Din periodice/Din Timpul, ianuarie 1880

 

❦

[5 ianuarie 1880]

O vorbă serioasă cu confrații de la „Binele public“.

D. G. Vernescu, în discursul său de la Cameră cu ocazia votării răscumpărării, a emis aserțiunea că guvernul de atunci (conservator) n-ar fi făcut nimic în privirea contractului încheiat între Societatea acționarilor și Staatsbahn.

În numărul său de azi „Binele public“ repetă aserțiunea aceasta și dă totdeodată crezare celor spuse de d. Brătianu, că partidul conservator ar fi fost pentru votarea concesiei Strousberg cu condiția de a se vota Austriei, îndeosebi d-lui Offenheim, linia Suceava—Iași.

Atât aserțiunea d-lui Vernescu cât și aceea a d-lui Brătianu sunt inexacte.

În privirea contractului cu Staatsbahn cabinetul conservator a făcut din contra tot ce-a putut face. Prin adresă anume, trimisă Societății acționarilor, guvernul de atunci a declarat că acel contract îl consideră ca fiind contrar convenției primitive și celei adiționale, deci ca un act nul și neavenit, care nu schimbă întru nimic raporturile statului cu Societatea și din care nu rezultă absolut nici o îndatorire pentru stat, nerecunoscând el în nici un chip și sub nici o formă acea tranzacțiune.

În privirea punctului al doilea ni se pare că d. Brătianu a dat destule dovezi despre arta sa de a spune dezghețat neadevărul pentru ca să i se poată da crezare. Cum că linia Suceava—Iași, precum și linia Ploiești—Predeal, a putut fi exigență a Austriei e cu putință și lesne de esplicat, însă nu din cauze economice. Cea dentâi linie se cerea poate de Austria, deși nu afirmăm, în timpul bandelor bulgare, a căror existență a confirmat-o și istoricul Jiricek, adecă în timpul în care se făceau încercări de-a da curs cestiunii Orientului.

Cea de-a doua a putut fi cerută în vederea războiului oriental.

Oare nu era pentru Austria important de-a ajunge cu oștirile în București cu douăzeci de ore înaintea rușilor?

Putința de preîntâmpinare, de prevenire este însă adeseori o piedică a mișcărilor intenționate, deci o garanție reală a neutralității.

Interesele economice ale Austriei e evident că nu pierdeau nimic dacă liniile ar fi fost în orișice mâni, căci importul Austriei era și așa garantat în libertatea lui, fie prin tractate internaționale de drept public european, fie, ca mai târziu, prin convenție, încheiată direct cu noi. Prin aceste două linii, chiar dacă s-ar fi cerut de conservatori, ceea ce contestăm, s-ar fi garantat totuși absoluta libertate a țării de-a opune unei armate de invazie o altă armată. Deci liniile acestea două au mai mult o importanță politică, deși dorim, desigur că împreună cu confrații de la „Binele public“, ca să nu avem în vecii vecilor trista necesitate de-a ne servi de ele în acest înțeles.

Această importanță însă le lipsește cu totul căilor Stroussberg, încât chiar dacă d. Brătianu ar fi vorbit adevărul, ceea ce nu face nicicând, totuși deosebirea ar fi enormă.

Ar fi, credem, practic dacă confrații de la „Binele public“, în loc de a arunca asupra conservatorilor bănuieli, bazate cel mult pe vorbele d-lui Brătianu, s-ar informa din acte oficiale, bunăoară din acele ale Consiliului de Miniștri din timpul d-lui Lascar Catargiu, asupra rolului conservatorilor în cestiunea drumurilor de fier.

Suntem pozitiv încredințați că ar înceta o dată pentru totdeauna incriminările în privirea convenției Bleichroder, a concesiei Crawley, a răscumpărării proiectate etc. etc.

„Binele public“ nu poate pretinde de la noi ceea ce însuși n-ar face, a publica adecă acte scrise și iscălite în plin secret de stat; dar a se convinge s-ar putea, și atunci incriminările ar curge cu totul la altă adresă, foarte actuală și foarte accentuată când e vorba de interese străine. Un lucru îi putem asigura pe confrații de la „Binele public“. Există oameni cari au iscălit numele lor alături cu conservatorii contra convenții Bleichroder și contra concesii Crawley, dar cari în taină au agitat pentru ele, și că acești oameni, după propria lor mărturisire, nu sunt conservatori.

Sapienti sat.

❦

[9 ianuarie 1880]

Suntem în ajunul redeschiderii Adunărilor, deci a înregistrării pur și simplu a răscumpărării căilor ferate. Poate că din opoziție se vor mai ridica unii oratori, nu spre a convinge majoritatea de votatori, ci spre a împăca conștiința lor proprie; rezultatul final va fi însă încheierea catastifului de fără-de-legi ale anului 1879 prin votarea mecanicească a proiectului în forma în care-a ieșit din Senat, deci emisiunea de 250 milioane împrumut direct al statului, pretrecerea statului român în acționar german justițiabil înaintea tribunalelor din Berlin, punerea lui pe picior egal cu oricare alt acționar, primirea din parte-ne a tuturor îndatoririlor Societății.

Acest din urmă punct e mai grav decum s-ar crede. Prin admiterea noii convențiuni primim contractul cu societatea Staatsbahn contract care până acum a fost declarat din parte-ne ca nul și neavenit. Din momentul însă ce devenim societari și părăsim rolul distinct ce ni creease convenția de la 1872, se-nțelege că, în calitate de societari, ne ridicăm noi înșine în contra noastră, recunoaștem noi toate contractele și îndatoririle Societății de obligatorii pentru noi și, chiar dacă n-am voi s-o facem aceasta, societarii din minoritate ne vor sili, chemând la caz de nevoie, pe statul român înaintea judecății nu numai civile ci chiar penale, pentru neglijare de interese și pentru rea-credință.

Odată aceste frumoase perspective deschise pentru cursul anului de la mântuire 1880 mai rămâne o altă cestiune de lămurit, în orice caz toate elementele cari nu sunt curat roșu și-au terminat rolul lor înlăuntrul cabinetului Brătianu. Dar de-ar fi d. Sturza, care a dus la bun capăt întreaga întreprindere, de-ar fi d. Crețulescu, care s-a distins prin tăcere în toate cestiunile pendente, de ar fi d. Cogălniceanu, care din energic om de stat de odinioară a deveni astăzi profesor de stilistică în materia circularelor, toți aceștia nu-i mai sunt trebuitori d-lui Brătianu și credem că nici unul din dumnealor nu-și vor fi făcând iluzia că d. Brătianu, din pură gratitudine, îi va ținea mai mult decum i-au trebuit. Deja se împart posturile diplomatice din străinătate între diferiții membri ai cabinetului, pentru a-i mângâia pe câtva timp măcar de stingerea sumară a aureolei ministeriale. Ba unul e destinat pentru Roma, ba altul pentru Berlin, ba unul — dintre toți fără îndoială cel mai inteligent — va rămânea cu totul pe jos.

Urmașii? Indiferent lucru.

Fiecare roșu e bun de ministru. Dar de-o fi d. Pătărlăgeanu sau d. Fleva, d. Fundescu sau d. Costinescu, tot una. Egali în cunoștințe, egali în putere intelectuală, în caracter și prin origine — adică din popor, numai nu din cel românesc — oricare din acești domni ar ședea pe banca ministerială înaintea unui Senat de Mihălești sau a unei Camere de Serurii, spirit public, dispus spre ironie, dezgustat de trebile politice și având pierdută orice speranță într-un viitor mai sănătos, va înregistra cu acel râs caracteristic și cam sceptic al românului noile nume ridicate la rangurile cele mai-nalte pe cari țara noastră le poate da. Va zice publicul de pildă că studiile filologice ale d-lui dr. Barbu Constantinescu a început a se lega în spice și că e speranță că eventualul ministru al învățăturilor publice — care-o fi — bazat pe acele studii aprețuite în congresul filologilor de la Florența, va introduce în școli limba și literatura unui neam cam oacheș care pe noul ministru eventual îl interesează din cauze cu totul altele decât cele filologice; va zice un alt glumeț că evreii din Galiția au mare talent pentru finanțe chiar când n-au învățat decât patru clase primare și cursul de pișicherlic de la redacția „Românului“; va zice unul una, altul alta … dar toate acestea nu vor folosi la nimic. Neamul românesc ― râzător de feliul lui — își va îneca în jocuri de cuvinte neputința de a fi guvernat de altcineva decât de niște veniture, și lucrul își va urma calea lui naturală.

*

D. Dr. Barbu Constantinescu merită deosebite laude. Dumneasa e singurul român care s-a ocupat mai profund cu limba și literatura acelei rase cam negre care cutreieră țările Dunării de Jos și ai cării unii din descendenți promit a ajunge departe. Ca lăutari îi cunoaștem, ca geambași asemenea, apoi când ca bucătari, când ca jurnaliști, când ca deputați deci — și la mai mare — poate s-avem norocire a-i vedea și ca miniștri, chiar dacă n-ar fi la altceva decât la trebile bisericești și a învățăturilor publice.

Noi suntem fără îndoială cei mai liberali și mai egalitari oameni din Europa. Un singur stat nu ne întrecea, dar era egal cu noi: Statele Unite ale Americei. Ei bine, le vom întrece. În America, de pildă, negrii n-au ajuns încă miniștri, rasa anglo-saxonă fiind prea susceptibilă. România — ajunsă astăzi la culmea gloriei și prosperităței — va întrece chiar pe acel stat rămas în urmă întru ale democrațiunii.

E într-adevăr barbar și demn cel mult de timpii lui Matei Basarab și ai lui Vasilie Lupul ca coloarea pielei — oricât de neagră ar fi — și deosebirea de origine să mai fie o cauză de deosebire între cetățenii unui stat democratic ca al nostru. Acei doi voievozi opreau de ex. prin legiuirile lor pe neamul studiat de d. dr. B. Constantinescu de-a ajunge la popie, necum la deputăție sau ministeriu. Cauza acelei opriri era că asemenea cuvioși părinți, brodindu-se cam buzați și negri, s-ar fi stricat evlavia și se făcea biserica de râs și de ocară — căci erau ciudați și răi românii din vremea lui Matei Basarab. Halima numai câte vorbeau; ba de biserici de urdă de le suflă vântul și le curge untul, ba de părintele Porgație făcător de predicație, ba de părintele Mătrăgună cel de viță bună, c-un comanac care când îl punea în cap cădea pe umeri, încât, de nu era arhiereul șolduros, mergea comanacul până jos, ba de mantia părintelui care câtu-i țara românească nu e ață s-o cârpească, ba de cizmele lui cele încăputate, care când fugea în potloage se oprea, și câte altele de toate. Românii dracului le scosese țiganilor alt crez, alt Tatăl nostru, ba chiar o anume slujbă de Paște, toate acestea păstrate încă în memoria poporului în niște recitative vechi.

Ei, au trecut vremile acelea.

Astăzi poate chiar trebile bisericești să intre sub oblăduirea vreunui strănepot a vestitului părinte Porgație, făcător de predicație, despre care vorbesc acele recitative de mai sus și — mai știi —să modificăm chiar ritul după indicațiunile acelor minunate rămășițe de satiră populară. Sub auspiciile ideilor nouă și a oamenilor noi — cam negri — se poate ca Sf. Sinod să hotărască într-un avânt de progres ca să ne facem Paștele în loc de cu ouă roșii cu „buruiană în frunză lată, la rădăcină răsfoiată, căreia rumânii-i zic hrean“.

Acestea sunt deci auspiciile noii ere de progres și de mărire care ne așteaptă, conduși fiind spre acest frumos viitor de mânile părintești ale d-lui S. Mihălescu și a altor personaje pe cât de ilustre pe atât de vrednice de ilustrațiune. Nu știm de ce, de câte ori gândim la acest măreț viitor și la marii oameni cari-l inaugurează, ni se pare totdauna că România — care produce de toate, ca țară bogată și liberală ce este — numai cânepă prea puțină produce.

Idiosincrazie!

❦

[10 ianuarie 1880]

Organul marelui om de stat, în numărul său de azi, dă povețe de purtare opoziției atât ca presă cât și ca reprezentație națională.

„Presa“ spune mai întâi că la noi nu există decât opoziție sistematică, care vede toate lucrurile numai prin prisma unei pasiuni oarbe și e totdauna nedreaptă, veninoasă, absurdă șcl.

Opoziția — zice organul marelui om de stat — pentru ca Corpul electoral să se poată pronunța între partidul guvernului și dânsa, cată să arate cum trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sunt la ordinea zilii.

Ne vom permite să vorbim puțin în privința acestor două puncte cu organul marelui om de stat și o vom face aceasta cu sângele cel mai rece, pentru că, atunci când adversarii noștri bat câmpii sau înșiră la platitudini și banalități în coloanele foilor lor, nouă nu ne inspiră câtuși de puțină supărare.

Este adevărat că sunt în foile guvernamentale, și încă adeseaori, niște blagomanii așa de nesăbuite încât e peste putință să le citim fără să ne cauzeze un fel de nervozitate, dar în toate cazurile nervozitatea aceasta nu se numește necaz, ci haz. Bunioară citim în „Românul“ o lungă tartină, cum se zice franțuzește, presărată din destul cu teorii, cu aforisme și cu sentințe politico-filozofice cam de felul acesta: „Reacțiunea la noi nu are nici partidă nici drapel“, sau:

„Numai la națiunile libere și liberale se pot naște oameni mari“. Acest fel de producții literare a adversarilor noștri, departe de a ne supăra, ne inspiră uneori câte un articol vesel.

Organul marelui om de stat zice dar că opoziția de astăzi este sistematică, șicanatoare și veninoasă. Să stăm strâmb și să judecăm drept. Nu s-a împlinit încă anul de când din această opoziție sistematică, șicanatoare și veninoasă făcea parte și marele om de stat în capul marelui partid al Centrului. Între organele cari au luptat cu multă energie contra politicii guvernului d-lui Brătianu, cel mai energic, ce-i drept, era organul marelui om de stat și al marelui partid. Dar ce e și mai drept este că, îndată ce marele om de stat a făcut la dreapta-mprejur și a trecut la stânga, bugetul a primit cu căldură în brațele sale părintești pe marele partid și agurida s-a făcut miere. A încetat dar și marele om de stat și marele partid și organul respectiv d-a mai face opoziție sistematică, șicanatoare și veninoasă. De unde acum câteva luni cei de la putere erau niște Hoedeli și niște Nobilingi, niște apilpisiți, buni de atârnat în furci, astăzi sunt niște patriotisimi buni de pus pe rană. Așa e lumea, așa sunt și roșii, partidul de la putere: când sunt răi sunt răi, când sunt buni sunt buni, și astfel „Presa“ și marele partid al cărui organ dânsa este nu face opoziție sistematică. Dacă s-ar mulțumi însă să păstreze numai pentru sineși această onestă linie de purtare în viața publică n-am avea nimica de zis, fiecine își are obrazul său. Fiindcă însă ne dă povețe să urmăm și noi esemplul marelui partid, îi răspundem cu destulă părere de rău că nu toate obrazele duc deopotrivă la tăvăleală.

Pentru ca națiunea — zice „Presa“ — sau mai bine Corpul electoral să se poată pronunța între partida guvernului și aceea a opozițiunii, este indispensabil ca membrii opozițiunii să nu se mărginească în polemice sterile, în logomahii obositoare, în injurii și invective necuviincioase pentru oameni cumsecade; să nu se țină în regiuni nebuloase, în generalități vagi și neprecise, ci să aibă simțul practic al unei partide ce aspiră a lua puterea și să arate cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sunt la ordinea zilei. Numai astfel opozițiunea va fi ascultată, stimată și va putea să-și pregătească calea puterii.

Cuvintele organului marelui om de stat le găsim minunate; facem însă oarecari rezerve, întru cât ne privește, în privința simțului practic al unei partide ce aspiră a lua puterea, pentru că, oricât de legitime ar fi aspirațiile unui partid d-a lua puterea, sunt, precum spuserăm mai sus, în această lume obraze și obraze; „practicitatea simțului“ dusă prea departe ar ustura unele obraze mai subțiri din firea lor. Dar să revenim la vorba începută.

Facem o întrebare „Presei“. Dacă e să turnăm la teorii și la sentințe politico-filozofice, atunci să știm de ce e vorba, de glume nu ne dăm în lături; dar dacă e vorba să vorbim serios, ce însemnează cuvintele: „polemice sterile“, „logomahii obositoare“, „generalități vagi și neprecise“? Și apoi ce va să zică „a arăta opoziția cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sunt la ordinea zilii“?

