Din periodice/Din Timpul, februarie 1880

 

❦

[1 februarie 1880]

Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoință, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic pâna la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în proporții pocite, făcându-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista și de a despera de viitorul omenirii dacă n-ai ști că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărțămintele geniilor contimporani, peste balamuc și pușcărie, va crește iarbă și că în amintirea generației viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din fața unei ape stătătoare.

Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta este moartea. Dacă moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune, care produce atâția Mihălești, Fundești, Pătărlăgeni, Costinești, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existență.

E o fericire pentru noi că, prostia și perversitatea fiind nemuritoare, cel puțin proștii și perverșii in concreto sunt muritori.

De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei priveliști.

La aceste considerațiuni, pe jumătate melancolice, pe jumătate vesele, ne-au condus numărul „Românului“ de la 30 ianuarie, în care găsim următoarea frază la adresa roșilor mai tineri.

„Sunteți tineri, aveți prin urmare puterea de-a lucra“;

„Sunteți învățați, aveți deci inteligența și capacitatea de-a corespunde la însărcinarea ce vi s-a dat de națiune“.

Tinerețea e într-adevăr un defect incurabil, mai cu seamă al inteligențelor roșii, căci o organografie a radicalilor nu ne-ar arăta în cele mai multe capete ale lor decât numai începuturile embrionare a ceea ce se numește creier, însă o dezvoltare ipertrofiată a acelor părți ale capului cari corespund cu șiretlicul și în fine o lipsă totală a simțului de distingere între lucruri proprie și lucruri ale altuia.

Dar învățații roșii? Asta e ceva cu totul nou. Carada, Pundescu, Costinescu figurând ca învățați sunt în stare a face să zâmbească și pe omul cel mai deprins cu curiozitățile lumii.

Căci într-adevăr e curios ca niște bieți oameni cari abuzează în mod periculos sănătății lor de surogatul pe care natura răutăcioasă le-au dat în loc de creieri, surogat abia suficient pentru a distinge un om de un car cu lemne, incapabil însă de-a înțelege semnificațiunea vorbelor chiar, ceea ce ni se dovedește atât de des prin articolele de fond ale foilor liberale, să mai fie espuși la primejdia de a fi numiți învățați!

Între roșii abia se află câțiva cari pot fi taxați cu epitetul biblic de „ființe cuvântătoare“, abia câteva escepții cari, printr-un defect nedescoperit încă al conformațiunii craniului, sunt ceva mai inteligenți, deși roșii. Încolo chiar elementelor liberale inteligente li e rușine de-a fi confundate în acea masă de hidos întunerec, în acea grămădire de perversitate catilinară și de adâncă, uimitoare nerozie.

Guvernul însuși face foarte bine că nu întrebuințează asemenea oameni decât la funcțiunea machinală a votului; ar fi vai de țară dacă ar mai și discuta. Astfel cum ies proiectele de lege din pana șefilor de biurou ai ministeriilor sunt lucruri mai mult ori mai puțin indigeste, dar nici au pretenția de-a fi altceva decât lucrări făcute de silă, menite de a nu fi nici înțelese, nici ascultate de poporul românesc. Dar închipuiască-și cineva că pe aceste canevale de copist s-ar mai broda discursuri roșii și lucrul ar deveni o adevărată spaimă. De aceea repede se fac, repede se votează proiectele de legi, adesea mai mult într-o singură zi și obiceiul existenții, destul de trist prin el însuși, e cel puțin scutit de platitudinile machinelor votătoare.

De aceea „Românul“, sau cel puțin finul d. C.A. Rosetti, în loc de a-i consilia pe tinerii și învățații lui amici la vorba sau — ferească Dumnezeu — la lucru, ar face mai bine, a le reaminti singura lucrare de care inteligențe roșii sunt capabile: votarea, votarea fără scrupul, fără considerente, fără frază.

❦

[5 februarie 1880]

Unul din punctele statornice ale programei acestui ziar, o temă adeseori dezbătută, a fost reforma învățământului într-o direcție mai realistă. Dar ceea ce li s-a-ntâmplat multora ni se întâmplă și nouă. Aceiași oameni cari au combătut odinioară proiectul de lege adus de ministrul Maiorescu în timpul cabinetului Catargiu nu se sfiesc astăzi de-a-și apropria, fără a le înțelege, ideile acelui proiect. Astfel aflăm în numărul de joi-vineri, 31 ianuarie — 1 fevruarie al „Presei“ următorul pasaj încântător:

Pentru a pune capăt acestui rău se pot lua următoarele măsuri: două licee, unul în Iași și altul în București, sunt de ajuns pentru a forma buni profesori de gimnazie și a permite unor amatori distinși să cultive literile sau belele-arte. Celelalte licee sau gimnazii trebuiesc transformate în școli reale și profesionale, unde științele cu aplicațiunea lor să se predea cu folos pentru junimea studioasă. O mulțime de juni cari n-ar putea, din cauza lipsei de mijloace, să se ocupe de studii superioare ar găsi în aceste școale asigurarea d-a îmbrățișa o carieră utilă și onorabilă în industrie, în agricultură sau în comerț; drumurile de fier, lucrările de canalizare, de poduri, lucrările de mine, ar deschide noi și bogate cariere junilor studioși; el ar putea să găsească în acest vast câmp de activitate independința și averea câștigată printr-o muncă fecundă și onorabilă.

Ca să vază câtă pricepere și adâncime are scriitorul acelui articol și ce sistematic își închipuiește dumnealui învățământul, cititorul n-are decât să observe cum sus se formează buni profesori de gimnazii și cum c-un șir mai jos toate gimnaziile se desființează.

Scriitorul acelui articol habar n-are de ce propune, nici prin vis nu-i trec urmările unilateralității cu care privește învățământul. Școalele pe cari le dorește introduse în România cu escluziunea culturii și puterii educative a clasicității ar deveni escelente pepiniere de … mari oameni de stat. Nu-i vorba, și școalele actuale produc asemenea fructe, căci dacă nu le-ar fi produs n-am avea plăcuta ocazie de-a face observații „Presei“.

O direcție realistă însă a școalelor cată să țină seamă de trebuințele reale ale societății, fie acele materiale, fie morale. E însă evident că necesitățile morale ale prezentului sunt aproape înzecit de mari decât cele materiale chiar. Diferiți mari oameni de stat cari-și fac din șiretlic și neadevăr o virtute, apoi o organizație întreagă bazată pe minciună că poporul e cult și bogat, pe când în realitate era incult și sărac, o generație prezumpțioasă, fără sațiu și imorală de advocați la cari mintea e înlocuită prin viclenie, a căror meserie consistă în a corumpe caracterele prin amăgire, a face din negru alb, din alb negru, o lipsă totală de judecată pentru orice formă de cultură care nu corespunde c-un paragraf de lege, toate relele acestea care ne bântuie, „Presa“ crede a le putea remedia prin prefacerea câtorva biete gimnazii în școli reale! Încă o dată nu s-a dovedit adevărul proverbului latinesc: Non idem est si duo dicunt idem.

❦

[7 februarie 1880]

Când, mulțumită estraordinarei dibăcii cu care patrioții conduc destinele țării, s-a ivit în Congresul de la Berlin cestiunea izraelită, ca din senin, fără ca, după propria lui mărturisire, cabinetului să-i fi trecut măcar prin vis eventualitatea aceasta, ne aducem aminte că atât presa guvernamentală cât și înaltele sfere ale roșiilor dibuiau prin întuneric și-și pierduseră capul. Țara nu voia să dea nimic, ea era uimită de acest amestec în suveranitatea ei interioară, necontestată nici în vremile lui Pasvanoglu. Guvernul, din contra își făcuse, în înțelegere cu străinii, vreo șapte-opt așa-numite categorii, pe cari puteau intra în dragă voie toți evreii. Atât era de mare spaima generală, atât de amar devenise tonul jurnalisticei, atât de agitate erau spiritele încât garda civică a fost dezarmată, patrule petreceau Bucureștii în lung și în lat, s-aștepta izbucnirea unor sângeroase turburări.

Era necalificabilă cererea. Se cerea poporului românesc să recunoască cetățenia unor oameni al căror cel întâi act politic era un act de înaltă trădare în contra țării care-i hrănea, în contra poporului care fusese îndestul de creștin de-a-i îngădui în mijlocul lui. Cu ușurința cea mai mare acești oameni se constituiseră în asociație internațională, ca și socialiștii, și drepturile rasei lor erau pentru ei lucrul principal, chiar dacă statul român ar fi pierit nevoind a le acorda. Pentru drepturile lor ei puseseră statului cestiunea de existență sau de neexistență, și această cestiune se înscrisese în instrumentul păcii de la Berlin, în articolul 44.

Pe de altă parte era evident că roșii noștri, cosmopoliți cum sunt, fără tradiții, fără trecut, fără simț istoric, având drept toată cultura în capul lor un roi de fraze stereotipe în toate țările unde există proletariatul sub o formă oarecare, cătau să recunoască în fundul inimei lor că evreii aveau dreptul să comită o trădare de țară, de care ar fi fost și ei capabili de ar fi fost în opoziție. Căci roșii, după cum îi definea liberalul Iancu Negură, în opoziție conspiră contra tronului, la guvern conspiră cu străinii contra țării.

Pentru conservatori poziția era asemenea grea. Mulți dintre ei vedeau în exigența art. 44 al Tractatului de la Berlin un precedent atât de periculos și nemaipomenit de amestec direct în autonomia internă a țării, încât erau dispuși a răspunde împreună cu țara c-un refuz net al cererii. Afară de aceasta guvernele conservatoare nu se distinseseră nicicând prin persecuțiunea evreilor, în rândurile partidului erau chiar o seamă de bărbați independenți cu totul prin averea lor și dezinteresați cari simpatizaseră cu aspirațiunile evreilor. Purtarea Alianței izraelite însă, graba bucuroasă cu care o seamă din evreii noștri alergaseră să pună cestiunea de existență statului din care voiau să facă parte, a rupt toată tradiția pacinicei conviețuiri și au prefăcut pe amicii cei mai sinceri ai evreilor în cei mai sinceri adversari ai tendințelor lor.

Trebuia puțin simț istoric, puțină cunoștință a spiritului popoarelor europene pentru a vedea limpede că singurul rol ce se cuvenea statului român era rezistența acută în contra exigențelor art. 44. N-avem nevoie să încredințăm că în ochii oricărui stat din Europa art. 44 era o oroare. Dacă evreii din Rusia ar fi cutezat, în înțelegere cu Alianța universală, să formuleze o asemenea cerere cătră Congres, guvernul rusesc ar fi împlut cu ei temnițele și minele din Siberia; oricare rasă care se crede apăsată și care ar fi formulat cereri în contra guvernului legitim, spre a-l sili la concesii prin intervenție străină, ar fi fost tratată de statele respective cu pedepsele cari se aplică trădătorilor de patrie.

Era deci evident că art. 44 nu putea să fie ceea ce semăna a fi, nu putea să fie o teorie juridică aprobată de puterile semnatoare, ci, redus la proporțiile lui naturale, era un pretext, nu o cauză de intervențiune sau — precum s-a esprimat un deputat în delegațiunea austriacă — un escelent mijloc de presiune asupra României. Acest deputat imputa guvernului său de ce nu s-a servit cu mai mult folos de acest mijloc. Spiritul articolului era acesta, litera lui însă se îndrepta contra esclusivismului absolut al art. 7 din Constituția noastră.

Presupunând că art. 44 ar fi stipulat emanciparea evreilor, nimeni n-ar putea contesta că noul art. 7 al Constituției e tocmai contrariul lui și că tocmai încetățenirea individuală e înlăturarea pentru totdauna a ideei emancipării.

Mijlocul de presiune a fost însă întrebuințat de deosebite părți c-un succes cam inegal. Astăzi, când i s-a secat izvorul și când nu mai e nimic de stors din el, astăzi când el nu mai are de sprijinit nici un interes străin, va veni în fine recunoașterea independenței României. În câteva zile — prin recunoașterea oficială și generală a neatârnării — cestiunea izraelită va fi moartă și sperăm că pe de-a pururea. Dacă nu ne-ar cuprinde numai tradiționala noastră nepăsare pentru gravele neajunsuri economice și sociale ale țării, dacă nu ne-am crede din nou puși la adăpost de orice pericol prin această nouă dovadă de bunăvoință a apusului european!

Recunoașterea neatârnării României este deci o confirmare deplină a manierei de a vedea pe care „Timpul“ o emisese din capul locului. Era evident că aceeași Germanie care aruncase în temniță pe bancherii evrei ce subscriseseră un împrumut al guvernului francez în timpul războiului avea o conștiință juridică ce nu putea încăpea exigențele nedrepte ale art. 44, cum ele erau formulate de presa amică evreilor, precum pe de altă parte nu există nici o îndoială că oricare din puterile semnatare ale Tractatului din Berlin ar fi judecat ca și noi procedura criminală a unor supuși ai lor cari ar fi cutezat a cere intervenirea străinătății în afacerile interne ale țării. Dacă irlandejii Angliei, polonii Rusiei, românii coroanei ungare, arabii Franței ar fi îndrăznit a cere de la un congres european ceea ce nu sunt în drept a cere decât de la puterea statului lor nu știm de s-ar fi găsit o singură voce în favorul art. 44.

Confirmarea vederilor noastre emise din capul locului ne bucură și, oricare ar fi fost întrebuințarea făcută de art. 44 ca unealtă de presiune, necesitățile politice ale prezentului ne silesc a o trece cu vederea și a o da uitării pentru moment măcar. Europa monarhică și creștină, Europa împărțită după rase și care datorește estrema sa dezvoltare intelectuală și economică tocmai principiului împărțirii în rase, cari, una după alta, își încărcă umerii cu sarcina civilizațiunii câștigate de celelalte ginți surori, această Europă ne-a dat dreptate în fundul inimei ei, iar art. 44, departe de-a fi espresia unui principiu juridic cosmopolit, n-a fost decât manipulul unor interese trecătoare de ordine secundară. Pentru cel care nu cunoaște adevăratele motive cari determinează voința oamenilor, precum nici firele subțiri cu care se împăinjenează ochii opiniei publice, art. 44 a fost uimitor prin stabilirea unui principiu ce este în contrazicere cu însăși natura cea mai intimă a statului în genere. Pentru cel care știe însă ce va să zică a pune un motiv pretextat înainte și a sili pe partea adversă de-a face concesii pe un teren cu totul altul și străin motivului pretextat, pentru acela intențiile adevărate erau, de nu clare, cel puțin întrevăzute într-o lumină cu totul alta. Pentru cei simpli art. 44 era un principiu de drept, pentru înțelept un problem.

Dezbrăcat acum de caracterul lui problematic și trecut în domeniul cestiunilor rezolvate fără contestare, era recunoașterii oficiale a neatârnării noastre se apropie, o nouă eră se începe în istoria luptei pentru existență a individualității noastre naționale.

Nu știm într-adevăr încă în ce legătură stă cu începutul acestei nouă ere știrea despre o adâncă schimbare a cabinetului actual. Evident este că nemulțumirea cu purtarea guvernului, dar mai cu seamă cu aceea a elementelor roșii din el, merge crescând. Toate succesele pe câte le-au avut le datorește opoziției, le datorește liniei de conduita impusă fie de conservatori, fie de liberalii moderați, toate insuccesele se trec în registrul cel mare de neprevederi și naivități radicale. Fie că s-ar fi convins în sfârșit de inepția lor înnăscută, fie că disoluțiunea a intrat în rândurile lor în urma ducerii ad absurdum a teoriilor lor cosmopolite, destul că putem înregistra, fără esplicația care ne lipsește încă, noutatea despre necesitatea simțită a unui guvern nou, o necesitate despre care s-ar fi convins însăși unitatea în două fețe Rosetti-Brătianu.

În interesul țării ar fi într-adevăr un guvern serios cu principii sigure, concrete și constitutive, în locul partidului a cărui listă de fraze cuprinde descompunerea, agitația perpetuă și tirania elementelor ignorante și ambițioase din țară.

❦

[9 februarie 1880]

Dimitrie Cantemir, Domn Moldovei, unul din oameni cei mai învățați ai secolului său, în prefața latinească a Cronicei românilor povestește — cititorul ne va ierta parțiala incertitudine a citatului, de vreme ce nu avem cartea la îndămână — că romanii, pătrunzând în Rhaetia, vitejii locuitori ai acelei țări le-a luat armele și i-au combătut cu armele lor proprii. Astfel venerabilul cronicar român, în asprul său patriotism (cestiune de creștere, cum ar zice „Presa“), se încumetă a combate pe toți hulitorii neamului său cu propriile lor arme.

Pe un teren și mai priincios decât acela al vechiului cronicar, îmbrăcat în platoșe de fier și înmuind un condei de fier în contra dușmanilor neamului său, ne aflăm noi față cu organul marelui om de stat, față cu „Presa“.

În numărul ei de joi, 7 fevruarie, „Presa“ se miră de reintrarea d-lui Epureanu în partidul conservator, adaogă apoi câteva parafrazări a vorbelor d-lui Boerescu despre lipsa de domiciliu a dreptei conservatoare etc. etc. Vorbe ieftene într-adevăr, de care nu ne preocupăm într-o țară și într-un secol în care epitetele îmblă ulițele, încât le pot găsi și cei mai târziori la pricepere.

Nu vom face așadar polemică cu „Presa“, căci nu ne-am înțelege, mai întâi pentrucă nu vorbim aceeași limbă. Noi știm românește; „Presa“ nu. Noi căutăm pentru ideile noastre cuvântul cel mai adecvat ce se poate; „Presa“ găsește arareori câte un ecuivalent francez. Cestiune de creștere sau, mai exact, de atavism. Omul a cărui părinți n-a fost român neam de neamul lor ar pricepe cu greu adâncimea vorbei țărănești, căci oamenii de țară se-nțeleg chiar între străini cari le știu limba, nu doar dând cuvintelor un înțeles arbitrar, ci punându-le numai într-o ordine sintactică alta decât cea obicinuită și așezând accentul logic pe unele vorbe. Se-nțeleg prin accente, căci au dorința de-a se înțelege.

Deci nu pe terenul acestei înțelegeri pe care discută oameni ce au dorința de a se convinge și îndupleca vom vorbi cu organul marelui om de stat, ci pe acel neutru al argumentului, absolut valabil pentru persoanele la cari ne adresăm, pe acela al dovezii numite ad hominem.

Acum câteva luni, la 15 mai 1879, „Presa“ relata alegerea colegiului I pentru Senat.

Ce zicea „Presa“ pe atunci?

Toți fruntașii națiunii pe cari un sistem fatal li persecutase cu o furie neauzită națiunea-i îmbrățeșează și-i trimite ca să-i puie față-n față cu persecutorii lor.

Aceia pe care partidul radical îi declarase de trădători națiunea-i recunoaște din nou ca stâlpi ai săi.

Cari erau acei stâlpi, acei fruntași? „Presa“-i subliniază în lista aleșilor colegiului întâi, îi tipărește cu cursive, deci iată-i:

Constantin Bosianu

Iancu Strat

C. Silion

C. Cornescu

Al. Știrbei

Vasile Alecsandri

Prințul Dim. Ghica

Petre Mavrogheni

G. Gr. Cantacuzino

Menelas Germani

G. Giurgea

M.K. Epureanu

General Manu

T. Rosetti

General Florescu.

Ce mai zice însă „Presa“ despre această opozițiune?

Opozițiunea, deși în minoritate, reprezintă în realitate adevărata espresiune a țării, căci numai aleșii opozițiunii, până la unul, întrunesc calitățile ce trebuie să însușească un reprezentant al țării în orice împrejurări și mai ales când se tratează de cestiuni importante … Partida radicală, cu o neînsemnată escepțiune, nu este reprezentată decât de niște docile instrumente ale guvernului, cari strălucesc prin necunoștința lor și prin lipsa de orice titluri meritorii și cari nu-și înțeleg într-altfel misiunea decât a face gălăgie la un ordin dat ca să turbure discuțiunea și să voteze tot felul de ilegalități.

