Din periodice/Din Timpul, februarie 1881

 

❦

[5 februarie 1881]

Laudele pe cari foile guvernamentale le aduc amicilor lor politici și iluștrilor financiari pentru sporirea veniturilor statului, corespunzătoare c-o sporire egală a cheltuielilor, le-am împărtăși asemenea dacă nu ni s-ar prezenta unele inconveniente, pe cari le-am relevat adeseori fără însă ca signalul nostru să fi fost înțeles de confrații guvernamentali.

Să presupunem în adevăr, fără a concede, că finanțele sunt pe deplin echilibrate, că veniturile nu sunt deloc umflate și ajung în realitate la cifra de 120 milioane, că în fine această stare se datorește administrației guvernului actual.

Am voi să știm cum s-au sporit aceste venituri?

Produce poporul românesc mai mult? Se bucură el de-o sumă mult mai însemnată de bunuri, are la dispoziția sa mai multe satisfacțiuni, e economia lui înfloritoare?

Dacă această economie ar fi înfloritoare am vedea simptomele ei. Poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, și-ar dura locuința mai încăpătoare și mai sănătoasă și în fine s-ar înmulți.

Dacă sporirea pur și simplu a veniturilor statului ar fi în toate cazurile un semn de fericire statele cari percep mai multe dări ar trebui să fie cele mai bine organizate. Lucrul nu e tocmai așa. Nu ceea ce percepe statul de la contribuabili e cestiunea principală, ci întrebuințarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă acele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a susține luxul claselor guvernante, fie pentru necesități politice chiar, în disproporție cu însemnătatea și puterile unei țări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor.

În unele din statele apusene vedem în adevăr bugete foarte mari, dar serviciile pe cari statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură piedicile ce se opun producțiunii și schimbului; prin cheltuielile făcute i se ușurează oricărui producător condițiile în cari muncește, încât producțiunea crește în proporție cu cheltuielile statului și viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporește și, fiindcă bunăstarea e condiția bunului trai, media vieții fiecăruia devine mai lungă, copiii sunt crescuți în condiții mai bune decum fuseseră părinții lor, o generație și mai viguroasă, și mai aptă pentru producțiune ia locul celei ce se stinge.

La noi sporirea veniturilor statului înseamnă însă totdeuna diminuarea veniturilor fiecării economii private. Nu din prisosul producțiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesități, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuțiilor statului e echivalentă cu mărimea mizeriei populațiunii.

De aci se explică de ce rasa română descrește continuu ca număr și degenerează ca constituție fizică.

În adevăr

de la 1859-63 populația sporea cu 31,6 la sută

de la 1864-68 „ „ „ 15,3 „ „

de la 1869-73 „ „ „ 15,8 „ „

de la 1874-78 „ „ „ 11,4 „ „

deci ea descrește în mod constant în fiece an în raport de 6:3.

Dar chiar cu privire la țifrele acestea trebuie să facem o observare. Creșterea de 11,4 nu este a se atribui esclusiv românilor. Din contră sporirea populației românești productive reprezintă un procent și mai mic, pe când acei cari se sporesc mai cu seamă sunt populații consumătoare imigrate.

Din punctul de vedere al condițiilor de existență pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare, a fost mai ieften, mai potrivit cu trebuințele neînsemnate ale unei producțiuni asemenea nu tocmai însemnate.

La ce folos sunt atunci toate îmbunătățirile și tot progresul dacă ele se soldează cu însuși existența poporului nostru?

Știm bine că, odată intrați pe calea aceasta, orice pas îndărăt e greu, dacă nu cu neputință. Cu toată Constituția liberală, dar mai cu seamă egalitară, suntem mai departe decât oricât de adevărata libertate, mai departe decât oricând de acea elementară facultate a poporului de a-și fixa singur dările în proporție cu puterile lui. Statul nostru centralizat cere, mereu cere, pentru necesități de lux, pentru necesități factice chiar, și — din pământ, din iarbă verde — banii trebuie să iasă. Aci nu se mai întreabă nimenea dacă vrea sau poate să plătească: trebuie să plătească, căci mecanismul din centru îi cere mereu și-n fiece an cheltuielile se sporesc până la istovirea puterii impozabile a locuitorului.

Din cifrele de mai sus cititorul va vedea lesne în ce raport dezasturos stau reformele și pretinsele noastre progrese cu scăderea populației. Din vremea Unirii până la 1864 populația se 'nmulțea încă cu 31,6 procente. La 1864 plouă reformele — toate costând bani. Sporul populației scade la jumătate, la 15,3, și continuă scăzând.

Căci nu trebuie să uităm că toate reformele și toate libertățile costă bani. Fiece vorbă pe care un om cuminte ca d. Sihleanu o rostește, fiece șir ce scrie, deși nu produce nimic, ține bani, deci muncă. Dar orice ban care se ia contribuabilului — și în ce condiții grele și uzurare adesea, căci trebuie să se împrumute ca să plătească dările — orice ban, zicem, se scade din greutatea pânii săracului, deci din puterea lui musculară, din putința lui de-a produce. E drept că marile goluri ce se nasc prin scăderea poporului nostru se vor umplea, dar se vor umplea cu străini, căci imigrația lor e în termen mediu de 20.000 pe an de la 1866 încoace.

Vede oricine pentru folosul cui ne impunem dări, pentru folosul cui ne luptăm și muncim: pentru cei ce ni se suplantează. După înțeleptul Machiavelli un rău social care se observă nu mai e de lecuit. Rămâne numai a se constata că cea mai mare parte din meritele ce și le atribuie generația trecută sunt în realitate demerite și c-ar trebui să înceteze odată acel ton de îngâmfare al progresului pospăit când alăturea cu el vedem regresele reale.

❦

[5 februarie 1881]

În „Timpul“ au apărut o serie de articole, datorite d-lor G. Păucescu și C. N. Brăiloiu, asupra proiectatei modificări a articolului 409 din Codul de Procedură Civilă. Interesul pe care l-au inspirat acele articole multora dintre cititori ne îndeamnă a comunica mai la vale atât proiectul de modificare votat de Senat cât și espunerea de motive citită în Cameră de d. raportor Stolojan.

❦

[6 februarie 1881]

„Românul“ nu încetează a repeta analiza articolului din „Deutsche Revue“ și nu noi îl vom împiedeca de la aceasta dacă-i face plăcere. Dacă ipoteza acelui studiu luminos se va realiza vrodată, dacă — precum susțineau două articole din ziarul parizian „Le Temps“ — vom fi sau nu siliți a ne pronunța într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia din marii noștri vecini, iată o cestiune care se poate prezenta conștiinței oricărui om politic și, supusă o dată aparatului gândirii, se 'nțelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunțarea sceptică de a da de pe acuma soluțiune unei cestiuni la care motivele pro și contra și-ar ținea cumpăna.

Dacă ne-am închipui națiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conștiință individuală, am vedea că în momentele actuale acea conștiință ar fi nedeterminată și turbure.

Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, având asupra lui toată răspunderea situației și toată onoarea succesului, dacă succes ar fi, și că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea și spinoasă pentru a-și mănține neatârnarea țării sale.

Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia și Turcia, espus fără apărare veleităților de predominare a câtortrele, veleități nu numai nedrepte, dar escluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ținând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită din toate părțile, l-am vedea urmând un sistem de șovăire propriu situației precarie și încercând să pară partizan a câtortrei vecini în acelaș timp, pentru a câștiga bunăvoința și încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce și al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare țara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o țină deasupra apei oarecum, ca să nu se cufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de fățărnicie și duplicitate și-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simțea amăgit.

Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia nici măcar asupra Domnului, de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine asemenea consiliarilor după vremuri pe cari-i da ruajul parlamentar. În paranteză fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de față, căci generația actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se-ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I.

Intelectul național nu este așadar reprezentat, ca-n cazul de mai sus, printr-un singur om; starea de nehotărâre și de șovăire în care ne aflăm e reprezentată tocmai prin opinii opuse una alteia și cari se neutralizează fără a da loc unei înclinații determinate.

Aci se 'nțelege că e vorba de înclinații dictate de raționament, nu de cele răsărite din simpatii, căci, precum am zis-o de atâtea ori, nu credem ca, de dragul ochilor noștri celor frumoși, cineva în Europa să pună în mișcare o baionetă sau să dea un ban.

Ceea ce voim să zicem e dar că o opinie publică care nu e purtată de-un singur curent nu se poate nici manifesta într-un singur chip și că, până ce momentul hotărâtor, cu necesitățile lui fatale, cu puterea lui de constrângere nu se va însărcina a abate într-un singur curent spiritul public nu putem susține că cutare ori cutare e opinia hotărâtă a țării și că ne erigem cu toții în reprezentanții ei. În politică se întâmplă adeseori ceea ce se părea mai cu neputință; în lupta de interese, ca și în norocul războaielor, intervin atâtea elemente neprevăzute, datorite întâmplării, erorilor de calcul, nestatorniciei împrejurărilor, încât nici un plan hotărât de mai nainte nu credem că e adaptabil oricărui moment al viitorului.

De aceea însă nu voim să discutăm teza de predilecție ce ne-o atribuie prin generalizare ziarul guvernamental și ne restrângem deocamdată la rolul de-a ne apăra de lecțiile de patriotism pe cari ni le dau onor. confrați din Strada Doamnei.

Iată conservatorii de acum ca și conservatorii trecuți — zice „Românul“ — când cu fes, când cu ișlic, când cazaci, când usari, dar români niciodată și cu nici un preț.

Iată ceea ce nu-i adevărat. Români totdeuna, oricare ar fi politica noastră. Dacă s-a opus fesului chivăra și chiverei fesul a fost pentru a scăpa pe rând de amândouă și dacă s-a opus o putere celeilalte a fost pentru a le neutraliza pe amândouă.

Să nu se uite că acestui sistem de contrapunere reciprocă o țară săracă, fără armată, înghesuită până ieri între trei vecini puternici, își datorea autonomia ei, garantată la urmă de toată Europa, și că acea autonomie avea baze cu mult mai sigure decât neatârnarea actuală. Se 'nțelege că spiritul ce anima acest sistem de șovăire era pururea conservarea țării și a naționalității și, chiar dacă sistemul s-ar schimba într-altul mai pronunțat, tot de-un asemenea spirit o să fie animat și acesta.

Ar fi bine deci ca să înceteze asemenea acuzări. Existența reală a țării, succesele dobândite în politica esterioară, progresele realizate înlăuntru pas cu pas de la căderea fanarioților încoace sunt o dovadă vie, simțită și pipăită de toți, în contra acuzărilor nedemne ce se aruncă oamenilor trecutului.

Dacă ridicăm mănușa pentru un trecut încheiat acum douăzeci și cinci de ani n-o facem pentru că ar fi existând vro solidaritate între partidul conservator de azi și între boierii de mai nainte. Nu suntem continuatorii boierilor și, chiar dacă am voi, n-am putea s-o fim, iar de-am putea n-am voi. Dacă a existat de facto o aristocrație română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naționale. Nici recunoaștem, nici putem recunoaște epocii fanarioților dreptul suveran de-a conferi titluri și demnități, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a căror mandatari în țară erau fanarioții. De-aci se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 și exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpațiune viciată până în sâmburul ei de ilegitimitate.