Să luăm, de pildă, cestiunea la ordinea zilei, o cestiune în adevăr foarte mare, pretinsa răscumpărare a căilor ferate. Ce atitudine a avut, în general, opoziția față cu această cestiune? Polemice sterile au fost studiile publicate prin „Binele public“ și prin „Timpul“? Logomahii obositoare, generalități vagi și neprecise au fost publicația onor. d. Manolache Costache și discursurile membrilor opoziției din Corpurile legiuitoare asupra acestei cestiuni?

În toată lupta aceasta privitoare la cestiunea căilor ferate, opoziția a spus limpede și răspicat: tranzacția este o pretinsă, o falsă răscumpărare, printr-însa statul păgubește cifră exactă atâtea milioane, afară de aceasta se umilește într-un chip nemaipomenit punându-se de bunăvoie sub jurisdicția tribunalelor ordinare germane; prin urmare votăm contra ei. Acestea sunt oare „generalități vagi și neprecise“, cum zice organul marelui om de stat? Dar ceva mai mult; opoziția a dovedit chiar că cestiunea a fost ațâțată de guvernul român care, printr-o tactică începută de mult și susținută cu încăpățânare față cu Societatea acționarilor, a provocat o stare de lucruri ce nu mai putea continua. Când opoziția a cerut guvernului, în secțiile Senatului, să-i comunice corespondența cu Berlinul privitoare la cestiunea căilor ferate, spre a ști cum și în ce fel ni se impune rezolvarea acestei cestiuni și de ce gravitate este această impunere și cari sunt cauzele ei, guvernul a refuzat să comunice vrun act. Cum ar fi voit organul marelui partid ca opoziția, atât în Camere cât și prin presă, să se pronunțe mai puțin vag și mai precis în cestiunea pretinsei răscumpărări?

În privința șicanei, absurdității și relei-credințe în polemica de toate zilele a partidelor, iarăși am dori să-și amintească organul marelui partid de șicana, absurditatea și reaua-credință a organelor partidului cu care se află azi la putere marele om de stat, pe când acest mare om de stat se afla instalat destul de confortabil în domiciliul partidului conservator, atunci la guvern. Pe atunci s-a întâmplat ca tocmai marele om de stat să înfigă un cuțit în sânul României, iar cadavrul ei sângerând să-l arunce la picioarele contelui Andrassy; și cu ocazia acestei grozave întâmplări monitorul patrioților de industrie a apărut în chenar negru, chemând fulgerile cerului asupra vânduților la austro-maghiari și îndeosebi asupra marelui om de stat. Noroc numai că „Hoedelii“ și „Nobilingii“, cam neduși pe la biserică, neavând multă trecere înaintea cerului, blestemele acelea nu au fost ascultate și capul marelui om de stat a scăpat teafăr; altfel n-am fi avut fericirea de a-l vedea astăzi că ne-a uitat domiciliul — îl credem pe cuvânt — nici plăcerea de a primi lecțiuni de corectitudine și onestitate politică de la organul d-sale.

❦

[13 ianuarie 1880]

Totdauna înaintea unui vot economicos sau a unor discuții economicoase guvernul se-nblânzește, iar ziarele lui foiesc de făgăduințe. Acum, când crapă lemnile și pietrile de ger, „Românul' încălzește sufletele tremurătorilor contribuabili arătând ce admirabilă situațiune (mincinoasă) financiară e aceea a guvernului roșu și ce multe proiecte minunate pentru a ferici nația va vota marele partid naționale-liberale in majorem Romaniae gloriam.

De câte ori vedem pe marii magiștri ai partidului fanariot făgăduind și iar făgăduind ne vine în minte capitolul lui Machiavelli asupra cestiunii dacă un principe, în cazul nostru oamenii politici, se cade sau nu să-și ție cuvântul.

Ilustrul prozator al sutei a șasesprezecea spune că, o dată ajunși la putere, bărbații politici n-au nevoie să se ție de cuvânt și nu le va lipsi nicicând un pretext de a îmbrobodi și înfrumuseța călcarea făgăduinței lor. Trebuie însă să fii meșter, urmează scriitorul italian, în arta de a îmbrobodi calitatea vicleniei, în meșteșugul de a o ascunde și masca. Oamenii sunt atât de mărginiți și atârnă atât de mult de presiunea momentului încât acela care voiește să-i tragă pe sfoară află totdauna oameni cari să se lase a fi înșelați. Din vremea lui autorul citează pe papa Alexandru VI (Borgia), noi, din vremea noastră, cităm pe d-nii Rosetti-Brătianu. Acel papă n-a făcut nimic alta decât să-nșele, ba nici a gândit vrodată la altceva decât la amăgire și cu toate acestea s-au găsit pururea oameni cari s-au lăsat a fi înșelați de el. Nicicând un om n-a avut o mai mare dibăcie de-a asigura dezghețat și de-a făgădui cu mari jurăminte ceea ce nicicând n-a ținut. Totuși au izbutit în toate planurile și intrigile lui după dorință pentru că cunoștea lumea din partea aceasta a ei. Oamenii politici nu trebuie să aibă virtuți, ci numai aparența lor. E foarte primejdios de-a fi pururea onest; însă părea evlavios, de bună-credință, uman, cu frica de Dumnezeu, onest, a părea toate acestea e foarte folositor. Omul politic nu trebuie să observe totdeauna ceea ce în ochii oamenilor e virtuos; adesea pentru a se mănținea la locul lui trebuie să înfrângă buna-credință, iubirea de oameni, umanitatea, religia. Cată însă să se păzească ca nicicând să nu iasă din gura lui o vorbă care să nu fie mărturisirea celor cinci virtuți pomenite mai sus. Tot ce iese din gura lui trebuie să respire milă, bună-credință, umanitate, onestitate, evlavie. Nimic însă nu e mai necesar decât aparența acestor virtuți. Căci oamenii judecă mai mult după ochi decât după bunul-simț. Toți au ochi deschiși, puțini dreaptă judecată. Toți văd ceea ce pari a fi, puțini oblicesc cum ești. Mulțimea e totdeauna cu aparențele și cu succesul. Toată lumea e plină de plebe, iar cei puțini, cari sunt mai cu minți, nu ajung să vorbească și ei decât atunci când mulțimea, care în sine nu are nicicând putere, nu mai are încotro și simte nevoie de un sprijin.

Această mică lecție din Machiavelli ni s-a părut necesară pentru că zilele n-au intrat în sac și făgăduințele au rămas și azi tot atât de ieftine ca-nainte de-o mie de ani.

Așadar făgăduiți d-nilor roșii, jură-te d-le Brătiene, vorbiți strâmb mari oameni ai ortalei, totdeauna se vor găsi oameni cari să se lase amăgiți, iar de cei puțini cari nu se lasă poate să nu vă pese. Autoritatea puterii pe care o aveți în mână, miile de interese mari și mici care sunt strâns unite cu posesiunea autorității statului vă garantează că mulți oameni sunt lacomi după pretextul de-a vă urma și de-a fi părtași cu d-voastră la exploatarea țării. Dați-le aceste pretexte și vor fi pururea bucuroși de-a vă urma. Mundus vult decipi, ergo decipiatur. Lumea voiește, e setoasă de-a fi înșelată, înșelați-o dar!

*

„Binele public“ vestește că joi, la 8 ore seara, s-a ținut în sala de la Grand Hôtel du Boulevard o întrunire la care au luat parte diferiți alegători din toate colegiile electorale ale Capitalei cu scopul de-a se constitui o partidă cu principii naționale și sincer liberale, cu totul deosebită de partida așa zisă „naționale-liberale“ care se află la putere.

După citirea programei, care indica cuvintele pentru cari e necesară formarea și organizarea unei partide de liberali onești cu sentimente într-adevăr patriotice și cu principii sincer liberale, d. G. Vernescu a recapitulat într-un discurs evenimentele prin care am trecut de trei ani încoace, paguba și umilința la cari am fost continuu espuși sub conducerea celor doi bărbați influinți de la putere. Dumneasa a atins mai toate cestiunile de căpetenie interne și externe cari s-au rezolvat fără știrea și peste voia țării, a demonstrat cât de rea și cât de periculoasă e sistema înstrăinării ce se practică astăzi și a dezvoltat punctele principale din programă.

După aceea Adunarea a ales un comitet de 23 membri și pe d. Vernescu ca președinte al acestuia. Comitetul e însărcinat cu organizările ulterioare.

Felicităm formarea și organizarea unui partid liberal care să nu fie condus de principiile machiavellice ale roșiilor. Partide cari urmăresc cu sinceritate realizarea ideilor lor, partidele pentru cari principiile nu sunt numai pretexte și fraze pentru a amăgi lumea vor fi totdeuna folositoare. Ceea ce se cere însă de la ele în mod absolut e ca să rămâie pururea credincioase lor înșile, să nu se abată de la calea ce și-au prescris-o, pentru ca alegătorii și poporul în genere să știe cu cine are a face, să știe cu certitudine valoarea cifrei nouă pe care-o admit în socotelile lor politice. Părerea noastră este că nici un partid onest, oricare ar fi principiile lui, nu e nefolositor țării. Principii greșite de ex. pe mâna unor oameni onești sunt mai folositoare decât principii foarte bune în mânele unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nu stă pe atâta în idei, pre cât în caracter și sâmburul moral, seriozitatea de caracter și de aspirațiune formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin cărți. C-un om care dorește binele statului și numai pe acesta poți discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ținta adevărată nu există discuție, căci cu apetitul nu se discută decât punându-i înainte perspectiva de-a-l îndestula și mai bine.

•

În ședința de ieri a Camerii majoritatea guvernamentală, crezând că e încă la ordinea zilei cestiunea evreilor, care creea deosebiților membri ai opoziției o atitudine escepțională prin împrejurarea că nu era o cestiune de partid, a ales pe d. Carp în comisiunea bugetară cu 67 voturi din 69 votanți, căci opoziția a votat cu bile albe.

La acest act, prin care d-nii Costinescu, Serurie și Pătărlăgeanu avuseseră înalta bună voință de-a-și esprima încrederea în d. Carp, deputatul colegiului I de Vaslui a răspuns prin o demisie netă, motivată astfel:

Domnilor,

Vă mulțumesc pentru încrederea ce mi-ați arătat alegându-mă în comisiunea bugetară; însă vă rog să mă dezlegați de această sarcină, pe care nu pot să o primesc; și iată motivele pentru care nu pot.

Aceste motive sunt aceleași cari în alte ocaziuni au făcut pe mai mulți membri din minoritate de a nu primi ca numele lor să figureze în comisiunile numite de majoritate. Atunci am fost acuzați, dacă nu mă înșel, de d. Dimancea și de d. Câmpineanu, membri ai majorității, că noi dovedim prin aceasta că suntem o opozițiune sistematică și că înșine ne dezbrăcăm de dreptul de control ce opozițiunea trebuie să esercite asupra actelor majorității și ale guvernului.

Așa a fost ni se pare argumentațiunea majorității și ea ar avea temei dacă majoritatea ar fi păstrat, în diferite asemenea ocaziuni, uzul parlamentar, așa cum se practică în toate țările constituționale din lume.

E adevărat că opozițiunea trebuie să eserciteze controlul său asupra faptelor majorității și ale guvernului, însă atunci trebuie ca opozițiunea să o facă ca atare, iar nu fiecare membru individual. Și cum ajungem la acest scop? În mod foarte limpede și ușor: Majoritatea se adresează la minoritate și-i cere să delege un reprezentant care să figureze în cutare sau cutare comisiune și atunci acel care este ales nu este alesul majorității, ci e delegatul minorității, care vine în numele ei să esercite controlul pe care dv. cereți să-l aplicăm noi. Ei bine, niciodată acest uz, constant în toate parlamentele lumii, nu a fost urmat de majoritatea noastră. La diferitele alegeri de comisiuni ori nu s-a ales nimeni din minoritate sau, dacă s-a ales, a fost în urma designațiunii benevole a majorității, încât ați pus pe membrul ales din minoritate în pozițiune de a se crede de către cineva că el a fost ales numai pentru că majoritatea l-a crezut mai apropiat de dânsa. Ei bine, o asemenea situațiune, ca membru, din minoritate, eu nu pot să o primesc, precum n-au primit-o nici colegii mei în alte ocaziuni.

Dacă am primit a fi membru în comisiunea de indigenat este pentru că în cestiunea evreilor eu am fost cu totul de altă părere de a celoralți membri din minoritate și prin urmare aveam libertatea acțiunii în această cestiune. În celealte cestiuni însă sunt unit în idei cu minoritatea și de aceea vă rog ca pe viitor să nu mai alegeți membri din minoritate în comisiunile ce alegeți, sau, dacă voiți să alegeți, atunci vă rugăm — și cred că exprim opiniunea întregei minorități — să ne întrebați și pe noi care e persoana ce delegăm și prin urmare autorizată de a vorbi în numele minorității.

Aceste puține cuvinte au dat ocazie la o adevărată furtună într-un pahar cu apă.

❦

[16 ianuarie 1880]

„Faceți interesele străinilor în paguba țării“ — aceasta era una din frazele stereotipe pe care partidul astăzi la cârmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneștii patrioți de industrie, afișând pe atunci un dor nesecat de interesele țării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator și inaugurarea regimului virtuții.

Lupta lor neleală a reușit și de patru ani de zile țara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut și face interesele străinilor în paguba țării.

A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia a ne târî armata peste Dunăre „fără zapis, chezășie, nici amanet“, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa și apoi a ne lua Basarabia.

Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel vrednic de cel mai credincios curtezan al său, să-și îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflând dela prințul Gorciacov încă din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărâtă spre jertfă și, fără a face Camerelor nici o împărtășire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuși peste două luni ordine armatei să treacă Dunărea și să combată alături cu armata împărătească?

Toate acestea le-au făcut oamenii cari, pe bună dreptate și din chiar senin, convinși că nu spun adevărul, ne aruncau nouă fraza: „Faceți interesele străinilor în paguba țării“.

Finanțiarii partidului de la putere atâta măcar trebuiau să știe, că rubla nu are o valoare de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decât cea adevărată, rublele trebuiau firește să năpădească și să rămâie în țară și că, îndată după retragerea armatei rusești, găsindu-se cu piața inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor la adevărata valoare.

Cu toate acestea la intrarea armatei rusești în țară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale și prin urmare în interesul guvernului ei și al tuturor speculanților, întreprinzătorilor și gheșeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu cari ei intrau în țară să aibă un curs cât s-ar fi putut mai ridicat câtă vreme ei se aflau aici.

Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un câștig de câteva milioane străinilor, cari le-a lăsat pe piețele noastre, și tot atâta pagubă acestor piețe s-a cauzat prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.

Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avut trebuință de care de rechiziție. Mult și-a bătut capul, mult s-a chinuit până să dea de un alt personaj, și mai ilustru, și să-l convingă a-i da o mână de ajutor. Populația română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de cătră d. Simion Mihălescu, actual senator liberal-național. Românii cu carele și vitele lor, luați de beilic și de zor din vatră, au fost duși sub boldul suliții căzăcești până la poalele Balcanilor. Unii au pierit, și câți au rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite și fără putință sau speranță de vro îndreptare a soartii lor.

Toate aceste jertfe ale românilor în interesul cui erau făcute? În interesul dd-lor Warszawski—Mihălescu și al armatei rusești.

Nenorocirile războiului au trecut și au venit după dânsele urmările lor: pierderea Basarabiei și cestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioții de industrie în cestiunea izraelită? Dacă în Adunarea națională opoziția nu ar fi avut câteva voturi mai mult peste o treime proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Și ce era acel proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale țării sau ale Alianței izraelite? La aceste întrebări să răspunză țara, al cărei sentiment, exprimat cu energie și din norocire cu eficacitate, atât prin presă cât și în Adunările de revizuire, a condamnat și a zădărnicit tendințele ultraevreofile ale guvernului.

Astăzi la ordinea zilii avem cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atât de naiv, sau atât de nepricepător, încât să nu vază că tranzacția asupra căreia se desbate azi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător și o umilire monstruoasă pentru țară? Și în interesul cui se păgubește și se umilește statul român? În interesul străinilor.

Această colosală și „strălucită afacere“ produce însă atâta zgomot și atâta lumină încât eclipsează și acopere altele mai mici și mai puțin strălucite, dar totuși îndestul de caracteristice. Astfel de exemplu „Binele public“ conține astăzi câteva rânduri în privința unei alte daraveri, nu puțin însemnate, dintre un concesionar străin și statul nostru. E vorba de un d. Ward, căruia i s-a confiscat legal o sumă de 300.000 de franci acum vro câțiva ani — pare-se sub guvernul reacționarilor — și care astăzi își va recăpăta garanția confiscată, pe motiv de echitate. Din rândurile pe cari le reproducem mai jos după „Binele public“ se va vedea ce însemnează acest cuvânt: echitate. Sunt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, și guvernul național-liberal cată să le îndeplinească.