Tot în acest articol, mai la vale, „Presa“ vorbește de violarea Constituției prin recunoașterea alegerei d-lui Morțun în locul d-lui Nicu Gane, ce avea mandatul de deputat de Suceava, și zice:

… Tot asemenea va putea da afară din Cameră pe toți deputații opozițiunii și a-i înlocui, după capriciu, cu d-alde Mărgăritești, Dimăncești, Pătărlăgeni etc.

Dar oare citarea Mărgăriteștilor și Pătărlăgenilor e izolată în ciclul de articole de fond ale „Presei“^*?

Deschidem numărul de la 20 mai 1879 și vedem următoarele asupra partidului roșu.

Afară de vreo două personalități și de un foarte mic număr de tineri instruiți dar a căror acțiune asupra direcțiunii afacerilor este nulă, partidul care guvernă țara (cel roșu) nu se compune decât de indivizi ce nu pot decât a-i compromite toate interesele, esercitând în stat cea mai tristă și pernicioasă influență …

Oricât de audace și de compact poate fi mândrul și cu penele fâlfâitoare batalion al Pătărlăgenilor și Manoleștilor din Cameră și Senat, autoritatea, prestigiul și talentele, înțelepciunea, tactul și prevederea politică a atâtor bărbați însemnați pe care națiunea i-a trimes în Parlament vor ști a ține în loc și a paraliza acțiunea funestă a acestor triști politici.

Aceasta este convicțiunea noastră!

Aceasta trebuie să fie convicțiunea națiunii!

Aferim, ar zice turcul.

Apoi azi, când d. Boerescu nu mai nemerește domiciliul partidului conservator, pe care-l știa odinioară foarte bine, noi n-avem dreptate a ne plânge că adevăratul flagel al nefericitului nostru popor sunt … advocații? Ceea ce ieri era stâlp al țării, astăzi n-are domiciliu? Se potrivește aceasta? Se potrivește ca nuca în perete și ca sarea-n ochi, ar zice povestea vorbii.

Dar aceasta nu e destul. Rămâne să dovedim tot din „Presa“ că ilustrul partid al Centrului a recunoscut asemenea pe d-nul Epureanu de șef al său.

În no. său de 31 mai 1879 „Presa“ scrie asupra alegerii prezidentului Senatului:

Dar, cunoscându-se declarațiunea P.S. Sale (Mitropolitului), pe care unii o comparau cu fabula vulpei care, neputând ajunge la struguri, îi găsea acri, a trebuit ca și opozițiunea (deci și d-nul Boerescu cu ai săi) să pună un alt candidat la prezidenție, și acest candidat a fost d. M.K. Epureanu.

Tot în acest număr „Presa“ dovedește într-un mod exact că majoritatea guvernamentală la acea alegere n-a fost decât de șase voturi, deși guvernul pusese contracandidat pe d. Bozianu, simpatic tuturor partidelor.

În realitate dosarul nostru ad hominem în privirea „Presei“ e foarte bogat. Dacă nu uzăm de el pe deplin, reticențele noastre sunt cauzate mai mult de lipsa de timp de a ne ocupa cu neconsecuențele unor adversari despre cari nicicând n-am avut o opinie mare.

Nouă nu ne inspiră respect decât o inteligență superioară, osândită fatalmente de a urma adevărului oricare ar fi caracterul purtătorului ei, sau un caracter superior, osândit asemenea de a fi adevărat oricare ar fi inteligența purtătorului lui. Respectăm pe Baco de Verulam, autorul scrierii Novum Organon, întemeietorul științei moderne, care, cu toate defectele caracterului său, prin mărimea creierului era condamnat a fi un rob al adevărului, respectăm, căci aci putem fi mai acasă, pe frații Golești, cari, cu toată mărginirea intelectuală, aveau caractere statornice și limpezi. Tot ce e la mijloc, pe jumătate onest sau pe jumătate inteligent, e pentru noi lume problematică, nimic.

Aurea mediocritas e pentru noi o oroare în amândouă laturele ființei omenești, precum era pentru divinul Dante. Acest „element moderator“, dacă voiți, al caracterelor și inteligențelor, e locașul minciunii, al tertipului, al meschinăriei, locașul acelui advocat pe care Scaunul papal îl numea advocatus diaboli. Aceștia sunt oamenii născuți spre a pretexta intenții bune și a face fapte rele, oameni ce nu cred ceea ce zic și nu zic ceea ce cred; ei nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt de-a dreptul mici, și existența lor în lume este o persiflare a existenței.

❦

[9 februarie 1880]

„Presa“ de vineri 8 fevruarie ne răspunde nouă următoarele:

Adversarii noștri se agață de o eroare tipografică ca să facă mare zgomot și să ne taxeze de inconsecuenți. În adevăr, în paragraful citat de „Timpul“ s-a omis vorba jumătate ce venea imediat înaintea cuvântului gimnazii și astfel se complecta ideea d-a restabili ecuilibrul între studiele clasice și reale; dacă am fi dorit să se suprime cu totul învățământul clasic, am fi cerut desființarea tuturor liceelor, pe când noi am lăsat să subziste jumătate aproape din liceele din țară.

În materia erorilor tipografice esperiența noastră e foarte bogată.

Când d. M. Schina a plagiat pe un autor francez, fără a-i cita numele, omisiunea era o eroare tipografică.

Când d. Sion numea versurile lui Dosoftei metropolitul hexametri și pentametri, aserțiunea era o eroare tipografică.

Când d. Ureche omite — ingratul — numele autorilor spanioli pe cari-i plagiază, lucrul se reduce la o eroare tipografică.

Când în fine un scriitor de la „Presa“ zice: „Rămân liceele în care să învețe carte profesorii de gimnazii, iar gimnaziile le desființăm ca să facem școli reale“, atunci se-nțelege că această abdicație formală de la judecata omenească a fost numai … o eroare tipografică.

Mai vine însă un alt pasaj, tot atât de caracteristic.

Terminăm prin a rectifica o altă eroare comisă de „Timpul“; nu d. Maiorescu a conceput pentru prima oară ideea de a da o direcțiune realistă învățământului public, ci respectabilul d. Constantin Crețulescu care, încă de la 1861, a publicat în broșură importantă, unde semnala inconvenientele grave și consecuențele fatale la cari se espunea viitorul țării de nu se va îndrepta către agricultură, industrie și comerț o mare parte din activitatea națională.

Apoi regretabilul G. Costaforu în mai multe ocaziuni s-a făcut apostolul călduros al acestei mari idei naționale și ne mirăm cum cei de la „Timpul“ caută să atribuie d-lui Maiorescu un merit ce nu-l are și să-l îmbrace cu pene străine.

Respectabilul d. Constantin Crețulescu poate fi un om foarte onorabil, precum și regretabilul G. Costaforu asemenea; unul a scris o broșură, altul a vorbit în privirea aceasta. Toate acestea nu schimbă faptul că proiectul de lege propus de d. Maiorescu a fost cel întâi în direcția reformării învățământului și, tocmai fiindcă acest proiect de lege era singurul bun, singurul netradus din limbi străine, răsărit din trebuințele țării, singurul care, ca orice reformă adevărată, tăia în cei ce privesc catedrele lor ca pe niște sinecure, de aceea toată suflarea problematică din țara aceasta s-au opus proiectului, inducând în eroare și pe unii de bună-credință, încât a trebuit să cază.

Dacă sunt pene străine acestea, cel puțin sunt mai vechi decât cele citate de „Presa“. Deja răposatul Marțian, unul din rarele capete cugetătoare a acestei țări, indica în stilul său plin și energic calea realistă în învățământ ca singura mântuire de generația de advocați și postulanți pe care-i simțea crescând ca iarba împrejurul lui, iar, înaintea lui Marțian, Eliad — pe când era om cu minte și nu-și sucise numele în Heliade — vedea în direcția unilaterală a învățăturilor puterea țării. Eliad ajunsese atât de departe încât susținea că sistemul instrucției publice la noi e introdus și mănținut prin instigațiunile Rusiei, pentru ca să facă din români o nație de turburători și panglicari de meserie, slabă înlăuntru, paralizată înafară, totdeuna matură de a cădea în brațele colosului de la nord.

Acestea erau opiniile lui Eliad. Supoziția lui fundamentală poate fi o exagerare, sigur este însă că rezultatele învățământului prevăzute cu ochiul lui uneori profetic s-au putut constata în timpul războiului oriental și se vor putea constata și de acum înainte.

Dar între scrieri mai mult sau mai puțin platonice și între încercarea sinceră, cu sacrificiul persoanei sale, de-a realiza cele scrise, e o deosebire cât cerul de pământ.

Și iadul e pavat cu intenții bune — dar ce folos?

❦ RUINELE ARENDĂȘIEI

[Articol cu paternitate incertă]

[10 februarie 1880]

O piesă al căreia interes consistă numai într-o intrigă complicată, unde scenele sunt tot atâtea surprinderi neașteptate, nenaturale, îngrămădite fără nici o legătură și în care mi se deliniază nici un caracter, nu se susține nici un sentiment nu știu dacă este bine aleasă pentru dezvoltarea tinerilor talente și pentru satisfacerea unui public inteligent. Și regret a o spune că, de ce vizităm mai mult Teatrul Național, ni se întărește convingerea că arta dramatică este la noi foarte înapoiată și gustul publicului celui mare foarte puțin format, încât cea mai mare îngrijire, chiar a unei bune direcțiuni, în ceea ce privește alegerea serioasă a pieselor și distribuirea nemerită a rolurilor abia ar putea ajunge să atingă — cu voie să zic banalicește culmea artei — dar oarecare grad de perfecțiune care ar scăpa-o de ridicol, să contribuiască astfel ca publicul să-și formeze o părere despre teatru, care să nu aibă un atare caracter problematic. Dar, din contra, se continuă cu asemenea piese, nu se ține seamă de viitorul talentelor, ci numai de surprinderea țintită asupra mulțimei necompetinte și suntem condamnați să vedem teatrul la noi într-o stare foarte puțin demnă dacă nu se vor lua alte măsuri.

De aceea nu ne putem hotărî a aduce măguliri deșarte direcțiunii.

… Dar să lăsăm acestea și să notăm impresiile ce ne-au lăsat artiștii din piesa Ruinele moștenirei. Admir temperamentul cel foarte liniștit al d-șoarei Pătrașcu, care o ferește de emoțiuni chiar în locurile cele mai desperate. Ea vorbește în mod egal, oricare ar fi înțelesul vorbelor și situațiunea momentului. Pe urmă are o manieră uniformă de a gesticula cu mâna în orice împrejurare. Anume, ține mâna apropiată de piept, o depărtează și iar o apropie, repetând aceeași mișcare de la actul întâi până la fine. În scena dintre ea și fiul generalului, unde ar trebui să izbucnească disprețul unuia și ura altuia, ei se urăsc și se desprețuiesc fără aprindere, fără violență. La finele actului al doilea, când servul lui Keronan îi spune unde se află copilul Luisei, cu toată graba și bucuria infernală să pună mai iute mâna pe copil, zice: „vino — vino cu mine“ cu atâta liniște și atâta de domol încât nu trădează deloc nici graba, nici bucuria ce resimte. Are un joc de scenă foarte imperfect. Așteaptă impasibilă până când îi vine rândul replicei următoare.

Caracterul esențial al d-șoarei Popescu este o afectare exagerată și o încredere neascunsă în talentul d-sale. Luând bine seama la jocul ei se vede răceala care provine din nepriceperea rolului și lipsa de simțire, iar trăsătura de mai sus provine din ovațiunile nemeritate ce le-a primit din partea prea indulgentului nostru public. Ea nu vorbește din abundanța simțirii și nu este stăpână pe voce sau, dacă este stăpână, nu are ce stăpâni. Vorba și gesturile ei, între care nu ezistă nici o legătură firească, unite cu deplina neschimbare a trăsăturelor feței, dovedește că nu este pătrunsă de ceea ce zice că simte. Scena între dânsa și George d'Esteve nu este nici înțeleasă, nici esprimată din partea d-lor. Replicele iuți, înflăcărate, vorbele înecate de emoțiunea sentimentului, mișcările cele desperate, nimic, nimic nu se vedea. Aceste le scriu pe când ascult pe Luisa. Tot ce spune ea e fără culoare și el o ascultă cu multă și vizibilă liniște, nu pare deloc emoționat și trimete din când în când publicului o privire în care se citește o perfectă indiferență. Glasul unei nenorocite ar trebui să fie jeluitor și duios, ar trebui să răsfrângă în mii de chipuri suferința care o apasă și o consumă. Glasul d-rei Popescu este din contra și nu zice nimic prin el însuși, și ea acopere acest mare defect scoțând mereu batista și uscând niște lacrime ce nu curg. Totul este recitat, studiat pe dinafară. Când ea fuge cu bucurie ca să-și poată îmbrățoșa copilul vine cuiva mai degrabă să râză decât să plângă.

Ne place jocul cel modest al d-rei Bârsescu, regretăm că nu se dă nici o îngrijire de a o face să propășească pe calea artei, căci face erorile cele mai elementare. Întâlnind pe marchizul de Monteclain îl întreabă dacă n-a văzut pe George. Dar nu pune semnul întrebărei. În alt loc, pândind o convorbire, ea ar trebui să ia o poziție mai atentivă și să știe că în asemenea împrejurări nu se mișcă mâna la piept și iar înainte — obiceiul artiștilor noștri. În scena când tatăl o învinovățește de necinstire nici ea nici el nu sunt la înălțimea situațiunei. Scena gingașe între Lucia și Luisa este interpretată mediocru când fratele ei cu mințele pierdute voiește să meargă la moarte, ea ar trebui să împreune mânele și să-l implore cu mai multă căldură.

D. Manolescu joacă cu prea multă solemnitate, se suie pe coturnul tragic chiar când nu e vorba d-a înfățoșa caractere înalte, pasiuni adânci, așa de mult păstrează manierile convenționale încât în cea mai mare emoțiune nu uită unde și-a lăsat pălăria și mănușele. Răul este că i se dau niște roluri pentru care nu are poate predispoziție naturală. Ca amorez, nu are destulă gingășie, pentru caractere înalte, nu destulă adâncime. D-sa copiază mersul și mișcările artiștilor celor mari, mai cu seamă a lui Rossi, fără să fie cu alegere și tact, cum și când să facă întrebuințare din ele. Așa de ezemplu nu simte cât e de ridicol a păși ca Othello când joacă pe George d'Esteve, mai ales când nu e deplin stăpân nici măcar pe acest din urmă rol.

D-nul Fraivalt juca pe bătrânul general. Însă de multe ori uita de bătrânețele sale și gesticula cu cârja, pe care trebuia să se sprijine, cu toată îndemânarea unui tinerel. De altminteri vocea dezmințea etatea generalului. Se înțelege că iritarea și violența dă omului o putere juvenilă extraordinară, dar cu toate aceste, în toate împrejurările de emoțiune, am trebui să recunoaștem pe gârbovitul bătrân. Să nu crează că d-sa își pierde mințele în momente de aceste. Când aude că fiica lui era singură la braț cu marchizul, vocea, mișcarea și figura d-sale nu arată că aceasta îl surprinde și-i inspiră o cumplită bănuială. De asemenea în actul al 5-lea, când își deplânge soarta, nu-l credem.

D. Velescu are statură, are voce, are pornire, însă aceste toate nu ne par a fi în proporție cu talentul pe care-l dezvoltă și cu cunoștințele sale dramatice. D-sa este același și iar același în oricare rol. În Keronan a avut un joc foarte greu și, putem zice, aceasta-i întrecea puterile. Suntem în drept a spune aceasta, amintind ultimele acte în cari, cu toată lăudabila silință ce a pus, s-a obosit foarte mult, fără să ne atingă atât de adânc precum ar fi voit poate; d. Hagiescu înțelege rolul ce i se încredințează și-l studiază asemenea, însă, nedându-i-se roluri cari să se potrivească pe deplin cu înzestrarea sa naturală, e împiedicat de a se identifica în roluri nepotrivite. De multe ori bătrânul soldat a produs efecte comice când nu era intențiunea autorului. Așa, când toți stau pe malul înalt și pe punte, plini de groază și emoțiune, zăresc pe Luisa, sergentul strigă „vino, vino la noi“, publicul bufnește de râs.

Se înțelege că de era altul cu o voce mai puțin comică vorbele aceste nu ar fi distrat publicul.

D. Mateescu a jucat cu mult efect, însă aceasta nu vrea să zică că d-sa a conceput rolul său în mod adecuat cu intențiile autorului. Purnic este un servitor simplu și nesocotit. Dar vorbele d-lui Mateescu erau însoțite de un aer așa de semnificativ și de un gest așa de îndemânatic și ușor încât ai fi jurat că Purnic face pe prostu fără a fi. Am observat însă că d-sa a fost aplaudat chiar de unii membri din comitetul teatral. Desigur acestea priveau dispunerea lui comică și nu fidelitatea cu care pătrunsese rolul. Scena de amenințare între d. Ilagiescu și Mateescu a fost foarte bine ezecutată.

Cu multă părere de rău constatăm că oamenii cari dau direcțiunea teatrului nostru nu au instructul cuvenit și poate nici esperiența cuvenită de-a întrebuința talente într-adevăr pronunțate, precum sunt aceste două din urmă, numai în roluri ce se potrivesc pe deplin cu natura lor, ba de-a le crea chiar un capital de roluri, un repertoriu, potrivit nu atâta cu necesitățile de senzație a publicului celui mare pre cât cu necesitățile de dezvoltare a talentelor tinere.

Mai fericit decât tinerimea artistică de astăzi a fost bătrânul Millo, care-a jucat totdeuna ceea ce i-a convenit lui și s-a dezvoltat astfel în linia dreaptă, pe când talentele tinere sunt adeseori silite, contra predispozițiilor lor naturale, să umble pe cotiturile unor roluri nepotrivite cu ele, ceea ce nu se poate întâmpla decât în detrimentul lor.

❦

[12 februarie 1880]

Astăzi patrusprezece ani era mare mișcare în București și în țară. O conspirație se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale care, spre rușinea țării și a oștirii, făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu lașitate mâna lor nelegiuită contra Domnului țării. Mișcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câți au fost vrodată în Țările Dunării române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânța unor rele și mai mari.

De atunci am dat zi cu zi și an cu an îndărăt. De la țăran începând, pentru care toți pretextează a se interesa și care cu tot interesul platonic a ajuns ilot și la sapă de lemn, și sfârșind cu proprietarii mari, cu negoțul, cu meseriile, toată țara și anume elementele românești dintr-însa au apucat pe clina unei continue și repezi înapoieri. Pe când datoria publică se urca repede de la câteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecând astăzi cu mult jumătatea de miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă și sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau și puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naționale piețele noastre, încât astăzi am ajuns ca până și obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale țăranului, apoi toate obiectele de manufactură și industrie câte corespund cu trebuințele, în mare parte factice, a plebei de postulanți și advocați, toate se importă azi de peste graniță.

În loc ca munca să se diversifice, să se împarță din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contra se simplifică din ce în ce, din ce în ce s-a redus la cea mai simplă, mai grea, mai brută espresie, la esploatarea directă și primitivă a pământului, la producerea de grâu și porumb, care trebuie să ecuivaleze toate necesitățile noastre.

Clase numeroase cari aveau un drept la muncă și cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei „om și om“, le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă și azi în aceeași veche orbire, amețite de fraze liberale-cosmopolite, ca și când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale și al câștigului real. O generație de oameni cari abia știu citi și nu știu scrie, învățând câteva fraze banale din gazete, s-au gerat în oameni mari și au luat masca, când de oameni de stat, când de reprezentanți ai nației, când de oameni de litere chiar, și tot ce ei făceau, fie lungi discursuri insipide și fără bun-simț, fie literatură plagiată, fie ignoranță botezată cu porecla de știință, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea nației în plată peșin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simț și a existenței ei. Mai multe generații viitoare, și cea actuală cu de prisos, sunt osândite a plăti cu sudoarea și munca lor colosalul capital de palavre și mistificațiuni grosolane câte s-au debitat de cătră plebea postulanților în cei din urmă patrusprezece ani.

