut și mâncat într-o casă, scuipă pe prag după ce au părăsit-o.

Dar cine cunoaște pe d. Boerescu nu se va mira de nimic. Roșii până ieri nu erau oare pentru dumnealui tâlhari, asasini, tovarăși ai lui Nobiling și Hödel? Și astăzi dânșii nu reprezintă, fără o schimbare chiar de formă în șeful ministerului, care astăzi este acelaș din 1877—1878, în timpul acestor frumoase epitete, nu sunt acum singurul partid conservator și politic din țară tot după părerea aceluiaș d. Boerescu?

După asemenea palinodii s-asculte d. Boerescu opinia tuturor și mai cu seamă a noilor săi amici, când se exprimă în particular asupra dumisale, și se va convinge că pentru toți, albi, roșii, conservatori, radicali, dumnealui este prețuitul domn Boerescu.

❦

[21 decembrie 1879]

De câteva zile se petrec în secțiunile Senatului niște lucruri cari trebuiesc să facă și pe cei mai puțin pesimiști dintre români a dispera de viitorul acestei țări.

Cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate a fost obiectul dezbaterilor secțiunilor; aceste nenorocite dezbateri s-au terminat și secțiunile au început a-și alege delegații, raportul va fi în curând înaintat Corpului și dezbaterea publică va începe, credem, azi sau mâine.

Camera amendase, precum se știe, proiectul de convențiune prezintat de guvern, hotărând ca sediul juridic al Societății să fie la București, iar nu la Berlin, cum pusese la cale guvernul. Acesta din parte-i aderase la amendamentul Camerii; aderarea aceasta provocase o adevărată furtună la Berlin, unde, după cum s-a aflat pe urmă, guvernul nostru se legase față cu guvernul german să facă a trece prin Camerele române convenția fără nici o modificare. Mai ales în privința sediului, cum văzurăm. Societatea, prin organul guvernului german, care inter venea în afacere, nu voia să lase câtuși de puțin din pretențiile sale.

Astfel stăteau lucrurile a doua zi după prezentarea proiectului la Senat. D. ministru de finanțe, prezentând maturului corp proiectul așa-zisei răscumpărări, ceruse urgența; însă, în urma notificării oficiale de la Berlin cumcă proiectul de convenție amendat nu mai poate fi deloc admisibil pentru Societate, Senatul a suspendat lucrările sale în privința acestei cestiuni, după cererea d-lui ministru de externe, întemeiată pe cuvântul că, convenția fiind un contract bilateral, trebuie acuma să se negocieze cu cealaltă parte contractantă cu privire la modificările introduse de Cameră.

În timpul acesta avu loc un schimb activ de corespondențe oficiale și oficioase între Berlin și București. Totdeodată guvernul nostru își puse toate puterile pentru a face ca Senatul să îndrepteze ceeace stricase Camera, adică să restabilească proiectul primitiv dacă nu și în formă cel puțin numai în fond. S-au întrebuințat pentru acest scop toate mijloacele și în sfârșit scopul s-a ajuns; Senatul a primit în secțiuni restabilirea proiectului, adică sediul juridic al Societății să fie tot la Berlin.

Ce s-a petrecut, ce s-a făcut în acest timp între culisele Senatului? Cestiunea, din curat și simplu interioară, a devenit, mulțumită relei-credințe și nedibăciei guvernului roșu, o cestiune internațională prin intervenirea guvernului german. Guvernul nostru a-mbiat el dântâi nu Societatea acționarilor, ci d-a dreptul pe guvernul german cu propuneri în privința așa-zisei răscumpărări, pentru a-l dispune pe acesta să ne recunoască independența. Guvernul român, patrioticul nostru guvern, avea credința că cu războiul, cu pierderea Basarabiei și modificarca art. 7 nu se înplinise încă prețul acestei independențe. Societatea acționarilor atât aștepta; prin mijlocirea guvernului de la Berlin ea și-a stabilit condițiile;

Guvernul român s-a legat față cu cel german să le facă a fi primite fără nici o preschimbare, și cu toate acestea tot el apoi a aderat la amendamentele Camerii.