Interesele străinilor dar, și numai aceste interese sunt, din nenorocire, dezideratul politicei patrioticului guvern. E foarte natural să fie așa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere — și asupra acestui punct vom reveni ― nu sunt decât străini, străini prin origină, prin moravuri și prin educație.

Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheșeftarii de toată mâna, cari, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Într-o țară unde nu se muncește decât foarte puțin, unde nu există altă industrie decât bugetul și gheșefturile publice și unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăților avute prin producția lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulțime de asemenea indivizi nemernici.

Aceia însă cari, după metoda și preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată regulată această adunătură, învățându-i industria și specula patriotismului, democratismului și naționalismului, sunt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vedere, precum o vom dovedi în curând.

❦

[17 ianuarie 1880]

Nu-și crede cineva ochilor văzând câte se petrec în zilele noastre.

Numărul de duminecă, 13 ianuarie, al „Românului“ cuprinde o lungă lecție de dinasticism la adresa „Democrației naționale“.

Am înțelege ca această lecție să vie de la „Războiul“, de la „România liberă“, „Binele public“, „Presa“, „Timpul“, cari, în opoziție ori guvernamentale, a ocolit totdauna din discuție persoana M.S.R. — dar lecții de dinasticism de la „Românul“?

„Românul“, foaia ministrului Lecca, a trădătorului de meserie care, cu ușurința cu care a vândut pe Vodă Cuza, îl apostrofa pe Vodă Carol printr-o gazetă din Bacău: „Românul“, foaia lui Dim. Sturza, a baronului Erdmann de Hahn, care susținea altă dată că crima politică e permisă; „Românul“, organul d-lui Câmpineanu, care între M. Sa și țară vedea un abis ce nu se poate umplea cu nimic; „Românul“, care numea pe M. Sa un agent al d-lui de Bismark; „Românul“, organul d-lui Ion Brătianu, carele, în vremea cabinetului Catargiu au amenințat pe M. Sa cu asasinarea; „Românul“ în fine, confratele acelui măscărici lipsit și de spirit și de rușine, decorat cu medalia Bene-Merenti, care a insultat nu numai pe M. Sa, ci chiar mormântul copilului domnesc; acest ziar infect al negrei calomnii, al insinuațiunii injosite, al perversității morale și stupidității intelectuale cutează a da lecții de dinasticism? Redactorii „Farfaralei“ cutează a vorbi de respectul ce au pentru purtătorul coroanei lui Ștefan cel Sfânt și a lui Mircea cel Bătrân?

O, batjocura batjocurelor! O cinici, pentru cari totul este batjocură!

❦

[18 ianuarie 1880]

Șarpele, când îl doare capul, ca să-și verse veninul iese la drum, unde trebuie a găsi un călcâi ca să-i strivească capul; așa și omul rău și veninos: arareori el piere prin altceva decât prin propriul său venin și prin răutatea sa dusă dincolo de orice margine. Această veche învățătură s-a mai adeverit încă o dată pentru opinia publică și pentru noi prin cele petrecute în cele două ședințe ale Camerii.

În ședința de marți, precum se știe, s-a votat proiectul pretinsei răscumpărări a căilor ferate, așa cum, după porunca de la Berlin, îl restabilise Senatul. Discuția s-a închis prin un discurs al d-lui I.C. Brătianu. D. prim-ministru, având în Cameră o mare majoritate care are bunul obicei d-a crede fără a cerceta, ar trebui să se scutească în genere de discursurile lungi și obositoare; dacă s-ar mulțumi numai cu succesul brutal al votului, la închiderea fiecărei discuțiuni, fie cestiunea de orișice importanță, n-ar avea decât să zică: „Toate câte le-au spus opoziția sunt bune și frumoase, eu însă vă poftesc să votați așa cum cer eu“.

Dar d. I.C. Brătianu nu se mulțumește numai cu succesul brutal al votului. D-sa este destul de inteligent și de un caracter destul de rău și de veninos pentru a vedea că asemenea succese nu sunt îndestulătoare unui om de stat ce pretinde a se afla în capul unui partid politic și a lucra în numele și prin puterea lui. Astfel dar, d. prim-ministru, deși sigur în orice caz de supunerea fără margini a patrioților de industrie din majoritate, are primejdiosul obicei, primejdios pentru d-sa, de a închide discuțiile prin câte un discurs în regulă.

Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit și rar, oricât ar fi deaminteri lumea plină de toate soiurile de indivizi răi, perverși și fără nici un respect de adevăr. D-sa, ce e drept, nu are logică, nu are argumentație, nu are claritate decât în niște doze foarte neînsemnate; are însă, când e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios, un sânge rece care trebuie să scârbească până la desperare pe o natură onestă și să umple de admirație chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parlamentar.

Astfel dar, d. Brătianu, în ședința de marți, în loc d-a se mulțumi cu succesul proiectului de răscumpărare, ce-i era material asigurat, a ținut ca după obicei un discurs, pe care l-a încheiat cu una dintre cele mai înjositoare insinuări la adresa unora dintre membrii opoziției, fără nume însă.

Iată zisele d-lui prim-ministru:

În cestiunea drumului de fier, lasă că cei interesați au combătut din toate puterile lor convențiunea, dar după ce ea a fost foarte bine primită și cu toată încrederea la Berlin, după ce au trecut patru sau cinci zile până să ajungă poșta acolo, acei interesați au spus că aci este o perfidie și mai mare decât în cestiunea izraelită; au zis: v-a desființat ipoteca, guvernul nu e de bună-credință și atunci îndată s-au zburlit lucrurile. Cum voiți dv. ca acționarii să primească convențiunea când chiar din țara noastră de cătră români se scriu asemenea lucruri?

A doua zi d. P. Carp a adresat primului-ministru următoarea interpelare:

Am onoarea de a interpela pe d. prim-ministru dacă este în interesul țării și a dezvelirii sistemului parlamentar de a întrebuința ca armă de partid insinuări nefundate și calomnioase.

În dezvoltarea interpelării d-sale, la care d. prim-ministru s-a declarat gata a răspunde și pe care o vom reproduce în numărul de mâine, d. Carp a rugat pe d. I.C. Brătianu să răspunză categoric la două lucruri:

1. dacă insinuațiunile d-sale vagi, cari nu numeau pe nimeni, întrebuințate însă ca argument într-o cestiune serioasă se adresează sau la un partid sau la un grup din opozițiune; și 2. dacă a avut în vedere anume o persoană sau mai multe, să binevoiască a numi acele persoane și să binevoiască, pe lângă numirea lor, să dea și probele pe cari e cineva în drept a i le cere.

După d. Carp a luat cuvântul, în cestiune oarecum personală, d. T. Maiorescu, al cărui discurs îl reproducem aci îndată.

La întrebările d-lui Carp cât și la ale d-lui Maiorescu, identice, d. prim-ministru nu a voit să răspunză, pentru că nu avea ce răspunde, după cum se poate convinge oricine din darea de seamă oficială a ședinței, publicată în „Monitorul“ de astăzi. În răspunsul d-sale cătra amândoi interpelatorii, d. prim-ministru n-a spus decât că: deoarece și opoziția insinuează în privința d-sale și a partidului d-sale, pentru ce oare n-ar insinua și d-sa în privința opoziție? Rămânea prin urmare stabilit că d. I.C. Brătianu, în lipsă de alte argumente, întrebuințase niște insinuări nedemne și calomnioase. Șarpele găsise ce căutase.

Această strivire meritată a produs o adevărată turbare în rândurile majorității. D. Costinescu a luat cuvântul spre a ține o lungă tiradă, goală de spirit și de idei, plină de injurii, proprie injurii, la adresa opoziției și îndeosebi la adresa d-lui T. Maiorescu, pentru că acesta avusese îndrăzneala a stigmatiza sistema nedemnă a primului-ministru.

D. Costinescu a produs ca act pe care-și întemeia injuriile d-sale sordide o sentință a corpului profesoral de la Universitate prin care odinioară fusese condamnat d. Maiorescu la destituire. Atât cauzele acelei sentințe cât și împrejurările în cari ea s-a pronunțat și urmarea ce a avut onestul d. Costinescu le-a trecut sub tăcere.

D. Maiorescu, în cestiune personală, a spus însă și cauzele și împrejurările și urmarea acelei sentințe, și așa de bine încât chiar cei mai rabiați bravi ai majorității s-au domolit și, ascultând cu cea mai adâncă tăcere pe orator, au plecat frunțile cu rușine, cum rareori li se poate întâmpla. Reproducem mai jos și acest al doilea cuvânt al d-lui Maiorescu.

Drept mângâiere le mai rămânea ceva d-lui prim-ministru și majorității d-sale: o moțiune de votat. Erau trei moțiuni la biurou. Una înfiera pe interpelanți ca omniatori și exprima satisfacerea Camerii de răspunsul d-lui prim-ministru. Această moțiune fusese așternută în prima furie. În a doua moțiune Camera se declara pe deplin mulțumită de cuvintele pline de logică și de demnitate ale d-lui prim-ministru. Această a doua moțiune se depusese la biurou după trecerea furiei prime. Iar în a treia moțiune, Camera, după ce ascultase pe interpelanți și pe d. I.C. Brătianu, trecea pur și simplu la ordinea zilii.

Pe cea dântâi n-au votat-o de frică; pe cea d-a doua n-au votat-o de rușine; au votat-o pe cea d-a treia. Sunt momente în viața parlamentară, ca să întrebuințăm o expresie banală, când, fie cât de tristă, o mângâiere tot e bună.

Sântem prea cuminți pentru a crede că omul rău, natura perversă și vrăjmașă a adevărului, s-ar putea vreodată îndrepta cumva și de aceea nu sperăm că lecțiunea destul de aspră ce a primit d. prim-ministru ieri îl va putea face să ia în viața publică altă cale și altă sistemă decât acele pentru cari cu prisos l-a înzestrat natura. Am dori numai să știm ce gândește d. I.C. Brătianu de ceea ce pe bun drept a trebuit să sufere ieri.

E firesc lucru ca șarpele veninos să nu să poată dezvăța nicicând de obiceiul mușcăturii, pentru că natura minunată și neînțeleasă nu i-a dat decât răutate oarbă, dinți și venin. Dar desigur nu e plăcută stare pentru acest copil pervers al naturii când un călcâi puternic îi strivește capul hidos.

❦

[19 ianuarie 1880]

Un arhiereu născut la Limoges a fost cândva ales papă. Limuzinii au trimis numaidecât o deputațiune cătră Sf. Părinte spre a-i arăta bucuria acelei părți de țară pentru fericita împrejurare că unul dintr-ai lor s-a învrednicit a se așeza în scaunul Sf. Petru. Unul din deputațiune a mai adresat Papei următoarele cuvinte:

Venim, Preasfinte Părinte, pentru a vă ruga, în numele tuturor compatrioților, ca să întrebuințați în folosul lor puterea cea nemărginită care se zice că o aveți asupra pământului. Cunoașteți, Preasfinte Părinte, stârpiciunea patriei voastre, ai căreia locuitori abia pot trăi o jumătate de an din grânele ce le seceră; știți asemenea că cealaltă jumătate trebuie să mănânce castane. Dăruiți dar țării fertilitatea care-i lipsește și faceți, în vederea onorii ce-o are Preasfinția Voastră, ca să secerăm de două ori pe an.

Papa crezu de cuviință a nu le refuza o cerere atât de echitabilă, deci le răspunse:

Dragii mei copii, bucuros vă încuviințez, cererea ba încă, spre a vă dovedi și mai mult dragostea mea, unesc cu această binefacere și o altă, și iată anume care: în toate țările celelalte se numără numai douăsprezece luni pe an; vouă însă, feții mei, vă dau privilegiul special de a avea douăzeci și patru de luni într-un an.

Astfel și d. Dim. Sturza, ministrul nostru de finanțe. A echilibra bugetul nu poate, dar a face anul bugetar 1879 de cincisprezece luni a putut ca și papa din Limoges.

Acum să venim la bugetul d-sale pe anul 1880.

Comparat cu acela al anului trecut, acest buget prezintă la cheltuieli un spor de 16 milioane, iar la venituri un spor de 20 milioane.

Că cheltuielile se pot spori — mai ales în zilele roșiilor — în infinit, se înțelege de sine. Vorba e de unde vine colosalul spor al veniturilor?

Sporul de venituri cată să fi venind din contribuții. Contribuțiile însă se ridică asupra venitului net al cetățenilor statului. Pentru a justifica un spor în venituri de 20 milioane trebuie să ne închipuim că statul ia 10% din sporul de venituri al contribuabililor, deci veniturile totalității contribuabililor s-au sporit în anul fericirii 1879 cu două miliarde. Dar dacă veniturile totalității contribuabililor s-a sporit cu două miliarde, ei cată să le fi luând de undeva, deci capitalul totalității s-a sporit cu douăzeci de miliarde.

În total avem însă în România cinci milioane de suflete. Vine deci de fiece suflet un spor de capital de 5000 franci și de venit de 500 pe an, adaose pe lângă colosalele capitaluri pe cari, după cât se știe, le posedăm deja. Acest rezultat fericit al anului 1879 e a se atribui mai cu seamă sporirii nemăsurate a industriei naționale. S-au mai deschis în fericitul an 1879 câteva sute de fabrici de palavre și câteva mii de uzine de calomnii.

Numai d. Brătianu, în ședința de alaltăieri a Camerei, calomniind opoziția, a câștigat un miliard în ochii partidului său. Nu numai industria aceasta, ci și cavalerii de industrie se înmulțesc pe zi ce merge, încât ne mirăm de sporul neînsemnat al veniturilor cu 20 de milioane numai.

❦

[22 ianuarie 1880]

Nenorocitele astea de țări ale noastre sunt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioți încoace, scena unui joc de intrigi internaționale cari se țes, se încâlcesc, dar din nenorocire se discâlcesc totdeauna în defavorul lor și mai cu seamă a elementului românesc din ele.

De se face un drum de fier, el devine calea mare de imigrațiune a tuturor vagabonzilor și a criminalilor din statele învecinate, căci România a devenit mlaștina de scurgere pentru tot ce e moralicește și economicește nesănătos dincolo de granițe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliție și de justiția penală. Astfel, bunăoară, toți criminalii din Austro-Ungaria cari se prind din fugă, pe drumul spre România se prind, căci aci e țara libertății, egalității, fraternității și a părintelui acestora, C.A. Rosetti, a cărui nume slăvit va fi de toate veniturile de acum și pururea și în vecii vecilor.

Christ a fost reprezentantul săracului cinstit și harnic. Antihrist e reprezentantul săracului viclean și leneș, căci vicleșugul și lenea, tertipul și rușinea de muncă sunt cele două mari semne caracteristice atât ale roșilor ca colectivitate, esceptând pe puțini, cât și a elementelor străine pe cari ei mai cu seamă le favorizează.

Am susținut într-un rând că toate, absolut toate drumurile de fier din țară își încheie socotelele anuale cu pagubă, încât statul — și când zicem statul, zicem producătorul principal, țăranul — plătește din sudoarea amară a imensei și cumplit de săracei majorități a populațiunii române primblările perciunaților cetățeni din Galiția spre România, transportul mărfurilor proaste cari ucid până și umbre de meserie și meșteșug în țara noastră, reducându-se astfel totalitatea populației noastre, fie din orașe, fie din sate, la tristul rol de ilot producător de grâu pentru străinătate, o totalitate care ea însăși nu se hrănește cu grâu și cu mălai. E evident, și pe toată scara societății se observă, că rasa română în genere decade, că ajunge la disselecțiune, la maimuțire.

Aducă-și cineva aminte de ce erau Bucureștii în zilele lui Vodă Cuza: un oraș românesc. Ce sunt astăzi? Un oraș străin. Nu vorbim de zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care puternica organizație a breslașilor făcea aproape cu neputință pătrunderea unui străin în organismul economic al nației, vorbim de-o vreme în care fraza își luase deja vânt, de o vreme în care exista deja un ziar ca „Românul“, care învenina țara în contra Domnului și pe Domn în contra țării. Și totuși Bucureștii erau încă un oraș creștin și românesc. Nu vedeai o firmă străină în Lipscani de pildă, astăzi devin rare cele române.

Și de ce asta?

Pentru că din toate s-au făcut politică internațională.