Dar lucrurile nu ce opresc aci.

Pe când independența reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roșu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale și morale statului, precum: secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase și mai importante a țării, autonomia bisericii naționale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale; independența nominală de astăzi și seria de acte din care ea a rezultat a costat șase sute de milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii de oameni uciși de florile-mărului pe câmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătății în chiar legislațiunea și autonomia internă a țării, iar în spiritul public, în inteligența claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie și amăgire în sus și în jos. Neadevărul, iată semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.

Străinii vor drumuri de fier, și presa națională încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente național la mijloc.

Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, și primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din România.

Străinii voiau emanciparea evreilor, și organe românești s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat și mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigențelor secolului.

Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează „război al independenței“.

Străinii vor voi anexarea, și se vor găsi și în viitor cete de masalagii cari să alerge ulițele și să strige „Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României“.

Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă la toate panglicăriile acestea. Recăzut în fatalismul raselor nefericite, el a pierdut de mult orice speranță în îndreptarea răului și precum cu răceala a privit proclamarea independenței din partea Corpurilor legiuitoare, cu ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei, tot astfel cu răceală și ironie întâmpină și recunoașterea independenței din partea puterilor.

Și ce ar mai aștepta de la viitor, când acesta e pe deplin compromis de către o generație în care inteligența omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni și Serurii.

În fenomenologia frazei advocățești intră de ex. și o independență recunoscută în modul următor:

Guvernul Maiestății Sale nu ar ști să considere că, răspunzând cu totul vederilor cari au condus puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, nouăle dispozițiuni constituționale de cari i s-a fost dat cunoștință, și în particular pe acele din cari rezultă, pentru persoanele de rit necreștin, domiciliate în România, neaparținând de alminterea nici unei naționalități străine, necesitatea de a se supune formalităților unei naturalizațiuni individuale“.

Ceea ce mai de-a dreptul va să zică:

„Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin“. Știm bine că paragrafe din buget vor trebui să acopere și astăzi cheltuielile pentru masalale și masalagii, știm bine că banul istovitului contribuabil va pune și azi în mișcare cheful patrioților de industrie și că măturătorii Bucureștilor nu așteaptă decât francul, colacul și ocaua de rachiu pentru a saluta cu entuziasm era independenței roșie. Dar poporul a primit cu răceală această știre, ca și Faust cântecele învierii:

„Aud solia, dar nu cred în ea“.

❦

[12 februarie 1880]

Unul din miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborâseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Muma copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-a avut atâția oameni, rugă pe cele trei zâne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n-a avut încă nici un muritor. Cu-nstristare-i răspunse una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și viața făr-de moarte“. Copilul creștea văzând cu ochii, într-o zi cât alții într-un an, și, mânat de instinctul de neîmbătrânire și de nemurire sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mântui împărățiile de pieire, omenirea de dușmani. Trecu pe rând când prin pustii primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deșchizând locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiară, pe cari le nimicea făcând drum vânătorilor și cărbunarilor, când iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, până ce într-un târziu ajunse în palatul unei zâne aeriane, unde-l aștepta neîmbătrânirea și nemurirea.

Aci petrecu trei zile în deplină liniște.

După trei zile, plecând însă la vânat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre și copaci, râuri și izvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atât de mult încât, cum se deșteptă, încălică și lua drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte“. Cum ieși din cercul magic al zânei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într-un loc unde știa că e un oraș mare și nu găsi decât ruine pe care pășteau caprele. Întrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo decât ruine. Trecu mai departe și, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmură care-l reprezenta pe el însuși luptându-se cu un zmeu. El întrebă pe-un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum câteva sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care erau pustie, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș.

— Dar bine, eu sunt acela — zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul și-l crezu nebun.

Și astfel pe orișiunde trecea, pe orișiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curățise codrii de fiară și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.

Cam astfel poate și geniul neîmbătrânit al istoriei românilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân și ar zice: „Eu v-am dat independența țării, căci după ce am înfrânt oștirile turcești m-am supus împăratului sub condiții cari au trebuit să vă păstreză țara și naționalitatea“, mulți ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice: „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace“, roșii i-ar răspunde, „că nainte de a se pripăși un fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei“. Nu ne-am mira dacă într-una din zile roșii s-ar lăuda că ei au „creat universul“, care înainte de partidul naționale-liberale nici nu exista. Și cu toate acestea e evident că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid care nu e decât de ieri-alaltăeri și independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice, minus inepția unui partid compus din oameni ignoranți și de rea-credință, care ne-au dat această sumă știrbită.

A dovedi această știrbire nu e greu.

Reproducem mai la vale textul autentic, cel francez, al formulei cu care cele trei mari puteri ne-au recunoscut independența.

[…]

Sfârșitul acestui articol lipsește, plus următorul: [„DE BINE, DE RĂU…“]

❦ STUDII ASUPRA SITUAȚIEI

[17, 19, 21, 22 și 24 februarie 1880]

I

Un nou program? va întreba cititorul, devenit neîncrezător prin pompoasele liste de făgăduințe și de vorbe mari, câte au văzut pân-acum lumina zilei. Într-adevăr, nici noi nu suntem tocmai bucuroși de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduințelor câte nu s-au ținut. De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise și pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri. Știm asemenea că un viu sentiment de stat, o conștiință întemeiată despre solidaritatea intereselor naționale, cari sunt și trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat și mai presus de tendențe înguste mai nu are nevoie de-a formula în teze generale lucruri care se-nțeleg de sine la alți oameni și în alte țări.

Din nefericire însă cată să constatăm că în țara noastră multe lucruri evidente și simple nu se mai înțeleg de sine, încât — ca la noi la nimenea — evidența însăși are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.

Atâtea programe au apărut în țară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalități politice izolate, și atâtea decepțiuni amare au urmat tuturora încât orice om cu bun-simț trebuie să învingă un sentiment de sfială când încearcă a recuceri pentru cuvântul „program“ înțelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtășite sincer de mii de cetățeni, realizabile. Ceea ce se cere de la o profesie de credințe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simțimintele și aspirațiunile legitime ale țării și să fie adaptată instituțiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele și aspirațiunile țării, dar în lumea strictei necesități un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginații fecunde.

Căci un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun-simț, este ca o stare de lucruri, rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare și, fiindcă atât în lumea fizică cât și cea morală, întâmplarea nu este nimic alta decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel aspirațiunile și sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura. O profesie de credințe politice care ar face abstracție de linia generală descrisă prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.

Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele cari-i sunt date, iar nu cu cele pe cari și le închipuiește a le avea și convinși că idei și interese, fie cât de diverse, sunt și trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putință, nici înțelegem, nici avem vreo încredere în mișcări violente sau estralegale și, mai puțin încă, în conspirațiuni, deși aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu ușurință-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesați o creează cu aceeași ușurință cu care cei dezinteresați o condamnă.

Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem și nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată și continuă a muncii fizice și intelectuale. Căci cine zice „progres“ nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea gradina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creșterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă și perpetuă de nouă materii organice, precum inteligența nu crește și nu se-ntărește decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți și prin întărirea principiului înnăscut al judecății, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase.

Ne putem făli cu drept cuvânt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani încoace. E drept că în acest period de ani aceste probe nu sunt repărțite în mod egal, că unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuală, bine întrebuințat, alții din contra prin o risipă puțin justificată a acelor puteri pe căi improductive, totuși însă sumând la un loc și mărimile pozitive și cele negative, găsim prin mijlocul cărărilor laterale cari s-au pierdut în pustiu calea generală a unui progres real, mai cu seamă pe terenul politic.

Farmecul ce ne ținuse în întuneric și înapoiare nu era atât de imaterial precum și-ar închipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetăți turcești din stânga Dunării, ale căror amenințătoare brâie de pământ și piatră trebuiau dărâmate pentru ca să-nceteze epoca întunerecului. După pacea de la Adrianopol s-au dărâmat în sfârșit și cele din urmă fortificații pe cari Turcia le avea pe malul stâng al Dunării, și de-odată cu aceasta se ridicară una câte una piedecele de pâna-atunci ale negoțului și agriculturii și astfel, începând a se dezvolta bogățiile pământului nostru și căutându-și schimbul pe producte apusene, am fost puși în contact cu civilizația, cu ideile Apusului, cari și-au făcut drum și s-au răsădit la noi fără nici o greutate, fără nici o împotrivire din parte-ne.

Din capul locului cată să negăm că ar fi existat în țările noastre o reacțiune în senzul feudal al cuvântului. Din timpul războaielor lui Napoleon I se ivise în țările noastre un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi și lipsei de prejudiții a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un raționalism strălucit și spiritual, lipsit de cunoștințe pozitive. Zeița rațiunii credea în Apus să pună lumea în orânduială numai prin propriul aparat al deducțiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate nici pe esperiență, nici pe organizația înnăscută a statului și a societății ca obiecte ale naturei. Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără cântărire, idei și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea întreagă, cu prea puține excepții, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenței și mai ales cu întărirea propriei judecăți, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertății nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuși prin muncă și prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generației trecute, care-și închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învățătură, organizația modernă fără o dezvoltare economică analogă. O serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiți și crescuți în alte țări, a înlocuit și înlocuiește încă în mare parte silința de-a învăța singuri; raționamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți.

Deci tocmai lipsa unei reacțiuni adevărate, raționalismul foarte strălucitor, dar și foarte superficial al epocei trecute au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întâmple fără controlul, fără elementul moderator al tradițiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă și de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizației noastre, s-a păstrat din contra incultura și vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizației apusene. Nu ceva esențial, nu îmbunătățirea calității a fost ținta civilizației române, ci menținerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare și cu totul în disproporție și cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura lui intelectuală.

Programul publicat în n-rul de ieri, asupra căruia vom reveni în deosebite rânduri, a răsărit din acest viu sentiment al contrazicerii între fond și forme care se arată atât de deschis în toate fenomenele vieții noastre publice.

Chiar dacă epoca formelor goale, care domnește de douăzeci de ani și mai bine în țările noastre, s-ar putea esplica, deși nu justifica, prin cuvântul „epoca de tranzițiune“, e evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-au încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.

O schimbare a opiniei publice în înțeles conservator se poate constata de mai mult timp încoace. Foaia noastră acum doi ani încă a prezis că țara, prin tristele esperimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge până în sfârșit să fie conservatoare. În urma acestei preziceri, îndealtmintrelea lesne de făcut, s-a văzut că însuși liberalii au fost siliți să recunoască necesitatea unei legi contra uzurei și a unei alte legi contra înstrăinării pământurilor țărănești. Aceste legi stau însă în flagrantă contrazicere cu însăși rațiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaște oricărui cetățean dreptul absolut de-a dispune de bunurile și de munca sa după propria și libera sa chibzuință. Iată dar că din haosul de idei liberale-cosmopolite, pentru cari clasele și statul nu sunt nimic, iar individul totul, răsare ca din senin necesitatea absolută de existență a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne îndoim că mai târziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaște tot atât de mult necesitatea absolută a proprietății mari, care este în toate țările sprijinul cel mai puternic al neatârnării de caracter, al celei mai înalte forme a libertății omenești. Nu o dată în istorie se va confirma adevărul fabulei lui Meneniu Agrippa.

Încheiem aceste șiruri aducând cetățenilor aminte că nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela se prenumără fără s-o știe între paraziții societății omenești, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina și demoralizarea poporului lor.

II

În ordinea de idei espuse în n-rul trecut intră și aceea a independenței statului român. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendențele adevărate, a fost pururea prezentă și întunecată numai uneori de nevoile momentului.

Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoșii noștri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere și România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când, la dreptul vorbind, n-am făcut decât a mănținea cu mult mai mult ori mai puțin succes ceea ce ei au câștigat fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteții extraordinare, puse amândouă adeseori în serviciul acestei unice preocupațiuni, a păstrării neamului și țării.

E drept că prezentul, cu graiul lui viu, cu ambițiile și pretențiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie închipuite, față cu meritele unui trecut a cărui gură o astupă pământul. Și cu toate acestea fost-ar-fi cu putință de-a vorbi chiar de neatârnarea statului român fără a sufla praful așezat pe tractatele noastre vechi și de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de-a-și atribui un merit care e în mare parte a trecutului e că în același timp în care se-ncheia un tractat de comerț cu Austria, ca manifestare a neatârnării noastre, d. Mitilineu, înalt funcționar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianță și de comerț încheiate de dinastii române de înaintea epocei fanarioților.

Și ce străluciți într-adevăr, ce neasemănat de mari sânt reprezentanții din trecut ai neatârnării statelor române față cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 de ani, Ștefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o altă preocupare decât neatârnarea țării?

Mircea I — acest prototip luminos și al artei războinice și al celei diplomatice la români — n-a gândit toată viața lui decât la mănținerea neatârnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregei Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tractat de alianță cu Ungaria; la 1396 ia parte la bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre; la 1406 își întinde mâna în Asia și scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susține cu bani și arme și îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morții sale, 1418, a ajutat cu bani și arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperând succese politice din sciziuni religioase între turci.

O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creștine, a luptei directe cu turcii, au susținut Ștefan cel Mare.

Din atitudinea acestor doi Domni se esplică cum de țările noastre au putut să se închine puterei turcești păstrându-și cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru și-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibițiunea pentru moametani de-a se așeza în țară, cum s-au răsfrânt până chiar asupra umbrelor de fanarioți o rază din vechea neatârnare, căci și aceștia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deși erau numiți și scoși prin firman, deși se știe că titlul Dei gratia nu se cuvine decât numai suveranilor.

E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu de pildă, un cirac al lui Capudan bașa din Țarigrad, îmbrăcându-și ființa paralitică cu titlurile unui Mircea Dei gratia Voevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doi Domni ai noștri preferând o supremație nominală turcească unei supremații reale creștine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit pașalâcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pașalâc o sută de ani. Polonia a fost împărțită, și mai este azi, pe când vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari și bățoase pe piele de vițel, au fost până ieri izvorul neatârnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele când cere de la Poartă reintroducerea domniei naționale, și Divanurile ad-hoc n-au găsit alte arme mai puternice înaintea Areopagului Europei decât tot pe acestea.

•

Așadar „independența“, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit“ fără căpătâi și fără antecedente, ci un prinț care dormea cu sceptrul și coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir și a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatârnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt știrbit din când în când, nu prin alt drept, ci prin escese și abuzuri de putere ale turcilor și, dacă ea a fost întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiția ei și încercările de a o restitui n-au încetat nicicând, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitară pentru amândouă țările, răsărită chip din inițiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii țărilor. Aceleași tendințe se ivesc cu mai multă putere în mișcarea de la 1848 și culminează în 1859 prin alegerea lui Vodă Cuza. Dorința Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană nu se putu împlini deocamdată, totuși a doua zi de încheiarea Tractatului de la Paris, și în contra prescripțiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele țări surori, câțiva ani în urmă am realizat Unirea, prin conferința de la 1864; fostul Domn obținu suveranitatea absolută în legislația internă, și în fine la 1866 obținurăm și recunoașterea unei dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, grație numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri și bunei-voințe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o mișcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuși principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatârnării, având cea mai credincioasă și neobosită mână de ajutor în Constantin Negri.

Toate atributele unei neatârnări reale s-au câștigat de către Vodă Cuza esceptând firma acestei realități. În faptă juridicțiunea consulară și-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deși călugării greci se gerau în supuși ai puterei suzerane, ai Porții, s-au înființat o armată relativ numeroasă și completă, s-au proclamat neatârnarea bisericii naționale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei și Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deși nu prin titulatură, miniștri diplomatici, relațiunile internaționale ale statului român erau încredințate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încât întregului aparat al unei depline suveranități interne și esterne nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicționarul Apusului european.

Guvernele cari au venit în urma anului 1866 n-au prea avut altceva de câștigat decât firma, decât recunoașterea unei neatârnări ce existase totdeuna și care scădea numai când n-avea cine s-o mănție, sporea însă sub mâna oricui care ar fi avut voința de-a o restabili.

N-avem nevoie să adăogăm că, departe de a fi un copil găsit, neatârnarea României era atât de reală încât, cu prea puțină politică bună și fără cheltuiala unui ban roșu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin, care, în loc de-a ușura situațiunea, recunoscând pur și simplu un fapt ce rezulta de sine din căderea împărăției turcești, a îngreuiat-o punându-ne condițiuni atât de costisitoare.

Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a costat mult mai mult decât realitatea neatârnării noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atât mai mult pe strămoși. Căci, abstracție făcând de la milioanele de bani, de la miile de oameni căzuți în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămâne în paharul destul de amar băut pân-acum drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaștere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluștrii oameni de la putere.

•

În rezumat, politica noastră trecută, în privirea neatârnării, se caracterizează în modul următor: Deși existau în amândouă dinastii — în Moldova neamul Mușatin, suplantat Dragoșizilor, în Țara Românească străvechii Basarabi — totuși domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greșite de către o seamă din publiciștii noștri, a fost sămânța nestabilității din țară. Fiii de Domni aveau toți dreptul de-a fi aleși, renunțarea unora din ei trebuia răscumpărată, alții trebuiau înlăturați cu arma. Mai periculoase însă decât certurile între fiii legitimi, cari totuși se mântuiau într-un chip oarecare, erau ambițiile liniilor nelegitime și colaterale. După stingerea dinastiilor se începu aceeași vânătoare după tron între boierii cei mari.

Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, și o compensație oarecare în bine. Dacă principii ar fi fost siguri despre țară, nesiguri numai despre străinătate, ar fi căutat prea cu ușurință un razim continuu într-un singur vecin în contra celorlalți; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune și pe de-a pururea în sfera unei singure puteri. Electivitatea însă îi despărțea pe candidații de domnie, întru cât s-atinge de reazimul de din afară, în partizanii unei influențe sau a celeilalte, încât, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domnească, tot astfel nu s-au putut stabili în mod esclusiv nici o influență străină. Nu doar că această duplicitate, aceste exerciții de echilibristică ar fi de atribuit unei deosebite înțelepciuni politice. Înțelepciunea consista numai în a se folosi de împrejurări date precum erau. Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia și Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică până la Marea Neagră, alta întinderea de la Adriatică tot până la Marea Neagră. E evident că acest scop politic nu se putea împlini decât pe socoteala țărilor române. Poporul român — boerimea oligarhică îndeosebi — devenise regisorul următoarei drame. Când o influență reprezentată prin Domnul cutare amenința să prevaleze, boierii îl răsturnau, dând greutate momentană altei influențe și viceversa. Domnii cei siguri despre țară făceau tot astfel: Mircea contrapunea influența polonă celei ungare și viceversa, Ștefan asemenea.

Dar acest folos, abstracție făcând de la nesiguranța lui, era cu totul întrecut de pierderile ce căta să le sufere țara prin vecinica nestabilitate dinlăuntru și contra acestui din urmă inconvenient e îndreptată Constituția noastră și domnia ereditară. În orice caz însă în Constituție nu stă scris ca vechea vânătoare după puterea supremă a statului să fie înlocuită prin vânătoarea de funcții, arenzi ale statului și hatâruri ale postomanilor de toate categoriile, în Constituție nu stă ca ignoranța și ambițiile nulităților, sub pretextul deosebirilor de principii, să vâneze cu înverșunare puterea, în Constituție nu stă ca succesul acestor oameni să atârne de la amăgirea alegătorilor prin negustorie de fraze și izvoade de făgăduinți mincinoase. O organizare care să asigureze prin legi atât cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum și stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare și e evident până la virgule că o asemenea organizare nici este cu putință dacă nu se ține seamă de slăbiciunea corpului electoral, dacă se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea în ele de proprietari fictivi, dar în realitate postulanți, dacă majoritățile se formează din funcționari și rude de funcționari, dacă abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, dacă risipa averii publice de către acest partid impune țării necesitatea de a crea noi biruri pentru a-și împlini iscălitura dată cu atâta ușurință de o generație de demagogi fenéanți, cu neputință de săturat și, înainte de toate, grozav de mulți.