Corespondența oficială cu Berlinul, atât pentru punerea la cale a tranzacției cât și pentru restabilirea proiectului primitiv, în urma votării amendamentelor, au fost cerute în Senat pentru lămurirea lucrului; guvernul însă s-a mărginit numai a declara că, în cazul când Senatul nu va da ce i se cere, vom fi amenințați a nu căpăta independența și a pierde chiar țara. În zadar bărbații cei mai însemnați din Senat au strigat împotriva acestei procedări scandaloase, în zadar au pretins să li se arate negru pe alb cum stă cestiunea târâtă pe terenul internațional și să li se explice contrazicerea faptelor cu declarația d-lui prim-ministru, în plină Cameră, că cestiunea nu are deloc un caracter internațional, guvernul a refuzat să arate corespondența sa cu Berlinul.

O fierbere mare s-a produs în secțiunile Senatului, care a fost năbușită prin puterea numărului guvernamentalilor. Guvernul a triumfat.

Proiectul, restabilit în Senat, precum s-a cerut de la Berlin, va fi prezentat din nou Camerii; guvernul nostru a garantat guvernului german că de astădată Camera îl va primi. Din punctul de vedere finanțiar și economic știe oricine ce este acest proiect dezastruos, care încarcă cu mai bine de o sută de milioane sarcina statului. Din punctul de vedere politic el este o umilire monstruoasă, deoarece statul român se pune de bunăvoie sub jurisdicțiunea tribunalelor ordinare germane.

Sunt oare și au curajul să se numească români și bărbați politici oamenii aceștia, banda aceasta de aventurieri cari vor să pună vârf istoriei triste a celor trei ani din urmă dând milioanele țării pradă străinilor și aservind juridicește statul român tribunalelor străine? Aceasta se numește politică? Patriotism este acesta? Și în ce țară din lume care ar avea câtuși de puțin instinctul conservării sale proprie s-ar putea petrece asemenea monstruozității? În ce țară din lume care n-ar fi ajuns la treapta celei mai profunde corupțiuni, niște oameni, în mare parte venetici veniți de ieri d-alaltăieri nu se știe de unde, ar putea merge cu cutezarea așa de departe?

Cine sunt acei ce conduc destinele țării noastre? Cine sunt acei ce formează majoritățile în cele două Camere? Cine sunt acei cari ratifică astăzi tale quale proiectul așa-zisei răscumpărări astfel cum îl cere Berlinul? Nepoții, feciorii, demnii urmași ai fanarioților, membri d-ai comitetului bulgăresc, câțiva alții de origini deosebite și foarte puțin români.

Acești oameni, acești străini cari au monopolizat liberalismul, patriotismul și naționalismul în țara românească vor astăzi, prin așa numita răscumpărare, să inaugureze independența statului român. Astfel primul pas pe care-l face această țară — independentă de fapt și cu prețul sângelui și milioanelor, cu prețul a trei ținuturi, cu prețul modificării silite a Constituției într-un sens contrariu voinței sale unanime — primul pas pe care-l face această țară în era independenței sale, și așa destul de scump plătită, este o înjosire din cele mai profunde și supunerea la un jaf colosal și pe față.

Aceasta este politica patrioților de industrie, politică de ruină și de rușine ale cărei urmări triste le va plăti scump această țară.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[25 decembrie 1879]

Ședința de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai semnificative și mai interesante de când se discută în Corpurile legiuitoare cestiunea cu viclenie numită a răscumpărării.

Ședința era prezidată de d. Dimitrie Ghica — pe care l-am văzut jucând oarecare rol de care nu are a se felicita, când, din nenorocirea țării, s-a dat concesiunea Strusberg — și, din când în când, se arăta pe scaunul prezidențial figura ursuză a d-lui N. Bibescu.

Și băncile Senatului ca și tribunele publice erau aproape goale: se vedea bine că lumea e dezgustată de această comedie organizată în detrimentul țării de aceiași oameni cari au organizat altădată ceea ce tot ei au numit coțcăria Strusberg.

În această lipsă de auditor a luat cuvântul d. Ioan Ghica, cu o silă vădită.

Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susție, cine știe pentru ce, acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit, și aceasta-i face onoare, să adune din pulberea în care le-a aruncat opozițiunea armele sfărâmate ale d-lor Sturza-Costinescu. El le-a desprețuit! Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că strămutarea domiciliului Societății la București este imposibilă, așa încât tot auditorul s-a convins că strămutarea domiciliului societății în București nu era decât un pișicherlâc al d-lui Sturza ca să înșele pe gură-cască și să-i facă a vota convențiunea de răscumpărare.

Dar atunci cum a susținut d. I. Ghica convențiunea? Dacă în adevăr calculele d-lui Sturza sunt neesacte, dacă afirmările lui sunt neesacte, convențiunea e rea!

Ca să scape de această consecință fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să susție două idei cari nici unui monstru nu se cădea să-i treacă prin minte.

D-sa a susținut mai întâi că noi am fi datori să plătim în timp de 90 ani anuitatea ce plătim astăzi; deși în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier!

Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acțiunile primitive, dar și acțiunile de prioritate; cu toate că noi nu ne-am obligat să plătim decât acțiunile primitive!

Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să susție aceste enormități vrednice de oameni ce nu știu să roșască de nimic și surâdeau cu milă uitându-se când la d. I. Ghica, când la d. Sturza, cugetând la cauzele cari fac pe un om care se numește prinț mai roșu decât roșii.

D. Mavrogheni, care a luat cuvântul după d. I. Ghica, a adunat lumea în sală.

D-sa a început prin a pune în evidență metoda nenorocită pe care guvernul d-lui I. Brătianu o întrebuințează în toate cestiunile cele mari naționale.

D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră până la Senat, s-a spulberat asigurarea dată de guvern că domiciliul Societății se va strămuta în București; că chiar guvernul, cerând suprimarea amendamentelor, recunoaște ceea ce încolo afirmase toate ziarele independente și ceea ce s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă la început de guvern ca sigură, era o iluziune înșelătoare; că capitalurile României de sute de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două chei, că se vor administra de o delegațiune a unei societăți străine în care noi nu figurăm decât ca acționari, sub supraveghearea tribunalului de comerț din Berlin și sub mâna cea grea a guvernului prusian!

La acest cuvânt puternic, în prezința acestui tablou luminos al viitorului acestei convențiuni în care toată lumea vedea încurcăturile primejdioase ce ne așteaptă, auditorul, deja numeros, rămăsese înmărmurit și cu ochii țintiți la guvernul cel rău al României, la sirena fatală sub auspiciile căreia atâtea nenorociri se revarsă asupra țării.

Nu făcea diversiune la acest tablou atrăgător decât unii din membrii majorității Senatului cari, cu un aer stupid, se uitau în toate părțile și căutau distracțiuni ca să-și înăbușească vocea unei conștiințe împovărate de greutatea crimei ce erau hotărâți a comite!

La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere internațional.

„Nu știu — a zis în substanță — cari sunt nevoile dv. diplomatice, nu știu ce aș face dacă aș fi în locul dv.; dar știu un lucru: eu m-aș fi ferit de a ajunge în starea în care sunteți!“

Și lumea, care știe că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai bună poziție pentru dânșii, impieta asupra cuvintelor sale și adaoga:

„Dacă astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm în tovărășie cu dânșii, ce ne garantează că mâine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să ieșim din tovărășia lor!“

După câteva cuvine neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Manu a luat cuvântul.

Discursul său a fost cel mai complect din aceasta ședință. D. Manu n-a menagiat pe nimeni și mai puțin pe d. Sturza; și, interpret al indignațiunii publice, d-sa a numit pisica pisică, și calculele d-lui ministru de finanțe calcule fantastice.

Într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii Strussberg și a adus aminte d-lui prim-ministru, care zâmbea, că cu aceeași zâmbire ironică a dat concesiunea Strusberg și mai târziu a fost silit să recunoască singur că cu zâmbetul pe buze a ruinat țara!

D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. Ioan Ghica, dovedind că sunt nu numai neadevărate, dar și absurde.

D. Manu a demonstrat în fine că chiar după cifrele arătate în espunerea de motive, și capitalul datoriei va fi mai mare decât crede d. ministru, și anuitățile vor întrece cu mult anuitatea ce plătim astăzi.