Nu se mai opună deci termenii de popor și boieri, căci cel din urmă termen nu însemnează azi nimic de vreme ce nu mai există nici boierie, nici boeri. Precum nu se poate vorbi de monoteiști fără, Dumnezeu, de școli fără dascăli și fără elevi tot așa nu poate fi vorba de boieri fără instituția militară aristocratică a boeriei. Cu rațiunea ei de-a fi a trebuit să dispară și instituția și cu totul alții sunt termenii opuși astăzi.

Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite și reamăgite căci mundus vult decipi, ergo decipiatur e parola de guvernământ a roșilor. Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, își zic confrații, și au pentru aceasta o magazie de fraze cari de cari mai ieftine.

Conservatori sunt și rămân aciia cari, față cu tendența de-a pune puterea publică exclusiv în mâinile maselor, admit ca existând pentru sine o idee a statului, a ordinii sociale, a statorniciei dreptului și adevărului; conservatori sunt cei cari admit că guvernământ nu se poate fără garanții de știință și integritate și că votul și numai votul concetățenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor decum a fost. Iată deosebirea esențială între egalitarismul botezat, fără cuvânt, liberalism și între un sistem conservator care, fără a exclude pe cineva de la viața publică, nu admite totuși înaintarea decât pentru merit și integritate.

❦ REPEDE ARUNCĂTURĂ DE OCHI ASUPRA PROIECTULUI DE BUGET PE ANUL 1881-82

[7 februarie 1881]

Amicus Plato,

sed magis amica Veritas.

Facem o declarație din capul locului. Scriind aceste observații n-am avut nicicum în gând a face un articol de politică militantă; am avut numai un singur scop, acela de-a atrage atenția bărbaților competenți și, prin poziția lor actuală, în putere de-a pune capăt unei situații care a durat deja prea mult. Și este timpul cred sosit a lăsa politica la o parte când este vorba de finanțele statului. De-aceea toate țifrele ce le arătăm sunt culese numai din izvoare oficiale. Scriind aceste rânduri n-am avut în vedere decât bugetele, situațiile date de Ministerul de Finanțe și declarațiunile Înaltei Curți de Compturi, prin urmare nici o singură țifră nu este de fantazie sau măcar puse în dubiu: sunt țifrele oficiale cari vorbesc.

A intrat în tradițiile noastre constituționale ca, de câte ori se prezintă un buget la votul Camerii, el să fie totdeuna echilibrat, ba în cele mai multe cazuri se prezintă chiar cu un escedent.

Este așa de lesne de-a așeza țifre negre pe hârtie albă încât de 20 de ani mai nici un ministru de finanțe nu s-a putut opri a demonstra Camerei, țării prin urmare, (schwarz auf weiss) că bugetul este echilibrat, ceva mai mult, că el lasă un escedent.

Ce se întâmplă însă? Trece anul, vine timpul încheierii socotelilor și atunci, o, atunci quantum mutatus ab illo! …

Acest obicei nefast a trecut, o repet, în moravurile noastre guvernamentale și de mai bine de 20 de ani se repeta în toți anii și, ce este mai curios, cu același succes.

Spre a mărgini demonstrația noastră la un singur exemplu, îmi este destul a aminti că în expunerea de motive a bugetului pe anul 1878 d. ministru de finanțe zicea textual ¹:

Am onoare, d-lor deputați, a prezenta în deliberarea d-v bugetul general al statului pe 1878, care se încheie cu un escedent de venituri de lei 29.988.196, bani 73.

Și în adevăr în aceeași broșură găsim mai departe un tablou ² prin care se demonstră cu țifre negre pe hârtie albă că:

Veniturile fiind de lei 121.381.770

iar cheltuielile de lei 91.393.573,27

rămâne un escedent de 29.988.196,73

Ce se întâmplă însă? Trece anul 1878 și statul își încheie socotelile și iacă rezultatul la care ajunge:

În tabloul general al situației definitive a bugetului general pe exercițiul 1878 ³ (pag. 2-3) găsim balanța așezată de ministrul de finanțe în modul următor:

Încasări efectuate 117.710.360,42

Plăți efectuate 166.916.099,99

Deficit bănesc 49.205.739,57

Prin urmare, în loc de escedentul de 29.988.196 lei 73 bani, avem un deficit de 49.205.739,57, ceea ce face că d. ministru de finanțe s-a înșelat în prevederile sale optimiste cu-o bagatelă de aproape 80 de milioane.

Să nu ni se obiecteze că războiul ruso-turco-român a fost cauza unei asemenea zdruncinări a prevederilor bugetare, căci proiectul de buget s-a depus în Cameră cam în ajunul luării Plevnei ⁴, când războiul era pe la sfârșit, și guvernul era în deplină cunoștință de cauză când a alcătuit bugetul pe 1878. Afară de asta, această anomalie se găsește mai în toate bugetele votate de 20 de ani încoace în proporțiuni mai mici sau mai mari: dar lucrul constant este că echilibrul bugetar, escedentul ideal se traduce la închiderea unui exercițiu mai totdeuna prin un deficit real.

Aceasta o prevedeam și pentru bugetul exercițiului 1881-82; dar aruncându-ne ochii pe proiectul de buget prezentat Camerii de guvern teama noastră s-a schimbat în certitudine, precum o vom demonstra-o numaidecât.

Nu este în intențiunea noastră a face un studiu aprofundat bugetului prezentat la deliberarea Camerii. Timpul ne lipsește, spațiul între prezentarea lui la Cameră și votare este așa de scurt încât ne vom afla în fața unui fapt împlinit înainte de-a putea prezenta publicului observațiile noastre.

Ne vom mărgini dar a releva vro câteva condeie din proiectul de buget pe 1881-82, a arăta exagerearea prevederilor și a demonstra că bugetul, astfel cum s-a prezentat Camerii, nu este echilibrat. Dacă observările noastre vor izbuti a atrage atențiunea onor. comisii bugetare scopul nostru scriind aceste rânduri va fi atins.

Este departe de noi ideea de-a incrimina pe d. ministru de finanțe. Miniștrii nu fac bugetele în nici o țară din lume și mai puțin la noi. Elementele unui buget se adună, se clasifică de deosebitele administrațiuni, bugetele se alcătuiesc cu un cuvânt în birourile ministeriilor și miniștrii dau numai le coup d'oeil du maître.

Rutina biurocratică este însă așa de înrădăcinată încât bugetele se copiază unele pe altele: cele de estimp copiază pe cel de an, cel de an s-a copiat după cel precedent și așa înainte, umflând după trebuința momentului cifrele și, când s-a ajuns a se echilibra pe hârtie bugetul, atunci șeful de biurou care a făcut acest act de înaltă prestidigitațiune a binemeritat de la patrie!

Ca să dăm un esemplu de ce este rutina biurocratică și ce puțină inteligență se pune în lucrările cele mai de căpetenie vom relata următorul fapt, care, deși străin de cestiunea ce ne preocupă, totuși zugrăvește cu fidelitate spiritul ce predomină în lucrările cancelariilor noastre.

Un articol oarecare din legea comptabilității statului pune îndatorire guvernului a prezenta la deschiderea Camerei socotelile anului trecut și situația financiară a acelui an. Pentru prima dată o asemenea situație s-a prezentat Camerei în anul 1871 ⁵. La acea epocă anul bugetar se încheia la 30 septemvre al anului viitor și de aceea găsim că și situația anului 1870 se întinde până la 30 sept. 1871, adică cuprinde tot exercițiul anului 1870. Ce să întâmplă însă? În 1874 legea comptabilității generale se modifică și anul bugetar se mărginește numai până la 30 iunie al anului viitor; cu toate acestea toate situațiile ce s-au prezentat Camerelor de la 1874 și până astăzi cuprind situația financiară până la 30 sept. De ce? Răspunsul îl găsim în rutina ruginită a biurourilor și în inteligența mărginită a personalului inferior administrativ.

Odată întâiul pas făcut, adică odată situația 1870 încheiată până la 30 sept. 1871, celelalte situații s-au copiat cu fidelitate, introducându-se pe ici pe colo alte țifre noi, fără a se observa că de la 1874 încoaci anul bugetar fiind redus la 30 iunie și situațiile urmau a se mărgini la acea dată. Nu ne vom mira deloc văzând ca situațiile viitoare vor adopta acum data de 30 iunie, deși prin legea din 12 fevr. 1880 ⁶ s-au schimbat cu totul epocele bugetare și încheierea exercițiului se face acum iar la 30 septembre.

Să ni se ierte această digresiune, dar am socotit-o trebuincioasă spre a arăta o dată mai mult spiritul care predomină în birourile noastre administrative.

Această parenteză închisă, să ne întoarcem la proiectul de buget pe anul 1881-82.

Un străin care ar citi expunerea de motive a bugetului în cestiune n-ar putea decât să ne felicite și să ne admire. Dar acest străin, ca să-și poată păstra iluziunile, n-ar trebui nici să arunce un ochi cercetător asupra bugetelor anilor trecuți, nici, mai ales, să aștepte încheierea socotelilor în anul viitor; căci atunci orice iluzie ar fi imposibilă!

Noi, într-un timp de 20 de ani, am sporit bugetele de la 44 de milioane la 121 milioane adică cu 275 la % și Dumnezeu știe unde ne vom opri!

Ca să se ajungă la o echilibrare pe hârtie (de astă dată ni s-au făcut grație de excedent) s-a întrebuințat și în acest an vechile metode astfel:

I. S-au umflat evaluările bugetare la venituri.

După cum vedem din expunerea de motive a bugetului pe anul 1881-82 toate evaluările bugetare s-au urcat, unele bazându-se pe evaluările anului trecut, altele pe încasările efectuate în ultimii 5 ani și altele pe niște legi viitoare cari vor spori veniturile, precum pentru saline, a căror evaluări s-au urcat cu aproape ½ milion în comparație cu evaluarea anului trecut, pe cuvânt că o nouă lege va reorganiza cu totul administrația lor.

Toate aceste baze sunt greșite și chiar din expunerea de motive vedem (pag. IV) că impozitul fonciar, cel mai sigur venit, nu s-a încasat în cei cinci ani din urmă decât în proporție mijlocie de 80 la % din constatări, iar nu din evaluări și se știe că evaluările sunt mult mai urcate decât constatările.

Noi am luat și am cercetat toate evaluările bugetare și încasările efectuate de la 1862 încoace și le-am așternut în alăturatul tablou anex. no. 1. Avem astfel trei perioade distincte de câte cinci ani fiecare.

1. Period 1862-66, epoca înainte de Constituțiunea actuală.

2. Period 1870-74, epoca guvernului conservator și

3. Period 1875-79, epoca guvernului liberal.

Ei bine, din acest tablou se poate vedea că evaluările și încasările au diferit totdauna și în proporție de 88-89, în timpii din urmă de 98 la %. Aci trebuie observat că, luându-se încasările en bloc, s-au trecut și acele încasări neprevăzute prin buget; iar, dacă ar fi a se lua fiecare venit în parte, atunci proporția între încasări și evaluări ar fi și mai nefavorabilă; cu toate aceste și chiar nețiind seamă de întâmplările din anii din urmă (războiul 1877-78, din care cauză s-au mărit în mod anormal încasările) vedem că în condițiunile cele mai favorabile chiar nu se poate compta pe încasări mai mari decât 90 la %.

Astfel veniturile totale fiind evaluate la 119.671.214 trebuie să scădem cel puțin 10 la % adică lei 11.967.121,40 cari nu se vor încasa. Această scădere este cât se poate de modestă și dea Domnul ca ea să nu fie mai mare.