Astfel nestabilitatea de sub domniile elective, în loc de a înceta, s-a generalizat, ba și-au creat un mediu social în care să poată înflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: școalele, în care copiii în loc de idei învață papagalicește mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc și bun și rău, numai de-ai lor să fie, uzurparea de reputațiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, câștigul fără muncă, deci imoral, al nulităților cari au impertinență îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităților de către camaraderii, glorificarea răului și absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaște acest bal mascat de panglicari și de negustori de vorbe.

Merit? Există chiar o medalie „Bene-Merenti“, conferită de conservatori unui Alecsandri, celui mai însemnat autor în românime, ea se conferă a doua zi de către liberali unui pamfletar, și nu e de mirare dacă, tot pe calea bătută de acest din urmă, un alt pamfletar va solicita-o asemenea.

Toate acestea desigur că nu reies din spiritul Constituției noastre.

III

Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective și s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverșunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puțin, la adăpost de patimele și de asprimea intereselor momentane și trecătoare însăși ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naționale. Asta este în esență deosebirea între monarhia constituțională și republică. În republică domnește îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. Partidul și numai partidul alege pe capul statului, el formează voința statului în articole de legi, epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare.

Această stare de lucruri e în aceeași proporție lipsită de pericole în care esistă în stat o clasă de mijloc economicește puternică și cultă care să mănțină echilibrul între tendințele prea înapoiate a simțului istoric a unui popor, reprezentat în genere prin formele existente ale unei civilizații trecute, și între tendențele zgomotoase ale trebuințelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde această clasă nu există decât în mod rudimentar sau unde ea este prea slabă pentru a se împotrivi tendențelor estreme republica devine o jucărie a partizilor, o formă de care abuzează și unii și alții în detrimentul vădit al intereselor generale.

Deie-ni-se voie a arăta că ideea statului, ideea armoniei intereselor există în realitate, că statul nu este numai suma de indivizi ce coexistă într-un moment dat, că el reprezentă însăși putința de îndreptare a unor rele ce rezultă din instinctele nesocotite ale actualității.

Să ne-nchipuim de ex. că radicalul X, în loc de-a fi născut în sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi și bogate familii aristocratice. Acelaș om cu același temperament ar fi reprezentat, în locul ideilor radicale, alte idei tot atât de estreme, însă cu totul opuse celor dentâi.

Care din doi ar fi avut acum dreptate, X reacționarul perfect sau X radicalul? E clar că nici unul, nici altul. Precum vederile unuia ar fi înrădăcinate în trecut, tot astfel tendințele celuilalt ar fi o expresie exagerată a nevoilor momentane a claselor de jos, încât același temperament, născut când într-o clasă când într-alta, ar reprezenta de o parte ura și invidia demagogică pentru tot ce e superior ca avere sau inteligență, ar reprezenta de alta disprețul și desconsiderarea aspirațiunilor celor îndreptățite ale prezentului.

Dar statul nu este nici suma indivizilor coexistenți. Căci dacă luăm individ cu individ am vedea lesne că marea, incalculabil de marea majoritate a oamenilor s-ar sustrage bucuros, numai de-ar putea, și de la plata de bir și de la prestațiuni și de la recrutare, încât, oricât de recunoscută ar fi necesitatea unui interes general de fiecare în parte, totuși, când e vorba ca el să subvie cu atomul său individual acelei necesități, instinctul său intim și primitiv este de a se sustrage. O curioasă ilustrare a manierei de a privi statul și societatea ne-au dat-o în toți timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putință, de la toate datoriile este deviza lor și pentru realizarea acestui principiu au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizări de dosire, de substituire, de ajutor mutual.

A pune dar acest instrument gingaș al statului, acest reprezentant atât al vieții istorice cât și al armoniei intereselor unei nații, la discreția absolută a unui singur partid este periculos, mai cu seamă când elementul ponderator al unei clase de mijloc culte și avute e reprezentat numai într-un mod rudimentar.

Noi avem o clasă de mijloc care — tocmai din cauza lipsei de apărare a muncii ei și din cauză că, pe un teren steril pentru dezvoltarea generală, i s-a dat ocazia de a câștiga fără muncă, adecă pe acela al funcționarismului și al proletariatului condeiului, nu este în stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este în stare a fi regulatorul exclusiv al vieții publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consistă în sume colosale de fraze, în cuvinte deșerte; arta de a ști, sau mai bine de a nu ști scrie și citi e echivalentă în România cu dreptul de a domni peste munca și înțelegerea altora.

E bine, e folositor înainte de toate ca, sub pretextul și ficțiunea constituțională, partizile să-și bată joc de stat în detrimentul intereselor generale, să formuleze copilăreasca lor ușurință și instinctele lor de dezordine în administrație și finanțe în paragrafe de lege, obligatorii chiar pentru cel mai înțelept și mai bine cumpănit om din România? Oare Constituția noastră n-a avut tocmai scopul contrariu de acela care se împlinește prin ea, nu este ea din contra o garanție împotriva tiraniei și arbitrariului partizilor?

Când, la anul 1866, țara și-a dat instituțiunile care domnesc astăzi, când s-a chemat la cârma țării un prinț străin, nu credem că unica preocupare a țării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităților primejdioase dinlăuntru, ci o idee de un ordin mai înalt a condus națiunea în hotărârea ei. Deja bătrânii noștri, aproape acum cincizeci de ani, concepuseră ideea unirii sub o dinastie ereditară. Întârziată de împrejurări neatârnate de voința noastră, îndată ce România dăduse semne de a sa vitalitate și făcuse să se nască încrederea că ea, în mijlocul statelor ce-o înconjurau, putea să trăiască din propriile ei puteri și din propria ei conștiință națională, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai întâmpinat nici o rezistență și, o dată cu recunoașterea ei, putem zice că din acel moment chiar, și independența statului român în principiu a fost deja recunoscută.

Ca probă că acesta a fost sentimentul țării, putem aminti aci cuvintele rostite de către președintele Constituantei, d. M. Kostaki, în numele țării, în momentul când a prezentat alesului ei pactul fundamental.

În ziua de 10 mai, când Înălțimea Voastră V-ați suit pe tronul României, țara a văzut realizată cea mai vie și cea mai scumpă a sa dorință; acea zi care a întemeiat pentru țară începutul unei nouă ere, țara a salutat-o ca data inaugurării regimului monarhic, carele singur poate garanta României consolidarea statului și binefacerile unui guvern stabil.

Adunarea, zeloasă pe de o parte de a așeza principiul monarhic pe baze nestrămutate și voind, de altă parte, a înconjura acest princip de toate libertățile compatibile cu ordinea, deplin convinsă că regimul constituțional a devenit pentru România nu numai o condițiune de existență și de prosperitate, dar totodată și garanția cea mai puternică a consolidării tronului Măriei Tale, s-a grăbit de a vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.

Constituțiunea ce am onoarea a o prezenta Măriei Tale în numele Adunării dă o legitimă satisfacțiune acestor aspirațiuni ale țării, consacrând pentru România principiile admise în statele moderne cele mai înaintate pe calea civilizațiunii.

Plini de speranță că nouăle instituțiuni vor pune capăt suferințelor unui trecut dureros, românii, uniți într-un sentiment unanim de concordie și de frăție, vor întrebuința silințele lor cele mai stăruitoare întru a apăra aceste principii și a da cugetărilor leale și generoase ale Măriei Tale concursul lor cel mai sincer și cel mai devotat.

Călcând pe pământul țării noastre, ați spus românilor c-ați devenit român; astăzi România constituțională Vă răspunde prin organul reprezentanților ei că Măria Ta ai devenit pentru ea simbolul naționalității sale.

Să trăiți, Măria Ta!

Să trăiască România!

După rostirea acestor cuvinte a urmat pronunțarea formulei de jurământ din partea Măriei Sale:

Jur de a păzi Constituția și legile poporului român, de a mănținea drepturile lui naționale și integritatea teritoriului.

Substituind deci principiul monarhic mult bântuitei domnii elective, țara a voit a crea acea instituțiune care să fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradițiilor politice ale țării, ferind-o de fluctuațiunile momentane ale partizilor, dar, în același timp, înconjurând tronul cu instituțiunile constituționale, acel regim le-a considerat ca o garanție de putere pentru tron, ca o garanție pentru dezvoltarea materială și politică a statului român.

Preocupați astăzi înainte de toate mai mult de viitorul țării decât de interesele de partid, convinși fiind că noua poziție ce ne este creată prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmările noastre, că suntem lipsiți astăzi de acele garanții care ni le prezinta Tractatul de Paris și în momentul de a intra într-o nouă eră politică, vom face în modul cel mai imparțial bilanțul perioadei celei din urmă a vieții noastre politice, ca să ne pregătim cu bărbăție pentru noua eră în care intrăm.

Vom întreba mai întâi cu mâna pe conștiință pe orice bun român dacă crede întradevăr că țara trebuie să se simtă fericită în situația actuală.

Examinând mai întâi starea noastră politică internațională, constatăm cu înlesnire că nu numai toate atributele suveranității statului au fost câștigate înainte de 1866, ci asemenea că recunoașterea unei dinastii ereditare era însăși recunoașterea suveranității reale a țării — toate acestea fără nici un sacrificiu. Nu rămânea cu mult mai mult de câștigat decât firma deschisă, titulaturile, analoge stării de lucruri ale agențiilor diplomatice.

Condițiile impuse nouă prin Tractatul de la Berlin însă, ba chiar în urma Tractatului pentru obținerea recunoașterii firmei independenței (recunoaștere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declară drept un act de simplă formalitate), condițiile impuse deci pentru îndeplinirea unei simple formalități ne-au impus sacrificii din care unele, pe lângă gravitatea lor, mai constituie și o izbire directă în autonomia de legislație internă de care pururea ne-am bucurat în trecut.

S-ar fi putut aștepta ca, în urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la războiul oriental, să conservăm măcar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alăturea; n-am conservat-o însă nici pe aceea. Am avut și mai puțin încă simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neîncredere participarea noastră la război, și astfel am putut constata că nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favorul României, și astăzi încă, după doi ani, recunoașterea e problematizată de misterioasele asigurări formale despre care nu știm nimic. Dar mai mult încă.

Am putut constata că, cu ocazia unei simple afaceri comerciale, în privința căreia e un adânc mister cum ea a degenerat într-o chestiune internațională, unele puteri se înțeleseseră între ele ca să exercite o presiune asupra și în contra statului român. Ce deosebire estremă între aceasta și secularizarea mănăstirilor închinate — afacere de valori imobile de câteva miliarde — care, deși întâmpinase împotriviri puternice din partea unora dintre puterile subscriitoare ale Tractatului din Paris, totuși autonomia noastră a știut atunci a se face îndestul de respectată — prin Cuza Vodă și Negri — pentru ca să putem învinge acele greutăți.

Dar dacă bilanțul situației esterioare a statului e atât de nefavorabil epocei de la 1866 încoace, cât de nefavorabil trebuie să fie bilanțul afacerilor dinlăuntru?

În afară și Turcia se mănținea prin acțiunea și reacțiunea, prin echilibrul intereselor europene; dar înlăuntru stările de lucruri erau și sunt nemaipomenite.

IV

Precară este așadar pozițiunea internațională făcută nouă până astăzi și nu cunoaștem politica de mâni pe care ne-o va așterne guvernul.

Cât pentru noi, suntem convinși că numai întărirea instituțiunilor noastre dinlăuntru poate să ne dea considerație în afară, suntem convinși întreținând bunele relații cu toate puterile în general, dar mai ales cu cele limitrofe, conform politicei noastre tradiționale, ne putem feri de pericolele la care ne-ar espune și pe viitor o politică aventuroasă. Întărirea oricărui stat însă, dar mai cu seamă a unui stat tânăr, atârnă de starea sa de prosperitate internă.

Cu durere trebuie să mărturisim că niciodată încă până acum nu li s-au înfățișat generațiunilor prezente starea economică a țării în condiții mai îngrijitoare decât astăzi.

Una din gravele imputări ce i s-a făcut regimului răsturnat la 11 fevruarie 1866 a fost aceea a delapidării averii publice, a împilării contribuabililor. „De la Vlădică pân' la opincă“ — se striga în sânul adunărilor — „țara e sărăcită, contribuabilul îngenuncheat“.

Cu toate acestea — în scurtul period de abia patrusprezece ani — bugetele statului s-au sporit peste îndoit, anuitățile datoriilor publice — de la 4-5 milioane cât erau înainte — s-au urcat la aproape cincizeci de milioane.

Dar o contrazicere și mai recentă și mai frapantă. După agitația produsă în țară de mișcarea numită de la Mazar Pașa, când iarăși ca motiv de agitație se invocă, între altele, înlăuntrul țării și în afară de ea, gravitatea stării financiare și când — sub impresiunea momentului — Camera de atunci, fidelă încă angajamentelor luate, redusese bugetul la cifra de 87 milioane cu venituri constatate în sumă de 81 milioane, astăzi — după un scurt timp de abia patru ani de zile — se prezintă țării bugete pentru peste 116 milioane, afară de Dobrogea și cu veniturile Basarabiei în mai puțin, cu alte cuvinte, ca să respectăm precizia matematică a guvernanților de azi, un spor de preste treizeci și patru la sută într-un period de trei ani și ceva, pe când în Franța— care avuse la 1865 un buget de 2.362.000.000 — nu s-a urcat bugetul pentru anul 1879 decât la cifra de 2 miliarde 980 milioane, adecă în timp de patrusprezece ani și în urma dezastrurilor suferite, un spor de abia 26%.

Negreșit că în raport cu sporirea sarcinilor contribuabililor peste puterea lor a trebuit să se producă secarea forțelor productive ale țării și micșorarea avuțiilor particulare. Ca probă necontestabilă arătăm că veniturile domeniilor figurau în bugetul statului,

la 1865 cu suma de 17.244.000

la 1871 cu suma de 20.461.000

la 1880 cu suma de 15.000.000.

Rezervându-ne a reveni asupra situațiunei financiare după un studiu mai amănunțit al tuturor elementelor ei, indicăm deocamdată aceste liniamente generale. În fața unei asemenea situații economice nu mai cutezăm a întreba dacă românul se simte fericit de starea prezentă, ci vom întreba dacă guvernele și factorii regimului constituțional se pot crede împăcați în conștiința lor la adăpostul formelor esterioare ale regimului parlamentar.

Mai putem încă întreba dacă acești contribuabili, în cunoștință de cauză, au putut consimți la sporirea atât de disproporționată a cheltuielelor și la micșorarea avuțiilor lor proprie.

A da la această întrebare un răspuns afirmativ ar fi de a abuza de ficțiunile constituționale, a tăgădui că starea de astăzi trebuie să ne întristeze pentru prezent și să ne îngrijească pentru viitor, ar fi să arătăm o crudă nepăsare pentru soarta țării. A mai găsi că asemenea momente sunt oportune pentru a ne arunca în afaceri financiare, calificate de strălucite, este mai mult decât o culpabilă nepăsare.

Răul fiind constatat și nimeni, credem, nemaiavând curajul de a-l nega, cată înainte de toate să ne dăm seamă de cauzele ce l-au produs.

Căci evident este că regresele în neatârnarea reală a țării, acoperite poate cu progrese nominale, precum și regresele vădite pe terenul economic cată să fie atribuite unui neajuns oarecare, și acest neajuns trebuie să rezulte din neaplicarea unei esențiale părți a Constituției; e evident că în ruajul constituțional lipsește un element oarecare de regulare și control.

Deși comparația statului, care e ceva viu și organic, cu mecanismul unei mașine de vapor bunăoară rămâne o comparație, totuși există analogii reale între mecanismul organic și cel anorganic. Mașina produce putere și aplică putere. Dar puterea produsă e supusă unei iregularități atât de mari, încât mașina ar sări în bucăți sau ar sta locului dacă n-ar exista un aparat, în aparență neînsemnat în realitate de o estremă importanță, numit regulatorul centrifugal. Când puterea elementară produsă de mașină e prea mare regulatorul centrifugal, prin activitatea sa dă drum prisosului; când mașina ar sta pe loc el, tot prin o mică activitate, economisește și condensează puterea. Se știe asemenea că n-ar fi cu putință mecanismul ceasornicului și că acesta ar începe prin a merge foarte repede și ar sfârși prin a merge foarte încet, dacă ar lipsi coarda regulatoare. În mecanismul corpului omenesc regulatorul e prezentat prin organul inimei.

E evident că o încordare prea mare a patimelor politice, puse în joc paralizează activitatea organului regulator, deci și activitatea mecanismului întreg, în care fiece parte are rolul său deosebit, deși acest rol, cu toată deosebirea, este în strânsă legătură cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca întreg.

Iregularitatea puterii elementare deci ajungând a învinge întregul mecanism, desigur că mișcarea acestuia va fi iregulară, fără spor și folos, păgubitoare chiar, deci fiece parte a mecanismului va fi viciată în mișcarea ei, care trebuie să stea în legătură bine determinată de relațiuni de reciprocitate cu celelalte.

Traducând această comparație luată din mecanică în termenii vieții statului, vom vedea lesne că frâul prea lung, ca să nu zicem desfrâul, lăsat partizilor, punerea mecanismului statului la discreția lor esclusivă a fost cauza de căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară și-nlăuntru.

În aparență legalitatea cea mai perfectă a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele prescrise în Constituțiune, mesagele domnești așterneau regulat programele diferitelor ministerii — încât s-ar fi părut că prin acele programe se consacră obligațiunea reală de-a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau și, chiar pentru acte săvârșite fără de aprobarea Camerelor, se cerea mai în urmă înregistrarea, ca să nu fie lipsite de sancțiunea parlamentară.

Un lucru lipsea însă.

La actele cele mai importante, atât de caracter economic-financiar cât și de caracter politic, lipsea voința reală și sinceră a țării legale.

Prin Constituțiunea noastră, conform aceasta și cu tradițiunile parlamentare din alte țări, miniștrii sunt supuși la un îndoit control: la acela al țării legale și la acela al șefului statului. Greșeala noastră cea mai de căpetenie a fost că diferitele partizi, succedându-se la putere, fiind lăsate față în față, în învierșunarea luptelor politice le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor și de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziții parlamentare. Dar partizile au făcut mai mult decât atât: ele au înlăturat până și controlul șefului statului care, pus prin Constituțiune mai presus de partizi, se bucură de toate acele prerogative constituționale care-l pun în pozițiune de-a controla escesele de putere ale miniștrilor săi și astfel a face posibil și binefăcător mersul regulat al regimului parlamentar. Ca să ne rezumăm într-un cuvânt vom zice că: cheia bolții regimului parlamentar consistă în manifestarea liberă a țării legale ori de câte ori ea este chemată, în numele șefului statului, ca să fie consultată.

•

Precum am declarat-o în mai multe rânduri, situația țării o considerăm de prea gravă ca să ne preocupăm numai de interesele de partid.

Ne grăbim deci a recunoaște că, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentâi alegere, din 1866, urmată îndată după votarea Constituțiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puțin bănuită.

Și cu câtă recunoștință țara nu-și aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a șefului statului, prin o scrisoare deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voință ca țara să se manifeste în libertate la alegeri.

Președintele Constituantei a stabilit cu drept cuvânt ca principiu, și astăzi, după o tristă esperiență, o putem afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituțional e menit de-a întări tronul și de-a garanta prosperitatea țării, orice violență ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului și totodată în paguba prosperității țării.