În privința capitalului, cu cifrele din espunerea de motive d. general Manu a demonstrat că capitalul datoriei ce contractăm prin această convențiune va fi nu de 237 mil. cât pretinde d. ministru ci mult mai mare, și a arătat d-lui ministru anume sumele pe care le-a lăsat de o parte ca să ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sunt arătate în alte părți ale espunerei de motive, dar sunt lăsate cu îngrijire de o parte când se adună suma de 237 milioane: Uite popa, nu e popa!

Și în privința dobânzilor, cu codul german în mână, a aprobat că acționarii ce nu vor voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 3,33% pentru fiecare acțiune, ci cu mult mai mare, și că prin urmare anuitatea ce vom plăti va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anuitatea ce plătim astăzi.

Argumentațiunea d-lui Manu a fost așa de puternică încât d. ministru de finance, d. Sturza însuși, oh, rușine!, a fost nevoit să-l întrerupă zicând aceste cuvinte: „Espunerea mea de motive nu e lege!“

Toata sala s-a scandalizat de acest cinism și un vuiet de indignare a răsunat în toată sala!

În urma acestor dezbateri putem zice că opozițiunea din Senat și-a făcut datoria precum și-o făcuse opozițiunea din Cameră, precum și-o făcuse în general toată presa independentă!

Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum limpede în această cestiune.

Toți s-au putut convinge că această răscumpărare este și mai nenorocită pentru țară decât chiar concesia Strusberg.

Că, ca și atunci, dar mai pe față decât atunci, intrăm în tovărășie cu coțcari prusaci, cum zicea odată „Românul“.

Că precum atunci am lăsat 248 mil. ale țării la Berlin în lada cu 2 chei pre mâni de oameni avizi și necinstiți, tot astfel și acum lăsăm un mai mare capital să fie administrat la Berlin supt puterea justiției prusace, pe care o știm din experiență cât a fost de dreaptă, și supt mâna guvernului german, pe care-l vedem cât este de generos!

Nimic nu lipsește pentru a fi acum reproducția celor ce a fost atunci!

Până și pre Vinterhalder îl cunoaște un observator bun în îndoita figură a lui Sturza-Costinescu.

Până și zâmbetul ironic al d-lui I. Brătianu contra opozițiunii prealabil aduse la neputință prin alegeri.

Și nu lipsesc nici înșălătoriile bizantine de atunci! Guvernul recunoaște însuși că cu strămutarea domiciliului social a înșelat țara! Căci a adus un art. de convențiune pre care-l știa inaplicat și părerea a doi jurisconsulți pre care o știa izolată, pe când toți ceialți, ne-a spus-o chiar Beichröder, erau contra și d-l Sturza o știa și cu toate astea afirma contrariul!

Ce să mai zicem de recunoașterea d-lui Sturza că espunerea sa de motive nu este lege, adică, cu alte vorbe, că e mincinoasă și făcută ca să arunce pulbere în ochii lumii?

Nu avea oare dreptate d. general Manu să numească acest guvern un guvern cinic?

Și nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc astăzi, mutatis mutandis.

Atunci erau pre față ademenirile Prusiei și pe ascuns roșii afirmau că așa vrea I. S. Domnitorul.

Acum pre față sunt amenințările Germaniei și la ureche se șoptește că așa vrea A. S. Regală.

Când tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut atunci nu suntem oare în drept să ne așteptăm că consecințele convențiunii ce se votează acum vor fi tot așa de ruinătoare pentru țară ca și consecințele concesiunii Strusberg?

Opozițiunea și-a făcut datoria și și-o va face până în sfârșit!

Rămâne acum ca țara care are să plătească aceste consecințe să se gândească de e bine să mai lase destinele ei în mâna acestui partid care o umilește în afară, care o ruinează înăuntru.

Rămâne încă astăzi, când opoziția, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă, ca M. S. Regală să cugete serios dacă se cuvine a se lăsa să fie încă o dată compromis de guvernul liberal al d-lui Brătianu.

Să-și aducă aminte și țara și Domnitorul că partidul liberal al d-lui Brătianu, după ce a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întâi printr-o vastă conspirațiune organizată în toată țara, și care a scos capul numai la Ploiești, și pe urmă prin intrige parlamentare provocate de prințul ministru d. I. Ghica și susținute prin turburări de strade, ațâțate de poliție.