Singur d. Brătianu a spus-o în Senat că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata, fără participarea țării, între Berlin și Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roșiilor o întrebare de existență sau de neexistență a țării.

Și bieții Domni din vechime cari, ca Petrea cel Șchiop, abdicau de la domnie ca să nu se sporească în zilele lor haraciul Porții cu o mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care și-a pus viața la mijloc și a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile! Un om care renunță la domnie pentru a scăpa țara de o dare, un altul care-și dă capul călăului pentru onoarea de a fi protestat contra unui spor de bir! Și nu era un desperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moșii bine numărate pe fața pământului Moldovei.

Astăzi… astăzi e cu totul altceva. Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor greoi și cinstiți, pe care-i durea inima de biata țara asta, izbită din toate părțile de oarde de sute de mii, cari se sfărâmau de marginea colțoroasă a ei ca talazurile mării de stânci. Astăzi, dacă vor să vie tătarii, îi poftim noi înșine, le facem drum de fier ca să călătorească huzurind de bine și-i primim cu pâne și cu sare, ca pe Domnii țării.

Ce prost era de pildă Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moșie în țară, scotea numaidecât bani din pungă și i-o răscumpăra numaidecât, pentru ca nu un străin să fie proprietar în țară.

Astăzi teoria de „om și om“ e la ordinea zilei și în America Orientului domnesc ideile civilizației moderne, cărora trebuie să le facem concesiuni că de nu … ne șterg de pe fața pământului.

Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subțiat, ne-am civilizat. În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o de o parte și am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă știe nițică franțuzească, o învață într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care, în înțelegere cu Domnii de atunci și cu-n sinod general al bisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă și-n toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul limbei, n-o mai înțelege.

Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie.

Dar să venim iar la vorba noastră. În mai multe rânduri am spus că dacă toate mărfurile și toți călătorii din România s-ar transporta gratis pe cheltuiala visteriei, cu carul și cu teleguța, tot statul n-ar cheltui atâta cât plătește ca anuitate pentru drumurile de fier. Atât de neînsemnată este producția noastră. Cu drumurile de fier ale d-lui Brătianu, las-că transportul e scump pentru marfă și călător, dar mai plătește și Statul un adaos anual de zeci de milioane. Adică curat negustoria lui Nastratin.

Cu toate acestea credeți că roșii au învățat minte din cazul lui Strusberg și nu au de gând a mai da asemenea lucrări publice în întreprindere?

Nu mai departe decât în numărul de ieri foaia patrioților ne promite un frumos drum de fier spre Chiustenge, împreună cu-n măreț pod peste Dunăre.

Se va întreba cineva: „Nu văd patrioții că toate lucrurile acestea or să ție bani, nu văd că marea mulțime a contribuabililor își vinde munca pe ani înainte ca să plătească birurile? Nu văd patrioții că trebuie să binecuvânteze ceasul în care espiră o seamă de datorii publice pentru a nu le mai reînnoi? Nu văd onor. patrioți că ceea ce e mai necesar, dacă e la adecă, e armarea până în dinți, nu concesiuni noi de drum de fier și de poduri pe uscat?“

Ba o văd prea bine, dar iarăși politica internațională e pretextul pentru noua eră a concesiilor, care se va inaugura îndată ce se va curăți cabinetul de elemente eterogene.

Oricare om cu cât de puțină judecată trebuie să-și fi zicând: Nebuni sunt oamenii aceștia de confundă o țară agricolă, c-o producție prin natura ei mărginită la un maxim oarecare, cu țări industriale a căror esport și import se suie la miliarde? Geaba; parcă vorbești într-un pustiu!

Trebuie — răspunde „Presa“ — a stabili între statul român și puterile Europei raporturi de amiciție și de interese reciproce, ca în orice eventualitate să avem în favoarea noastră simpatia și sprijinul lor.

Cu alte cuvinte trebuie să rămânem iloți ca să avem onoarea de a fi prenumărați între slugile plecate a tuturor puterilor. Numai cu acest preț puterile vor ținea la noi, cum au ținut la bieții turci, Dumnezeu să-i ierte.

Această politică a „Presei“, grozav de subțire, secondată cu multe parafraze liberalo-naționale de cătră cei din Strada Doamnei, nu intră în capul nostru și o denunțăm publicului, ca să vază ce ne așteaptă. Acel pasaj al „Presei“ însemnează ca să ne dăm economicește legați de mâni și de picioare, ca egiptenii, pentru ca să ni se permită de a respira.

Noi, cari am văzut că purtarea d-lui Brătianu în toate ocaziile se împrumută minunat la o cheie oarecare — aceea a politicei panslaviste — repetăm: Căile Stroussberg trebuiau votate, coûte que coûte, pentru transportarea armiei împărătești la marginea Dunării; podul peste Dunăre se va face, coûte que coûte pentru a uni slavii de sud cu cei de nord prin locul predilect al migrațiunilor din toți timpii, pe la vadul lui Isac, prin Scythia minor.

Cu toate întreprinderile d-lui Brătianu se împlinesc pururea două scopuri: 1) se împovărează și se secătuește pe deoparte poporul român, spre a deveni incapabil de împotrivire, 2) se creiază înlesnirile cele mai esențiale pentru transportul armiior împărătești.

Iar marele om de stat joacă rolul pe care l-am prezis din capul locului: acela al supapei de siguranță, acela al omului intereselor apusene.

Știm foarte bine că aceasta se va numi iarăși o insinuațiune, dar, din nenorocire, cheia noastră se potrivește într-un mod fatal cu toate actele politice ale d-lui Brătianu.

❦

[23 ianuarie 1880]

Feldmareșalul, contele Moltcke, după cum spun foile străine, primind o scrisoare ce i se adresase rugându-l să-și pună influența pe lângă împăratul spre a-l face să reducă armata germană, a răspuns în modul următor:

Cine nu ar împărtăși dorința sinceră să vază micșorându-se sarcinile militare enorme pe cari, prin situația sa în mijlocul unor puternici vecini, Germania este silită sa le ducă?

Nici prinții, nici guvernele nu ar respinge această dorință, însă o situație mai fericită nu se poate produce decât când toate popoarele vor fi recunoscut că orice război, chiar cu biruință, este o nenorocire națională.

Puterea împăratului chiar nu ar putea aduce această convingere, care nu poate naște decât numai dintr-o educație mai religioasă și mai morală a popoarelor; această convingere nu poate fi decât rodul unei dezvoltări istorice de secoli, pe care nouă nu ne e dat s-o vedem.

Cuvintele ilustrului mareșal german sunt foarte frumoase; însă cu tot respectul cuvenit ne permitem a spune că nu ne-ar părea tocmai adevărate. Convingerea la care ar ajunge popoarele mulțumită unei educații mai religioase și mai morale, adică convingerea că orice război, chiar cu biruință, este o nenorocire națională, nu va împiedeca ivirea necesară, în răstimpuri, a acestei nenorociri, așa precum convingerea unui om că boala e o nenorocire nu-l apără de a se bolnăvi atunci când economia organismului lui, din cauze exterioare sau interioare, este stricată.

Aceea ce va putea face convingerea pe care ilustrul mareșal o speră de la o dezvoltare istorică de secoli nouă ne pare a fi poate aceea ce cu privire la al doilea termen al comparației de mai sus s-ar numi igienă și mijloace prezervative. Precum însă, întru cât privește organismele individuale, mijloacele de prezervare în contra stricării economiei lor vor fi totdeuna foarte neînsemnate în raport cu cauzele ce pot produce o asemenea stricare, tot așa și întru cât privește organismele colective, adică societățile și națiunile.

Speranțele optimiste în această privire nu credem că ar putea merge mai departe decât la a întrevedea o epocă în care așa-numitul echilibru al puterilor să se zdruncine cât mai rar. Dar a zice că el ar avea vreodată sorți să se stabilească pe vecie ar fi să credem că lumea este un product rațional, iar nu precum este, un ce firesc și real.

Luate dintr-un alt punct de vedere cuvintele contelui Moltke sunt foarte semnificative; ele sunt un fel de confirmare oarecum oficială a zgomotelor ce cutreieră Europa cu privire la un război mare și foarte apropiat. Pretutindeni, și mai cu osebire în împărăția germană, se fac armări și pregătiri de luptă. Contele de Moltke, deși speră într-un viitor în care dânsele vor fi inutile, pentru prezent le crede neapărat necesare. Speranțele frumosului viitor nu-l fac să uite grijile și necesitatea zilei de față, soartă comună tuturor muritorilor, oricare ar fi sfera lor de activitate: a spera mereu într-un mâine, trăind într-un vecinic astăzi.

❦

[24 ianuarie 1880]

Prețioasele descoperiri pe cari le-a făcut renumitul Machiaveli în privirea artei de-a parveni la putere și de-a se mănținea n-au avut nici când mai dese ilustrațiuni prin realitate decât în zilele guvernelor roșii de la noi. Nu spunem ceva nou cititorilor noștri dacă repetăm că pentru politicii roșii de școală veche, bizantină, interesele publice sunt numai pretextul de luptă, foloasele materiale ale puterii — scopul adevărat. Însă a masca acest scop, mai ales când cineva are companioni cam nejenați cari-și vâră mâna adânc în sacul mizeriei comune ș-o scot plină în văzul lumii, a masca acest scop cu o frazeologie sonoră, cu pretexte cari să-ți ia ochii, trebuie să fie preocuparea de căpetenie a omului de stat, căci vai de ziua în care poporul ar vedea limpede ce se petrece după culise.

Se știe, de pildă, că atât bătrânii noștri cât și conservatorii fac un lucru numai când el e necesar. Trebuia neapărat o șosea, o făceau, era nevoie de o școală, o înființau, c-un cuvânt serviciul public se încărca cu ceea ce era de absolută necesitate și cu nimic mai mult. Acest mod de-a guverna poate fi foarte sincer și cinstit; practic însă desigur că nu e și mai ales nu asigură nici parvenirea, nici menținerea la putere.

Pentru a te mănținea cată să iei ochii prin mari întreprinderi, prin fapte strălucite. Sub vecinica pretextare a binelui obștesc cată să ocupi publicul cu planuri mari care să-l ție necontenit în așteptarea succesului și în admirație. Iar actele acestea trebuie să răsară ca un lanț, unul dintr-altul, încât să nu se mai întâmple nimic între ele și să n-aibă oameni timp de a-și veni în fire și de a lucra contra.

Așadar: S-a comis marele act al răscumpărării căilor ferate? Nu lăsa publicul să reflecteze mult asupra acestui act, vino repede cu alte lucruri, și mai cornorate, care să-i ia ochii din capul locului, pentru ca răscumpărarea să treacă repede și fără multă vorbă în domeniul faptelor pe jumătate uitate.

Cu ce ni se vor mai lua ochii de către iubiții noștri guvernanți?

Cu drumul de fier spre Dobrogea, cu podul peste Dunăre, cu Banca de Scompt și Circulațiune.

Se știe că socoteala noastră răzășească despre marile întreprinderi de transport și comunicațiune e cam simplă, însă cu atât mai adevărată. Noi zicem așa: ia atâtea cară cât grâu și oameni ai de transportat la Kiustenge, plătește din visterie prețul transportului, și totuși acesta va fi de zece ori mai mic decât anuitatea ce-o vei plăti zeci de ani de-a rândul pentru un drum de fier ce va transporta scump, pentru un pod ce va costa scump. Am dedus din această socoteală că circulație și transport sunt numai pretexte mărturisite cu mină gravă în public, pe când cauza acestei întreprinderi e gheșeftul în linia întâia, un pod de trecere pentru oștiri împărătești în linia a doua și alte lucruri de-acestea de mare politică europeană.

Se știe asemenea ideea noastră despre așa-numita Bancă de Scompt și Circulațiune, care nu-i în realitate decât o bancă de bani de hârtie, o tipografie de fițuici. E un plan vechi al d-lui Brătianu de-a avea o fabrică de bani de hârtie pentru a strânge în ladă tot ce e aur și argint și a-i da țării în schimb hârtiuțe frumos tipărite, care, într-un moment dat, să nu fie bune decât de aprins țigările cu ea.

Care e senzul banilor de hârtie? Activitatea industrială a statelor vechi dă unor obiecte brute — in, bumbac, lemn, piatră — o valoare cu totul neproporțională cu aceea pe care-o aveau înainte. Din in și bumbac se fac țesături, din țesături haine, din lemn mobile scumpe, din piatră sculptură, încât se-nțelege de sine că toți acești producători, cari au creat un capital numai prin inteligența lor proprie și c-un material de puțină valoare, ajung la un moment în care nimeni nu e în stare a le cumpăra lucrurile pentru că n-are bani în ladă, deși îi are în cărțile lui de comerț. Atunci statul sau Banca de Scompt și Circulațiune, bazându-se pe activul din cărțile de comerț, le împrumută oamenilor un fel de surogat al banului adevărat, în locul valorii un fel de reprezentant al valorii, cu condiția că, atunci când activul din carte va fi și în ladă, ei să înapoiască aceste fițuici statului, care, în momentul când necesitatea lor încetează, le nimicește, iar când necesitatea se ivește din nou le retipărește.

Dar un stat agricol? Poate pământul să producă mai mult decât o sumă anumită de chile de grâne, de o valoare asemenea aproape anumită? Unde e disproporția între producție și mijloacele ei de acoperire pentru ca să fie nevoie de fițuice?

Reprezentantele unor valori cari nu există nici măcar în imaginația miniștrilor, aceste fițiuici ajung într-un moment dat de-a reprezenta falimentul general, dezastrul economiei naționale.

D. Brătianu urmărește într-adevăr o întreprindere mare, pentru care-i trebuiesc bani naht și, fiindcă birurile nu se pot spori în infinit, de aceea dumnealui inventează necesitatea unei „bănci de fițuici“ pentru a scoate creștinilor toată moneta metalică și a o-nlocui cu hârtie. Acea întreprindere proiectată nu e deloc productivă pentru patrie, dar, în înlănțuirea actelor menite de a-l ținea la putere, e poate cel mai mare.

Această întreprindere, o spunem verde, e răsboiul, un nou război contra cine știe cui.

Poate dacă am pune în legătura logică podul de peste Dunăre cu „banca de fițuici“ am putea ghici și în unire cu cine și în contra cui. Rugăm pe Dumnezeu să ne ia darul prorociei, să binevoiască a orândui contrariul din câte prevedem noi; dar ne temem ca nu — mergând din rău în mai rău precum se vede — efectul final să fie ștergerea României de pe harta Europei. Tot făcându-ne sprâncene, ne-om scoate odată ochii.

❦

[26, 29 ianuarie, 1 februarie 1880]

Cititorii de gazete străine vor fi observat în presa germană o furtună de articole îndreptate contra profesorului Enric de Treitschke pentru niște reviste ale sale publicate în „Preussische Jahrbucher“ („Analele prusiane“).

Acele articole ale învățatului profesor de la Universitatea din Berlin au fost din nenorocire comentate de mulți și combătute după auzite numai. Graba cu care se reproduceau până și în gazete bucureștene dezaprobările date mișcării antiizraelite, deci și autorului care le rezuma, de către oameni însemnați ca principele de coroană a Prusiei sau principele de Bismarck, apoi convingerea noastră că în lumea aceasta adevărul e adeseori combătut, neadevărul însă se poartă pe aripele vântului de la un capăt al lumii la altul, ne-a atras atenția asupra șirelor ieșite din pana vestitului profesor și istoriograf, pe cari citindu-le ne-am convins că, departe de a fi fost dictate de ură sau de prevențiune, ele nu sunt din contra decât rezumarea pe scurt a unei stări reale de lucruri, deci adevărate până la virgule și puncte.

Deși pericolul cestiunii izraelite e mai puțin mare pentru Germania care, cu zecile ei de milioane de locuitori, abia are atâți evrei pe câți avem noi, totuși el cată să fie destul de grav dacă găsește un contrar atât de eminent și atât de … combătut. Căci cine combate un pericol social poate fi sigur că va fi el însuși combătut în modul cel mai aprig, adesea în cel mai comun. Noi, cari combatem demagogia ca un stadiu acut al descompunerii sociale ce este, știm bine că săgețile noastre ajung adesea sus, căci toate treptele societății sunt pline de plebe și de aceea suntem și știm că vom fi combătuți cu toate armele posibile. Tot astfel trebuia să pată și profesorul berlinez, căci aruncând săgeata sa a lovit direct în relele apucături ale evreilor însăși, indirect în sferele atinse de influență evreiască.