II. Un alt mijloc de a echilibra bugetele când nu se mai poate umfla nici un alt venit este acela de a arunca suma trebuincioasă pentru echilibru sau escedent la capitolul rămășițelor.

Această sumă de venit este evaluat în proiectul de buget pe anul 1881-82 la suma de 10.000.000 lei.

Să ne înțelegem puțin și asupra acestui punct, care formează aproape 10 la % din bugetul total al statului.

Se știe că, grație legii de percepere din 1871, rămășițe din contribuțiuni directe din ultimii zece ani sunt foarte puține, rămășițele existente astăzi sunt parte din exerciții vechi anterioare anului 1871 și din câștiguri de arenzi.

Mulțumită unor recolte bune și achizițiilor pentru armatele ruso-române o parte din arenzile arierate s-au încasat și aceasta se probează cu încasările excepționale efectuate din rămășițe în anii 1878-79.

Rămășițele din celelalte contribuțiuni din anii anteriori lui 1871 credem că vor fi acum pe sfârșit, deși aceste rămășițe ce se încasează mereu, fără a exista constatări regulate, ni se par nouă un abuz revoltător. Nu este însă locul aci a ne întinde asupra acestui subiect.

Afară de aceasta din tabloul aci anexat sub no. 2 vedem că toate rămășițele ce s-au încasat în timp de 15 ani, adică în periodele 1862-66, 1870-74 și 1875-79, ne dau o mijlocie anuală de aproape 4.000.000 în care s-au cuprins și încasările escepționale ale anilor 1878-1879. A veni dar și a evalua acest venit la 10 mil. ni se pare puțin prudent.

Rămășițele, cu cât se încasează mai mult cu atât ele diminuează și, deși nu împărtășim optimismul d-lui ministru de finanțe, care, în expunerea sa de motive pentru bugetul anului 1880 ⁷, lasă a spera că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat rămășițele vor dispărea cu totul, totuși credem că, deși rămășițe vor fi totdauna, dar cel puțin ele vor fi bine constatate și mai ales vor fi în o proporție mai mică.

Prin urmare credem că evaluarea rămășițelor la 10 milioane este exagerată și că ea trebuie redusă la cifra de 4 mil. care este, o repetăm, mijlocia încasărilor din rămășițe pe 15 ani. Astfel fiind, urmează a se scădea bugetul veniturilor cu 6.000.000 lei.

III. Cifrele puse pe hârtie, venituri și cheltuieli, dând o diferență în favoarea veniturilor de 385 298 lei, 33 b. aproape ar fi fost să ni se dea și în acest an un excedent; d. ministru însă a sacrificat astă dată excedentul și a preferit să destineze această sumă pentru deschidere de credite suplimentare și extraordinare.

A ni se asigura de la început că guvernul nu va deschide credite suplimentare și extraordinare în cursul anului 1881-82 decât până la suma de 385 298 lei, 33 b. este o probă de puțină prevedere și de puțină prudență, cuvinte pe cari le-am citit cu fericire în expunerea de motive a bugetului 1880 ⁸.

Dacă ne aruncăm ochii în trecut vedem cât de hazardată este această promisiune, deși atrăgătoare. În adevăr Horațiu a zis Nil mortalibus arduum est (nimic nu este imposibil muritorilor), dar Horațiu nu cunoștea sistemele noastre financiare; a pretinde că deschiderea creditelor extraordinare și suplimentare în un an să se mărginească la 300.000 lei este a nu cunoaște istoria noastră financiară. În bugetele noastre creditele suplimentare și extraordinare au jucat totdauna un mare rol, și lucrul este altfel foarte lesne de înțeles; căci într-o țară nouă care se organizează și vrea să recâștige timpul pierdut spre a se pune în nivel cu civilizația secolului se ivesc pe tot momentul necesități nouă pe cari prevederea guvernanților nu le-a putut prevedea. Adăogând la aceasta fluctuațiile politice, desele schimbări de guvern, lesne se va pricepe cum o măsură excepțională devine aproape normală și cum nu se poate pune o limită prea strâmtă facultății de a preîntâmpina niște cheltuieli neprevăzute cu resurse extraordinare.

În acest sens tabloul aci anexat sub nr. 3 prezintă și un interes istoric: la orice mișcare politică crește și suma acestor credite; astfel: consecințele lovirii de stat din 1864 se traduc în anul următor cu o sumă de peste 12 milioane credite suplimentare și extraordinare. În 1872 se regulează (nu știm pentru a câta oară) chestia drumului de fier Strousberg și barometrul creditelor extraordinare se urcă la 17 milioane, în fine anii războiului produc pentru 1877 o creștere de credite extraordinare de 34 milioane și pentru anul 1878 de 44 milioane.

În rezumat:

În întâiul period, 1862-1866, totalul creditelor suplimentare și estraordinare se urcă pentru acești cinci ani la 30.820.767 lei, dând o mijlocie anuală de 6.164.153 lei, 40 bani.

În al doilea period, 1870-1874, aceste credite se ridică pentru cinci ani la suma de 38.656.584 lei, 37 bani, dând o mijlocie anuală de 7.731.316,87 b.

În fine al treilea period, 1875-1878, dă numai în patru ani o sumă de 98.658.964 lei, 73 bani, rezultând astfel o mijlocie de 24.664.741,18 b. Astfel dar, luându-se termenul de mijloc al creditelor suplimentare și extraordinare din acești 14 ani, ne dă suma de 12.800.000 lei.

Față cu elocuența acestor țifre a pretinde că în anul viitor 1881-82 aceste credite se vor menține la țifra de 380.000 lei este cel puțin o imprudență.

De aceea credem că trebuie a se înscrie la cheltuieli o sumă de 10 milioane pentru deschidere de credite suplimentare și extraordinare în cursul anului (sumă mai mică decât mijlocia pe 14 ani), iar nu 380.000 lei cum este prevăzut în proiectul de buget.

Astfel stabilind situația proiectului de buget pe 1881-82, avem:

Venituri prevăzute în proiectul de buget prezentat Camerei ……… 119.671.214

Din această sumă scăzând 1, după observația de sub nr. 1 diferința

de 10% între evaluări și încasări sau lei ……………………… 11.967.121,40

2. după observația sub nr. 2, asupra rămășițelor încasate în a.

1881-82 lei ………………………………………… 6.000.000

17.967.121,40

Rămân venituri probabile pentru anul 1881-82……………… 101.704.092,60

Cheltuielile prevăzute în bugetul prezentat Camerii se urcă la ……… 119.285.915,67

La care trebuie a se adăoga pentru deschidere de credite suplimentare

și extraordinare …………………………………………… 10.000.000

avem cheltuieli probabile pentru a. 1881-82 ………………… 129.285.915,67

Iar situația probabilă, a acestui buget va fi următoarea:

Venituri fiind de lei 101.704.092,60

și cheltuielile de lei 129.285.915,67

Rezultă un deficit de 27.581.823,07

Aceasta este după noi adevărata situație bugetară pe anul viitor și să nu ni se impute că suntem pesimiști. În materie de finanțe preferim pesimismul ministrului de finanțe, care a evaluat veniturile anului 1877 la 81 de milioane și încasat 110 milioane, decât optimismul din 1878 prevăzând un excedent de aproape 30 de milioane, excedent care s-au tradus peste un an în un deficit de aproape 50 de milioane, după cum am arătat mai sus.

Terminând acest repede studiu asupra bugetului prezentat Camerii pe 1881-82, dorim ca onor. comisiune bugetară să nu se lase a se amăgi de mirajul excedentelor și echilibrărilor iluzorii, ci mai bine, aruncând o privire în trecut, să se sperie de fantasmele deficitelor reale.

București, 30 ianuarie 1881

1. A se vedea: Expunerea de motive la proiectul de lege pentru fixarea bugetului general de venituri și cheltuieli pe exercițiul 1878, p. 3.

2. V. Expunerea situației financiare a tezaurului public la 30 sept. 1879 prezentată Adunării deputaților în sesiunea ordinară din 1879-80, pag. 2, 3.

3. Id. id. pag. 30, 31.

4. V. Ședința Camerii din 18/30 mai 1877.

5. Situația generală a tezaurului public și a serviciilor dependinte de Ministerul de Finanțe la 30 septembrie 1871, prezentată onor. Adunări a deputaților în sesiunea ordinară a anului 1871-72.

6. Se știe că după această nouă lege anul bugetar începe la 1 apr. și exercițiul se încheie la 30 sept.

7. V. Expunerea de motive la proiectul de lege privitoare la bugetul general al statului pe exercițiul anului 1880, pag. XIX.

8. V. Expunerea de motive a bugetului pe 1880, pag. IV.

❦ PROIECTUL D-LUI CONTA ASUPRA INSTRUCȚIUNII [1]

[8 februarie 1881]

În materie de legiferare asupra învățământului public sunt din norocire unele părți esențiale în privința cărora nu poate fi vorba și nu trebuie să fie vorba de partide politice. Învățământul dat din partea statului, deși cuprinde și elemente eminent politice, asupra cărora se restrânge toată antiteza partidelor în lupta lor caracteristică înlăuntrul sistemei constituționale, are totuși un fundament comun pentru toate vederile oamenilor de stat, oarecum un teren neutru, unde se pot întâlni partizanii deosebitelor colori politice într-o cugetare unită și pot dovedi o dată mai mult că, în mijlocul divergenței de opiniuni asupra multor obiecte, sunt mai întâi de toate cetățenii unuia și aceluiași stat, mai întâi de toate români cari doresc din inimă sinceră prosperarea patriei lor.

Deși actualul ministru al cultelor și instrucțiunei publice, d. Conta, în chiar ajunul prezentării proiectului d-sale de lege pentru reorganizarea învățământului, a părăsit treapta mai înaltă a unui om de specialitate, pe care erau dispuse a-l așeza cercurile politice la intrarea d-sale în minister, și s-a coborât, printr-o acțiune îndreptată în contra amicilor d-sale politici din Iași și ilustrată prin fondarea foii „Liberalul“, pe treapta unui simplu adept neofit al politicei militante de partid, noi nu-l vom urma în această micșorare a d-sale, ci vom privi proiectul de lege ce l-a supus dezbaterilor Camerii din acel punct de vedere general din care deosebirile de partid trebuie să dispară.

Care este esența reformei învățământului ce-o propune d. Conta? Și, când vorbim de esența reformei, să ne fie permis a înlătura din discuțiunea noastră toate cestiunile mai secundare, de ex. despre mecanismul administrativ, despre Consiliul superior și inspectorii generali, despre deja faimosul „mic cod disciplinar“ în contra profesorilor etc. etc. — cestiuni asupra cărora, în demersul unor dezbateri în Cameră, s-ar putea da diferite dezlegări și s-ar putea face prin urmare modificări la proiectul d-lui Conta.

Vom concentra și mărgini discuțiunea noastră asupra punctului cardinal în orice lege organică de învățământ, adecă asupra direcțiunii de cultură ce voiește s-o dea viitoarei societăți române. Aci este sufletul unei asemenea legi cu el stă sau scade întregul organism.