Putem deci afirma că dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse și ele toate sub patronagiul și controlul șefului statului situațiunea noastră ar fi cu totul alta decât cea de astăzi.

Din nenorocire nu mai departe decât alegerile de la 1867 au fost cea dentâi desfidere dată regimului constituțional, iar consecuența imediată și vădită a epocei reteveiului și a influenței morale a fost că, în proporția în care s-au violat garanțiile constituționale și s-au pus la discreția nesațiului ambițiilor, în același raport s-a compromis și starea economică prin concesia Strusberg și prin cheltuielile nesocotite ale anilor 1867 și 1868.

Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, dacă nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din capul locului, se deteriorează, în proporții din zi în zi mai mari, astfel și regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încât miniștrii au ajuns astăzi în poziția de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus.

Nu credem că se poate descrie în cuvinte mai elocuente starea de slăbiciune a alegătorului pus față în față cu mașina guvernamentală decum s-a făcut aceasta deja prin proclamațiunile de la Mazar Pașa.

În adevăr, din capul locului o mare parte din alegătorii noștri, unii lipsiți de indispensabila educație politică, alții zdruncinați în interesele lor prin mărimea impozitelor, alții în fine cu interesele agronomice cele mai vitale la discreția guvernului și adeseori la discreția adversarilor lor, lipsiți apoi de o justiție care, amovibilă fiind, e departe de-a prezenta garanțiile unei puteri judecătorești de sine stătătoare, corolar indispensabil al regimului constituțional, alegătorii, corpuri-corpuri, sunt supuși arbitrariului de partid.

Dacă vom adăogi pe lângă aceste inconveniente și pe lângă masa de funcționari de care dispunea deja până acum guvernul și pe cei creați în anii din urmă prin concentrarea în mânile sale a impozitului băuturilor, a monopolului tutunurilor, a administrației drumurilor de fier, fără a mai face amintire de favorule ce pune la dispozițiunea prozeliților săi (precum arenzi, vânzări de proprietăți și întreprinderi operate pe o a cincea parte a teritoriului statului), dacă vom adăoga, pe lângă toate acestea, manipularea fără control, augmentabilitatea discreționară și neconștiincioasă a unui buget a cărui cheltuieli sporesc în realitate, a cărui venituri se îmflă fără realitate, atunci nu mai rămâne nici umbră de îndoială că un regim constituțional aplicat în asemenea condiții e o iluzie și nimic decât o iluzie, o înșelăciune, o păzire a formelor curat esterioare, o ficțiune făcută după regula iudaică de-a păstra aparențele și a compromite cuprinsul, de-a păzi litera, de-a nimici spiritul Constituției.

E drept că înșelătorii se înșeală și ei la rândul lor; se înșală miniștrii lipsiți de orice forță morală, căci în zadar se fălesc cu acele majorități din Cameră, cari în realitate nu sunt decât propriile lor creațiuni, căci — mai presus de ele — simțul public indignat se deșteaptă, conștiința cetățeanului subjugat la alegeri se revoltă, nemulțumirile și agitațiunile cresc din zi în zi. Și astfel guvernele, îmbătate de un triumf mincinos, se izolează de națiune; un larg deșert se formează între puterile pozitive și neliniștite din stat și între acea negațiune a adevărului, între acea reprezentațiune de teatru care se petrece în guvern. De vreme ce acele corpuri cari sunt la mijloc între mase și Coroană au devenit o ficțiune, e ca și când ele n-ar exista … tronul însuși e din ce în ce mai izolat.

Între Coroană și popor nu mai e raportul dintre voința legitimă și aspirațiuni legitime, căci toate organele mediatoare sunt false. Parlamentul o creație a ministrului; voința alegătorului scoasă prin presiuni morale, promisii, decrete de înaintări și puneri în funcțiuni nu mai e decât o voință stoarsă în momente de nevoie și formulată după voința ministrului, deci asemenea o creație a lui: în fine școala generală de corupțiune preface armata de funcționari, în loc de servitori ai legii, în armată de complici iresponsabili ai unor șefi necontrolabili, se-nțelege de cătră propriile lor creaturi.

E evident dar că tot ce e între țară și tron devine o ficțiune, o iluzie ministerială. Acea parte de voință din fiece individ destinată pentru controlul afacerilor statului și a interesului general e apucată de mâna funcționarului administrativ, de decretele de numire, de făgăduinți amăgitoare, de distincții nemeritate, de tot ce dispune puterea statului și e stoarsă și restoarsă până primește forma ce-o voiește ministrul. Un sistem întreg de viciare a espresiei acestei voințe s-au inventat și se aplică cu o rară virtuozitate în România, încât, atât pe cât sentimentul de stat se mai poate manifesta, el apucă adeseori drumuri neprescrise de legi.

Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-și dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri.

În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulțumiți cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare și de exasperare de cele ce se petrec zilnic.

Și această indignare nu e decât prea justificată. Rușine chiar trebuie să-i fie unui român când se pronunță numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voința statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simță când vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, având numai instincte reale, jucând pe reprezentanții voinței suverane a țării.

Nimeni nu întreabă dacă-și țin făgăduințele ce le-au făcut înainte de-a fi aleși; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putință ca asemenea oameni să iasă la suprafață, nimeni nu-și dă seama cum această populație flotantă a României, fără legături cu pământul și cu neamul țării, fără identitate de interese cu clasele productive și pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

V

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizației noastre de azi, cum că consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frământă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără avere, știință de carte și consistență de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulți abia știu scrie și citi, acei paraziți cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucției publice și golurile create în ramurile administrației publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine, le-au dat existență și teren de înmulțire; aluatul e o populație flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România și care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susține, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clișeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale și umanitare, acest bagaj al literaților lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sunt cultură națională sau civilizație adevărată.

N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licență, s-asculte prelecțiuni la universități — esceptăm pe cele de matematică — să citească ziare și broșuri, să citească proiecte și paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuții în Adunări și se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu-și întrebuințează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărți străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.

Dacă activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta țara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile aceste de vorbe nu sunt resimțite, nu au trecut în suc și sânge, nu au avut nici o influență educativă asupra lor, ele acoperă cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire și versatilitate de caracter nemaipomenită decât în timpii cei mai răi a Împărăției bizantine.

Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înțelege.

În zadar le-am spune „Nu există libertate a alegerilor“ și le-am dovedi-o cu acte. „Luați“, le-am zice, „listele electorale, ștergeți pe funcționari, pe arendașii statului și pe rudele acestora, pe datornicii statului și pe rudele acestora, adecă ștergeți pe toți a căror conștiință o puteți stoarce prin tiranie de partid și nu vă rămâne decât o mică minoritate“.

Din aceste mici minorități se compune opoziția și ea reprezintă partea neatârnată a țării.

Ei totuși vor răspunde: „Națiunea e cu noi, noi suntem națiunea“.

„Mai luați colegiul al patrulea și ștergeți — afară de minime și estrem de rare escepții — toate numele deputaților aleși de-a dreptul prin influență guvernamentală, ștergeți dintr-al treilea în același chip, dintr-al doilea tot astfel și vedeți că partea neatinsă de sistemul de corupție al guvernelor e estrem de mică“. Cu bugetul în mână, mai ales când este augmentabil în infinit, ții majoritatea în mână și sistemul constituțional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească.

E prea adevărat că această conștiință individuală, maltratată în toate chipurile și supusă unei sistematice corupțiuni face reacție, tresare mai cu putere când îi pui cestiunea de moarte și de viață. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de Berlin, care nu era numai o cestiune de încetățenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semințiile.

Nu putem tăgădui că țara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.

Ei bine, cu tot cutremurul, listele falsificate ale alegătorilor au făcut cu putință ca opoziția să n-aibă majoritatea absolută în Adunări, deși această opoziție nu era esclusivă, căci cuprindea conservatori, fracționiști, liberali moderați, grupul „Binelui public“, ba până și … Centru: adică stâlpii țării, precum zicea pe atunci „Presa“.

Și dacă relevăm acestea față cu adversari de sistem și adversari de ocazie ne răspund că majoritatea formală de care se bucură în urma libertății presiunilor, nu a libertății alegerilor, oricât de viciat ar fi prestigiul ei prin procederile de partid, este în mod esclusiv nația. O nație curioasă în multe priviri.

Tot sistemul acesta este atât de vicios încât din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenței naționale e evidentă până în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică și încă nici atunci cu destul folos. Când vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atârnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decât o masă impozabilă și exploatabilă, atunci întrebăm dacă nu e o superinfluență de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sunt convinși și guvernamentalii în acelaș grad în care suntem convinși noi, cu singura deosebire că noi le spunem pe față, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe când, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea și trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri și de-a ameți lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decât atunci cel mult când Coroana o asigură prin propria ei voință.

Cât despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, așezat asupra instituțiilor și poporului, avem puține de adaos. Trăind din politică și prin politică și neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putință de a-și câștiga existența, el e capabil de a falsifica totul, și liste electorale, și alegeri, și forme parlamentare, și idei economice, și știință, și literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil și ambițios îmbrăcând toate formele posibile: miniștri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputați, administratori, membri la primărie, soldați (care au luat Grivița cu gura), actori, totul în fine.

Nimeni nu se va mira dacă-i vom spune că în țara noastră se află advocați profesori de teologie, advocați revizori de școale și nu ne-am mira dacă s-ar constitui și în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rândul sfinților, dacă nu pe altcineva, cel puțin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.

Și aceasta să fie nația, nația noastră modestă, iubitoare de adevăr și cu minte?

Așadar, când un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, când un altul se face prezident de republică — fie chiar numai ploieșteană —, când un al treilea joacă pe arheologul, un al patrulea e ales în Academie ca filolog, deși n-a dovedit printr-un singur șir scris că e specialist în aceasta, când vedem toate astea ne vom convinge cu durere că golul reformelor trebuie să fie cumplit de mare dacă trebuie pentru el atât de mulți comentatori înaintea forului, ba cu mai multă decepțiune încă ne vom convinge că această imensă sumă de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a încurca și întuneca înțelesul legilor, căci vedem că adevărați jurisconsulți ex professo joacă un rol secundar între ei.

Iată dar o nouă clasă dominantă în România, care se distinge prin absoluta ei improductivitate.

Țăranul, mare sau mic, căci țărani sunt și proprietarii mari și cei mici, pune un fir de grâu în ogor și scoate zece, deci el înzecește valoarea obiectului ce i s-a dat în mână spre muncă.

Meseriașul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale și scoate obiecte cari au o înzecită, adesea o însutită valoare de cea care o aveau înainte.

Negustorul caută, din mii de piețe existente, pe aceea unde productele naționale se pot desface mai cu folos, din miile de prețuri relative el caută prețul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci și el augumentează — nu totdeauna fără pericol pentru alte clase — valoarea producțiunii naționale.

Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societății consistă în a augumenta prin munca lor valoarea producțiunii naționale, în a o înzeci, a o însuti chiar.

Este aceasta misiunea proletariatului de încurcători de legi, a proletariatului cenușarilor?

Din contra. Averi descurcate le încurcă, stări de drept singurele primejduiesc, introduc dezordinea și turburarea în toate clasele.

Se poate întemeia un stat serios, o organizație serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără știință, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligență sofistizată, a căror știință n-ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei? Desigur că nu.

Poate că și ei se pot întrebuința în vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vâna rolul de organizatori. O populație flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituțiilor, nu poate reprezenta sentimentul înrădăcinat al ideei statului, al armoniei și solidarității intereselor naționale.

E prea adevărat că ideile noastre sunt adeseori escamotate și anticipate de către acești adversari generis nullius și că, pentru a se putea gera ei în adevărați proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacționari cu instincte medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu și pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvântul că ne numim „conservatori“ și pentru că în cărți și în gazete din Franța și Germania între conservatorii de acolo există, din cauza unei vechi civilizații, o seamă de reprezentanți ai culturelor și formelor trecutului.

Cuvintele „conservator“ și „liberal“ au însă la noi cu totul alt înțeles, și, față cu raționalismul frazelor, gol, insipid, inexact al așa-numiților liberali, noi reprezentăm realismul naturii înnăscute a statului și pretindem că formele introduse să nu rămână forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăți și instituțiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră față cu un curent care le discreditează prin abuz și prin ducerea la absord.

❦

[21 februarie 1880]

Ziarul „Românul“ în revista sa de la 18 l.c. calcă pe urmele „Presei“: nu există partid conservator, a zis d. Boerescu, căci așa trebuia să zică ca ministru sub d. I.C. Brătianu; nu există partid conservator, repetă la rândul său „Românul“, deoarece prințul Dim. Ghica, d-nii B. Boerescu, G. Gr. Cantacuzino și P. Carp nu încuviințează noua organizare a conservatorilor, deoarece, zice „Românul“, acești d-ni se pot întruni mâni și stabili în comun o programă pe care o vor da la lumină ca programă a partidului conservator.

Fără a ne opri un singur moment la tactica puțin leală, după obicei, a „Românului“, care caută a aduce confuziune în spiritele celor slabi de înger prin aserția că nu mai poate exista partid conservator deoarece patru membri lipsesc din lista conservatorilor din nou organizați; fără a discuta brevetele de capacitate sau de întâietate pe cari le decernă „Românul“, ca decan al liberalilor, membrilor partidului conservator, fără a intra în fine într-o discuțiune care numai serioasă nu poate fi întru cât privește publicarea numelor numai a președintelui și vicepreședintelui partidului conservatorilor, de vreme ce oricine știe că în toate țările constituționale din lume singuri președinții sunt chemați a reprezenta partidele, dovadă dualitatea Rosetti-Brătianu, care reprezintă nu numai partidul așa numit roșu dar și … națiunea întreagă, ci vom căuta, o dată pentru totdeuna, a restabili în puține cuvinte adevărul asupra pozițiunii celor patru nume cu cari „Românul“ se servește cu atâta impunitate de câtva timp.

Înainte de toate, ca teorie generală, nu se poate susținea că ar exista o asemănare între cuvintele ce determinează pe un conservator de a merge sau nu cu partidul său și cuvintele ce determinează pe un roșu de-a ținea orbiș la partidul său. Între cele patru nume citate de „Românul“ sunt doi conservatori pe deplin neatârnați ca avere și cultură și desigur liberi de-a accentua prin persoanele dumnealor fie deosebiri de procedere, fie chiar de program. Căci partidul conservator este acela al neatârnării de caracter și dacă există o divergență în cestiuni de apreciați noi n-o aprobăm, n-o dezaprobăm, rămâne numai de a se dovedi cine are cuvânt, cine nu. Pe partidul roșu îl ține la un loc și îl disciplinează nevoia de funcțiile statului și neînsemnătatea individuală a celor mai mulți membri, pe cel conservator identitatea de principii; și fiindcă nevoile pot fi comune, dar e mai greu ca principii abstracte să se reflecte în același chip în o sumă de capete omenești, de aceea nici negăm, nici ne pare rău dacă unele persoane din partidul conservator simt necesitatea de-a se deosebi într-un chip sau într-altul de noi. Ceea ce — după „Presa“ și „Românul“ — e un defect al partidului ar trebui din contra considerat ca virtutea sa de căpetenie.

Această deosebire fundamentală stabilită între tot ce e roșu și tot ce e conservator, între tot ce trăiește din și prin politică și între toate elementele sănătoase pentru cari politica nu este mijloc de existență, ci numai mijloc de-a îndrepta în bine mersul vieții statului, să venim acuma la cele patru persoane îndeosebi despre cari nu știm în adevăr dacă au autorizat sau nu pe „Românul“ de-a le decerne brevete.

Prințul Dim. Ghica și d. V. Boerescu s-au despărțit de mult de partidul conservator; data acestei despărțiri e aceeași a nașterii Centrului.

Prin urmare din patru au rămas doi.

D. G. Gr. Cantacuzino a recunoscut de președinte al partidului pe d. Manolaki Kostaki și a funcționat mai mult timp ca vicepreședinte al partidului împreună cu d. Teodor Rosetti; dacă s-a retras în urmă e fiindcă a diferit de ceilalți în privința procedurii; ne credem însă autorizați a afirma că a rămas conservator, precum a fost totdauna, și că nu d-sa va fi vreodată o cauză de dezbinare pentru partidul său.

Prin urmare din doi rămase unul.

Cât despre d. P.P. Carp, pentru care avem toată stima și căruia nu i-am făcut nicicând imputări, precum și le fac roșii între sine când colidează interesele lor, de vreme ce n-am avut decât coliziuni în maniera de a vedea și apreția unele cestiuni, ba adeseori nici chiar aceasta, ci numai divergențe în privirea oportunității și neoportunității, putem zice că — mutatis mutandis — există oarecare analogie între atitudinea d-sale în partidul conservator și aceea a fracțiunii în partidul liberal.

❦

[21 februarie 1880]

O lungă ieremiadă de tăgăduire de dreptate cuprinde „Românul“ de la 18/19 curent în privirea afacerii Warszawsky-Mihălescu sau, precum o intitulează singur, poate cu și mai mult drept cuvânt, căci gura păcătosului adevăr grăiește, afacerea Mihălescu-Rosetti-Brătianu-Warszawsky.

Distinguendum est. După părerea noastră d. I. Brătianu nu e capabil să-și aproprieze lucrul altuia, d-sa îngăduie numai cu o fenomenală indulgență ceea ce fac membrii partidului său și-i ocrotește la caz de nevoie. Are d. I. Brătianu destule și prea destule defecte care i se pot imputa, încât nici e nevoie nici e conform opiniei publice de a-i face o acuzare pe care n-o merită, deși e roșu. Onestitatea în afaceri materiale a d-lui Ioan Brătianu e, din nenorocire, tocmai mantaua sub care partizanii se mișcă fără nici o jenă, adesea spre marea d-sale durere personală, și suntem siguri că în inimă ne este mulțumitor, deși în aparență nu, când spunem publicului taina care-i înveninează viața sa politică mai mult decât orice opoziție. Când purtători ai secretelor partidului, când oameni cărora le-a încredințat misiuni delicate solicită în toate zilele câștiguri ilegale în socoteala statului, numai d-sa cată să fi știind durerea sacrificiului de sine, durerea de-a-și închide ochii în fața mizeriilor acestora și de-a le acoperi cu mantaua onestității sale personale, cu creditul său personal.

Acum să venim la afacerea Warszawsky-Mihălescu.

Pentru noi ea nu e limpezită nici prin instrucție, nici prin verdictul majorității Senatului din cauză că cercetarea a fost viciată din capul locului prin rămânerea la post a d-lui Simeon Mihălescu în timpul ei. Cumcă lucrul e absolut astfel ne dovedește împrejurarea că și comisia Senatului a avut două verdicte, unul în care arunca vina asupra d-lui Cogălniceanu, altul în care s-a șters pasajele învinuitoare relative la ministrul nostru de interne.

Așadar o vină există, și dacă d-nu Cogălniceanu n-ar fi ministru s-ar vedea nu care e persoana vinovatului, căci verdictul unui partid pentru un membru al său, adică verdictul unui acuzat care se judecă pe sine însuși, nu este de mare importanță, dar s-ar fi văzut natura unei inculpațiuni pe care comisia Senatului în nevinovăția sa a admis-o, mutând numai sarcina pe alte spete.

Din momentul însă în care a trebuit să escepteze iar pe d. Cogălniceanu, sarcina a căzut la pământ și fiecine se leapădă de ea.

Un singur lucru mai relevăm. E inexactă aserțiunea „Românului“ că Warszawky și generalul Rossiisky ar fi dezmințit în mod categoric cu da sau ba scrisoarea inserată de d. Moldovanu în „Timpul“ și în „Binele public“. Din studiul comparativ al depozițiunilor rezultă contraziceri, se văd scuze cu lipsa de memorie, se văd aserțiuni ipotetice ca „nu-mi aduc aminte“ ș.a.m.d. Se-nțelege că misterul de căpetenie este următorul: cum notarul public din Odessa a putut legaliza o traducere în românește în sensul cu totul invers, cu premeditate adăogiri, și cum acel notar — cu toate acestea — n-a fost dat judecății pentru un fapt atât de grav precum e falsul în acte publice?