Sub titlul: Un cuvânt asupra jidovimei noastre adică a celei germane, d. de Treitschke publică în broșură atât revista sa originară cât și două întâmpinări la multele atacuri la cari au fost expus. În câteva zile, adică de la 10 ianuarie încoace, broșura sa a avut deja două ediții și e de sperat că va avea multe încă. Deocamdată publicăm din primul său articol pasajele din care se va vedea că esistă o mulțime de analogii între evreii din Germania și ai noștri.

Deosebirea e numai că la noi sunt de zece ori mai numeroși, în Moldova chiar de douăzeci de ori, deci sunt — considerând organizația noastră cu totul demagogică și starea înapoiată a culturii noastre — de o sută de ori mai periculoși. Bulgărul de sare din Germania e în România ocnă întreagă.

Iată dar pasajele de căpetenie ale acelui articol:

I

… între simptomele adâncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul nu pare atât de straniu ca împătimita mișcare în contra jidovimei.

Acum câteva luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt invers „hep-hep“¹. Despre defectele naționale ale germanilor, francejilor sau a altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricât de aspru; cine însă ar fi îndrăznit de-a vorbi drept și cu moderație despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecât stigmatizat de către toată presa ca barbar și persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atât de departe încât majoritatea alegătorilor din Breslau — desigur nu în iritare pasionată, ci cu liniștită premeditare — s-au jurat de-a nu alege în nici o împrejurare evrei în Camera provincială; se înființează societăți antisemitice, în adunări iritate se dezbate „cestia evreilor“, un potop de libele dușmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi și multă cruditate în lucrurile acestea și nu scapă cineva de greață când observă că multe din acele scrieri incendiare sunt scrise de pene evreieșii chiar; căci se știe că de la Pfefferkorn și Eisenmenger încoace mâncătorii de evrei au avut numeroși reprezentanți între evreii din născare.

1. „Hep-hep“, strigăt de batjocură la adresa evreilor. Domnea în mod invers, va să zică nu-i era nimănui permis de a-l pronunța.

Dar îndărătul acestei zgomotoase activități să nu se fi ascunzând într-adevăr nimic alta decât cruditate vulgară și invidie de câștig? Aceste izbucniri ale unei mânii adânci și mult timp comprimate să nu fie nimic alt decât o clocotire superficială atât de deșartă și fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Nu instinctul maselor a recunoscut în realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală dacă azi se vorbește despre o „cestiune a evreilor“ în Germania.

Dacă englejii și francejii vorbesc cu o nuanță de dispreț despre prejudițiul germanilor contra evreilor, noi trebuie să le răspundem: Voi nu ne cunoașteți; voi trăiți în împrejurări mai fericite, cari fac cu neputință ivirea unor asemenea „prejudiții“. Numărul evreilor în Europa apuseană e atât de mic încât ei nu pot exercita o influență simțită asupra civilizațiunei naționale; dar prin granița noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de stăruitori tineri, vânzători de pantaloni a căror copii și nepoți vor stăpâni odinioară bursa și gazetele Germaniei; imigrația crește văzând cu ochii și tot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.

Izrailiții de la apus și de la miazăzi sunt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o ginte care are îndărătul ei o istorie în comparație mai glorioasă și care se adaptează ușor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea lor majoritate buni franceji, engleji, italieni — pe cât adecă se poate aștepta aceasta în mod echitabil de la un popor cu sânge atât de curat și cu particularități atât de pronunțate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei căruia îi sunt adânc imprimate urmele unei tiranii creștine care-au ținut sute de ani; acest neam e, după cum dovedește esperiența, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei și îndeosebi a germanilor … Rămâne netăgăduit că numeroase și puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voința hotărâtoare de-a deveni de-a dreptul germane. E penibil de-a vorbi despre asemenea lucruri; chiar cuvântul cel mai pacinic poate fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulți dintre amicii mei evrei vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susțin, că în timpul mai nou s-au trezit în sferele evreiești un periculos spirit de înălțare de sine însuși, că influența jidovismului asupra vieții noastre naționale, care-n alți timpi au produs și câte ceva bun, astăzi se dovedește a fi stricăcioasă în multe priviri. Citescă cineva Istoria evreilor de Graetz: ce furie fanatică contra „inamicului moștenit“, contra creștinismului, ce ură de moarte contra celor mai curați și mai puternici reprezentanți ai geniului german de la Luther începând și până la Goethe și Fichte! Ce deșartă, ce înjurioasă ridicare de sine! În continue și amare înjurături Graetz dovedește că nația lui Kant abia prin evrei a învățat umanitate, că limba lui Lessing și a lui Goethe abia prin Boerne și prin Heine a devenit capabilă de frumuseță, spirit și umor! Care evreu englez ar îndrăzni vrodată să calomnieze astfel țara care-l apără și ocrotește? Și acest înrădăcinat dispreț contra goimilor germani nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraș de negoț german în care să nu existe multe firme evreiești onorabile și considerate; dar netăgăduit este că jidovimea are o parte mare la minciuna și înșelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprinderilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă ca afacere și încearcă a înăduși vechea și prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sate germane stă evreul care-și cumpără vecinii prin cămătărie. Între bărbații conducători în arte și științe numărul evreilor nu e tocmai mare; cu atât mai numeroasă însă e stăruitoarea ceață a talentelor semitice de rangul al treilea. Și cât de strâns legat întreolaltă este acest roi de literați; cât de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocității institutul de asigurare a nemuririi, în așa chip că fiecare poetastru evreu primește peșin, fără dobândă de întârziere, acea glorie de o zi pe care o dau gazetele.

Mai periculoasă decât oriunde e însă precumpănirea evreilor în presă — o fatală urmare a strâmtelor noastre legiuiri vechi cari opreau pe izraeliți de la intrarea în cele mai multe cariere învățate. Zece ani de-a rândul opinia publică din cele mai multe orașe germane se făcea prin pene evreiești; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui a dat prea mult teren jidovimei. Reacția neapărată contra unei stări de lucruri atât de nenaturale e actuala paralizie a presei, omul din popor nu se mai lasă convertit de la credința că evreii scriu gazetele, de aceea el nu le mai dă nici o crezare. Jurnalistica noastră are mult de mulțumit talentelor ovreiești; tocmai pe acest teren dibăcia versatilă și ascuțimea spiritului evreiesc au aflat un câmp fertil. Dar și aci rezultatul are două tăișuri. Boerne cel dintâi a introdus în jurnalistica noastră acel ton propriu și nerușinat care critică patria așa, ca de din afară, fără tăișuri un fel de respect, ca și când batjocura Germaniei n-ar împunge în adâncul inimei pe oricare german. Preocupați parcă de mulțime de treburi, se vâră ca nenorocirea mereu înainte și nu se sfiesc de a vorbi și judeca cu ton de magistru chiar asupra afacerilor interioare ale bisericilor creștine.

Virtuozitatea gazetarilor evrei în injurii și batjocuri contra creștinismului e de-a dreptul revoltătoare, iar asemenea batjocuri i se vând poporului german ca cele mai nouă producte ale civilizației germane! Abia se emancipaseră și numaidecât au cerut „zapis“; au cerut paritatea ad litteram în toate celea, nevoind să înțeleagă că noi, germanii, suntem la urma urmelor un popor creștin și că evreii sunt minoritatea între noi; am trăit ca s-ajungem a vedea pretinzându-se depărtarea icoanelor creștine din școalele mixte, ba chiar introducerea sărbării sâmbetei.

Cine vede toate împrejurările acestea — și câte s-ar mai putea spune încă — înțelege zgomotoasa agitație a momentului, el vede în ea o reacție brutală și odioasă, însă naturală, a simțului național german contra unui element străin care a ocupat prea mult loc în viața noastră. Agitația aceasta are cel puțin meritul involuntar de-a fi ridicat deasupră-ne stăruirea într-un neadevăr simțit de toți; e un câștig că un rău pe care toți îl simțeau, dar nimeni nu voia să-l atingă în public, s-a tratat în sfârșit într-un mod deschis. Să nu ne înșelăm: mișcarea e adâncă și puternică; câteva jocuri de cuvinte asupra pildelor de înțelepciune a predicatorilor creștini socialiști și altele ca acestea nu vor învinge mișcarea. Până în sferele culturii celei mai înalte, între bărbații pe care-i dezgustă orice idee de netoleranță religioasă sau de sumețire națională toți într-un glas zic: „Nenorocirea noastră sunt evreii“.

Ceea ce în Franța și în Anglia îi face pe evrei să fie un element nepericulos, ba în multe priviri chiar priincios societății civile, este în fond energia mândriei naționale și înrădăcinatele datini naționale ale acestor două vechi popoare civilizate. Civilizația noastră e încă tânără; nouă ne lipsește încă în toată existența noastră stilul național, mândria instinctivă, formațiunea completă a unui propriu mod de-a fi; de aceea am fost pân-acum atât de dezarmați față cu infuențele străine însă suntem pe calea de-a ne câștiga acele bunuri și ne rămâne numai de dorit ca evreii să cunoască de cu vreme schimbarea care se operează în viața germană ca urmare neapărată a nașterii statului german … A jidovi vârstoasele capete germane e cu neputință, deci concetățenii noștri evrei trebuie să se hotărască fără rezervă de a deveni germani … Abisul între occidentali și semiți există de când lumea, de când Tacitus se plângea odinioară asupra lor numindu-i odium generis humani; vor exista totdeauna evrei cari nu vor fi decât orientali cari vorbesc nemțește; ba chiar o cultură specific jidovească va-nflori întodeauna ca putere cosmopolită ce are chiar un drept istoric. Însă aversiunea se poate îmblânzi dacă evreii cari vorbesc atât de mult de toleranță vor deveni ei înșii într-adevăr toleranți și vor manifesta oarecare pietate pentru credința, datinele și sentimentele poporului german. Cumcă această pietate lipsește cu totul unei părți a jidovimei noastre negustorești și literare e cauza finală a pasionatei oțărâri de astăzi.

Neîndoindu-ne de interesul pe care cată să-l fi inspirând analogiile între cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania și cum se prezintă la noi, rugăm pe lector a-și aduce aminte despre cele spuse în numărul nostru de sâmbătă, unde se cuprindea cu foarte puține scurtări articolul prim al profesorului Enric de Treitschke. Rânduri, rânduri, acel articol a stârnit o furtună de întâmpinări cari de cari mai puțin justificate, întâmpinări la cari prof. Treitschke a răspuns în aceste răspunsuri — clare și energic scrise — se vede și de ce e vorba și se dau și nouă lumini în cestiune. Pentru astăzi lăsăm să urmeze articolul al doilea.

II

15 decemvrie 1879

Când am încheiat cea din urmă revistă de politică zilnică a „Analelor“ cu câteva observațiuni asupra jidovimei germane, n-am avut deloc ambiția de a zice ceva nou. Am dezvoltat numai mai cu de-amăruntul câteva idei ce le rostisem încă acum opt ani în Studiile mele politice și istorice (III, 557). Observațiunea asupra strigătului invers de hep-hep a gazetelor noastre, care azi trezește atâta mânie, este deja acolo; repetarea e din nenorocire una din datoriile publicisticei. Intenția mea era să arăt că în mișcarea aceasta care-a cuprins vădit poporul nostru bun de felul lui, nu sunt de vină numai incultura invidia, prejudiții religioase și naționale, ci că sumeția crescândă a unei părți a evreilor germani au dat naștere unei îngrijiri grele și unei nemulțumiri adânci chiar în păturile acelea ale nației cari nu voiesc să schimbe o virgulă măcar din emancipare, o nemulțumire a cărei necontenită creștere o poate vedea de ani încoace ochiul treaz al oricărui observator. Dacă cu toate acestea cuvintele mele drepte au stârnit o furtună de întâmpinări furioase, cu aceasta se dovedește numai că „cestiunea israelită în Germania“ există într-adevăr, deși atâția încearcă a-i nega existența.

Toate întâmpinările acestea au o calitate comună: poartă în ele înșile dreptatea și verdictul ce li se cuvine; nici una nu atinge cestiunea dacă la discordia momentului nu e cumva de vină și atitudinea jidovimei. Cele mai multe din ele poartă scris pe frunte că autorii lor nici nu și-au dat osteneala de a citi scurtele mele patru pagini și cu toate acestea s-au crezut în drept de-a revărsa asupră-mi întregul tezaur al superlativelor de indignare al limbei germane, acesteia numai pe baza câtorva șiruri smulse de către gazete din întregimea articolului meu. Mă mulțumesc luând act de faptul acesta; el ne dă dorința de confirmare și întregire la toate câte am zis despre literații evrei și la toate câte, din cruțare, am retăcut.

Fiindcă nu am nimic nici de retras nici de îmblânzât în aserțiunile mele, nu voi abuza de răbdarea cititorulul și mă voi ocupa numai cu una din acele întâmpinări, cu aceea a d-lui profesor Graetz — nu pentru că această scriere se deosebește cumva de celelalte prin moderațiune, ci pentru că observarea ideilor acestui autor îmi dă ocazia binevenită de-a arăta cititorilor cu determinațiunea cea mai mare de ce e vorba.

Mai întâi câteva probe pentru indicațiunile mele, combătute de domnul Graetz.

Am amintit că populația evreiască din Germania e cu mult mai numeroasă decât în restul Europei apusene și că ea crește mereu prin imigrație. D. Graetz contestă aceasta și asigură că statisticii pot să-mi deie lecția că imigrația evreiască a scăzut în vremea din urmă. D-sa însă se păzește cu înțelepciune de a numi pe acei statistici; căci, după cum e cunoscut, tabelele oficiale nu mai aduc de-o sumă de ani indicațiuni asupra confesiunii imigranților. Deci suntem avizați la calcule de probabilitate și se înțelege că, judecând asupra unui însemnat eveniment etnografic, nu vom putea considera numai câțiva ani izolați, de vreme ce fiece criză comercială cată să împuțineze în mod trecător numărul negustorilor imigranți, ci vom trebui să considerăm epoce mai lungi. În anul 1871 populația evreiască era (după calculele făcute pe date oficiale de Morpurgo) în Spania de 6000 capete, în Italia 40.000, în Franța 45.000, în Marea Britanie 45.000; în imperiul german 51.200 (la 1875 deja 520.575); azi trăiesc într-un oraș, în Berlin, tot atâți evrei câți sunt în Franța întreagă. Numărul evreilor crește însă la noi c-o repejune cu totul disproporționată decât cealaltă populație, deși între popoarele civilizate Germania e aceea care se deosebește prin o repede înmulțire a populației. În Prusia locuiau la anul 1816 (după comunicările biuroului statistic) 123.921 evrei, la anul 1846 deja 214.857, iar în 1875 339.790. În anul 1816 venea un evreu la 83 locuitori ai statului prusian, la 1846 unul la 75, deși în decursul acestor treizeci de ani trecuseră la creștinism 2891 evrei (adecă 2,5 procente a populației evreiești de la 1816). Anul 1867 arată o scădere aparentă — 1 evreu la 77 locuitori — dar aparentă numai, căci în anul acesta se anexaseră provincii nouă cu o populație evreiască relativă-unică. Dar deja în anul 1871 se restabilește, cu toate anexiunile, proporția veche de 1:75; în anul 1875 se arată apoi, din cauza nevoilor economice, o scădere trecătoare și neînsemnată de 1:75,8. În total însă nu se poate tăgădui înmulțirea neproporționat de mare a populației evreiești de la 1816 încoace. Această înmulțire nu se esplică numai prin faptul cunoscut că la evrei numărul cazurilor de moarte e ceva mai mic, deci prisosul de nașteri ceva mai mare decât la creștinii cei în termen mediu, mai săraci; ea se poate pricepe numai dacă admitem existența unei numeroase imigrații jidovești și aceasta se și poate într-adevăr dovedi cu cifre pentru anii în cari confesia imigranților se comunica încă de cătră autorități.