În privința direcțiunii de cultură dar, proiectul d-lui Conta cuprinde două reforme fundamentale, așa de reforme și așa de fundamentale încât se pot numi, cu propriul cuvânt, o răsturnare a bazei de cultură pe care au fost clădite pân' acum școalele nu numai ale noastre, ci ale întregei Europe apusene. D. Conta voiește să lovească temelia clasicității în întregul învățământ secundar și mai voiește încă să introducă facultăți special destinate pentru femei. Înlocuirea clasicismului prin utilitarism și emanciparea universitară a femeilor, iacă cele două bătăi de inimă ale vieții organismului propus de d. Conta.

Art. 141 din proiect zice: Se vor înființa treptat în fiecare capitală de district cel puțin câte un gimnaz de băieți și unul de fete.

Art. 145 Cursul gimnazial este de patru ani, împărțit în patru clase.

Art. 142. Instrucțiunea gimnazială pentru băieți va consista din următoarele învățături, ce se vor preda mai mult din punctul de vedere practic decât științific de către 9 profesori și 3 maiștri.

1. Limbele română, franceză și germană, cari se vor preda de trei profesori respectivi după acelaș sistem de gramatică și în comparațiune una cu alta, adăugându-se noțiuni de literatură și exerciții de compozițiuni uzuale.

2. Noțiuni de economie politică, de drept public și de drept privat pozitiv, cu exerciții în redactarea actelor juridice uzuale (un profesor).

3. Istoria universală și în special aceea a uneltelor și artelor, a științelor, a moravurilor și instituțiunilor sociale, cu foarte puțină cronologie și biografie (un profesor).

4. Geografia, cuprinzând întreaga istorie a pământului, cu noțiuni de cosmografie și geologie, de geografie fizică, botanică, zoologică, etnografică, politică, și mai cu seamă economică și socială (un profesor).

5. Botanica, zoologia și mineralogia, cu aplicațiuni practice, mai cu seamă la agricultură (un profesor).

6. Fizica descriptivă, mecanica și chimia, cu aplicațiuni practice mai cu seamă la industrie. Descrierea principalelor producte manufacturate (un profesor).

7. Aritmetica, algebra și geometria elementară, cu aplicațiuni respective la calcule financiare, la ridicări de planuri etc. Comptabilitatea cu diversele ei aplicațiuni (un profesor).

8. Desenul și modelagiul (un maestru).

9. Muzica vocală (un maestru).

10. Gimnastica cu exerciții militare (un maestru).

Art. 143. Articolul precedent se aplică și la gimnaziile de fete cu următoarele modificări și adăogiri:

1. Profesorul sau profesoara de limba română va preda și câteva noțiuni uzuale de drept și economie politică.

2. În locul profesorului special de economie politică și drept pozitiv va fi un profesor sau o profesoară care va preda: Noțiuni de pedagogie, cu aplicațiune specială la creșterea copiilor mici, începând de la nașterea lor, noțiuni de higienă și de medicină casnică, cu aplicațiune specială la îngrijirea copiilor mici, și economia casnică cu comptabilitatea ei.

3. Maistrul sau maestra de gimnastică va arăta și va dirige mai cu seamă jocuri gimnastice.

4. Se adaoge un profesor de religiune care va preda istoria Noului Testament și morala creștină.

Așadar: 1) limba latină și limba greacă sunt cu totul scoase din gimnazii (și religiunea este scoasă din gimnaziile de băieți!!) și sunt înlocuite cu limba germană și cu studii cari se cer a fi predate mai mult „practic“ decât „științific“.

2) Instrucțiunea este aceeași, ba chiar ceva mai întinsă, pentru fete și pentru băieți, și în fiecare district se cere cel puțin un gimnaziu de fete.

După gimnazii, proiectul d-lui Conta se urcă la licee cu următoarele idei de studii și de organizare:

LICEELE

Art. 168. În orașele principale, unde se va simți trebuință, vor fi câte unul sau mai multe licee de băieți și licee de fete.

Numai liceele de fete vor putea avea internate. În acestea se vor primi eleve stipendiste și eleve solvente, conform prescripțiunilor art. 141.

Art. 169. Instrucțiunea ce se va da în liceele de băieți va consista din următoarele obiecte, ce se vor preda, din punct de vedere cu totul științific, de următorul număr de profesori.

1. Limba latină, lexicografie greacă și noțiuni de filologie, predate de doi profesori, dintre cari unul va preda numai limba latină în cele dendâi două, clase.

2. Limbele română, franceză și germană cu literaturele lor, predate de trei profesori. Profesorul de limba română va preda și noțiuni de psihologie, logică și estetică.

3. Istoria civilizațiunei, cu noțiuni de arheologie și de sociologie, predate de un profesor.

4. Cosmografia, geologia și geografia, predate de un profesor.

5. Fizica descriptivă, chimia cu mineralogia, anatomia și fiziologia plantelor și animalelor, predate de un profesor.

6. Algebra, geometria elementară, trigonometria plană, și noțiuni de Mecanică rațională, predate de un profesor.

Pe lângă această instrucțiune științifică se vor preda muzica vocală și gimnastica ca în gimnazii.

Art. 170. Articolul precedent se aplică și la liceele de fete, cu următoarele modificări.

1. În locul noțiunilor de filozofie profesorul sau profesoara de limba română va preda, pe lângă obiectul său principal, lexicografia latină și greacă cu noțiuni de filologie.

2. În locul celor doi profesori pentru limba latină, lexicografia greacă și noțiuni de filologie, vor fi doi profesori sau profesoare, pentru următoarele două cursuri.

a) Noțiuni elementare de psihologie, logică, morală, drept și economie politică; estetică cu aplicațiuni la artele frumoase și mai cu seamă la viața socială; pedagogică și metodologică, cu toate aplicațiunile lor.

b) Noțiuni de higienă și de medicină, cu aplicațiunile lor speciale la copii și la femei.

3. În loc de exerciții militare maistrul sau maistra de gimnastică va arăta și va dirige jocuri gimnastice.

Art. 171. Cursul liceal este de patru ani, împărțit în patru clase.

Art. 172. Nu se vor admite în licee decât elevi sau eleve cari vor prezenta certificate de absolvirea cursului gimnazial în școalele publice.

Art. 173. Se aplică la licee art. 146 și următoarele până la art. 154 inclusiv, precum și art. 155, cu deosebire că fiecare elev sau elevă de liceu va plăti o taxă școlară de zece lei la începutul fiecărui semestru.

Art. 174. Certificatele de absolvirea cursului liceal se vor preschimba la Ministerul Instrucțiunei contra diplomelor de bacalaureat în științe și litere. Aceste diplome vor fi date în numele Domnitorului etc.

Așadar: 1) Limba și literatura greacă scoasă cu totul și din licee, prin urmare din întregul învățământ numit până acum secundar; lexicografia greacă, de care vorbește art. 169 și care se preda în ultimul an sau în ultimii doi ani de profesorul limbei latine și noțiunilor de filologie, este o simplă explicare de cuvinte tecnice, oarecum un dicționar de cuvinte străine fără nici o însemnătate pentru vreo gramatică sau stilistică grecească. Limba latină este păstrată numai în cele patru clase superioare de licee pentru băieți, fără arătarea de autori cari să deprindă pe școlari cu spiritul clasicității romane.

Și, în adevăr, școlarul de abia în prima clasă de liceu, după proiectul d-lui Conta, sau în clasa a cincea, cum zicem noi încă astăzi, va începe să învețe cetirea alfabetului latin și declinarea lui mensa, mensae; în clasa a șasea va învăța sintaxa și va dobândi o idee de accusativus cum infinitivo (să nu se supere d. autor al scrisorilor din „Presa“ de aceste cuvinte latine) și de oratio obliqua. Când să citească autorii latini și ce autori să citească? Clasa din urmă, a opta, e mai mult destinată unei recapitulări generale a studiilor liceale; se va putea totuși găsi și aici oarecare timp pentru citire; propriul timp pentru cunoașterea autorilor clasici ar fi și ar rămânea însă cele 10 luni din clasa a 7-a. Ce să se facă și ce să se lase în așa puțină vreme? Să se înceapă cu Cornelius Nepos? Să se continue cu Caesar, De bello gallico și De bello civili? Să se înceapă cu Metamorfozele lui Ovid? Să se continue cu Eneida lui Virgil? Și unde rămâne Livius? Unde Sallust? Unde Tacitus? Unde Horațiu? Unde Cicero? Și unde pentru noi importantul Plinius?

Este lucru vederat: în cei patru ani de liceu (clasa 5 — 8-a) din proiectul d-lui Conta se poate învăța limba latină; dar spiritul clasicității romane, așa precum transpiră din eminenții autori cari au format până acum substratul culturei literare și științifice din Europa, nu se poate învăța în liceele d-lui Conta.

2) Instrucțiunea este și pentru licee tot așa de întinsă la băieți și la fete, numai că în locul limbei latine vine la fete lexicologia latină, dar se adaog alte studii, între cari și noțiuni de medicină cu aplicațiune specială la femei! (A Propos: Am dori să știm cum își închipuiește d. Conta o clasă dintr-un liceu feminin, după proiectul d-sale, în care un profesor predă la fetițe de 14, 15 sau 16 ani medicina boalelor femeiești? Și cum își închipuiește examenul public anual asupra acestei materii?)

În fine proiectul d-lui Conta, după gimnazii și licee, culminează în școalele superioare, adecă în facultăți sau în universitate. Aici se vorbește de studenți și studente și se pune în principiu la art. 206:

Numai Școala Normală Superioară și Facultatea de Medicină vor putea avea studente cu dreptul de-a urma la cursuri, celelalte școale superioare putând admite studente numai cu dreptul de a da examene.

Când numărul studentelor înscrise se va socoti destul de mare, se vor destina esclusiv pentru dânsele Școala Normală Superioară și Facultatea de Medicină din Iași. Cursurile acestor școale vor fi în cazul acesta organizate în vederea destinațiunei profesionale speciale a studentelor.

În toate cazurile studentele de la Școala Normală Superioară, de la Facultatea de Medicină, pe cât timp nu sunt măritate sau nu trăiesc cu bărbații lor, vor trebui să fie interne și să meargă la cursurile universitare sub conducerea profesoarei internatului sau a unei pedagoage însărcinată, de dânsa. În aceste internate vor fi stipendiste, semistipendiste și solvente.

Rezerva aci stabilită în privința urmării la cursuri din partea femeilor (căci examenele se pot da de femei în toate facultățile și se pot crea și doctoare sau doctorițe în drept) se înțelege numai pentru Facultățile de teologie și de drept și pentru Școala Superioară de Geniu, căci pentru Facultățile de litere și de științe art. 218 din proiect prevede din contră:

Art. 218. Studenții și studentele din secțiunea științifică a Școalei Normale Superioare vor urma la Facultatea de Științe, iar cei din secțiunea literară la Facultatea de Litere cursurile respective cari corespund cursurilor din gimnazii și licee. Deosebit de aceasta, studenții și studentele din ambele secțiuni vor urma cursurile de pedagogie și metodologie.

Pentru toate obiectele de studiu din Școala Normală Superioara se vor numi repetitori, cu diurnă de 200 lei pe lună, dintre profesorii de liceu din localitate. Fiecare din aceștia va exercita îndeosebi pe studenți și pe studente în știința de care el însuși este profesor la liceu. Deosebit de aceasta, un profesor de la Facultatea filozofică va putea fi însărcinat, ca maistru de conferințe, cu conducerea tuturor repetițiunilor și cu partea demonstrativă a cursului de pedagogie.