Nu știm zău dacă inamovibilitatea unei magistraturi, amenințate de „Românul“ în persoana judecătorului oricând are să judece pe un membru al partidului roșu, n-ar fi fost mijlocul cel mai sigur pentru a descoperi adâncimea împrejurării cu notarul public din Odessa.

❦

[21 februarie 1880]

Sunt în lumea aceasta oameni cari în limba originală și energică a poporului nostru se numesc năzuroși. Dacă acești oameni au o părere, dacă-ți dau vreo povață, totuna ți-este să le împărtășești părerea sau nu, să le urmezi povața sau ba; pe ei tot nu-i mulțumești. Dacă le dai, îi superi tot atât ca și când le-ai lua. Năzuroșii își cheltuiesc jumătate din viața lor întru a căuta noduri în papură și a face ceartă de vorbe. Dacă-i zici „tunsă“, năzurosul răspunde „rasă“; dacă-i zici „fie și rasă“, el răspunde „ba nu, tunsă“. Acuma, după ce că e năzuros de fel, închipuiește-ți să mai fie și avocat, apoi țin-te condei să nu te rupi la polemică de florile mărului.

Așa am pățit-o noi cu confrații de la „Presa“. Într-o discuție din Cameră în care d. ministru de externe combătea, în numele partidului liberal-național, opoziția conservatoare, d-sa a zis o vorbă foarte mult gustată, cum s-ar zice franțuzește, de d-nii Pătărlăgeanu și colonel Călinescu: „Partidul d-v. conservator n-are șef, n-are domiciliu“. Asupra acestei glume enorme s-a țesut multă vreme polemică între noi și „Presa“.

Există sau nu un partid conservator? aceasta era întrebarea pe care o puneam noi confraților noștri și la care s-a sfiit de a răspunde d-a dreptul. „O fi existând, ziceau confrații noștri, făcându-se naivi, dar n-are șef, nici domiciliu“. Noi ne-am mărginit atunci a le răspunde că tot mai bine e un partid fără șef și fără domiciliu decât un șef și un domiciliu fără partid, și părerea noastră ne-o întemeiam pe aceea că un partid fără șef și fără domiciliu nu e nici o rușine să-și aleagă oricând un șef și să-și închirieze un domiciliu; pe câtă vreme e cu totul altfel când un șef își alege un domiciliu și își închiriază un partid.

Între acestea ne-am pătruns și noi de necesitatea ce o avea partidul conservator de a înființa un club politic spre a aduce, cum zic statutele noastre, o mai mare coeziune între diferiții membri cari compun partidul și a putea ajunge astfel la o acțiune comună. Astfel, prin înființarea clubului conservatorilor, partidul nostru și-a îndreptat neajunsul pe care i-l imputau dd. V. Boerescu, Pătărlăgeanu, colonel Călinescu și alții.

Ne-am ales dar un șef, fostul prezident al Constituantei de la 66, care a dat țării Constituția de astăzi, și ne-am închiriat un local în strada Luterană nr. 9. Ce se întâmplă însă? Confrații noștri de la „Presa“ sunt tot nemulțumiți. Ocupându-se de programul nostru publicat alaltăieri în „Timpul“, dânșii se mulțumesc a zice că e nostim și, promițând a reveni asupră-i, se ocupă numai de persoana d-lui M. Costache care, ne zic dânșii, nu este sincer și serios cap al partidului conservator. Ne mărginim, întru cât privește persoana d-lui M. Costache, a aminti confraților noștri că acest bărbat politic a fost, cum ziserăm și mai sus, prezident al Constituantei din 66 și că în toate împrejurările grave prin cari a trecut țara de când dânsul face politică s-a aflat în capul tuturor partidelor.

Prezența d-lui M. Costache în capul partidului conservator însemnează că acest partid are înscris pe drapelul său principiele: conservarea instituțiilor ce și-a dat țara în 66 și libertatea alegerilor.

❦

[22 februarie 1880]

Ziarul „Românul“ se ocupă în numărul de la 20 fevruarie mai cu de-amănuntul de programul nostru.

On. noștri confrați ne spun că, deși programul nostru protestează cu energie contra frazelor goale, cu toate astea cade și el în acest păcat și citează câteva pasaje din programul nostru spre a releva drept idee fundamentală pe aceea că instituțiunile noastre parlamentare nu sunt în raport cu gradul nostru de cultură; de unde ar rezulta că noi nu suntem conservatori, ci retrograzi, iar titlul de conservator este numai o mască.

Că în fine singuri am fi mărturisit că noi suntem cauza tuturor relelor de care sufere societatea noastră.

Dar să examinăm mai de aproape aceste idei.

„Românul“ citează mai întâi următoarele pasage din programul nostru:

„S-a pierdut din vedere că conducerea intereselor generale nu este afacere de simțământ, ci constituie o știință și că baza nestrămutată a acestei științe este conservarea individualității naționale și conformarea legilor organice cu gradul de cultură și cu mijloacele de producțiune ale fiecărui popor.

Și, în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăștiat: pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic altădată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră și mică și slabă.

De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.

Se mulțămesc cu formele esterioare ale libertăților publice și cer și altele, chiar dincolo de bazele fundamentale ale Constituțiunii ce și-a dat țara în 1866.

Se mulțămesc cu etichetele instituțiunilor progresului, fără a căuta dacă acele instituțiuni pot rodi la noi și cer și altele, mai costisitoare și mai neroditoare.

Urmările acestor tendințe erau lesne de prevăzut: instituțiunile cele mai folositoare au devenit numai o sarcină bugetară, și libertățile publice folosesc numai la câțiva oameni luminați, iar pentru marea majoritate a populațiunilor au devenit de o parte o armă de esploatare în mânele celor mai abili și mai puțini scrupuloși, de alta un mijloc de ațâțări și de discordie între proprietari și muncitori, cei doi factori principali ai avuției naționale.

Pentru că clasele de jos ale societății au fost presupuse luminate, din cauză că instrucțiunea obligătoare stă scrisă în Constituțiune, pe când în realitate lumina numai o plătesc, fără să o dobândească, pentru că au fost presupuse libere din cauză că avem una din constituțiunile cele mai liberale din Europa, pe când liber numai le esploatează, fără ca ele să se bucure de dânsa, aceste clase au fost fără protecțiune în prada esploatatorilor de pretutindeni și în fața concurenței elementelor străine strâns legate prin instrucțiuni puternice de ajutor mutual și de protecțiune a fiecăruia de către toți ceilalți“.

Ce fraze mai goale, strigă confratele nostru, ce espresiuni mai stereotipe, ce clișeuri mai uzate decât toate aceste cuvinte! Nici în fond, nici în formă nimic nou.

Să ne înțelegem. Noi n-am pretins să inventăm lucruri nouă, neauzite și nepomenite. Din contră noi credem că toți oamenii cu minte, toți oamenii serioși cari se uită la mersul lucrurilor la noi, împărtășesc aceste idei și văd, ca și noi, relele ce arătăm; așa încât imputarea ce ni se face că nu zicem nimic nou nu ne atinge. Cât pentru cealaltă imputare, că rândurile de mai sus sunt numai fraze goale, ea nu este adevărată și chemăm în favoarea noastră chiar mărturisirea „Românului“. On. noștri confrați continuă în adevăr precum urmează:

O singură idee fundamentală, ideea fixă că se zic conservatori și a d-lui Iepureanu etc.

Va să zică, chiar după declarațiunea „Românului“, este o idee în aceste fraze, o idee fundamentală!

Atunci cum rămâne cu „frazele goale și cu clișeurile uzate“?

Învederat că nu se poate ca pasagele de mai sus să fie și fraze goale și idei.

Și când confrații noștri fac aceste două afirmări una după alta vor conveni și ei că se contrazic!

Este dar o idee în programul nostru și o idee fundamentală! Și asupra acestui punct suntem uniți cu „Românul“. Dar „Românul“ afirmă că această idee fundamentală ar fi că „instituțiunile noastre parlamentare nu sunt în raport cu gradul nostru de cultură“. Și de aci conchide că noi nu suntem conservatori, ci reacționari și retrograzi.

Dacă acești domni, zice „Românul“ în naivitatea lui, sunt în adevăr conservatori și prin urmare voiesc să conserve instituțiunile de astăzi ale țării, de ce articolul de căpetenie al crezului lor politic este ura acestor instituțiuni? Dacă voiesc să le conserve, de ce fac tot ce pot spre a le descredita, acuzându-le de tot răul, real sau presupus, ce esistă în această țară?

Și mai jos adaogă:

Logica și bunul simț se rătăcesc în aceste izbitoare contraziceri!

Noi nu tăgăduim că confrații noștri se rătăcesc într-un mod foarte izbitor, dar din nenorocire cauza rătăcirei lor nu este nici logica nici bunul simț. O, nu! boala de care sufere trebuie căutată aiurea!

Se rătăcesc în adevăr când afirmă că ideea fundamentală a programului este că regimul parlamentar nu e bun și că crezul nostru politic este ura instituțiunilor reprezentative!

Fără îndoială nu suntem din aceia cari să nu vază cât noroi aduce la suprafață, câtă turburare cauzează în viața socială această frământare continuă a instituțiunilor libere și, ca toți oamenii cu minți, ne uitam la miazmele morale ce esală ciocnirea de idei și de interese necesară în regimul nostru!

Dar, căutând la trecutul și la viitorul țării noastre și la ideile secolului nostru, suntem convinși că monarhia constituțională, că instituțiunile reprezentative totuși constituiesc cea mai bună formă de guvern ce ar putea să aibă țara. Pentru că, cu toate defectele înnăscute acestei forme de guvern, tot ea ne poate da administrațiunea cea mai bună putincioasă și mai ales pentru că ea constituie un instrument puternic de progres și de luminare a unui popor.

Nu este dar adevărat că noi urâm regimul parlamentar; această idee este formulată în modul cel mai categoric în programul nostru:

Țara, am zis noi, la 1866 și-a pus toate speranțele pentru mărirea și prosperitatea ei în principiul unei monarhii constituționale și în reprezentațiunea ei din Corpurile legiuitoare; numai în consolidarea acestor principii vedem și astăzi întărirea țării noastre.

Această declarațiune e formală, „Românul“ a citit-o asemenea; de ce atunci se face că nu o știe?

Confrații noștri răspund:

În deșert vă legați în programele dv. a respecta și păstra instituțiunile parlamentare de astăzi ale țării, când tot în aceste programe, cu câteva linii mai sus sau mai jos, atacați acele instituțiuni și le arătați ca fundamentala cauză a tuturor relelor ce voiți a le vedea în țară.

Așadar țara este fericită și numai noi vedem rele în țară și nu numai că voim să vedem rele, dar afirmăm că cauza fundamentală a tuturor relelor este regimul parlamentar.

Unde și când am afirmat noi una ca aceasta?

Am afirmat că vedem un pericol pentru naționalitatea noastră pentru că străinii se înmulțesc și se îmbogățesc, pe când românii se împuținează și sărăcesc; și facem apel la toți românii, mai ales la cei de dincolo de Milcov, să spuie dacă acest pericol există în adevăr ori numai voim să-l spunem ca să speriem lumea!

Am zis că instituțiunile folositoare introduse fără chibzuire au devenit numai o sarcină bugetară; și facem apel la toți oamenii de bună-credință să spuie dacă, de esemplu, instrucțiunea obligatoare este altceva decât o sarcină bugetară; dacă autonomia județului există și dacă comitetul permanent care ar trebui să o reprezinte este altceva decât o sarcină bugetară și un scut pentru a acoperi abuzurile prefectului; dacă autonomia comunei nu este o deriziune prin sate și primarul un agent electoral!

Am mai zis că libertățile publice nu există decât pe hârtie; și facem apel iarăși la oamenii onești să spuie dacă libertatea individuală, dacă inviolabilitatea domiciliului există la țară, mai mult, dacă fiecare din noi nu putem fi izbiți în interesele noastre fără să avem cui ne plânge!

Iaca relele ce am arătat și ce am zis. Nu să se desființeze toate aceste așezăminte, toate aceste libertăți, ci să se ia măsuri ca ele să devie o realitate: ca comitetul permanent să nu mai fie un instrument în mâna prefectului, ca primarul să nu mai fie un bici în mâna subprefectului, ca instrucțiunea obligatorie să devie un fapt și, mai ales, ca să se ia măsuri pentru protecțiunea claselor sărace.

Nicăieri n-am zis că cauza relelor este regimul parlamentar, ci lipsa de cunoștințe ascunsă în cuvinte sforăitoare!

Când dar „Românul“ afirmă că noi urâm regimul parlamentar și vrem desființarea lui el înaintează un neadevăr cu bunăștiință, și neadevărul spus cu intențiunea de a înnegri pe altul se cheamă în toate țările calomnie.

„Românul“ termină articolul său printr-o observațiune pe care o crede ingenioasă.

Singuri recunoașteți, ne zice el, că cauza relelor de cari sufere societatea română este și veche și adâncă; atunci voi sunteți de vină, care guvernați demult țara, nu noi care d-abia de patru ani avem puterea.

Vom observa confraților noștri de la „Românul“ că niciodată nu am împărtășit ideea că cutare om sau cutare guvern este cauza relelor de care sufere o societate.

Această idee ni s-a părut că rezultă din lipsa de pătrundere, dintr-o vedere superficială a lucrurilor; și mai totdauna este numai o armă de partid neleală.

Ceea ce face binele și răul într-o societate este societatea însăși, sunt tendințele care o conduc, ideile cari o domină. Contra lor luptăm noi; căutăm să combatem tendințele cosmopolite și umanitare ca să le înlocuim cu simțul național, căutăm să combatem libertatea pe hârtie și etichetele și să le înlocuim cu libertatea reală.

Căutăm în fine să combatem apucăturile demagogice cari pun fraza goală în locul ideii și calomnia în locul discuțiunii de principii.

Și dacă ne găsim în luptă cu confrații noștri de la „Românul“ cauza nu este că ei ar fi făcut tot ce e rău în societate; cauza este că ei reprezintă în cel mai mare grad tendințele și apucăturile nesănătoase ce am semnalat.

❦

[22 februarie 1880]

Iar o criză ministerială.

De vreo câteva zile umbla zgomotul că o nouă premenire ministerială va avea loc. Se vorbea despre retragerea d-lor Leca și Stolojan, despre înlăturarea d-lui Cogălniceanu, despre demisionarea d-lui V. Boerescu, care avea să fie însărcinat cu un post de ministru plenipotențiar pe lângă o putere oarecare; se vorbea apoi despre chemarea dd-lor Orăscu sau V. Conta la Culte, dd-lor Câmpineanu și Stătescu, cel dintâi la Externe, cel de-al doilea la Justiție. Fel de fel de versiuni circulau. O depeșe din București către ziarele din Viena, reprodusă de foile românești, spunea că d. Cogălniceanu are să fie însărcinat cu postul de guvernator general al Dobrogei.

În fine, ieri seara se accentua zgomotul că ministerul întreg și-a trimes demisiile d-lui Brătianu, care se afla încă la via sa de lângă Pitești. D. prim-ministru, care gerează acuma afacerile a două ministere, se află la vie, și în timpul absenței sale din capitală colegii săi găsesc cu cale să se retragă, neavând răbdarea să aștepte măcar până să se întoarcă d. prezident al Consiliului. Ce mai însemnează și această comedie? trebuie să se întrebe publicul, care însă, după câte a văzut petrecându-se în sferele ministeriale de vreo patru ani, n-ar mai avea drept să se mire de nimica.

Răspunsul este lesne de dat. Dacă în adevăr, precum se vorbește pretutindeni, dd. miniștri și-au trimes demisiile la Pitești, lucrul trebuie să fie pus la cale astfel.

D. Cogălniceanu, pe care îl știm destul de pățit pentru a se mai lăsa să fie amăgit ușor, n-a iscălit demisia decât după ce a avut la mână iscălit decretul de numire a d-sale în postul de guvernator al Dobrogei, pentru al cărei viitor și prosperitate d-sa a dovedit atâta solicitudine. Pe câtă vreme acest post nu era încă ocupat, nici creat măcar, Dobrogea cădea d-a dreptul sub epitropia ministrului de interne; din momentul ce postul se creează și d. Cogălniceanu simte tendința colegului său prezident de a-l înlătura din cabinet, se grăbește numaidecât a propune un târg cinstit, care să mulțumească amândouă părțile; „Mă duc însă numai în Dobrogea“. Pentru un epitrop harnic, iubitor și foarte îngrijitor de soarta epitropisitei, cum e d. Cogălniceanu pentru Dobrogea, e cu atât mai avantajos cu cât e mai aproape de dânsa. O vorbă veche spune, în adevăr, că dragostea de departe ca și d-aproape e tot dragoste; însă cui nu-i pare mai bine să fie mai aproape decât mai departe de obiectul slăbiciunii sale?

Pe cât aflăm, faptul însărcinării d-lui Cogălniceanu cu guvernarea Dobrogei a produs între toți partizanii d-lui prezident al Consiliului o impresie foarte neplăcută. D. Cogălniceanu nu e roșu, și roșii știu bine că d-sa profesează niște sentimente pentru d-lor cari nu-i măgulesc câtuși de puțin; în schimb și d-lor îi întorc cu prisos acele sentimente. Astfel, d. Cogălniceanu guvernator general al Dobrogei însemnează stingerea oricăror speranțe și iluziuni pe cari și le făcuse o mulțime dintre partizanii d-lui prezident al Consiliului în privința României transdanubiene. Așa d-aici se esplică și incidentul petrecut în Senat mai zilele trecute, când începuseră a se arăta primele simptome ale crizei ministeriale. Roșii din Senat, constituiți în tribunal suprem, pentru a dovedi curăția onor. d-lui coleg și amic politic Sim. Mihălescu, voiră cu aceeași lovitură să-l ridice pe acesta și să cufunde pe d. Cogălniceanu. Jocul însă n-a izbutit. D. Cogălniceanu i-a știut sili la vreme să s-astâmpere și să lase mai bine treaba încurcată.

Judecând după tonul liberal ce-l păstrează „Presa“ d. V. Boerescu, deși nesuferit partizanilor d-lui prezident al Consiliului poate mai mult chiar decât viitorul guvernator al Dobrogei, este omul care s-a știut face indispensabil și care, având deplină cunoștiință de soliditatea poziției sale, pare a nu avea cea mai mică îngrijire, cel puțin pentru un viitor apropiat. Ministru de externe în cabinetul ce trebuie să se formeze sau ministru plenipotențiar pe lângă o putere oarecare, din două una, rămâne să-și aleagă singur.

Cât despre dd. Leca și Stolojan …

Dar cum rămâne cu ministerul? Cine va fi însărcinat cu formarea noului minister? — D. I.C. Brătianu.

Comedia retragerii și rechemării d-lui Brătianu se va juca din nou, de astă dată gratuit, zicem gratuit pentru că nu vedem de ce să se alerge iar la un expedient care prejudițiază oarecum prestigiul ce trebuie să-l aibă Coroana. Pentru ce ministerul se retrage, care este motivul acestei retrageri? Lumea nu-l vede, nu-l știe, totul este o taină de culise. Și apoi, după această retragere nejustificată prin nici un motiv, pentru ce tot prezidentul ministerului retras este reînsărcinat de capul statului cu reconstruirea ministerului? Dacă i s-a primit demisia, de ce mai este rechemat? Dacă era să fie rechemat, pentru ce i s-a primit demisia? Și dânsul, d. prezident al Consiliului, dacă și-a dat demisia, care i s-a primit, pentru ce mai revine? Dacă era să revină, pentru ce și-a dat demisia?