Este adevărat că conspirațiunea s-a făcut ridiculă grație energiei d-lui Manolache-Costache, este adevărat că intrigele parlamentare și turburările de ulițe au încetat grație generalului Solomon mai întâi și în urmă grație curagiului cu care d. Lascar Catargiu a primit situațiunea.

Dar, dacă partidul conservator a reușit atunci să scape țara de răsturnarea pregătită de liberali și să apere tronul și Constituțiunea, nimic nu ne garantează că partidul conservator, atât de rău tratat, atât de încercat, va mai putea, deși tot atât de dinastic acum ca și atunci, să triumfe încă o dată de indignațiunea țării dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare!

Când guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai are majoritatea în țară, datoria Domnului constituțional este de a face apel la țară!

Să spuie țara dacă mai vrea un Strusberg cu vârf și îndesat!

❦

[30 decembrie 1879]

„Binele public“ ne-aduce știrea că plecarea d-lui Boerescu la Berlin nu are de scop regularea definitivă a cestiunii așa-zisei răscumpărări, ci încheiarea unei alianțe ofensive și defensive. Desigur că știrea aceasta, tocmai fiind atât de importantă, cată să fie primită cu mare rezervă.

Fără a discuta câtuși de puțin dacă o asemenea alianță este sau nu cu putință, de e folositoare ori nu țării noastre, trebuie să mărturisim că auspiciile sub cari ni se prezintă ne face să nu-i dăm crezare.

După opinia noastră e destul ca un ziar să semnaleze o asemenea alianță pentru ca de-a doua zi toate tratările să fie rupte.

Trebuie să aducem aminte cititorilor noștri că alta, cu totul alta e maniera cabinetului german și îndeosebi a d-lui de Bismark de-a încheia alianțe. Cine știe, cui îi trecea măcar prin minte, la timpul cuvenit, că Germania încheiase alianță în Italia? Nu ministrul de esterne al Italiei, nu vrun trămis estraordinar, ci un general, care părea a fi trecut prin Berlin mai mult de curiozitatea de-a studia Prusia, o-ncheiase fără știrea altora decât a celui mai restrâns și mai înalt cerc guvernamental, poate fără știrea altcuiva decât a regelui și a cancelarului. Cu totul analogă a fost încheiarea alianței cu Bavaria. La întrebarea lui Benedetti dacă Prusia are de gând a-ncheia un tratat cu Bavaria se răspundea din Berlin: „Nu! nu vom încheia un asemenea tratat.“ Când, în urma războiului franco-german, se dovedi existența unui asemenea legământ, cabinetul german era acuzat de rea-credință față cu ambasadorul Franței. Atunci li se răspunde francejilor: „V-am asigurat cu drept cuvânt că nu vom mai încheia nici un tractat cu Bavaria, pentru că, pe când ne întrebați, noi îl încheiasem de mult deja.“

O escepție de la regula deplinei discreții cu care Germania procede la încheiarea alianțelor sale pare noua alianță austro-germană, mărturisită fățiș, dar pare numai. Scopul acestei alianțe era tocmai ostentațiunea, era de a arăta Rusiei că, în cazul unei răciri față cu Germania, tot ea pierde, izolându-se și ieșind din alianța celor trei împărați.

Repetăm dar că simplul fapt că un ziar e în pozițiunea de a comunica o asemenea noutate e un semn că noutatea e prematură, ba că ar putea fi cauza ca orice tratări să înceteze la moment. O alianță ofensivă și defensivă mărturisită în momentul de față, în care o încordare oarecare există între Rusia și Germania, ar fi un act nu tocmai prudent de provocațiune din partea Germaniei și cu totul imprudent din partea noastră.

Nouă îndeosebi ni se pare că „Binele public“ e jertfa unei mistificațiuni bine mânuite de cătră guvernanții roșii. Pentru a stâmpăra turburarea produsă în România prin convenția de răscumpărare roșii cred de cuviință a spune: „Iată prețul ce l-am obținut noi prin răscumpărare, alianța Germaniei și implicit a Austro-Ungariei“.