Nu se va da studenților și studentelor absolutoriul Școalei Normale Superioare decât după ce vor fi depus examenul și vor fi obținut doctoratul în grupul respectiv de știință ce sunt obligați a învăța în școală.

Va să zică: emanciparea universitară a femeilor! Societatea română să aibă de acum înainte studente în litere, studente în științe, studente în medicină și să poată avea și doctoare sau doctorițe în toate aceste specialități și încă și în drept și în științe „politice și juridice“.

Ținta de cultură socială în această privire va fi dară să avem, pe lângă profesoare bine preparate și înzestrate cu diplome de doctorat în științe sau în litere, și medice practice cu doctoratul în medicină. Odată aceste dobândite, se va impune ca o urmare neapărată din aceste precedente și admiterea de femei advocate și în fine de femei alegătoare și alese în comună, la Cameră și la Senat, precum și de femei funcționare.

Față cu aceste păreri foarte interesante ale d-lui Conta, pe cari d-sa împreună cu colegii d-sale din Ministeriu au crezut de cuviință să le aducă acum în dezbaterea Parlamentului român sub forma unui proiect de lege, se naște pentru noi întrebarea:

Este locul la noi și este timpul venit acum pentru ca reprezentarea națională a junei Românii independente să ia în considerare un asemenea proiect de lege?

De această întrebare ne vom ocupa în articolul următor.

❦

[11 februarie 1881]

Trei evenimente își dispută interesul zilei, câșteșitrele de natură a arunca o ciudată lumină asupra regimului virtuții.

Cu ocazia dezbaterii asupra art. 409 din Codul de Procedură Civilă d. Ioan Brătianu a pronunțat cu liniștea omului de stat un mare cuvânt, care-a căzut ca plumbul topit în sufletele auditorilor: „Vorbește pentru talanții lui Filip!“

Nu vom rosti nume, nu vom indica nici de departe măcar în contra cui erau aruncate aceste cuvinte grave ale primului ministru. Ceea ce știm pozitiv însă e că „talanții lui Filip“ se referă la membri din marele partid roșu, parte vechi, parte neofiți, și că d. Brătianu a adresat această grațiozitate amicilor săi politici. Lumea pretinde a ști multe în privirea aceasta și dac-am crede opinia publică îndreptățită a cita, fără probe suficiente, nume și sume, sume plătite de cămătari și nume de celebrități liberale patriotice, le-am înregistra și noi. Ceva totuși trebuie să fie la mijloc, căci „de unde nu e foc fum nu iese“.

A doua preocupare a spiritului public e din cele mai serioase și privește ploaia de taxe nouă pe cari primăria e în ajun de a le impune contribuabililor din capitală.

Organele de publicitate cari reprezintă civilizația ne-au repetat-o adeseori că starea orientală în care se află Bucureștii cere neapărat o sporire de taxe pentru a se putea introduce îmbunătățirile necesare. Noi din parte-ne avem cam alte vederi. Bucureștii sunt un oraș fără industrie dezvoltată, temeiul și însemnătatea de oraș comercial sunt concentrate pe câteva strade de căpetenie; restul e ceea ce și trebuie să fie, mai mult sat decât oraș. A impune taxe peste taxe imensei majorități a populației din periferii pentru a lustrui cât se poate de mult centrul, populat în mare parte de firme străine, este poate foarte frumos din punctul de vedere al aparențelor civilizației, pe cari am știut atât de bine a ni le însuși, e însă păgubitor pentru mulțimea mare, care ar avea mult mai multă nevoie de-o piață sigură, în care să-și ofere munca brațelor pe un preț convenabil, decât de lustruirea cu peria a stradelor. E un principiu conservator de-a nu avea ambiții în disproporție cu mijloacele de cari dispui, de-a nu încorda puterea impozabilă până la istovire. Ar rămânea ca minți practice, luminate, pe deplin sigure de natura impozitelor proiectate, să vază câte din condeiele listei primăriei jigniesc în mod simțitor interesele populației neavute, câte nu.

Se 'nțelege că orice venit însemnat se percepe pretutindenea, direct ori indirect, asupra populației neavute. Există însă un mijloc demagogic, foarte vechi și foarte cunoscut, pentru ca, printr-un sentiment de invidie oarecum, să se închiză gura nenumăraților nemulțumiți. Aceasta se face impunându-se luxul celor relativ mai avuți. În realitate dări impuse asupra cailor, servitorilor, livrelelor a o mână de oameni avuți (sunt foarte puțini oameni în adevăr avuți în România) reprezintă în genere o sumă neînsemnată pe lângă dările asupra obiectelor de consumație, cari scumpesc dram cu dram hrana populației mari. Acest clenci al impunerii cățeilor și livrelelor l-au aflat și primăria noastră pentru a arunca praf în ochii mulțimii, care ea și numai ea va purta marele împrumut al primăriei.

La 6 curent s-a ținut o întrunire zgomotoasă la Ateneu, în care patrioții de meserie și cei neofiți au încercat a proba necesitatea, în multe puncte discutabilă, a nouălor taxe. Un domn (fără copii bineînțeles) a propus o taxă asupra copiilor. Replica unui om din mulțime la această monstruozitate nu se poate reproduce decât în ziare de-o nuanță umoristică, nepermisă organelor serioase, cu toate acestea e o replică care cutreieră Bucureștii, și nu fără cuvânt, dacă potrivirea unei glume e un cuvânt.

Adunarea de la Ateneu a ales însă 12 persoane însărcinate a discuta a doua zi cu 7-8 persoane numite de primărie taxele proiectate. Conventiculul, ținut sâmbătă la 7 ianuarie, nu s-a putut îngrădi în acest cerc restrâns; contribuabili neinvitați de diferite profesiuni au pătruns asemenea acolo. Se zice că cu ocazia aceasta un mare patriot de meserie, d. dr. Râmniceanu, a scăpat de gratitudinea exagerată a poporului suveran numai pentru că un amic înzestrat cu mare putere musculară i-a făcut vânt din mulțime.

În fine o altă știre ne-a dat-o ieri Agenția Havas.

Bancherul Jacques Landau a câștigat procesul contra statului la Suprema Curte Comercială din Lipsca, Reichshandelsgericht.

Acest proces l-a câștigat în contra societății acționarilor căilor ferate, mai concret însă în contra statului.

Procesul se datorește unei convenții încheiate între prețiosul d. Costinescu și bancherul Landau. Învățatul d. Costinescu (4. cl. primare plus 1 curs de violoncel) a fost însărcinat cu grava misiune de-a răscumpăra un drum de fier care costă peste un sfert de miliard. Cu învățătura sa în cele juridice, tecnice și financiare și cu seriozitatea sa cunoscută a iscălit o convenție prin care d. Landau era însărcinat cu operațiunea. Mai târziu, treaba făcându-se direct cu acționarii, d. Landau a pretins câteva milioane despăgubire și tribunalul suprem i le-a recunoscut.

În orice caz d. Costinescu devine din ce în ce mai prețios pentru patrie. O achizițiune politico-financiară plătită cu 3-4 milioane de franci, în orice caz o marfă scumpă, deși netrebnică.

❦ ROMÂNII DIN VIENA

[11 februarie 1881]

Reproducem fără comentare următoarele rânduri din „Deutsche Zeitung“ relative la balul dat de studenții români din Viena.

Adevăratul vienez, zice numita foaie, niciodată n-a prea fost forte în cunoștințe etnografice. Pentru el erau un ce misterios chiar și locuitorii sârbi din Banat, cari, dimpreună cu românii și cu alte neamuri, erau pentru dânsul un fel de formă intermediară dintre unguri și turci. Cu toate acestea existau oarecari distincțiuni în interiorul acestei mari clase de oameni cam nedeterminat și confuz circumscrisă. Două tipuri mai diferite unul de altul au fost „negustorul sârb“ și „bogatul boier român“, a cărui solie și fiică nu erau altfel, numite decât „frumoasele boieroaice“. Damele române au trecut totdeauna de nește frumusețe extraordinare ceea ce au și fost într-adevăr. Tezaurul de grații corporale precum și spirituale s-a transmis curat de la străbunele matroane asupra fiicelor și nepoatelor lor. Balul român ținut la 15 c. în saloanele Reuniunii Muzicale ne-au dat nenumărate dovezi vii în privința aceasta. Deși poate să fi fost un contingent oarecare de frumoase vieneze pur sang printre numeroasele românce, această împrejurare n-a adus desigur nici un prejudiciu impresiunii generale a splendidei festivități. Tipul oacheș a fost amestecat cu cel bălan în modul cel mai armonic. Frumusețea feminină, toaletele bogate și pline de gust și multe riviere de briliante strălucite caracterizau balul. Coloane de mărgăritare și rânduri de perle figurate concurau împreună într-o lumină dulce și desigur nu se afla între ele nici o singură perlă „falsă“. S-a danțat cu zelul obișnuit în Viena. Președintele Comitetului, d. doctor Șt. Ciurcu, a deschis balul cu patroana, baronesa Hye-Guneck, în fruntea unei poloneze. Au fost de față și patroanele, doamnele Eduard Kanitz și Celestina Opolzer, pe când doamnele Angelina de Bălăceano, Matilda Dumba și de Lindheim au fost împiedecate de-a veni. Dr. S. Morariu Andreievici, arhiepiscopul și mitropolitul Bucovinei și al Dalmației, intendentul baronul Hofmann, membrul Camerii seniorilor, baronul Vasilco, d. de Lemayer, deputații, doctorul Mitrofanovici, baronul Stârcea și Cosovici, baronul Wertheim, mareșalii baronul Tiller și baronul Schoissnigg, mai mulți ofițeri sârbi și câțiva diplomați persiani au asistat mai mult timp la bal ca oaspeți de onoare. Toate dedicațiunile: „Versuri carpatine“, vals după motive române de Franz Mair, „Je pense a toi“, polca franceză de Ed. Straus, „Ochi negri“ de E. Sutor au produs cea mai vie plăcere, precum și minunata decorațiune a salonului și programele mândre, ce reprezentau cornuri de abondență pline cu bomboane alese.

❦ PROIECTUL CONTA

[11 februarie 1881]

Din relațiunea ce ni s-a trămis despre cele urmate în conferința profesorilor din capitală cu privire la proiectul de lege asupra instrucțiunii publice estragem și publicăm următorul discurs, rostit de către unul din asistenți, d. N. Kirilov, profesor la gimnaziul Cantemir. Precum se va vedea din citirea lui, un șir de noi dispozițiuni din proiect cari până acum n-au fost analizate prin ziare fac obiectul observațiunilor d-lui profesor.

❦ PROIECTUL D-LUI CONTA ASUPRA INSTRUCȚIUNII [2]

[12 februarie 1881]

Am văzut din articolul precedent ¹ cum noul proiect de organizare al d-lui ministru de culte și instrucțiune publică urmărește ca direcțiune de cultură pentru viitoarea societate română două scopuri: 1) slăbirea și în parte răsturnarea învățământului clasic (latin și grec) din școalele secundare și 2) emanciparea femeilor în universitate.

În fața acestei îndoite tendințe a organizării propuse de d. Conta ne-am oprit la întrebarea: Este locul și este timpul venit pentru statul nostru de-a lua în considerare prin organele sale de legislațiune un asemenea proiect de lege?

La această întrebare răspundem: Nu, Camera și Senatul României nu pot fi chemate a se ocupa astăzi de dezlegarea acestor probleme.