Dar numai numărul capetelor și sporirea lor e departe de a ne da un razim sigur pentru evaluarea puterii sociale a jidovimei noastre. Trebuie să mai adăogăm că, din cele mai depărtate unghere ale împărăției, evreii curg din ce în ce în orașele mari, unde esercită asupra negoțului o influență cu mult mai mare. În multe orașe în cari, acum câteva decenii, sau nu se afla populație evreiască deloc sau nu era acătării, jidovimea astăzi e o putere economică; astfel în Munich, în Freiburg (în Breisgau). În Berlin era în anul 1816 un evreu la 59 de creștini, la 1846 unul între 49, în anul 1871 unul între 22,8, astăzi e foarte probabil că e unul între douăzeci de creștini. Trebuie a se mai adăoga apoi avuția evreilor, în termen mediu mai mare, care le face cu putință de a da copiilor lor o educație mai bună decum o poate da masa creștinilor. În gimnaziile Prusiei era în anul 1875 un evreu la 9,5 elevi, în școalele reale de rangul întâi unul între 10,26. Într-un viitor apropiat între zece prusiani cu cultură va fi un evreu. Dacă ne mai gândim apoi la influența cea mare a evreilor asupra presei și asupra tuturor păturilor societății noastre aproape, dacă considerăm caracterul burselor noastre și compunerea comitetului central al „Băncei Imperiului“, dacă ne mai gândim apoi la faptul caracteristic că cea mai frumoasă și mai pompoasă biserică în capitala imperiului germanic e o havră — ceea ce se-înțelege e a se imputa creștinilor, nu evreilor dacă socotim toate acestea nimeni nu va putea contesta că evreii sunt mai puternici în Germania decât în orice țară a Apusului Europei.

Am mai pomenit apoi că neamul de evrei ispano-portugez, care formează miezul populației izraelite din Apusul Europei are îndărătu-i o istorie relativ mai frumoasă, pe când neamul de evrei germano-poloneji poartă adânc întipărite semnele unei tiranii creștine de sute de ani. Orice om nepreocupat vede clar ceea ce am voit să zic. Sub domnia Omeiazilor evrei spanioli au avut un fel de a doua florescență literară, s-au bucurat de trai bun și de considerație civilă, ba au produs chiar eroi războinici; sub regii creștini e drept c-au suferit nespusă durere, dar au simțit înalta și inspirata putere a martiriului. Evreii poloneji au avut îndoielnicul noroc de a se bucura de o domnie arbitrară, în formă mai blândă, în fond mai stricăcioasă. După ce nobilimea sarmatică gonise pe burgejii germani din vechile lor așezări din orașele polone, în locurile rămase goale intrară evreii, luară asupră-și multe funcțiuni ale unei burghezii naționale care nu s-au putut forma nicicând acolo, stăpâniră circulațiunea banilor, rămaseră cam nesupărați în privirea legii și obiceiurilor; dar în schimb cu aceasta erau zi cu zi călcați în picioare de către magnați și de către șleahtă. Nevoind să blesez, am evitat anume de a trage o concluzie din faptele acestea și am lăsat pe cititori să judece singuri: că o robire lungă de sute de ani, împreunată cu oarecare comoditate economică strică neapărat mult mai mult caracterul unui popor decât o istorie plină de suferințe și de lupte. Fiindcă însă istoria Apusului nostru e în esență, cu toate rătăcirile și recidivele, o istorie a libertății, maranii Apusului cată să ne fie mult mai apropiați decât neamul evreilor poloneji. Această deosebire între cele două mari neamuri ale jidovimei moderne e în genere recunoscută chiar de către istoriografi prieteni ai evreilor, precum era de ex. răposatul H. Wuttke. Dar și d. Graetz concede deosebirea aceasta, predicând mereu contra aristocraților marani. El se preface a nu înțelege simplul mers al gândurilor mele; el îmi substituie lucrul așa ca să facă să se crează cumcă eu n-aș fi știind că evreii poloni au fost mai blând tractați decât cei spanioli — și multe alte întortochieri de acestea.

Am spus apoi că o deplină contopire a jidovimei cu popoarele occidentale nu vom ajunge-o nicicând, ci numai o îmblânzire a elementelor opuse se poate aștepta, fiindcă antiteza însăși se bazează pe o străveche istorie. Am pomenit apoi cunoscutul loc din Tacitus despre odium generis humani. D. Graetz vine acuma, citează locul care vorbește despre creștini și se înțelege că are dreptate în ochii cititorului necărturar.

Fiece istoric știe însă — și d. Graetz o știe mai bine decât toți — că creștinătatea trecea până în zilele lui Traian drept o sectă a jidovimei. În zilele lui Nero, despre cari vorbește Tacitus, creștinii erau adeseori numiți iudaei, imputarea de „ură contra geniului omenesc“ atinge așadar în aceeași măsură pe vechii evrei ca și pe noii evrei, pe creștini. Biserica universală, pe atunci în naștere, găsi cei mai mulți adepți între „evrei și afiliații evreilor“, precum spune istoria Apostolilor; pe de o parte ea înainta prin această împrejurare, căci evreii locuiau răspândiți pe întregul orbis terrarum, pe de alta era însă împiedicată, fiind și ea implicată în turbata ură națională a romanilor contra evreilor. Acel loc din Tacit n-a fost nicicând altfel priceput și nici poate fi priceput altfel decât că atestă atât aversiunea religioasă politică a anticei cetățenimi contra tinerei religii universale, precum și ura apusenilor contra evreilor.

Această ură contra evreilor le e comună tuturor scriitorilor anticităței mai târzie: Pliniu, Quintilian, Tacit, Juvenal și mulți alții. Același sentiment trăi mai târziu în toate popoarele romanice și germanice; la ce atrocități au dus e îndestul zugrăvit cu culori vii în cunoscuta scriere volantă a lui Schleiden. Scrierea botanistului creștin mi se arată de cătră amicii d-lui Graetz ca un luminos prototip. Din nefericire d. Schleiden n-a scăpat de soarta comună a tuturor naturaliștilor, diletanți în istorie: arată o respectabilă sârguință de compilator, dar o deplină lipsă de simț istoric. Cine cunoaște chiar numai elementele științei noastre cată numaidecât să vadă că nici se poate imagina ca-ntr-o luptă de două mii de ani să fi fost de-o parte numai cruzime, sete de domnie, aviditate, iar de alta numai răbdătoare nevinovăție. Nici se poate înlătura întrebarea: De ce atâtea nații nobile, bine-nzestrate, să fi dat vânt numai în contra evreilor acelor puteri de rând, diabolice — nu mă feresc de acest cuvânt — cari dormeau în adâncimea sufletului lor? Răspunsul e simplu. De la risipirea ei asupra lumii jidovimea se mișca într-o nedisolută contrazicere interioară; ea avu soarta tragică a unei nații fără stat. Evreii voiau să trăiască sub scutul legilor Apusului, voiau să tragă foloase din comunicația Apusului și totuși pretindeau de-a rămâne o nație strict deosebită. O asemenea atitudine însă stă în flagrantă contrazicere cu aspra necesitate a unității statului, încât a trebuit să provoace mereu lupte reînnoite:

Romanas autem soliti contemnere leges,

Judaicum ediscunt, et servant, ac metuunt jus —

această imputare a lui Juvenal răsună în formele cele mai varii prin întrega istorie modernă.

Astăzi nefasta luptă e la capăt, egalitatea civilă a evreilor e câștigată în toate statele civilizate și nu cunosc în Germania nici un politic cu minte care ar voi să răstoarne acest fapt împlinit. Evreii germani se bucură de ilimitata libertate a cultului lor; nimenea nu-i tulbură în vechile lor datine și tradițiuni, nici în particulara lor știință cosmopolită; ba societatea civilă în daraverile ei fine adeseori ține seamă și de sâmbătă, desigur o rânduială supărătoare pentru noi creștinii. Dar, deodată cu emanciparea, pretenția evreilor de-a fi o nație de capul ei a căzut cu totul. În secolul acesta al formațiunilor statelor după naționalități, evreii numai atunci vor juca un rol pacinic și priincios civilizației când se vor decide — întru cât le-o permite religia, tradiția și felul ginții lor — de-a se pierde în popoarele a căror limbă o vorbesc. Fiecine recunoaște ușor că o parte a evreilor germani au luat demult hotărârea aceasta și lucrează în acest senz; dar o altă parte, și încă foarte influentă, a jidovimei noastre nu gândește deloc astfel. Drept probă îmi permit a arunca ochii asupra volumului al unsprezecelea al Istoriei Evreilor de d. Graetz.

De vreme ce fiecare popor mare, pentru a fi judecat cu dreptate, cată să-l judeci pornind dinlăuntrul ființei sale, de aceea un istoric care judecă regestele germane dintr-un punct de vedere specific evreiesc va pricepe multe lucruri în mod strâmb și unilateral; când d. Graetz ne spune că Lessing² al nostru a fost „cel mai mare om“ pe care Germania l-a produs vrodată, aserțiunea sa e fundamental falsă, însă din gura unui evreu lucrul e lesne de înțeles. Un asemenea scriitor va vorbi asemenea adeseori cu asprime despre creștinism, va trebui să condamne cu asprime orice trecere la creștinătate a coreligionarilor săi; ba vom trebui să-i trecem cu vederea chiar puțină amărăciune și o seamă de nedreptăți, pentru că are de spus atâtea lucruri triste.

2. Lessing a fost un însemnat reprezentant al toleranței religioase în Germania. În drama sa Natan înțeleptul el face din evreul Natan un model de înțelepciune și de virtute, o icoană cu totul opusă celei zugrăvite de Shakespeare în Shylock sau de Alesandri în Lipitorile satelor, N.R.

Numai două cereri trebuie să-i facem ca polemica sa contra religiei imensei majorități a concetățenilor săi să nu treacă peste orice margine a moderațiunii și apoi ca să vorbească cu oarecare respect și cruțare despre poporul ale căruia legi blânde îl ocrotesc pe el însuși. Cum satisface d. Graetz aceste modeste cereri? De la pagina întâia până la cea din urmă dumnealui predică ură, sălbatică ură contra creștinismului și un îngâmfat, provocator despreț contra poporului german.

Mai deunăzi am zis că d. Graetz numește creștinismul un inamic moștenit (Erbfeind). D-sa răspunde însă cu sfânta indignare a unei nevinovății adânc-atinse că acest cuvânt nici nu se află în cartea sa. Într-adevăr, dacă aș avea cu d. Graetz un proces de poliță, l-aș pierde: căci polița sa e în regulă întru cât s-atinge de literă, pe când a mea suferă de o mică eroare de formă. Înaintea judecății morale a cititorului însă totuși cred că voi învinge dacă voi mărturisi că am citit volumul în vara trecută și nu mi-am scos notițe de pe el; astfel memoria mi-a jucat festa neiertată de a confunda litera b cu z. E drept că d. Graetz nu numește creștinismul un dușman moștenit (Erbfeind) — cel puțin n-am găsit expresia răsfoind volumul — dar îl numește răsdușman (Erzfeind), care a primit mântuirea de la jidovism, pentru a-l întemnița și a-l scuipa mai pe urmă (p. 389). Erbfeind sau Erzfeind, dușman moștenit sau răzdușman — nu știu zău care espresie e mai blândă, mai cuviincioasă, mai demnă de un om care strigă mereu contra netoleranței creștine!

Și acel loc nu e defel izolat, din contra el dă tonul pe care-i strunit volumul întreg. Dacă un evreu se botează, „el trece în tabăra inamică“ (p. 172) și „părăsește izvorul de apă vie pentru a se răcori din bălți lustruite“ (p. 186). Și astfel fierb mereu cuvintele de hulă asupra „îngâmfatei fiice a mumei robite“, asupra „Dumnezeului răstignit“, asupra „abisului pe care creștinismul l-a săpat între sine și rațiune“. Apoi se susține de-a dreptul că „e cu totul neadevărat cumcă creștinismul predică generală iubire de oameni și frăție“ (p. 197) și apoi: „în realitate nici un evreu n-a fost Shylock, desigur însă nu creștin“. „Un domn anume Israel Jacobsohn introdusese în sinagogă rugăciuni germane și confirmațiunea („recitarea ca din minaveta crezului“, zice cartea noastră); d. Graetz nu se unește deloc cu această. Nu mă judec deloc cu dumnealui, căci din principiu nu mă amestec în afacerile interioare a unui cult străin. Dar și aci găsim același ton; d. Graetz află că e „rușinos“ și ridicol „de a împopoțona pe muma îmbătrânită cu bulendrele sclipicioase ale fiicei, cari o carichează în loc de a o împodobi“ (p. 412). După asemenea espresii asupra creștinismului nu ne vor mai părea stranii opiniile sale pline de moderațiune asupra teologilor noștri. Discursurile lui Schleiermacher asupra religiei — acea scriere genială cu care a început redeșteptarea spiritului bisericesc între protestanții culți — se numește „copil de gemene“ a Lucindei lui Schlegel, aproape cea mai frivolă carte a întregei noastre literaturi; și fiindcă Schleiermacher a ademenit pe evreii din Berlin la creștinism³, d. Graetz compară activitatea acestui bărbat cu cultul Astartei (181 sq). Din mijlocul acestor virtuozități dumnealui asigură în fine că e „prejudițiu prostesc sau minciună când cineva zice că jidovismul predică ură contra creștinătății“.

3. Christeln zice cartea d-lui Graetz. Acest cuvânt e o formare în analogie după vorba germana Jüdeln, buiguială jidovească. N.R.

O seamă de cititori vor fi punând toate acestea în socoteala zelului religios; dar pentru hulirile sale în contra Germaniei d. Graetz nu poate solicita o asemenea scuză. „Germanii, acești inventori ai servituții, ai nobilimii feudale și simțului comun de slugărnicie.“ — astfel ne descrie d-sa (p. 260). Boerne în tinerețe — zice — era deja atât de germanizat prin „amețeală patriotică, încât predică ascultare oarbă“ (p. 372). „Boerne la maturitate însă și Enric Heine deveniră doi îngeri răzbunători, cari biciuiră cu vergi de foc căpățânele strâmbe ale germanilor și descoperiră fără cruțare meschina lor micime“ (p. 367). „Străvechiul nostru timp german îl răpi la admirare pe inamicul Tacit însuși: acel timp însă e pentru acest cetățean al statului german“ o stafie îngrozitoare a evului de mijloc“ (p. 329). D. Graetz declară verde că nu consideră Germania ca patrie a sa; pe Gabriel Riesser îl descrie ca remarcabil exemplu al unui evreu „care s-au contopit cu totul în întâmplătoarea sa Patrie“ și adaogă apoi cu oarecare scoborâre: „Riesser împărtășea îngustimea spiritului german, acea beată credulitate, prezumpțiunea pedantică și sfiala de orice faptă repede“ (p. 471). D. Graetz e într-adevăr atât de bun, precum o și relevează în scrisoarea sa, de-a numi odată pe Goethe și pe Fichte două spirite de rangul întâi; însă el retace cu ce cuvinte odioase îi atacă pe acești doi la pag. 245 sq; el retace grațioasele sale observațiuni asupra „fructului veninos din sămânța lui Fichte“ (p. 361).

Dumnealui povestește cum în iarna anului 1806-7 evreii din provinciile noastre poloneze au dat mână de ajutor dușmanilor țării și întreabă apoi cu încredere: „Ce? Poate că trebuia să rămână credincioși și supuși Casei regale a Prusiei pentru acea lege care le impunea mărginiri nouă și care i-a sustras de sub arbitrariul nobilimei polone pentru a-i supune îngâmfării biurocraților prusieni?“ (p. 294). Dumneasa nici nu mă va înțelege dacă-i voi răspunde în ton sec: Desigur că trebuiau să rămână credincioși. Dar dumneasa nu se mulțumește numai cu caricarea odioasă a faptelor din istoria noastră; nu se sfiește de scorniri chiar numai dacă-i par proprii a batjocori poporul nostru. Când poporul de jos din Copenhaga a maltratat pe evrei la anul 1819 „aceasta s-a-ntâmplat poate în urma escitării comercianților germani“ — o insinuațiune pentru care nu există nici o umbră de probă.

Când apoi venerabilul Thibaut⁴ și studenții din Heidelberg au apărat cu pericolul vieții lor pe evreii persecutați în contra poporului de jos, germanii au fost „mai omenește dispuși poate prin atingerea cu Franța“ și totuși d. Graetz trebuie s-o știe că Thibaut era un inamic declarat al francejilor, iar junimea academică din Heidelberg era pe atunci cu totul neatinsă de idei franceze și gândea tot atât de creștinește și germanic ca și tinerii teutoni de la Jena și Breslau. Și pe lângă toate acestea acest ton nespus de obraznic și de cârâitor: acest om se scutură de plăcere de câte ori poate spune germanilor vro mârșăvie.

4. Profesor de drept roman. N.R.

Alături cu asemenea hulă în contra Germaniei d-sa are o imensă prezumpțiune. D. Graetz nu ostenește de-a sfătui pe consângenii săi să aibă „mândrie de strămoși“, le vorbește despre „străvechea lor nobilitate“.