Ce sunt jucăriile acestea? Aceasta se poate numi în serios o politică constituțională? Ne mărginim a pune întrebările, lăsând ca opinia publică să le dea răspunsul.

❦

[23 februarie 1880]

N-ar fi greu de polemizat în ziaristică dacă am avea a face cu rațiunea, nu cu voința adversarilor noștri. Cine nu poate să înțeleagă aceluia îi mai putem subveni lipsurile traducând ceea ce voim să-i zicem în termeni mai concreți, dar pentru cine voiește să nu înțeleagă mijloacele de înduplecare nu sunt argumentele minții, ci cu totul altele.

În această poziție ciudată ne aflăm noi față cu „Presa“. E prea adevărat că marele nostru om de stat, dacă se afla în opoziție, iscălea asemenea programul nostru, de vreme ce el este astfel încât poate conveni tuturor care nu sunt roșii, adică tuturor acelora cari pe lângă partid și interesele acestuia mai admit și ideea statului, admit îndreptățirea de existență și de activitate a opoziției, admit în fine un control mai sever din partea Coroanei, când desfrâul partizilor, păstrând numai coaja legilor și goala aparență, calcă făgăduințele făcute nației în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanților lor și trec totuși de reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării.

C-un cuvânt lucrul ar sta cu totul astfel când marele om de stat ar fi în opoziție, stă însă pe terenul voinței de-a nu pricepe când d-sa se află la guvern.

Cumcă partidul numit „liberal“ e un escelent scamator de idei, cumcă pretextează adeseori a voi ceea ce voim noi, cumcă, luând adesea cuvintele noastre, pe care nu le pricepe, le aplică pe dos și apoi ne spune c-un aer triumfător: „noi suntem adevărații conservatori“ e ceva prea cunoscut și, chiar dacă programul nostru ar fi din cuvânt în cuvânt identic cu acela al partidului liberal, tot încă ar exista un partid conservator, pentru că „nu este aceeași când doi zic aceeași“, non idem est si duo dicunt idem.

Un exemplu. Sunt merite pe cari statul nu e în stare a le răsplăti cu bani. Descoperirea unei planete, cercetări grele istorice, scrieri de știință și literatură ca fapte ale spiritului, un curaj estraordinar, o viață espusă pentru binele semenilor săi, o generozitate estraordinară ca fapte ale caracterului nu se pot plăti cu bani. Pentru a distinge pe asemenea oameni de restul conviețuitorilor lor statul le conferă semne a căror valoare materială e evident cu totul neînsemnată, a căror valoare socială e mare.

Conservatorii, pornind din acest punct de vedere, conferă un semn de acesta lui Alexandri, liberalii unui N.T. Orășanu.

Prin urmare, aceeași idee, același lucru e una în mânile unui partid, e contrariu în mânile celuilalt.

Iată ce zice „Presa“ despre programul nostru:

Programul acesta este curios: căci vorbește de multe și nu conține nimic ca drapel al unei partide. Seamănă mai mult cu o prefață de editor al unei cărți de doctrine politice și economie socială. Cuprinde numai generalități abstracte, teoreme sociale, acceptabile pentru toți, inofensive către toți. Oricine îl poate subscrie, precum și oricine poate fi în drept a nu-l subscrie. Îl poate subscrie oricine să ocupă numai cu doctrinele sociale, cu teoriele constituționale, fără să-i pese de cutare ori cutare partid. Tot așa va fi în drept a nu-l subscrie acela care, voind a face parte dintr-un partid, voiește a ști cari sunt actele ce-i propune acel partid, care este scopul real și practic ce voiește a ajunge.

„Fără să-i pese de cutare ori cutare partid“ — zice „Presa“. Ei bine, tot asta zicem și noi. Starea cu totul precarie politică și economică a țării ne face să nu ne gândim deloc la interesele partidului nostru, ci numai la acelea ale țării; de aceea programul nostru e acceptabil pentru toți, oricare-l poate subscrie, după cum mărturisește „Presa“ însăși, pentru că nu voim nimic altceva decât ca regimul constituțional, care azi e o ficțiune, să devină o realitate.

Dar, din momentul în care „Presa“ însăși recunoaște că programul nostru e acceptabil pentru toți și-l poate subscrie oricine fără să-i pese de cutare ori cutare partid, ea nu poate tăgădui că acest program cuprinde numai dorințe legitime și justificate, împărtășite de nația întreagă, care este și trebuie să fie sătulă de făgăduințele de-a dreptul amăgitoare pe care adversarii noștri le făceau la rândul lor alegătorilor pentru a nu le ținea. Asemenea toate deducerile și insinuările subțiri ale organului marelui om de stat sunt căutare de nod în papură.

II

„Presa“ mai citează un pasaj din program cu următoarea obiecțiune:

Ca clasele de jos ale societăței să fie protegiate contra esploatatorilor și contra neprevederei lor.

Dar cari sunt clasele de jos și cari cele de sus? Arhondologia știm că nu mai esistă; nu înțelegem dar ce legi s-ar face, ce măsuri speciale s-ar lua cari să fie numai pentru clasele de jos; și de unde s-ar începe ierarhia claselor de sus, cari nu ar mai avea trebuință de nici o protecțiune?

E nepricepere intelectuală sau e lipsa de voință de-a pricepe?

Dar oare legea tocmelelor agricole nu privește o clasă?

Legea neînstrăinării pământurilor țărănești nu admite clasă?

O eventuală lege pentru bresle, pentru împuținarea cârciumelor și altele n-ar privi clase ale societății?

Clase — nu caste. „Presa“ vorbește de clase și gândește la caste. În realitate orice om face parte dintr-o clasă oarecare, liber este însă de-a se ridica dintr-una într-alta prin muncă și merit.

Inferioritatea sau superioritatea pe scara aceasta nu dovedește, se-nțelege, nimic în privirea folosului sau nefolosului clasei. Se poate prea bine ca plebea să intre în forme superioare, poporul cu instincte bune și morale să rămână în forme inferioare. Astfel nenumărata clasă a vânătorilor de posturi, a proletarilor condeiului, a advocaților fără pricini e adevărata plebe în România, nu însă țăranul sau meseriașul. Cu toate acestea plebea asta e, ca clasă, superioară celor pozitive de jos, căci clasarea se face după natura muncii fiecăruia, după instrumentul cu care-și câștigă bunastare.

Nu putem îndestul repeta confraților noștri sfatul din inimă ca să gândească ceva când scriu, să nu înșire cuvinte a căror înțeles nu-l posed pe deplin. Numai punând ideile politice în raport cu corelatul naturalei organizații economice a societății ele vor avea un cuprins; un substrat material; îndealtmintrelea rămân fraze goale, bune de precupețit de către cei pe cari sunetele-i îmbată.

Încă o obiecțiune.

„Presa“, atât de vinovată prin versatilitatea caracterului cu care a batjocorit și cu care laudă guvernul actual, versatilitate pentru care noi am adus atâtea probe de o irezistibilă comică, ne insinuă și nouă același defect prin următoarele pasage ce le estragem din două numere consecutive.

Ne vorbește programul de pericolul ce ar avea pentru națiunea noastră ideile de cosmopolitism.

În acest punct programul se aseamănă cu acela al d-lui Gr. Sturza.

Dreapta s-a organizat și formează astăzi două grupuri: unul are ca președinte și șef pe principele Gr, Sturza, altul are ca președinte al clubului pe d. M.K. Epureanu. Aceste două părți ale dreptei au în fond aceleași principii și idei. Singura deosebire între aceste două grupuri — dacă aceasta poate în orișice caz constitui o deosebire — este că unii au fost mai espansivi și mai preciși, alții mai în rezervă și mai vagi. Acordul însă, chiar tacit de ar fi, este perfect între ambele grupuri, cari sunt gata a pune în aplicațiune principiile și vederile lor identice îndată ce momentul ar fi oportun.

Din aceasta ar rezulta identitatea cu partidul democratic național.

Toate acestea „Presa“ le deduce pur și simplu din împrejurarea că nu combatem democrația națională.

Dar noi nu combatem pe nici un organ al opoziției: nici „Binele public“, nici „România liberă“, nici „Steaua României“, nici „Independența română“, c-un cuvânt nici un ziar românesc — esceptăm pe „Ștafeta“ și „Fraternitatea“ — nu se poate plânge din parte-ne că le-am fi combătut de multe luni de zile încoace. Nemulțumiri există pe toate terenurile; și poate că am aflat formula de a le întâmpina pe un teren cu totul egal, căci, precum zice „Presa“ teoremele noastre sunt inofensive pentru toți, sau, ca să vorbim în limba noastră, ideea statului, ideea armoniei intereselor naționale ne face să nu ne pese de cutare sau cutare partid. Ceea ce voim deci nu e nici ca partizi să nu existe nici ca ele să nu se lupte, ci ca lupta lor să nu degenereze în nimicirea unuia prin cellalt, voim ca înlăuntrul poporului nostru să nu predomineze instinctele lui Cain.

Mai vorbește „Presa“ de articolul nostru de la 11 fevruarie, de Vodă Cuza, de lipsa în program a asigurărilor dinastice.

„Presa“ va binevoi, credem, a recunoaște ca unica tendență a acelui articol a fost adevărul istoric și — suum cuique — atribuirea meritului cui i se cuvine.

Cât despre asigurările dinastice, ni se pare că tocmai acestea nu au a face cu nici un partid. Dinastia, fiind reprezentată, prin persoană, ne-am ferit oricând de a atinge câtuși de puțin persoana M.S.R. și aceasta ne e cu atât mai puțin permis astăzi, când, apăsând asupra lipsei de control din statul nostru, ne-am permis a accentua rolul Coroanei, dar a Coroanei ca organ central al vieții statului, nicidecum însă întru cât ea este purtată de nobilul descendent al dinaștilor Hohenzollern. Persoana M. S. este inviolabila, și nicicând nu ne-am permis — îi desfidem pe cei de la „Presa“ să ne poată dovedi — de a amesteca în discuție persoana M. Sale.

Asupra marginelor însă în care Coroana are sau nu dreptul irenunțabil de a-și exercita controlul asupra puterilor statului am discutat într-adevăr, căci aceasta este o cestiune de comentare a Constituției, precum oricine o poate vedea, și nu credem ca confrații de la „Presa“ să ne nege dreptul de a comenta Constituția și legile, după cum cu bună-credință suntem convinși că ele caută a fi înțelese.

❦

[23 februarie 1880]

Mai nimerită ni s-ar părea ecuațiunea cu termenii: producțiune, consumțiune și reproducțiune! Când cele două dentâi sunt egale e stagnațiune economică, când consumțiunea întrece producțiunea e regres; în proporția în fine în care producțiunea întrece consumțiunea, acel prisos servește pentru reproducțiunea muncii și starea economică e în progres. Câteșitrei termenii se aplică la muncă, privindu-se capitalul de orice natură: pământ, bani, unelte ca un instrument al ei.

❦

[24 februarie 1880]

Ziarul „Românul“, cu o solicitudine paternă pentru adepții săi, a încins o polemică foarte aprigă cu „Binele public“ relativ la afacerea Mihălescu. După ce, în articolul său de la 19 curent, afirmă din nou urbi et orbi că partidul liberal, îndată ce un fiu al său cade într-un păcat, îl sacrifică pe altarul patriei, ca odinioară Brutus de clasică memorie, se mai plânge încă că justiția achită pe de o parte pe d. Mihălescu nefiind probe suficiente, dar că tot în același timp achită și pe d. Moldovanu, declarând că nu este caz de a-l urmări pentru calomnie. Lucrul în aparență ar fi ciudat; însă precum doi duelanți care și-au schimbat glonții la o depărtare de cinzeci de pași, odată ce s-a dresat procesul-verbal de către martori, rămân cu onoarea satisfăcută, asemenea credem și noi că susceptibilitatea nervoasă ce o afectează „Românul“ nu mai este la locul ei și ar trebui să dispară. Totuși s-a crezut necesar ca să se provoace un simulacru de anchetă din partea unei comisii a Senatului ca să mai accentueze testimoniul de onorabilitate al d-lui Mihălescu, cu toate că acest domn, odată verificat și admis de Senat, intră în numărul onorabililor cari compun Corpurile legiuitoare și, odată admis în sanctuarul acestor Corpuri, se purgează de drept orice bănuială de pecabile mari sau mici și se poate cu drept invoca în privință-i ceea ce pretindea Cezar despre femeia lui.

Dacă scormonești o mlaștină acoperită cu un strat de putrigai verde faci să iasă și să se împrăștie o mulțime de miasme pestilențiale; același efect s-a produs și prin ancheta Senatului asupra publicului imparțial; căci ce rezultă în adevăr din acel raport?

1. Că d. Mihălescu însuși, îndată ce s-a văzut denunțat, a provocat intervenirea justiției. Am putea găsi lucrul foarte în regulă dacă, imediat în același moment chiar, d. Mihălescu și-ar fi dat demisia, ca astfel justiția să fi fost pusă în poziție d-aș putea face instrucția nu numai în cancelaria Ministerului de Interne dar și pe la toate administrațiile din județe cari au putut fi mai mult sau mai puțin implicate în această afacere.

2. Nedându-și d. Mihălescu demisia din propria sa inițiativă ar fi fost, credem, de datoria ministrului de justiție a cere el însuși cel puțin suspendarea d-lui Mihălescu pe timpul instrucțiunii, precum se urmează oricând cu funcționari mai inferiori dacă intervine o acțiune judiciară, și cu atât mai mult o asemenea măsură era cerută de împrejurări ca probă de sinceritatea guvernului d-a descoperi adevărul, cu cât, din nenorocire, justiția la noi nu este încă inamovibilă. Totuși noi, plini de respect pentru lucrul judecat, ne închinăm înaintea autorității sale și credem că onoarea este satisfăcută atât pentru d. Mihălescu cât și pentru d. Moldoveanu, cu toate că acesta din urmă n-are încă onoare d-a figura între mandatarii națiunii.

3. Când dar ancheta Senatului, nemulțumită se vede de sentința justiției numai întru cât privește pe d. Moldoveanu, califică de calomnioase denunțările acestuia, nouă ni se pare că comisia, dintr-un exces de zel, a căzut într-un exces de putere, substituindu-se puterii judecătorești.

4. În raportul comisiei se denunță că compania Horovitz ar fi făcut rechiziții de sute de cară, executându-se locuitorii cu călărași chiar, fără autorizația ministerului și că, îndată ce aceste fapte au venit la cunoștința ministrului de interne, el de îndată a ordonat „a nu se permite luarea carălor cu sila“. Dar aci naște întrebarea: cum, după toate suferințele la cari erau expuși locuitorii prin faptul ocupării și trecerii de oștiri, constatându-se că antreprenorii, în contra voinții guvernului, dispun de călărași pentru executarea rechizițiilor, guvernul se mulțumește cu un ordin platonic d-a nu se mai face acest lucru în viitor? Dar călărașul atârnă de subprefect, acesta de prefect și acesta de ministru. Dacă nu exista complicitate între antreprenor cu unul dintre acești diferiți agenți, de un ordin inferior sau superior, de ce nu s-a tras numaidecât culpabilii la răspundere?

Rezultatul final deci al acestei anchete parlamentare a fost cu totul negativ și nici n-a putut spori nici micșora onorabilitatea dd-lor Mihălescu și Moldoveanu: Gros Jean comme avant; mult zgomot pentru nimica; iar conștiința și opinia publică cred și de acuma aceea ce a crezut până acuma.

❦

[26 februarie 1880]

Unul din argumentele cele mai obicinuite ale ziarului „Românul“, pe care îl repetă de câteva zile necontenit, este că, dacă țara se află în rea stare, vina e a partidului conservator, care a guvernat-o secoli întregi, pe când d-abia vreo cinci-șase ani a putut să se bucure România de fericita oblăduire a partidului Brătianu. Argumentul este fals în mod istoric și deducțiunea absurdă. Ce se înțelege întâi prin partidul conservator și prin partide în genere? Se înțelege o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr-o Adunare legiuitoare cari se conduc de aceleași idei și cari caută a obține majoritate în țară și în Adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei majorități pune în practică teoriile lor politice.

Prin urmare, pentru ca să esiste un partid politic trebuie mai întâi într-o țară o Adunare legiuitoare, al doilea, trebuie ca să fie admis principiul reprezentativ, adică că această Adunare să fie adevărat suverană, adică majoritatea ei să aibă dreptul de a indica Coroanei pe șefii săi ca guvern legal și constituțional al țării. Când într-o țară nu esista un asemenea regim se pot afla diferite opiniuni între cetățeni, diferite vederi, dar partide în înțelesul constituțional al cuvântului nici că esistă nici că pot esista. Chiar espresiunile de dreapta și de stânga, luate de la locul ce-l ocupă materialicește cutare sau cutare grup pe jețurile unei Adunări, dovedesc că n-a putut fi cestiune de partide într-o țară care nu se bucura de regimul reprezentativ și parlamentar.

A zice dară, cum zice „Românul“, că partidul conservator guvernează de secoli țara este a zice un neadevăr istoric, este a se întemeia prea mult pe naivitatea sau pe ignoranța cititorilor săi. Astfel pe nedrept „Românul“ face responsabil pe partidul conservator de astăzi de tot ce a putut fi rău în trecut.

Dar de ce, pe baza aceluiași sistem, acest ziar nu acordă atunci aceluiași partid conservator laude meritate și pentru ceea ce acel trecut a avut bun? Și se vede că acest trecut a avut și ceva bun, căci, cu toate invaziunile seculare ale leșilor, ungurilor, tătarilor, turcilor, rușilor, el a știut să păstreze o țară creștină și autonomă coborâtorilor săi, la început prin vitejia armelor și, când România a fost sleită de sânge și de puteri, prin dibăcie diplomatică și înțelepciune politică. Partidul conservator n-ar avea în fond de ce să roșească de acel trecut, de acel trecut întreg, fie din timpurile de putere, fie din timpurile de restriște; căci, la imputările ce i s-ar face de istoricii pasionați și neinteligenți, cari judecă nerozește pe oamenii trecutului cu ideile și prejudecățile timpului în care trăim, el ar putea răspunde: „Apărarea mea este că v-am transmis o țară în care puteți astăzi să vorbiți sus și tare, să scrieți și bune și rele și să insultați chiar cenușa acelora cari v-au lăsat mijlocul de a fi și a vă zice români“. Însă noi credem că nu cutare sau cutare partid poate fi mândru de acest trecut, ci țara întreagă; căci, încă o dată, a vorbi de partide politice sau în epoca lui Radu Negru, sau în epoca fanarioților, sau chiar în epoca Regulamentului Organic, este un curat anahronism.

Dar unde absurditatea se înfrumusețează și cu rea-credință este când ziarul „Românul“, punând tot acest trecut în sarcina partidului conservator, face și o distincțiune arbitrarie, imputându-i numai relele regimelor trecute și lăsând la o parte tot binele ce trebuie să recunoască că a fost și-n trecut. Cine dar are gloria acestui bine, fiindcă, după chiar spusa „Românului“, pe acele timpuri (în acele secole, cum zice) nu exista decât partid conservator? Oare era pe atunci vreun Brătianu misterios, vreun Rosetti legendar cărora li s-ar putea atribui victoriile și gloria unui conservator modest ca Ștefan cel Mare, unui reacționar împelițat ca Mihai Viteazul, sau meritele reformei lui Mavrocordat la sfârșitul veacului 18-lea?