Admitem că problemele sunt de cel mai mare interes. Susținem însă că acest interes nu poate să fie la noi decât teoretic și că va trebui să treacă cel puțin o jumătate de secol înainte de-a fi vorba de legiferare practică în această direcțiune.

Să începem întâi cu instrucțiunea clasică.

Școalele noastre secundare, îndeosebi învățământul numit gimnazial-liceal, sunt întocmite în esență după modele luate din Franța și din Germania. Esența acestui învățământ este la noi, ca și în Franța și Germania, clasicitatea și cultura literară și istorică pe temeiul clasicității, adecă humanitatis studia în înțelesul celor vechi. Pe acest temei, susținut în Germania și în Franța prin tradițiunea unei culturi de multe secole, ne-am organizat și noi școalele mai înalte și ne-am pus astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană.

Această comunitate de cultură cu Europa civilizată este pentru români de-o necesitate așa de absolută încât încercarea de-a o slăbi ar însemna astăzi paralizarea oricărui progres al școalelor noastre și, în genere, al statului român. Toți bărbații noștri publici sunt crescuți în ideile și mulți chiar în școalele Europei apusene, toate cărțile noastre de școală sunt traduse sau imitate după modeluri franceze și germane, întreaga noastră legislațiune este inspirată de legislațiunea franceză și (în mică parte) germană. Mulți din tinerii noștri își fac studiile liceale în țară, iar cele universitare în străinătate, se întorc cu studiile completate la acele universități străine și-și revarsă cunoștințele lor asupra școalelor române. Sistema de studii fiind egală în trăsurile fundamentale, această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană și de la Europa apuseană la noi a fost cu putință și a contribuit puternic a face din noi ceea ce suntem astăzi: un popor de ginte latină cu conștiința misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului și cu dorința vie de-a-i asimila tot mai mult rezultatele experiențelor Europei apusene fără a trece prin crudele încercări prin cari s-a văzut ea adeseori pedepsită pentru orice pricipitare și tendență exagerată.

Întrebarea se rezumă dar aci: în ce raport ne-ar pune reforma d-lui Conta cu școalele din Franța și din Germania? Răspunsul este că reforma d-lui Conta ne-ar scoate afară din comunitatea de studii cu aceste țări și prin urmare conchidem că: proiectul acestei reforme este indiscutabil în Camerele române.

De agitat se-nțelege că s-au agitat aceste probleme și în Franța și în Germania prin discuțiuni teoretice sau, după expresiunea cam ironică a principelui Bismarck, „în mod academic“. N-avem decât a arunca ochii în filozofia lui Auguste Comte pentru a vedea izvorul ideilor d-lui Conta. Dar nici o legislațiune practică nu le-a pus în lucrare.

În Germania limbele latină și greacă sunt și rămân fundamentul învățământului gimnazial; chiar în școalele lor reale se învață latinește; dar, fiindcă în aceste școale reale se învață mai puțin latinește și nu se învață grecește, tendința cercurilor universitare din Berlin de ex. este astăzi de-a nu admite școlarii absolvenți ai gimnazielor reale la frecventarea tuturor cursurilor universitare ca fiind prea puțin înaintați în cultura generală.

În Austria aceeași sistemă, cu deosebire că școalele reale nu au limba latină, dar nici nu se obicinuiește a se da absolvenților din aceste școale altă direcțiune de studii decât pentru comerț sau școala politecnică.

În Franța cestiunea este mai mult în mișcare. În lacuna simțitoare lăsată prin lipsa totală de școale reale ministrul Duruy a introdus ceea ce numea el l'enseignement special, care este din ce în ce mai frecuentat, deși nu poate îndeplini golul școalelor reale. Cât pentru gimnaziele și liceele propriu-zise, astăzi ca în vechime, limba latină și limba greacă, în genere humanitatis studia, sunt temelie învățământului. Asupra a mai mult sau mai puțin au fost variațiuni: s-au scos compozițiunile în versuri latine, s-au menținut compozițiunile în proză latină, s-au împuținat orele de latinește și grecește, s-a hotărât începerea studiului latin și a celui grecesc cu doi ani mai târziu decât era până acum; dar nu s-a surpat temelia clasicității prin alungarea limbei grecești cu totul și prin reducerea limbei latine la 4 ani de liceu și scoaterea ei din cei 4 ani de gimnaziu, cum propune d. Conta.

Iacă o tabelă a numărului de ore de studiu, adunate pentru o săptămână în toate clasele unui liceu, după ultimul program elaborat de noul Consiliu Superior de Instrucțiune Publică din Paris (instituit prin legea de la 27 fevruarie 1880), în comparare cu același număr de ore într-un liceu german și în liceul român din Brașov:

LICEUL FRANCEZ

limba franceză 51 ore

limba latină 39 ore

limba greacă 20 ore

istoria și geogr. 36 ore

științe exacte 38 ore

limba germ. sau engl. 33 ore

LICEUL GERMAN

limba germană 20 ore

limba latină 86 ore

limba greacă 42 ore

istoria și geogr. 25 ore

științe exacte 38 ore

limba franc. sau engl. 17 ore

LICEUL ROMÂN DIN BRAȘOV

limba română 20 ore

limba latină 46 ore

limba greacă 24 ore

istoria și geogr. 28 ore

științe exacte 62 ore

limba ger. și magh. 35 ore

Se vede marea deosebire ce, după ultimul program francez, există între liceele germane și cele franceze. Germanii concentrează cea mai mare parte a învățământului asupra clasicității, mai ales asupra latinității. Dar, alăturea cu liceele clasice și deosebit de ele, ei au învățământul real și de meserii pe o scară întinsă, și astfel este tinerimei dat prilejul de a se dezvolta fie în ramura clasică, fie în ramura practică, dar în fiecare cu temei.

Francezii, neavând școale reale, s-au văzut siliți la un compromis între clasicism și realism. Erau multe plângeri că bacalaureații francezi au prea puțină știință reală și prea multă știință curat clasică. Înainte de a introduce ca o nouă creațiune școalele reale, cari să corespundă pe deplin cerințelor exacte și să permită totodată alăturea cu ele funcționarea liceelor esențial clasice, francezii au încercat în anul trecut menținerea acestor două direcțiuni în unul și același liceu și au sporit orele limbelor moderne și geografiei, împuținând orele limbei latine și mai ales grecești.

Au sporit, au împuținat, dar nicăieri nu au desființat cu desăvârșire. Ca oameni cu minte, vor să aștepte mai întâi experiența nouăi combinațiuni și apoi, cel puțin după 10 sau 20 de ani, să decidă dacă să rămână această împreunare sau să se introducă școli deosebite pentru clasicism și pentru realism, ca în Germania. Dar a prevedea, ca în proiectul d-lui Conta, școli reale deosebite (deși fără nici o organizare mai detaiată) și gimnazii și licee deosebite și a scoate totuși și din aceste gimnazii și licee partea principală a învățământului clasic (ca și când s-ar fi plâns cineva la noi că școlarii noștri au prea multă știință clasică!) — această stranie concepțiune nu există până acum în nici o singură organizare de școală în Germania, Austria sau Franța.

Noi dar, cu proiectul de lege al d-lui Conta, am coborî nivelul de cultură al bacalaureaților noștri și i-am face incapabili de-a urma un curs universitar în Franța și în Germania, unde se presupune la toți studenții cunoașterea limbei grecești și o mult mai întinsă cunoaștere a latinității.

Până când aceste idei de reformă ale d-lui Conta nu vor fi deja puse în lucrare și experimentate în școalele secundare din Franța sau din Germania, ele nici nu pot să fie luate în considerare de o Adunare legiuitoare română. Capitalul nostru intelectual este încă cu mult prea mic pentru a-l risca noi în asemenea întreprinderi, despre rezultatul cărora nu avem de nicăieri date culese din experiență.

Trecem acum la observările de făcut în contra celeilalte inovațiuni din proiectul d-lui Conta, adecă a emancipării femeilor la universitate. După noul proiect femeile sunt admise la toate gradele academice; o Școală superioară și o Facultate de Medicină să fie exclusiv destinat pentru ele; este dar vorba să avem doctoare sau doctorițe în litere, în științe și în medicină, prin urmare și medice femei. Până aici proiectul de lege tinde direct la ajungerea acestui scop. Indirect însă, și ca o urmare neapărată din aceleași premise, va rezulta: crearea de doctorițe în drept și în științele politice, căci examenele se propun a fi deschise femeilor și în aceste specialități. Dar, odată ce doctoriței medice i-ai dat dreptul de a fi medică practică, poți refuza doctoriței în legi dreptul de a fi advocată practică? Presupui că femeia va avea curajul de-a conduce o operațiune de chirurgie și nu presupui că va fi destul de bună vorbitoare pentru a pleda un proces?

Și, odată femeile numite doctorițe în legi, în medicină, în litere, în științe, exercitând în practică aceste profesiuni liberale, le vei putea depărta de la votul politic?

Dar să trecem cu vederea această din urmă consecință și să ne mărginim la consecințele prevăzute în proiectul d-lui Conta: care va fi rezultatul lor social?

Aceste studente vor contribui oare la consolidarea vieței de familie? Sau vor întinde boala funcționarismului și la femei? Și, dacă lovim clasicismul și voim direcțiune practică la băieți, să nu o voim mai ales și la fete?

Nu cumva am găsit prea multă activitate practică la fetele române, încât să fie trebuință de-a le abate spre o cultură teoretică la universitate? Sunt d.e. în București prea multe croitorese, prea multe menajere, prea multe „bonne“ de copii românce?

Toată lumea știe că e tocmai dimpotrivă. Evreice, unguroaice, germane și franceze susțin mai toată activitatea în aceste părți ale vieței casnice și noi, în loc să încurajăm fetele române în această direcțiune și să facem să-și agonisească ele sumele foarte mari ce le dăm până acum pentru aceste trebuințe în mânele străinilor, voim să le facem zbor la universitate pentru a le înzestra cu diplome de doctor.

Este agitată în Europa cultă și cestiunea emancipării femeilor la universitate. Dar nici în Germania, nici în Austria, nici în Franța nu a încercat încă nimeni să o rezolve; creațiunile propuse de d. Conta nu au semenele lor în Europa. În Franța femeile nu sunt admise la examenele de facultăți; în Austria asemenea nu. La Universitatea din Berlin, după o încercare de câteva săptămâni la cursul profesorului Werder, s-a oprit direct chiar intrarea femeilor pentru a asista numai la prelecțiunile universitare.

Universitatea din Zürich a încercat tolerarea de studente la cursurile facultăților. Cei ce se ocupă de aceste cestiuni cunosc polemica violentă ce s-a născut între acea universitate și profesorul Bischoff și rezistența celorlalte universități germane în contra încercării de la Zürich.

Așa stă cestiunea astăzi în Europa. Experiența nu este încă făcută, mai nici nu este încă încercată. Toate silințele sunt încă puse întru îndreptarea învățământului secundar la femei; nu este timpul venit acolo pentru deschiderea de facultăți femeiești.

Numai noi, acum în anul 1881, să avem timpul liber pentru a legifera în această materie! Toate celelalte le avem: școalele de meserii pentru fete sunt excelente, viața familiară este din ce în ce mai solidă, numărul populațiunii este în spor; universitatea femeiască ne mai lipsește!