N-am nimic de zis împotrivă, dar cine gândește astfel mai poate stigmatiza pe germani ca pe „inventorii nobilimei feudale“? D. Graetz susține că Moses Mendelsohn a emis întâi ideea că religia nu trebuie să aplice mijloace silnice și continuă apoi cu aer triumfător: „înlăuntrul creștinătății nu-i venise nimănui în minte aceasta“. Într-adevăr, nici Grotius, nici Leibniz, nici Coorhert, nici Bayle, nici Milton, nici Locke, nici Puffendorf, nici Thomasius nu avuseră asemenea idee! După ce d. Graetz ne-a spus că „Lessing a fost germanul cel mai mare“, ne încredințează cu măreție: „că Boerne a fost mai mare decât Lessing“. Avem așadar fericirea de a onora în Boerne pe cel mai mare fiu al pământului german, suntem însă turburați numaidecât în plăcerea asta, căci ni se declară în mod espres că Boerne nu era deloc german, ci evreu.

Întreb: poate să treacă de german un om care cugetă și scrie astfel? Nu, d. Graetz e un venetic pe pământul „întâmplătoarei sale patrii“, un oriental care nici pricepe poporul nostru, nici voiește să-l priceapă; el n-are nimic comun cu noi decât dreptul nostru de cetățenie și nu se servă de limba noastră maternă decât … spre a ne batjocori. Când oameni de teapa aceasta, cari nici în vis nu înțeleg spiritul lui Natan Înțeleptul, își îngrădesc ura lor și prezumpțiunea lor de rasă cu numele lui Lessing, ce era creștin și german, atunci ei pângăresc mormântul unui erou al națiunii noastre. Cartea d-lui Graetz e privită însă de o parte a jidovimei noastre ca un standard work (deviză) și ceea ce bodrogănește el cu greociunea unui zelot se repetă în nenumărate articole ale jurnaliștilor evrei sub forma unor odioase persiflări contra creștinismului și germanismului.

La sfârșit d. Graetz mai relevează că evreii sunt poporul lui Dumnezeu și-și rezumă astfel planurile pentru viitor: „Recunoașterea jidovilor ca membrii egali îndreptățiți a cam pătruns până astăzi: recunoașterea jidovismului însă e supusă unor grele lupte.“ Spre a face ideea aceasta și mai străvezie citează cu bucurie în scrisoarea sa deschisă acea modestă vorbă a lui Benjamin Disraelis că, față cu popoarele europene, evreii sunt o rasă superioară“. Jidovimea fiind de mult recunoscută la noi ca comunitate religioasă, ce mai rămâne, ce mai poate a se înțelege alta din pretențiunea d-lui Graetz decât că jidovimea să fie recunoscută ca o nație alăturea cu cea germană și în ea. La asemenea pretenție orice german căruia-i sunt sfinte creștinătatea și naționalitatea sa trebuie să răspundă scurt: Niciodată! Statul nostru n-a văzut în evrei nicicând altceva decât o comunitate religioasă; de la această concepție de drept, singura cu putință a fi susținută, el nu se va abate în nici o împrejurare; poporul nostru le-a îngăduit egalitatea civilă numai în așteptarea că ei se vor sili de-a deveni asemenea concetățenilor lor. Cultura noastră veche e-ndestul de bogată și de tolerantă pentru a suporta contraziceri cât de tari: cum trăiesc în pace cei ce confesează biserica singură fericitoare alături cu ereticii, tot astfel privim cu nepăsare dacă o parte a concetățenilor noștri se crede în taină poporul ales al lui Dumnezeu. Dar când această prezumpțiune de rasă iese în piață, când jidovismul pretinde chiar recunoașterea naționalității sale, atunci se surpă terenul de drept pe care se bazează emanciparea. Pentru îndeplinirea acestor dorințe nu există decât un singur mijloc: emigrarea, fondarea unui stat jidovesc undeva în străinătate, care apoi să vază de-și va câștiga recunoașterea celorlalte națiuni.

Pe pământ german nu e loc pentru o naționalitate duplă. La munca de o mie de ani a formațiunii statelor germane evreii n-au luat parte până încoace în timpul cel mai nou. Asemenea în cele trei mari epoce a muncii intelectuale, cari au determinat caracterul culturii noastre: în timpul de înflorire al poeziei evului mediu, în timpul Reformațiunii, în epoca literaturii clasice, evreii n-au jucat nici un rol sau unul foarte subordinat. Când au început a însemna și ei ceva în stat și literatură au găsit de mult asigurate fundamentele culturii germane și, atât pentru ei cât și pentru francejii imigranți, desigur nu mai puțin talentați, s-a ivit necesitatea de-a se germaniza. Mulți dintre ei au ajuns la o vază meritată ca învățați sau artiști germani, ca stâlpi ai culturii germane. D. Graetz și cei asemenea lui merg alte căi. Dar opinia noastră publică începe a-și deschide ochii. Puțini ani încă și înjurăturile la adresa răsplebei germanice (Ur-Mob) cari cutreieră azi gazetele jidoveșii, vor fi și în Germania tot atât de imposibile precum sunt de neimaginabile în Anglia.

III

Mai la vale publicăm partea ultimă a broșurii d-lui Treitschke asupra evreilor germani.

10 ianuarie 1880

Zi cu zi o oștire întreagă de scrieri volante și articole de gazetă dau năvală asupra cuvintelor cu care încheiasem revista mea din noiemvrie. Adversarii mei par a simți singuri că în lupta intelectuală maxima negustorească „mulțimea face parale“ nu prea are trecere; căci după ce-au ucis fiece șir al articolului meu prin tot atâtea coale de tipar pline de întâmpinări, totuși în fiece dimineață se ivește un nou luptător care vede trebuința de-a reîncepe d-a capo sângeroasa muncă.

În vravul acesta de întâmpinări se află una pe care-am citit-o cu sinceră părere de rău; e scrisoarea deschisă a colegului meu Harry Bresslau, demnă și obiectivă în atitudinea ei. Când mi-am scris articolul am gândit fără voie la un amic din tinerețe răposat deja, un bun german de origine evreiască, unul dintre oamenii cei mai credincioși, mai plini de iubire, mai dezinteresați ce-am cunoscut vrodată; deci mi-am așezat cuvintele în așa chip ca și când aș vorbi cu el și speram consentimentul tuturor evreilor cari, fără rezervă, se simt germani. Când însă un om cu convingeri de tot germane ca Bresslau, care nu poate să ia asupră-și observațiile mele despre supercreștențele jidovimei noastre, îmi declară azi că se simte adânc jignit prin cuvintele mele, eu nu pot vedea în aceasta decât o probă despre acea exagerată susceptibilitate prin care evreii germani se deosebesc de consângenii lor din Anglia și Franța. Suscepiibilitatea aceasta e atât de bolnăvicioasă încât nu mai știi la urma urmelor ce nume să alegi cu care să-ți fie permis de a numi pe concetățenii noștri izraeliți. De zici semit ți se răspunde că e o grozavă insultă; de zici izraelit o foaie din Bresslau mă mustră pentru această îngâmfată frază cavalerească; un coleg evreu de la o universitate mică, un om binevoitor care cugetă ca și Bresslau, îmi esprimă speranța că numele injurios de evreu va dispărea cu totul și nu va mai fi vorba decât despre izraeliți. Față cu această iritabilitate nu ne rămâne decât vechea mângâiere: de nu-i una, e alta.

Deși-mi concede unele, Bresslau ajunge totuși la concluzia că, preocupat de-o inesplicabilă idee fixă, aserțiunile mele sunt din vânt. Să zicem că-i așa, dar atunci de ce ideile arbitrare ale unui sfânt curios nu escită un zâmbet de comizerațiune, ci, din contra, o furtună nepomenită de întâmpinări pasionate? Desigur numai pentru că o parte a jidovimei germane se simte atinsă prin cuvintele mele și pentru că ei ghicesc că eu n-am esprimat numai părerea mea personală, ci opinia a sute de mii de oameni. Bresslau se înșală cu totul când crede că mișcarea aceasta a fost provocată abia de la 1875 încoace de către ultraconservatori și ultramontani.

În realitate ea e mult mai veche; eu însumi am văzut-o crescând pe nesimțite de zece ani și mai bine. De mulți ani se dezbate tot mai des și tot mai aprins în conversațiile societății celei bune cestiunea cum se cade să apărăm vechea noastră datină germană contra puterii crescânde și a prezumpțiunii crescânde a jidovimei. Mulți oameni cumsecade se sfiesc și astăzi încă de-a-și da pe față opiniile lor în cestiunea aceasta, dar rezerva lor e cauzată tocmai de considerația că cele două partizi estreme ar căuta să esploateze în folosul lor particular nemulțumirea existentă, răspândită în sferele cele mai largi, și nu fiecine voiește să se espună pericolului de-a trece drept aderent al clericalilor. Mie, din contra, mi s-a părut că e bine ca asupra mișcării de azi să se rostească fără înconjur un om pe care nu-l poți ignora cu citatele din Lessing „popă netolerant“ sau „jidovul trebuie pus pe foc“.

Să nu observăm poate acea schimbare plină de consecuențe care se operează înaintea ochilor noștri? E pozitiv că numai în Berlin trăiesc aproape tot atâți evrei câți sunt în Franța. După cele mai nouă recensimente oficiale din Franța care mi-au venit în mână, locuiau în Franța 49439 evrei (ceea ce se potrivește cu totul cu indicațiile ceva mai vechi ale lui Morpurgo pe care le-am citat); în Berlin erau în anul 1875 45.464 evrei; populația evreiască a capitalei noastre e de la 1811 încoace de patrusprezece ori mai mare, pe când totalitatea locuitorilor e abia de șase ori mai mare. Și acest neam care se grămădește cu atâta putere în centrul statului nostru și al culturei noastre cuprinde în sine pe lângă o seamă de oameni onorabili și buni patrioți și o ceată de orientali pur sang, precum am descris pe unul mai deunăzi, apoi un roi de gazetari internaționali fără de patrie, apoi câțiva potentați bănoși cosmopoliți— căci casa Rotchschild cu toate câte se țin de ea nu va susține nimenea că e germană — și în fine unele elemente de-a dreptul stricăcioase societății, elemente despre semnificațiunea cărora ne dă dovezi jargonul pungașilor, atât de mult împodobit cu vorbe evreiești. Emanciparea a fost priincioasă numai pentru că a surpat orice rațiune pentru plângeri îndreptățite. Dar pe de altă parte emanciparea a îngreuiat amestecul de sânge care în toți timpii au fost mijlocul cel mai bun pentru nivelarea deosibirilor de rasă; numărul celor ce trec la creștinism s-au împuținat foarte, iar căsătorii mixte între creștini și evrei nebotezați vor rămânea pururea escepții rare pe câtă vreme poporul nostru va ținea cu sfințenie la credința lui creștină.

Evreii cată să fie mulțumitori nouăi Germanii pentru actul eliberării lor; participarea însă la conducerea statului nu este deloc un drept natural al tuturor locuitorilor, ci fiecare stat hotărăște în privirea aceasta după propria lui socotință. Dar în locul unei asemenea gratitudini vedem într-o parte a jidovimei noastre răsărind ca buruiana rea un spirit de prezumpțiune care nu se manifestă numai în mizerabila persiflare a religiei din partea unor gazetari, ci caută uneori de-a dreptul de-a micșora libertatea religioasă a majorității creștine. Din multe exemple acreditate voi cita numai unul, relatat de gazete. În Linz lângă Rin e o școală primară catolică vizitată de câțiva copii de evreu. În ora de religie, la care evreii se înțelege că nu iau parte, învățătorul s-a servit de un manual al istoriei biblice în care se zice, conform Noului Testament, că Hristos a fost răstignit fără vină de către evrei. Numaidecât capul havrei locale s-a plâns la guvern, cerând înlăturarea acelui manual pentru că escită ură și dispreț contra evreilor. Așadar în numele toleranței pitica minoritate își arogă dreptul de-a reclama contra credinței creștinilor; pentru sine însă ea cere libertate absolută. Fără îndoială că Bresslau judecă asemenea lucruri ca și mine; trebuie însă să ne ia nouă, creștinilor, a nume de rău dacă zicem că e timp de a da piept pe față unor asemenea opinii, cari, puțini ani după emancipare, aduc asemenea fructe și că trebuie a le da piept înainte de a ni se sui în cap terorismul unei spornice minorități încurajate prin lașa noastră răbdare?

Bresslau mă silește, spre părerea mea de rău, de-a accentua din nou deosebirea ce există între cele două mari rase ale jidovimei europene. El vorbește așa ca și când aș fi inventat eu această deosebire. Ceea ce am zis însă se poate dovedi cu acte din istoria legislațiunii franceze. Când se apropiau primele alegeri comunale și departamentale din epoca revoluției s-a depus în Adunarea Națională un proiect de lege care acorda tuturor necatolicilor dreptul electoral și facultatea de-a ocupa funcțiuni publice. Maury însă și Rewbell, alsacianul, au propus ca evreii să fie escluși de la acest drept, fiind prea urâți în Alsas. Adunarea decise în fine de-a admite, în legea votată la 24 decemvrie 1789, un amendament conform căruia Constituanta își rezervă de-a hotărî mai târziu asupra drepturilor evreilor. După consultări nouă se votă la 26 ianuarie 1790 o lege asupra „evreilor de la sudul Franței“. Evreii ziși spanioli — les juifs connus en France sous le nom de juifs portugais, espagnols et avignonais— dobândiră drept electoral activ. Contra evreilor germani ai Franței însă rămase în vigoare rezerva de la 24 decemvrie 1789, deși ideea egalităței stăpânea atunci toate capetele; ei dobândiră egalitatea abia prin Constituția de la 3 septemvrie 1791. Din acestea rezultă că francejii cunoșteau bine deosebirea ce exista înlăuntrul jidovimei și că evreii spanioli erau mult mai puțin urâți de către creștini decât evreii germani. Franța de sud însă e cunoscută ca țara clasică a pasiunilor religioase. Cât de îngrozitoare au fost acolo furia religioasă în curs de secole în războaiele contra albigenilor și hugenoților; în suta a optsprezecea încă s-au văzut aci atrocitățile luptelor camisarzilor și execuțiunea pe eșafod a lui Jean Calas, ba în anul 1815 încă terorismul alb domnea în țară, în Nâmes și Montpellier poporul de jos a ucis pe protestanți. Dacă un asemenea popor vestit prin fanatismul lui religios trăia mai prietenos cu evreii lui decât bonomii alsasiani, cari după felul lor german erau de mult deprinși de a îngădui lângăolaltă confesiuni deosebite și cari de o sută cincizeci de ani scăpaseră deja de groaza războaielor religioase, dacă acestea sunt așa atunci rezultă pentru noi neînlăturata concluzie că rasa spaniolă de evrei se adaptează mult mai ușor cu maniera de-a fi a Apusului decât rasa de evrei germani. Atitudinea evreilor spanioli au exercitat precum se vede mai târziu o influență priincioasă asupra poziției jidovimei din Franța toată, precum și asupra năravurilor imigrațiunii evreo-germane de mai târziu.

Nici obiecțiunile mele asupra precumpănirii jidovimei în presă nu-mi par înlăturate prin enumerarea foilor redijate de creștini. Cumcă evreii sunt foarte numeroși între corespondenți concede și Bresslau: cine însă cunoaște mai de aproape ruajul dinlăuntru al gazetelor noastre acela știe că redactorii nu prea sunt atât de neatârnați față cu reporterii lor precum admite Bresslau. Multe redacții sunt cu totul în neputință de-a se espune dizgrației corespondenților lor evrei din Paris și Londra. Apoi vine menajamentul pentru abonați. „Schlesische Zeituny“ („Gazeta sileziană“) a pierdut dintr-o dată șase sute și mai bine de abonați evrei numai pentru că îndrăznise de a-și spune de-a dreptul opinia asupra unor manifeste dovezi de prezumțiune evreiască. La urmă mai vine încă ceva: aproape toate gazetele germane își iau venitul lor curat din inserțiuni; pentru că abonamentul, la noi obicinuit atât de mic, nu acoperă nici cheltuielele; ce însemnează însă mușterii evrei pentru această branșă a întreprinderii jurnalistice poate vedea oricine dacă-și aruncă privirea la pagina a patra a foilor noastre locale. Eu însumi m-am convins pe deplin asupra tăcutei puteri sociale a evreimei strâns unite și solidare abia în săptămânile din urmă prin scrisorile multor oameni onorabili, cari mi-au exprimat sincera lor adeziune, dar m-au rugat cu multă insistență de-a tăgădui numele lor, căci nu se pot espune răzbunării evreiești. Dacă facem suma tuturor împrejurărilor acestora atunci se esplică de ce o mare parte a presei noastre liberale nu are pentru escesele sumeției jidovești nici a zecea parte măcar din critica pe care o revarsă asupra oricărui caz de netoleranță creștină.