Să aleagă „Românul“. Ori partidul conservator, care a făcut atâtea rele țării guvernând-o de secoli, caută să-și atribuie și gloria Ștefanilor și a Mihailor; ori partidul conservator fiind pe atunci un secret al viitorului, ca și partidul roșu, această glorie rămâne numai a țării și a domnielor ilustre, dar absolute, din trecut. Însă atunci este absurd de a imputa partidului conservator relele guvernelor trecute. Domniile absolute, fie pământene, fie străine, fie prin conspirații interne, fie prin intrigi și tocmeli la Constantinopol, dar toate despotice în sine-le, la cari în durata lor efemeră toți căutau să se supuie, — iată trecutul țării noastre în liniile sale generale de la Radu Negru până la Convenția de la Paris, care a stabilit la noi pentru prima oară regimul parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremația majorităților, cu miniștri responsabili, cu organizarea partidelor luptând pentru idei câteodată, pentru putere totdauna. De la 1859 dar s-au arătat în țară un partid conservator, un partid roșu. Până atunci desigur erau idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluționare și oameni carii le reprezentau mai mult sau mai puțin. Însă aceste idei s-au grupat și s-au disciplinat numai de la 1860, de când cu Convenția care, cel puțin în teorie, a admis ca guvernul să fie icoana majorității țării legale și a invitat diferitele idei a se formula pentru lupta legală, diferitele individualități a se grupa în partid.

De la acea epocă avem să ne întrebăm care este partidul care a guvernat mai mult țara și cui se poate imputa starea socială și economică ce de la 1859, și în special de la 1866, a fost rezultatul sistemului introdus atuncea și urmat cu câteva zdruncinări și modificări parțiale de 21 de ani încoace.

În scurta perioadă a Convenției, de la 59 până la 64, și înaintea Unirii efectuată la 63, partidul liberal n-a fost deloc exclus de la putere; în Moldova au fost ministere liberale sub prezidența d-lui Cogălniceanu și a răposatului Panu; în Muntenia a fost prezident de Consiliu d. Ion Ghica și, o clipă numai, d-nii Golești, Brătianu și Rosetti. Scurtă a fost prezența acestor din urmă la putere. Domnii Panu, Cogălniceanu și Ghica erau persoane cari, prin funcțiunile ce ocupaseră mai înainte, aveau nu numai experiența, dar și cunoștințele necesare pentru a li se fi putut confia cârma țării; pe când zișii liberali de dincoace de Milcov, cari-și făcuseră educația lor politică între conspiratorii cosmopoliți Mazzini, Blanqui și Proudhon, în scurtul timp cât au ocupat puterea au dat probe de o incapacitate atât de crasă încât n-au putut să se mănțină la putere mai mult de câteva luni; cu toate că d. Rosetti dedese lui Cuza Vodă epitetul de sublim, se vede că această apreciare n-a fost reciprocă.

În cei 14 ani ai domniei actuale conservatorii au guvernat vreo cinci ani, roșii vreo șase și ceilalți trei ani au fost împărțiți între guverne mixte sau incolore, precum guvernele Ioan Ghica, Dimitrie Ghica, Cogălniceanu, Alexandru Golescu etc. Un minister curat conservator a fost numai ministerul de la 1871 până la 1876 al d-lui Lascar Catargi.

Am putea număra și ministerul d-lui Epureanu din 1870, dar, fără a aduce aminte că acest minister a ținut numai zece luni, vom spune numai că, având în fața lui niște Camere a căror majoritate îi era contrară, a fost cu totul redus la neputință.

Cinci ani dară a guvernat partidul conservator țara din 14 ani ai domniei lui Vodă Carol; restul timpului guvernul a fost în mâinile radicalilor curați, ca de la 1867 la 1869, ca de la 1876 la 1880, ceea ce face deja șase ani de domnie, sau în mâinile unor ministere intermediare precum Ion Ghica-Al. Golescu, sau Dimitrie Ghica-Cogălniceanu.

Nu vom aduce aminte că sub ministerele radicale s-au grămădit asupra țării toate sarcinile și toate angaralele. În treacăt vom aduce aminte concesiunea Strusberg și Offenheim, împrumutul domenial contractat pentru a stinge datoria de 40 milioane moștenite în cea mai mare parte a ministerului Brătianu din 1867 și 1868, și celelalte. Astea au fost sarcinele primei domnii. La a doua împărăție vom avea să lichidăm: 1) sarcinele războiului de peste Dunăre, 2) hârtia monedă ca de vreo 30 milioane, care și dânsa este un împrumut deghizat, 3) răscumpărarea căilor ferate cu sarcinele ei cele nouă, 4) o datorie flotantă în bonuri de tezaur, a cărei țifră încă nu se poate preciza, dar care de bună seamă va fi însemnată în fața deficitului bugetar a anului trecut și viitor.

Conservatorii au avut totdeauna nenorocirea d-a veni la putere după fapte împlinite și, în loc de a guverna după ideile și principiile lor, și-au sleit forțele și inteligența ca să remedieze o situație compromisă de predecesorii lor, să plătească datorii angajate, să impună dări pentru a umplea goluri făcute de alții, să facă convențiuni aproape silite pentru a suplini lipsele și greșalele unor angajamente deja luate. Și când misiunea lor de reparațiune era aproape sfârșită, când puteau să întrevază momentul de a aplica niște principii sănătoase și, după lichidarea unui oneros trecut, să se ocupe de un viitor mai bun, fatalitatea aducea iarăși la putere pe radicali, cari reîncepeau administrația lor dezmățată și risipitoare.

Dacă noi ne-am preocupa numai de interesul de partid și n-am prevedea că dezastrele financiare și economice ce amenință țara au să cadă mai mult asupra celor nevinovați decât asupra celor vinovați, am putea sta nepăsători în fața operii de distrugerea ordinii politice și economice întreprinsă și continuată cu atâta stăruință de către puternicii zilei. Situația însă e prea gravă ca să nu denunțăm țării pe aceia cari sunt adevărații vinovați și, plini de încredere în simțul deșteptat al tuturor oamenilor de bine, credem că lumina va crește mereu până ce adevărul se va deosebi de minciună.

❦ NAIVITĂȚI RADICALE

[26 februarie 1880]

Într-o ședință a Camerei, citindu-se un proiect de lege în care venea cuvântul „chip“, un filolog radical esclamă indignat:

Filologul: Ce fel, „chip“? Asta-i o bazaconie slavonă! Să se înlocuiască imediat cu un alt sunet radical!

Voci: Așa este!

În Adunarea deputaților, după apelul nominal: d. președinte, prezenți d-ni deputați, adică înscriși 89.

Voci: Numai înscriși?

D. președinte: Vom vedea mai târziu!

După o jumătate oră, votându-se un proiect de lege:

D. președinte: Acum aflu că sunt numai 72 d-ni deputați; continuând astfel voi rămânea singur! (râsete)

D. Vernescu, vorbind contra închiderii discuțiunii, crede că guvernul trebuia să ceară un bil de indemnitate înainte de a solicita sancționarea legii relativă la d-nu Calenderu.

Voci din majoritate: Să dăm guvernul în judecată!

D. Giani: Sunt pentru închiderea discuțiunii, căci este cunoscută maniera d-lui Vernescu și trebuie pus odată capăt…

D. președinte: Domnule! nu permit personalități contra d-lui Vernescu, care n-a fost contra regulamentului decât numai dându-ne în judecată (ilaritate mare).

D. Giani: Nu dezvolt motivele, ci le indic…

D. președinte: Nu, dar dezvoltați numai obiceiurile d-lui Vernescu, ceea ce nu află în regulament! (veselie).

D. președinte: Pun la vot: cine este pentru a se trimite proiectul la tipar să ridice mâna!

Voci: Puțini!

D. președinte: Puțini de tot; dar voi face contra probă. Cine este contra trimiterii?

Voci: Și mai puțini!

D. președinte: După votul d-v., proiectul jumătate va rămânea aici, jumătate la tipar, deci mai pun o dată la vot și rog pe domnii deputați să poftească la loc și să voteze! (Se mai votează de 3 ori).

D. Chițu: Podoaba de care ne vorbește d. Mârzescu este ca acele podoabe cu cari se împodobesc băieții cari umblă cu vitleimul…

Voci: A, a, o, o!

D. președinte: Așa cuvinte, domnule…

D. Chițu: Cu voia colegului meu, d. Mârzescu…

Voci: Coleg în vitleim!

P-un deal oarecare
Cu renume sfânt,
Făcea zgomot mare
O moară de vânt,
Și biata morișcă,
Chiar d-avea un pic
De porumb și hrișcă,
Nu lucra nimic.

❦ CONFERINȚA D-LUI T. MAIORESCU ȚINUTĂ DUMINECĂ LA 24 FEVRUARIU ÎN SALA ATENEULUI — DESPRE VISURI

[27 februarie 1880]

Publicul cel mai ales, domni și doamne, inteligența capitalei, cât a putut cuprinde spațiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele și instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema ființă organică pe globul nostru, omul, obosește ca și celelalte în lupta pentru esistență, în care arma sa cea mai teribilă sânt creierii săi, mai rafinat dezvoltați decât la ceilalți organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acțiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, când animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologicește privit, somnul este o amorțire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Când un copil învață a scrie, se nevoiește a ține condeiul și-și încordează mușchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mână chiar. Printr-o rezoluțiune venită prin nervii centrifugali din creieri, poate a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decât arderea, consumarea nervilor în acțiune, când simțim și căldură, ca în orice combustiune. Tot așa este și cu gândirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părții corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuiește prin repaos, când cenușa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere și reîmprospătare în creieri, nervi sau mușchi și între focul întreținut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conștiință, nu sunt decât operațiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea și la noi, în timpul somnului nefiind escitați din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adâncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie și somnul devine mai ușor, încât dimineața un mic zgomot ne deșteaptă. Ce este visul? În cercul mic luminat al conștiinței noastre se mișcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoționat tare odată și de cari nu putem scăpa. Această neliniște este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, când suntem deștepți, este slabă; închizând ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din fața noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deșteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, și intră în cercul luminat al conștiinței fără voia noastră, pe când nu suntem atinși întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viață pentru aceste mișcări sensaționale: câteodată ne țiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea. Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, și totuși el se plânge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebel, se produce prin nervul centrifugal în ființă. Câteodată, deșteptându-ne dimineața, surprindem deștepți ultima figură a visului. Aici senzațiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunțat ajunge a fi o alucinațiune. Așa o damă a auzit vocea plângătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu ești? el răspunde cu: da! Dama sculându-se, caută și nu găsește pe nimeni. Altădată i s-a întâmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducându-se să puie mâna pe dânsa, a dispărut.

Acestea sunt imagini produse prin escitare internă și aruncate în afară.

Ziua nu visăm pentru că în stare normală percepem lumea din afară prin nervul centripetal și emoționarea aceasta acum este mai puternică. În conștiință se introduce un element nou, încă problematic. Ce este conștiința de sine? Este un act de recunoașterea lucrului văzut acum că este acelaș pe care l-am știut și văzut ieri. Dacă a doua zi n-am recunoaște pe amicul de ieri, firul memoriei ar fi rupt; ar fi o nebunie. Pe lângă cercul mic luminos al conștiinței, mai este un punct în care stă revibrată imaginea; o repercusiune înlăuntru spre centru. Aceasta este conștiința de sine: celula centrală; substratul eului personal. În vigoarea acestei celule eu am fost, sunt și voi fi acelaș cât timp voi avea conștiința de mine. Așadar de ce visez fără voie? Adecă, ce e visul? Este o întrerupere, o paralizare numai a punctului central în cercul luminos al conștiinței. Toate firele voinței sunt concentrate în acest punct central.

Așa d.e., un lacheu care trebuia să servească până târziu, adormea pe scaun. La chemarea de: Garçon! răspundea: Voilà, monsieur! fără a se deștepta. El răspundea dormind prin mișcare de reflex fără conștiință.

Vizionarii care văd alucinațiuni sunt ca nebunii. Ei iau imaginile, viziunile din simțirile lor drept lucruri reale, pentru că la ei doarme, nu e deșteptat acel critic, celula centrală, conștiința de sine. În fine, toate se duc ca timpul, trecând cu forma lor prin conștiința noastră; timpul trece, trecutul a fost, trecând odată prin actual, adecă conștiință: „astăzi“ va deveni la rândul său a fi „ieri“ și astfel, viitorul venind, va trece prin actual. Dacă însă tot ce este trece și fuge fără a-l putea fixa, surprinde fără a fi, atunci nici actualul nu este, ci trece. Totul e subiectiv, relativ, trecător, și cine poate zice că este fericit fără a se gândi imediat la nefericire? Mai fericiți suntem când dormim, căci atunci suntem mai aproape de adevărata realitate și obiectivitate. Eul nostru subiectiv nu e deștept. Cel fericit este atunci și mai nefericit când se deșteaptă, când își amintește și are conștiința nefericirii sale. Cu tot caracterul vizionar și nestabil al existenței, al lucrurilor, cu toate nefericirile noastre, tot mai găsim timp spre a face rău altora. Și omul e tot așa de trecător. De când începe a trăi, trece, fuge, apropiindu-se de moarte, adică viața este moarte! Care din aceste două stă, este, fără a trece? Nici una. Ambele sunt același lucru, fără-a fi! Pe noi, cari zicem că trăim și știm că vom muri, adică pe om îl putem compara cu un luntraș care știe bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el și luntrea lui. Și totuși luntrașul merge înainte, ba găsește timp destul nu numai a admira natura, cerul și pământul, ci și, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.

Aceste puncte, rău rezumate aici, au fost dezvoltate și explicate de orator cu o elocuțiune, bogăție și măestrie cunoscută de toți. Putem zice că un ceas am fost aproape de fericirea posibilă. Conștiința noastră avea țintă în vedere numai două scopuri, departe de orice alt zgomot al marei lumi subiective. Întâi, să-și păstreze în acțiune încordată nervii centripetali, spre a conduce vorbele cu înțelesul expus la inteligență; al doilea, spre a-și stăpâni nervii centrifugali ca să nu producă, printr-o mișcare involuntară, aplauze, făcând astfel să se piarză o vorbă, un mărgăritar, o rază necesară în lumina generală.

❦

[28 februarie 1880]

În fine portofoliul finanțelor a fost căpătuit. D. Câmpineanu, după câteva nazuri de cochetă, a primit sarcina de a înlocui pe d. Sturdza și a se face apărătorul bugetului pe 1880. Cum vedem, peste „prăpastia“ cea adâncă despre care vorbea odinioară d. Câmpineanu, esistă acuma o punte solidă, pe care d-sa umblă, se duce, vine, se întoarce oricând trebuințele marelui partid o cer.

❦

[29 februarie 1880]

„Românul“ de la 25 fevruarie revine asupra temei lui favorite ca „nu e în țară decât un mare partid, partidul național liberal, și de aci încolo nu sunt decât grupuri“, și, luând pe fiecare din acele ce le numește el grupuri, le întreabă pe rând: „Cum vreți s-ajungeți la putere? Prin Camere? Dar majoritatea Camerelor este a noastră! Prin națiune? Dar națiunea este cu noi încă de la 1848!“.

În privința aspectului general al partidelor vom răspunde „Românului“ că se înșeală. Mai întâi, dacă-i adevărat că majoritatea Camerelor actuale îi aparține, nu-i adevărat că națiunea a fost cu dânsul de la 48 până acuma și este cu totul neadevărat că națiunea ar mai fi astăzi cu dânsul. Dacă națiunea s-a lăsat a fi amăgită, prin făgăduieli și prin calomnii și a putut acorda oarecare încredere în partidul așa-numit liberal național la alegerile ce au urmat căderea guvernului conservator, acuma ea vede cât de mincinoase au ieșit acele făgăduieli și cât de amăgită i-a fost încredere. Astfel ea nu este și nu poate fi astăzi decât contra partidului de la putere.

Afară de aceasta, oricât de deosebite ar fi grupurile de cari vorbește „Românul“, ele sunt toate unite astăzi pentru a condamna bizantinismul lui demagogic, a stărui ca să înceteze odată acest sistem de minciună și de înșelăciune pe care, în lipsă de idei și de principii, le profesează partidul de la putere, și a demasca pe aceia cari ascund cosmopolitismul lor sub masca raționalismului și despotismul exclusivist sub firma liberalismului.

Acestea zise asupra situațiunii întregi, observăm că între grupurile politice, cum le numește „Românul“, el nu amintește și Centrul. Va să zică guvernul nu mai este un guvern de fuziune, după cum zisese odinioară d. Brătianu și după cum îi plăcea d-lui Boerescu să o repete. Va să zică partidul Centrul s-a confundat cu marele partid național liberal, și ziarul „Presa“ a rămas un organ de a doua mână al acestui mare partid, bunăoară ca „Telegraful“.

Nu știm ce va zice ziarul „Presa“ de acest asasinat neomenos săvârșit de „Românul“, ea care se arăta așa de susceptibilă, așa de supărată când cutezam noi numai a pune în îndoială vitalitatea acelui partid, Centrul. Cât pentru noi declarăm cu toată sinceritatea că ne pare rău… „Presa“ altădată a avut onoarea de a susține cu tărie și cu convincțiune principiile cele mari, ideile sănătoase pe cari le reprezintă azi ca și atunci partidul conservator; a avut onoarea de a combate apucăturile primejdioase și tendențele deșențate ale „Românului“ și ar fi meritat să nu cadă așa de jos.

În ceea ce privește în parte pe partidul conservator sau, cum ne numește „Românul“, grupul d-lui Iepureanu, avem puține de zis. „Românul“ se plânge că nu ne cunoaște, că ascundem numele noilor noștri aderenți.

Stranie acuzare!

Ieri ne cunoștea și, ca să ne combată, ne spunea că noi suntem aceia cari au guvernat țara de la descălicătoare și până la venirea la putere a d-lui Brătianu, iar astăzi nu știe cine suntem. Pentru Dumnezeu! nu vă cerem ceea ce nu puteți, nu vă cerem să fiți de bunăcredință în discuțiune, dar fiți cel puțin consecuenți, țineți-vă de una: ori ne luați drept un partid nou, și atunci puteți să vă faceți că nu ne cunoașteți și să ne imputați că țara nu știe cine suntem ca să ne poată încredința destinele ei, dar atunci nu mai aveți dreptul să ne acuzați de relele din trecut; ori luați-ne de ceea ce suntem, de partidul conservator cu d. Iepureanu în cap, și așa aveți drept să discutați faptele noastre trecute, dar atunci nu vă mai este iertat să spuneți că nu știți cine suntem.

Ne știți bine cine suntem, căci ne-ați găsit totdeuna contra voastră, fie pe toți împreună, fie pe unii dintr-o parte, pe alții dintr-alta, fie pe mai toți, ca să combatem teoriile necurate ale cosmopolitismului cu care căutați a învenina țara și ca să tăiem mrejele ce aruncați mereu în apa turburată prin calomnie. Și țara ne știe și ea, care, după propria voastră mărturisire, s-a lăsat de atâtea secole sub mâna noastră, slabă câteodată, dar totdeuna românească.

Ce vă faceți dar că nu ne cunoașteți?

Dar, afară de această prefăcută naivitate, argumentul de căpetenie al „Românului“ contra noastră rămâne tot insinuațiunea calomnioasă pe care am demascat-o într-unul din numerile trecute: „Camerile nu sunt cu voi! Țara nu e cu voi! De la cine oare cereți guvernul? Publicul va cugeta“.

Noi suntem vânduți străinilor! Iacă cum înțelege ziarul „Românul“ discuțiunea ideilor, iată cum argumentează. Dar, dacă acest argument se poate întrebuința, aveți voi dreptul să-l întrebuințați contra noastră?

Noi oare suntem aceia cari, știind că o mare putere voiește să ne ia trei județe, am pus cu toate astea la dispozițiunea ei brațele și averea României? Noi oare am fost acuzați de primul ministru al Engliterei că am consimțit la luarea Basarabiei? Noi am aruncat oare la picioarele altei puteri mari milioanele țării în cestiunea așa-numitei răscumpărări a căilor ferate? Noi am cerut de la români mai mult decât cerea Europa în cestiunea izraelită, care s-a rezolvat contra voinței noastre?

Conștiința publică, indignată de atâta mistificare, vă dezminte prin toate organele ei independente. Dacă este un guvern care să merite acuzațiunea că a sacrificat interesele țării dorinței de a se ținea la putere, acest guvern este acela ce se numește, pentru amăgire, liberal național!