Dar ce să ne ocupăm de asemenea construcțiuni cam juvenile! Societatea română, în totalitatea ei are prea multă prudență pentru a se risca în aventuri legislative de felul celor propuse, și impresiunea ce proiectul de lege al d-lui Conta a produs-o pintre deputați și pintre profesori a învederat încă o dată ce distanță mare deosebește o concepțiune curat teoretică de o bună lege practică.

1. Vezi „Timpul“ de duminică 8 fevr. 1881.

❦

[13 februarie 1881]

Foile române din Ardeal s-au simțit asemenea impresionate de studiul din „Deutsche Revue“, mai cu seamă însă s-au găsit atinse de enunțarea că „românii din Austro-Ungaria prosperează“.

Și noi credem că cuvântul „prosperare“ nu se poate lua aci în înțeles absolut și că, precum starea nici unei părți a poporului roman (și vorbim aci de adevăratul popor, nu de plebe) nu e de natură a inspira cuiva invidie, tot astfel nici starea românilor de peste Carpați nu e astfel cum ar putea să fie în urma unei dezvoltări neîmpiedicate a unui popor cu atâtea calități.

Noi, din parte-ne, am cam evitat de a vorbi de românii de peste Carpați, din două cauze. Statul nostru nu e îndestul de puternic pentru ca oamenii politici să poată vorbi de starea românilor de peste Carpați făr' a da motive de bănuială, neîntemeiată, nu mai e nici vorbă, dar bănuială. De-aci rezultă însă un al doilea pericol al unei asemenea discuții: în loc de-a face bine consângenilor noștri le-am face rău am înăspri și mai mult tratamentul nedrept căruia sunt supuși.

Dar dacă pe de-o parte ne-am impus această rezervă pe care oricine lesne o va înțelege și dacă ne-am feri de-a imita pe „Românul“ și de-a exploata până și nenorocirile naționale în goana după popularitate; pe de altă parte, oricâtă dreptate am face plângerilor confraților de peste munți, i-am ruga a face, în interesul dreptei lor cauze, o deosebire esențială între izvoarele cărora se datoresc suferințele lor naționale.

Sunt a se atribui suferințele acestea politicei tradiționale a Casei de Austria sau se datoresc unui episod incidental, unei piedici intervenite în dezvoltarea acelei politici tradiționale?

Noi înclinăm a admite teza din urmă. Nu credem că dinastia — și dinastia e Austria — dorește a face deosebire între un popor și celalt și că n-ar voi deplina lor egalitate politică și națională, pe cât aceasta s-ar putea pune în acord cu unitatea monarhiei, cu cerințele ei de putere înlăuntru și în afară. Noi vedem din contra că dinastia a încurajat după vremuri legitimele aspirațiuni de progres ale naționalităților și, dacă luăm îndeosebi pe români și ne aducem aminte de starea înapoiată în care ei au încăput sub dinastia habsburgică, de progresele repezi făcute sub absolutism și de starea esențial alta în care se află astăzi, cată în adevăr să insistăm asupra deosebirii ce-am voit a o stabili mai sus, că nu principiul de stat al politicei tradiționale se opune pe atâta dezvoltării lor pe cât se opun alți factori, de-o natură cu totul deosebită. În adevăr nu dinastia e totul într-o împărăție de aproape patruzeci de milioane de locuitori; dinastia ori capul ei nu sunt, ca Dumnezeu, atotputernici. Împărăția e compusă din provincii în cari istoricește, de sute de ani, se află superpuse pături de popoare deosebite, ale căror relații din trecut n-au putut rămânea cu totul fără efect asupra stării actuale. Astfel găsim în Galiția două elemente, poloni și ruteni. Cei dendâi au fost istoricește stăpânitori, cei din urmă stăpâniți. Găsim în Ungaria un element istoricește superpus, maghiarii, popor energic, dar de-o aptitudine politică contestabilă; găsim în Boemia cehi și germani, c-un cuvânt pretutindenea sunt elemente deosebite, cari 'și dispută dominațiunea.

Casa de Austria nu i-a creat pe unguri; i-a găsit existând alături cu românii; ea n-a creat aspirațiile, natura, abuzurile rasei dominante, ba pe aceste din urmă a căutat a le îngrădi chiar, după putință.

Aci însă ne apropiem de adevărata cauză a relelor ce bântuie dincolo. Această cauză e corupția și lipsa de aptitudini politice și economice a elementelor dominante din Ungaria, mai cu seamă însă a demagogiei ungurești.

La popoare pe jumătate culte cum sunt ungurii, cum suntem și noi, interesele publice joacă rolul de pretexte pentru realizarea unor afaceri nu numai private, dar adeseori reprobate de legi. Precum la noi se exploatează fără omenie țara sub pretextul libertăților publice, tot astfel demagogia maghiară, orice nume și-ar fi dând, sub pretextul de-a înăbuși pretinsele agitațiuni ale naționalităților, au monopolizat puterea publică și stinge lumea prin arbitrariu și malonestitate.

Mai lunile trecute ziarele aduseseră o descriere a stării de lucruri din ținutul Carașului și acela al Severinului. Întreagă administrația, averile orfanilor și ale școlilor, fondurile caselor de economii se împrumutau la patrioți insolvabili, pentru a le cumpăra votul. Oameni cari sustrăgeau bani publici erau aleși în funcțiuni, iar guvernul central răspundea la toate denunțările ce i se făceau că se calomniază niște patrioți cinstiți din cauze politice; cam ceea ce ni s-a răspuns nouă când am relevat scabroasele afaceri. Mai mult. Prin inichități fățișe se provocau până și rebeliuni în sate, pentru a-și crea un pretext mai mult de despoiare. Din întâmplare s-a numit și un om cinstit prefect în acele ținuturi și atunci au încetat pretextarea marilor principii patriotice, pretextarea combaterii agitațiunilor naționale, și s-a descoperit că fondul lucrului era hoție goală.

Iată dar unde e izvorul răului, în incultura, în lipsa de aptitudini economice și politice a elementelor dominante, cărora le-a dat vânt o împrejurare independentă de voința dinastiei: mișcarea maghiară din timpul războiului austro-german.

Noi susținem că starea morală a Ungariei e aproape identică cu a noastră. Și acolo există ca și la noi un fel de populație flotantă, de origine în toate cazurile dubioasă, un fel de neomaghiari precum noi avem aici patrioți neoromâni, oameni cari și-au făcut o meserie din exploatarea principielor politice, au monopolizat pentru ei patriotismul și naționalismul, cu atât mai mult cu cât n-au nici patrie, nici naționalitate certă. Ceea ce la noi se cheamă Giani, Mihălescu, Pișca, C.A. Rosetti dincolo de munți se cheamă Pausz, Szende (Frummer) ș.a.m.d.

E evident pentru oricine că nu principiile de stat sunt, în asemenea împrejurări, de vină la starea rea a românilor. Acestea se pretextează numai pentru ca o șleahtă incapabilă de muncă și de cultură să aibă cu ce trăi de pe spatele altora. Acesta e sâmburul cestiunii și, dacă n-ar fi acesta, teoriele de stat ar fi departe de-a se manifesta cu asprimea, cu spiritul de injustiție cu care se manifestă. Și oare la noi nu e tot astfel?

Puțin ne ajută bunul moral al neatârnării naționale când pseudoromânii noștri opun piedici tot atât de esențiale dezvoltării poporului nostru ca și maghiarii dincolo. Încai dincolo a rămas din timpii trecuți câteva temeiuri de dezvoltare sănătoasă: clerul, școala populară, ba chiar urme de-o adevărată autonomie comunală. La noi biserica e ca și când n-ar fi; școala rurală crește și ea postulanți și patrioți de meserie, iar autonomia comunală e reprezentată prin cenușerii cari au deprins virtuțile patriotice pe la subprefecturi. Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învățat nimic, nu muncesc nimic și cari cu toate acestea vor să trăiască bine și de-a gata s-au stabilit o adevărată conspirație pentru a zădărnici orice progres real al poporului.

O asemenea conspirație tăcută, dar puternică și solidară, există tot așa de bine dincoace ca și dincolo de Carpați. Din același lemn sunt ciopliți patrioții liberali din Buda și cei din București.

❦

[14 februarie 1881]

Sentința Tribunalului Suprem de Comerț din Lipsca, care declară deciziunile Adunării generale extraordinare de la 3 martie 1880 nule și de nul efect (rechtsungulting und unverbindlich) și care obligă pe reprezentațiune executivă (Vorstand) a Societății Acționarilor Căilor Ferate Române de-a se abține de la executarea acelor deciziuni și a reveni asupra unei executări deja făcute, precum și a face să se șteargă inscripțiunile efectuate în registrul Tribunalului de comerț, această sentință nu înseamnă nimic alt decât anularea răscumpărării. Va să zică Societatea Acționarilor exista înainte; guvernul, prin faptul că posedă acții, nu este el însuși decât acționarul unei societăți germane. Abia acum se explică de ce sediul nu s-a mutat și nu se va muta la București; abia acum se vede clar că panglica cestiunii Stroussberg va rămânea nouăzeci de ani un pretext de esploatare față cu statul român, pretext pentru menținerea căruia tagmele de patrioți își vor da pururea mâna cu străinii.

Cestiunea Stroussberg reînviată în toată vigoarea ei, ilustrul d. Brătianu se poate bucura văzând cum un singur act al său ilegal, încheiarea convenției primitive și punerea în executare fără votul Senatului, cum acel act neconstituțional, contra căruia n-am avut, în întreg mecanismul statului nostru, nici o garanție și nici un apărător, ne urmărește pas cu pas, renăscând cu puteri urieșești.

Telegramele confecționate ad-hoc pe care le publică „Românul“ după foi și pentru interese de bursă nu schimbă nimic din gravitatea sentenței Curții din Lipsca.

❦

[15 februarie 1881]

Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenușă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viață cu atât mai trainică cu cât era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg și în alte chipuri.

O telegramă laconică a agenției Havas nu ne spunea decât că bancherul Landau câștigase procesul său la Curtea Supremă de Comerț din Lipsca. Versiunea care-a circulat în București în ziua întâia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conținutul hotărârii date, era că bancherul ar fi câștigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenții sau a unui „proiect“ de convenție, cum zice „Românul“, care se stabilise la Berlin între acel bancher și un patriot de profesie și prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operația răscumpărării.

Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav.

În cazul întâi am fi avut a face c-o pagubă enormă, însă timporară, care era departe de-a avea gravitatea unei sentințe ce anulează cu totul tranzacțiunea juridică a răscumpărării.

Ceea ce ar trebui să cunoaștem sunt termenii sentinței Curții din cuvânt în cuvânt. În loc de aceasta, atât agenția Havas cât și agenția Wolff ne spun că sentența n-a influențat asupra cursului titlurilor de stat 6%, o cestiune secundară care nu ne interesează deloc, de vreme ce aceste titluri, nefiind decât echivalentul acțiilor cari sunt în posesiunea statului, au devenit un efect public, independent de cestiunea drumurilor de fier. Statul ar fi putut cumpăra acții cu bilete ipotecare, precum le-au cumpărat cu titluri de 6%, și vicisitudinile cestiunii căilor ferate n-ar fi atins cursul biletelor ipotecare, căci nu e vorba de ele.

Și în privirea aceasta însă se vor ivi complicațiuni. Un anunț publicat în foile germane provoacă pe detentorii de obligațiuni 6 % de-a denunța schimbul făcut, de-a-și cere acțiile îndărăt, tranzacțiunea fiind ilegală și nulă.