„Binele public“, făcându-se organul de propagare a acestei noutăți, ba combătând eventualitatea unei asemenea alianțe, o acreditează și mai mult, încât pentru moment răscumpărarea ar trece ca un adevărat act de mântuire națională, ca preț al unei puternice alianțe. Acesta este însă scopul roșiilor, de a face să amuțească nemulțumirile contra răscumpărării prin răspândirea unei asemenea noutăți prin chiar organe de ale opoziției.

Dar pe lângă acest scop mai există și altul. „Timpul“ a atras mai întâi atenția cititorilor că, cu toată impetuozitatea cu care presa roșie combătea pe ruși, totuși actele d-lui Brătianu se potriveau minunat cu intențiile politicei marei împărății vecine; am căutat atunci cheia acestei ciudate coincidențe și ea se potrivea exact cu toată activitatea îndelungatei cariere politice a d-lui Brătianu. „Românul“, făcându-se a ignora întâi știrea, a scris totuși vro trei-patru articole drept răspuns, confirmându-ne și mai mult în credința că aceea fusese cheia adevărată a politicei roșii. Tot în acel articol am spus atunci că se pregătește un aparat de siguranță, o suplantare de ochii lumii, și anume prin persoana d-lui Boerescu, care ar avea de jucat un rol analog cu acela al d-lui N. Ionescu în timpul încheierii convenției ruso-române. După spatele ministrului oficial de esterne se petreceau atunci toate, și pe când deosebite capacități problematice, ierte-ni-se espresia, erau încântate de importanța diplomatică ce li se dedese și pe care o manifestau c-un fel de naivitate prin dese greșeli de ortografie în raporturile franceze, pe atunci îndărătul acestui paravan, compus din oameni sinceri, însă cu totul proaspeți și neesperimentați în diplomație, se opera adevărata politică, alianța de fapt cu Rusia, renunțarea la neutralitate, încheierea convenției.

Ei bine, deși se zice non bis in idem, totuși lucrul e aproape analog cu cel petrecut odată. Străinătatea e încredințată că roșii sunt, cei mai mulți desigur fără știrea lor, realizatorii vestitei programe panslaviste a romanțierului Danilewski și că firma Rosetti-Brătianu e o firmă cu idei preconcepute în politica esterioară a țării. Trebuie dar schimbată, trebuie d. Boerescu ridicat oficial în capul partidului roșu, iar îndărătul noii firme facă-se voia ta, sfinte Vladimir!

E dorința constantă a cercurilor roșii ca în Europa să se risipească prevențiunile contra lor și paravanul ne pare d. Boerescu. Știri cu dibăcie răspândite asupra rolului marelui om de stat, reîmprospătate cu aceiași dibăcie în organe străine ar fi deci proprii de-a reabilita pe roșii în ochii Europei; pentru ca ei s-o poată amăgi din nou. Fondul politicei lor, confederațiunea danubiană în esență slavă, este acelaș de la 1848 și până astăzi, cel propagat prin „Republica română“ de la Bruxelles, apoi prin „Pruncul“, care prunc rămânând, pretinde că de atunci încoace s-ar fi operat o mare schimbare în obscura sa origine și că ar fi devenit azi neaoș „Român“.

Aceasta ni se pare nouă esplicarea noutății de alianță. C-o lovitură ea avea de gând să înlăture și nemulțumirea țării contra răscumpărării și prevențiunile Europei contra roșiilor.

Să nu se uite că avem a face cu o școală de politică esențial bizantină, pe care până azi veracitatea înnăscută a caracterului românesc n-a fost în stare s-o nimicească și că acea școală e mai departe decât oricând de a îngriji de interesele țării, ci se servă de ele numai ca de pretexte pentru realizarea de ambițiuni personale, pentru crearea de reputațiuni uzurpate, pentru bunul trai a unei secte de oameni cari, lipsiți de umbră de merit chiar, văd în statul român mijlocul temporal pentru realizarea planurilor lor de comoditate individuală. Pentru asemenea oameni orice mijloc de acreditare și de reabilitare e binevenit, chiar dacă un asemenea mijloc ne-ar atrage cele mai mari greutăți exterioare.