Am spus: nu voim ca după secole de civilizație germană să urmeze o epocă de cultură corce germano-jidovească. Bresslau răspunde că civilizația noastră e deja corce. Îmi pare un joc de cuvinte. Toate popoarele moderne au drept sprijin munca intelectuală a miilor de ani cari au trecut. Civilizația noastră germană răsare, precum observă cu drept cuvânt Bresslau, din trei mari izvoare, al anticității clasice, al creștinismului, al germanismului; dară pentru aceasta nu este deloc o cultură corce, căci noi am contopit atât idealurile clasice cât și cele creștine cu însăși ființa noastră, încât ele ne-au trecut în sânge și-n carne. Nu voim însă ca pe lângă aceste trei puteri ale culturei să se adaoge o a patra, natura evreilor noi; căci ceea ce în jidovism se potrivește geniului german a trecut de mult în civilizația noastră prin mijlocirea creștinismului. N-o voim, repet, pentru c-am simțit amar deja cu spiritul nou evreiesc, opunându-se de capul lui spiritului nostru, ne duce poporul pe căi rătăcite.

În zilele așa-numitei „June Germanii“ — lucus a non lucendo — literatura noastră era stăpânită de Boerne și de Heine. Cu cât ne depărtăm de acea epocă, cu cât o privim mai în liniște, cu atât mai limpede cunoaștem că era un timp de decadență intelectuală și morală. Nici o epocă a literaturii noastre de la Klopstock încoace n-a produs mai puțin de o valoare trainică. Idei străine, radicale, abstracte pătrunseră atunci în viața noastră, o imitație slugarnică a tot ce e străin ni se propovăduia în numele libertății; și pân-n ziua de azi cele mai bune puteri intelectuale pe cari le avem muncesc spre a elibera și întoarce nația de la idealele negermane ale acelei epoce sterpe. Bresslau se-nșală când crede a găsi în scrierile lui Boerne ironia superioară a lui Pufendorf. Publicistului „Junei Germanii“ îi lipsește cu totul superioritatea, care nu se poate întemeia decât pe învățătura pozitivă: ce distanță între temeinica sârguință a lui Pufendorf și superficialitatea lui Boerne, care n-a gândit și n-a cercetat nicicând serios o cestiune politică! Ironia însă e justificată în politică numai atunci când răsare dintr-o puternică mândrie națională. Ce ironiza Pufendorf? Formele corupte ale Sfântului Imperiu, deșarta nimicnicie a statelor mici. Dar, în mijlocul celei mai mari decadențe, el nu vorbea despre nația germană decât c-o fericită mândrie, iar omului celui mai mare al timpului, marelui elector al Prusiei, el i-a ridicat un monument care va dura cât statua lui Schlüter. Boerne însă târâ pe cel mai mare german al timpului său, pe Goethe, în noroi, numindu-l slugă rimată și batjocori pe germani, numindu-i un popor de slugi, cu toată obrăznicia unui om care înlăuntrul său se simțea străin de ei. Istoria a judecat deja. Boerne e mort, ideile lui învinse, scrierile lui nu le mai citește nimenea afară de specialiști, Heine trăiește și va trăi. De ce? Nu pentru că Heine era într-adevăr o natură cu mult mai bine înzestrată decât Boerne, nu numai pentru că poezia are o viață mai trainică decât scrierile publiciștilor, ci înainte de toate fiindcă Heine era mai german decât Boerne. Operele nemuritoare ale lui Heine nu sunt acele persiflări internaționale din cauza cărora era numit „le seul poete vraiment parisien“, ci poeziile lui simțite nemțește. Astfel Loreley, copil adevărat al romanticei germane, apoi versurile De mii de ani din Grecia, care rezumă încă o dată tot ce germanii spuseseră sau cântaseră asupra frumuseții lumii elenice de la Winkelmann încoace. Heine are chiar în limba sa, ca toți autorii cei mari, o ușoară nuanță de provincialism. Goethe e franc, Schiller suab, Lessing și Fichte, oricât de deosebiți îndealmitrelea, trădează originea lor din Saxa Superioară, Heine, unde e mai puternic, e din țara Rinului, Boerne, din contra, vorbește acea limbă cultă și abstractă a gazetelor, care poate străluci și orbi, dar nu va fi nicicând într-adevăr puternică, într-adevăr germană; îi lipsește izul pământului, puterea primordială, vorbele nu se cufundă în sufletul cititorului.

Astăzi talentele sănătoase și într-adevăr însemnate dintre artiștii și învățații evrei s-au convins demult că nu pot produce nimic mare decât pe căile spiritului german, deci se poartă în consecință. Numai mediocritatea prezumțioasă se opune c-o închipuită superioritate cavalerescului Esau germanic; numai mediocritatea încearcă a introduce în sanctuarul limbei noastre strigătele de iarmaroc și păsăreasca burselor. Când ne opunem la asemenea cabazuri a elementelor rele din jidovimea noastră oameni ca Bresslau ar trebui să ne susție. O deosebire serioasă și adâncă între opiniile mele și ale lui nu pot descoperi.

Nu stă tot astfel cu scrierea polemică a unui alt coleg al meu. D. Lazarus, în dizertația sa intitulată Ce e național?, pornește de la teza necombătută că esența naționalității nu stă numai în origine sau numai în limbă, ci în neîndoielnica, via conștiință de unitate. Dar, deși vorbește c-o elocuență patetică asupra însemnătății religiei, totuși nu cercetează mai de aproape greaua întrebare dacă o asemenea conștiință de unitate e posibilă când sentimentele religioase sunt cu totul deosebite. Din contra, dumneasa admite ca ceva dovedit că toți evreii germani sunt germani în orice privință. Și de la aserțiunea aceasta ajunge la concluzia monstruoasă că: „Jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul. Fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii, fiece religie mai multe naționalități“. Tăgăduiesc absolut aceasta. Nu sunt aderent al doctrinei statului creștin, căci statul e o ordine mireană și trebuie să-și exercite puterea lui c-o nepărtinitoare dreptate și față cu necreștinii. Dar fără de nici o îndoială noi germanii suntem un popor creștin. Pentru a răspândi religia aceasta între păgâni strămoșii noștri au vărsat râuri de sânge, pentru a o dezvolta și forma au suferit și luptat ca martiri și eroi. La orice pas pe care-l fac în cunoașterea istoriei patriei mă conving din ce în ce mai mult cât de adânc a concrescut creștinismul în orice fibră a națiunii noastre; necredința chiar, dacă nu degenerează în persiflaj frivol, nu e-n stare a părăsi cu totul terenul creștinismului. Idei creștine vivifică arta și știința noastră; spirit creștin trăiește în toate instituțiile sănătoase ale statului și ale societății noastre. Jidovismul însă e religia națională a unui neam prin origine străin nouă, jidovismul e în esență defensiv nu convertitor, deci prin natura lui chiar mărginit la o rasă. La dezvoltarea jidovismutui germanii n-au luat nici o parte în curs de sute de ani; ideile lui întru cât n-au trecut în creștinism n-au exercitat nici o influență asupra statului, asupra civilizației noastre. Cine susține în fața unor fapte atât de patente că jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul comite un păcat în contra măreției istoriei germane.

Tot atât de greșită în generalitatea cu care a fost pusă e aserțiunea că fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii. Cele mai civilizate națiuni ale prezentului, cele din Europa apuseană, sunt toate popoare creștine.

Acea vie conștiință a unității, condiția naționalității, nu se poate de regulă forma între oameni cari gândesc radical deosebit asupra cestiunilor celor mai-nalte și mai sfinte ale vieții sufletești. Să ne închipuim numai că jumătatea poporului nostru s-ar lepăda de creștinism; nu-i nici îndoială că nația s-a desface, că s-ar risipi tot ce numim german. Lazarus nu observă deosebirea între religie și confesie; el își închipuiește că noțiunile: catolic, protestant, jidov sunt coordinate.

Deosebiri confesionale înlăuntrul aceleiași religii poate suporta o nație — deși destul de greu, precum ne-o dovedește istoria suferințelor Germaniei. Deosebirea între catolici și protestanți, oricât de odioasă s-ar ivi la lumina zilei, rămâne totuși o ceartă în familie, înlăuntrul creștinismului; noi protestanții împărtășim cu catolicii o sumă de principii de dogmatică și morală creștină. Când vitejii noștri părinți, după o luptă aprinsă, își repuneau spada în teacă și-și întindea mânile spre a încheia pacea religioasă, ei puneau regulat în tractatele lor clauzula donec per Dei gratiam de religione ipsa convenerit. De aceea nici astăzi un german creștin nu trebuie să piarză speranța că se va ivi cândva o formă mai pură a creștinismului, care să reîmpreuneze pe frații despărțiți. Coexistența mai multor religii însă înlăuntrul aceleiași naționalități se află uneori ca stadiu de tranzițiune; dar de ținut nu poate ținea, precum o dovedește istoria popoarelor apusene, decât așa, că una din religii formează regula iar eterodocșii escepția, mica minoritate. Aceasta e poziția evreilor în Europa apuseană. Popoarele creștine ale Apusului n-au devenit însă creștino-evreiești pentru că un mic număr de evrei trăiește între ele. Ele au putut să dea acestei minorități toate drepturile cetățenești și deplină libertate religioasă; dar și după emancipare popoarele sunt în drept și datoare de-a persista în mersul început al civilizației creștine, de-a păstra spiritul creștin al instituțiilor lor. Greșeala fundamentală a dizertației lui Lazarus e că oratorul nu e în stare de-a pricepe toate lucrurile acestea și ignorează cu sumeție rolul modest și escepțional care i se cuvine jidovimei în lumea culturii creștine.

Din celelalte scrieri polemice voi pomeni numai una încă, pentru că în ea se vede un târâie-brâu c-o insultătoare prezumțiune de rasă unsă cu mir creștinesc. Cine cunoaște persoanele și împrejurările din Berlin va pricepe numaidecât de ce d. Paulus Cassel s-a simțit adânc jignit prin observațiile mele asupra abuzului de reclamă a literaților evrei și de ce d-sa m-a zugrăvit pe mine cu obicinuita-i grație ca pe un „fariseu al conștiinței moderne“. Nepriceput e însă ca un preot creștin să crează a rezolva cestiunea izraelită a prezentului prin vorbele lui Hristos: „Mântuirea vine de la evrei!“ și prin prorocia nebiblică, adunată din mai multe locuri ale Bibliei. „Toate popoarele trebuie să locuiască sub corturile lui Hristos Sem.“. D. Cassel retace însă o nemica toată, că Hristos a rostit vorbele acelea înainte de ce evreii ar fi respins mântuirea și înainte de a-l fi răstignit. A spune creștinilor de azi „Mântuirea vine de la evrei“ e o mai mare nebunie decât dacă un protestant ar zice altui protestant „Mântuirea vine de la Roma“ pentru că Luther a plecat din punctul de vedere al bisericei romane și pentru că protestantismul datorește mare parte a culturii sale bisericei celei vechi. Fiece putere intelectuală tânără care învinge pe una mai veche e fiica adversarei ei. Mărimea doctrinei creștine consistă tocmai într-asta, că, răsărită dintr-un popor semitic, au învins semitismul și a devenit o biserică universală. Dacă d. Paulus Cassel ar cerceta serios scrierile marelui apostol Pavel, a cărui nume l-a primit când s-a botezat, s-ar instrui lesne asupra acestor simple adevăruri. Vază d. Cassel de va găsi auditori cu crezare pentru doctrina inventată de dumneasa despre „Hristos Sem“, pe care testamentul nou nu-l cunoaște; noi germanii creștini ne ținem de Evanghelia fiului lui Dumnezeu. Același spirit de imensă prezumțiune se vede din aserțiunea d-lui Cassel că poporul evreiesc a fost abătut de la evlavia lui prin germanii cei frivoli. Heine învățase, se înțelege, destrămarea sa morală de la acea junime germană care s-a luptat în războaiele de eliberare (contra lui Napoleon I)!

Curios rămâne că tocmai ideile acelea ale revistei mele din noiemvrie cari pentru mine erau cele mai importante nici nu sunt pomenite de către numeroasele întâmpinări. Observațiile adică asupra vinei ce-o au germanii în împuternicirea jidovimei. Prin marile vorbe de „toleranță“ și „cultură“ ne-am lăsat seduși de-a comite o mulțime de stângăcii în învățământ, erori cari amenință a corumpe cultura creștină a tinerimii noastre, și abia acum începem a înțelege că școalele simultane primare sunt numai pentru ca să nu fie „mai rău fără rău“. E un minunat lucru toleranța, însă ea presupune că omul și-a câștigat deja o convingere religioasă puternică. Un bun învățământ elementar cată să fie pătruns în toate ramurile de același spirit. A preda istorie universală unor copii cari, după felul lor copilăresc, nu pot distinge decât bine de rău și adevăr de minciună și a o preda cu toate aste astfel încât să nu jignești nici pe protestanți, nici pe catolici, nici pe evrei însemnează a juca pe ouă și nu i-ar succede nici unui mare învățat, necum modestei culturi a unui învățător de școală primară. Nimic însă nu e mai periculos pentru sufletul copilului decât fraza fără de cuprins. E datoria statului de a priveghea cu asprime ca sub firma toleranții să nu se deprinză nepăsarea pentru religie. Și în contra tiraniei cametei exercitată pe-ntrecute de către evrei și creștini statul ar putea să dea mai multă apărare decum dă cai.

Mai însemnată decât toate măsurile puterii statului va fi însă atitudinea nației chiar. Nepăsarea și greociunea noastră ar fi putut să-nvețe mult de la virtuțile economice ale neamului evreiesc. Noi, din contra, n-am fost primitori decât de slăbiciunile și boalele caracterului evreiesc. Cosmopolitismul nostru îi ieși înainte celui evreiesc, gustul nostru de critică se bucura de discursurile asmuțătoare a presei evreiești. Un popor c-o puternică mândrie națională n-ar fi îngăduit nicicând înjurăturile epigonilor lui Boerne; un popor cu datini pe deplin formate și-ar fi păzit limba cu mai multă trezvie contra barbariei gazetelor umoristice jidovești. Înainte de toate însă destrămarea fatală a vieții noastre bisericești, gustul de batjocură și materialismul multor creștini au dat vânt prezumțiunii jidovești. În sferele frivole și lipsite de credință ale evreilor e o părere stabilită că marea majoritate a germanilor culți a rupt-o de mult cu creștinismul. Va veni vremea, și poate că nu e tocmai departe, în care nevoia ne va-nvăța a ne închina, în care modesta pietate va ajunge la oarecare vază alături cu mândria culturii. La urma urmelor orice cestiune socială grea readuce pe observatorul serios la religie. Cestiunea izraelită din Germania nu se va liniști, raportul între creștini și evrei nu va redeveni pacinic până ce concetățenii noștri izraeliți nu vor ajunge la convingerea că suntem și voim să rămânem un popor creștin.

❦ DIN TRANSILVANIA

[30 ianuarie 1880]

Foaia „Telegraful român“ publică următorul articol inspirat de indignare și de pericolul iminent. Articolul e aspru, s-ar putea zice provocător, ca și notița din „Pester Journal“ care l-a inspirat. Dar, după cum zice chiar „Telegraful“, manoperile sunt vechi și poporul român de atâtea veacuri viețuiește neclintit păstrându-și limba și moravurile. Cât pentru acele „așchii uscate“, gata a-și renega limba și naționalitatea, să nu îi plângem, ci din contră, asemenea spartanilor, să ne îmbrăcăm cu haine de sărbătoare, căci am scăpat de Pausania. Reacțiunea nu întru târziu va începe și legătura va cădea de pe ochii asupritorilor! Vijelia mugește împrejurul stâncei care cu nepăsare ține capul sus, disprețuind sforțurile ei zadarnice. Norii se risipesc, stânca a rămas neclintită la locul ei, tot cu fruntea sus; iată viața naționalităței române din vremuri uitate. Dacă s-ar urma apelului „Telegrafului român“, apoi cel mai bun mijloc de apărare ar fi nepăsarea și disprețul, căci nu întru târziu reacțiunea va începe. Legea fizică a perseveranței nu-și va schimba deloc urmările. Dacă „Pester Journal“ înțesește pe maghiari, laudă procedarea lor, necalificabilă ce e drept, pentru ajungerea unui scop, germanizarea, atunci nu e just, nu e logic ca și ziarele române de preste Carpați să lucreze tot spre acest scop la care tind gazetele evreiești! Unitate în limbă, unitate în biserică, iată în scurte vorbe un întreg program pentru apărarea naționalităței române amenințate.