Dacă punem temei pe depeșa primită de „Gazeta generală“ din Augsburg și de alte foi, termenii sentinței anulează atât esența cât și urmările juridice ale răscumpărării căci ea zice:

1) Deciziunile adunării generale a Acționarilor Căilor Ferate Române luate la 3 martie 1880 sunt nule (rechtsungultig, literal: juridic nevalabile) și de nul efect (unverbindlich, literal neobligatorii). Aceste deciziuni nule și de nul efect sunt tocmai stipulațiunile deja executate ale convenției de răscumpărare.

2) Reprezentațiunea executivă (Vorstand) a Societății Acționarilor, organul ei legal care-a încheiat cu statul convenția de răscumpărare, e obligată de-a se abține de la executarea acelor deciziuni și de-a reveni asupra unei executări deja realizate. Va să zică, deși convenția e executată în toate părțile ei, reprezentațiunea executivă e obligată a reveni asupră-i și a anula ceea ce-a făcut.

3) Reprezentațiune executivă e obligată a șterge inscripțiunea tranzacției făcută în registrul Tribunalului de comerț.

Prin sentința aceasta se reconstituie așadar Societatea Acționarilor, care există mai departe până la împlinirea celor nouăzeci de ani, se reinstituie organele ei legale și dirigente, iar statul român e redus la rolul lui primitiv, rămânând juridic indiferentă împrejurarea că și el posedă acții ale drumului de fier, că și el e acționar al unei societăți germane, supus în toate jurisdicțiunii germane și convenției primitive.

Având textul autentic al sentinței pe care, cu o teamă lesne de înțeles, nu ni-l dau nici organele oficioase, nici cel oficial, vom putea vedea și mai clar urmările ei cele dezastroase. După cât cunoaștem din acel text, el înseamnă anularea de drept a răscumpărării, reînființarea Societății Acționarilor și a organelor ei, dezlegarea acestor organe de contractul încheiat cu statul român, obligațiunea ce li se impune de-a reveni asupra contractului și de-al desființa și — ca urmare indirectă — reducerea statului la simplu proprietar de acții, la acționar al societății germane, supusă jurisdicțiunii germane.

Nu ni se răspunză că de fapt statul posedă 95% din acțiile drumului de fier. El devine, prin această sentință, egalul d-lui Landau, simplu acționar.

Astfel stând lucrurile, vedem de ce natură precarie e existența „Direcțiunii princiare“ precum și a noului consiliu de supravegheare. Amândouă acestea încetează, de la data sentenței, de-a mai fi organele Societății Acționarilor. Direcțiunea veche sub care s-a stipulat răscumpărarea va trebui să-și reia funcțiunile. Fiecare din acționari are dreptul de-a contesta existența legală a „Direcției princiare“, de-a găsi că interesele reprezentate prin acția sa sunt rău căutate de către administrația noastră, fiecare acționar rămâne stăpânul nostru până la împlinirea celor nouăzeci de ani.

Convenția Stroussberg, cu toată seria de fenomene prin care trece, e o nenorocire națională, datorită d-lui Ioan Brătianu ca instrument, datorită ca intenție, după mărturisirea d-sale din Senat, unor influențe străine cari voiau să se înrădăcineze în țară. E o iluzie copilărească de-a mai crede că, încăpuți odată în mreaja de păianjen ce ni s-a întins sub forma unei rețele de drum de fier, vom mai fi în stare de-a scăpa din ea. Profesia de patriot prea e lucrativă în România pentru ca răscumpărarea să fi putut deveni o desfacere totală, pentru ca să nu rămâie sămânța de procese și de încurcături cari să ne readucă pururea în starea tristă în care ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg și cu ceilalți prieteni ai săi de ilustră și onestă memorie.

❦

[17 februarie 1881]

„Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ emite oarecari apreciații mai mult ipotetice asupra sentinței Curții din Lipsca; al cării text autentic foaia germană n-o cunoaște, precum mărturisește singură.

E un act de rea credință din partea „Presei“ ca, cu ocazia unei notițe de bursă, să releve pentru publicul nostru faptul că în cestiuni de politică internă și externă acea foaie e inspirată de principele cancelar. Principele cancelar nu se ocupă cu partea bursei, a teatrelor și a știrilor zilei.

Reproducem și noi acea notiță, numai ca să se constate că acea foaie nu-și bazează raționamentele pe textul autentic al sentinței, care-i e necunoscut pân-acuma.

Afară de telegramele cunoscute asupra otărârei Curții Imperiale în afacerea Landau contra Societății Drumurilor de Fier române, nu avem alte nuvele cari să ne permită de-a judeca după justa sa valoare importanța eventuală a acestei otărâri cu totul surprinzătoare. Mai nainte de-a cunoaște această otărâre în detaliurile sale toate supozițiile și toate ipotezele ne par fără nici o valoare. Se pare însă necontestabil că posesorii obligațiunilor 6 la sută, cari au primit această hârtie în contra remiterei acțiunilor lor de drumuri de fier, n-au a se teme de nimic. Acest mod de-a vedea este împărtășit de toți acei cari cunosc bine afacerea. Otărârea nu poate avea decât o valoare ideala pentru reclamant, fiind cu totul lipsită de importanță practică. Acest mod de-a vedea, împărtășit de cel mai mare număr al celor de la bursă, pleacă dintr-un fapt incontestabil, că 98 la sută al capitalului acțiunilor se află în mânile guvernului român. Dacă chiar existența direcțiunii princiare actuale a drumurilor de fier, precum și aceea a comitetului de supraveghere, ar putea să fie pusă în îndoială, nimic nu ar opri ca aceleași persoane să fie realese ca directori și ca consilieri de supraveghere. Se poate ca direcțiunea, după trecerea unui an, să prezinte compturi exacte acționarilor, să facă bilanțul și să plătească fiecăreia din acțiuni care se află în circulațiune beneficiul care s-ar cuveni, în loc de-o rentă fixă; totuși va rămânea chestiunea de a se ști dacă aceasta va fi avantagios acționarilor, de vreme ce punctul de gravitate al administrației se află în partea celor 98 la sută din capitalul acțiunilor, cari se află tocmai în mânile guvernului român.

Pe baza ipotezei celei mai favorabile oarecum, admisă de „Norddeutsche Allg. Zeitung“ și de „Românul“, sunt scrise și rândurile de mai jos, datorite unui amic al foii noastre. După cât se vede procesul acesta 'l datorim ingenioasei tranzacțiuni Landau-Costinescu, o tranzacțiune dilemă care, oricum ar fi ieșit, tot Landau trebuia să câștige.

Șirurile de mai jos se pun deci în ipoteza „Românului“, și din punctul ei de vedere dovedesc că și în acest caz tot pagubă iese.

❦

[18 februarie 1881]

„Misterioso! À la sordina!“ Astfel ne sună foile copacului oficial în privirea dezbinării ce există în sânul cabinetului.

„Presa“ ne spune de ex. că dacă, pentru considerațiuni de delicateță cătră Adunări și de scrupul personal într-o cestiune juridică ca aceea a proiectului asupra art. 409 din procedură, d. Boerescu și-a dat demisia, aceasta nu putea constitui o rumpere a sa cu d. Brătianu ori cu guvernul, căci numai o divergență politică putea avea acest efect și o asemenea divergență n-a existat niciodată. Colegii d-lui Boerescu și d. Brătianu nu au voit a-i primi demisiunea; din contra, ea ar fi provocat demisiunea întregului cabinet. D. Boerescu apreția că ar fi fost o adevărată nenorocire, o reală vătămare a intereselor țării, dacă, în circumstanțele actuale, cabinetul și-ar fi dat demisiunea mai nainte de-a-și termina întreaga sa misiune și de-a rezolva dificultăți pendente, ce există și pe cari publicul încă nu le cunoaște în întregimea lor. D. Boerescu a comis un act de adevărat patriotism, crede „Presa“, retrăgându-și demisia.

Și noi afirmăm că d. Boerescu trăiește bine cu d. Brătianu și viceversa. Dar cu mult mai bine trăiește d. Boerescu, care-a intrat ca un ghimpe în carnea cabinetului și pe care mâna dibace a primului ministru nu-l mai poate prinde pe suprafață.

Cine se mai îndoiește că d. baron e necesar cabinetului?

Oare nu reintră tambour battant în sfera problemelor politice Maestatea Sa Regele Stroussberg, de astă dată sub forma tranzacției Landau-Costinescu și a sentinței din Lipsca? Mai la vale estragem din „Binele public“ considerațiile privitoare la strămutarea din nou a vămii noastre din Burdujeni la Ițcani prin anume convenție. Marele om de stat știe foarte bine pe unde curg gârlă viitorii cetățeni și stăpâni ai României; ar fi fost o adevărată nenorocire, o reală vătămare pentru interesele țării, pe care publicul n-o cunoaște în întregimea ei, dacă nu se redeschidea largă poarta imigrațiunii evreiești, ceea ce nu se putea face fără d. baron.

Și câte alte binefaceri nu-i mai datorim acestui neprețuit giuvaier al diplomației române? Numai unul Dumnezeu le știe și le poate plăti după cum merită.

❦

[18 februarie 1881]

„Telegraful român“ din Sibiu publică următorul articol ca o părere ce merită a fi cunoscută și de românii de peste Carpați; redacțiunea își face însă rezervele sale, sperând a putea reveni asupra cestiunii cuprinse într-însul.

❦

[19 februarie 1881]

Mai alaltăieri „Presa“ ne-a spus, cu acel ton care-n muzică se chiamă misterioso, că, dacă d. Boerescu a hotărât să se sacrifice retrăgându-și demisia și suportând mai departe sarcina de ministru de externe, aceasta a fost pentru a abate de pe creștetul țării un mare pericol.

Ne-am pus mâna pe inimă și ne-am întrebat ce pericol poate fi acesta? Totodată ne-am adus aminte că, și în Cameră, s-a ivit un deputat foarte sperios și îngrijit de viitorul poate al țării, poate al spinării proprii, care a cerut de la Adunare un credit de 300.000 lei pentru mănținerea ordinei publice. Acest deputat e d. Stolojan. Bolnav nu e după cât știm, doctorii nu i-au prescris medicamente calmante; trebuie deci să se fi întâmplat ceva care să dea naștere temerilor îndoite ale d-lui Stolojan pe de o parte, ale d-lui ministru pe de alta.

Să se fi înfundat meseria lucrativă a patriotismului? Poporul capitalei să nu mai fi voind a suporta sarcinile ce i se impun și să amenințe pe patrioți în genere, precum prinsese a amenința pe patriotul Râmniceanu îndeosebi în localul primăriei? Lucrul ar fi nou în analele țării, căci neînțeles ar rămânea cum să se poată revoluție în timpul când Caradalele și Serurii sunt în plină putere, cum să se poată mișcare când cei cari au meseria de-a înscena mișcări se află tocmai în pita lui Vodă, ca șoarecele fabulei lui Alexandrescu în cașcavalul de Parma.

Dacă am considera lipsa de inteligență și onestitate politică, americanismul fără conștiință și fără scrupul, goana după cumul și diurne, creațiunea de lefuri colosale ad-hoc pentru patrioți violonceliști, c-un cuvânt corupția plebei de sus și suferințele poporului de jos, care plătește din sudoarea lui toate zădărniciile și viciile celor ce-l stăpânesc, am crede în adevăr că cererea d-lui Stolojan, temerea ministrului de externe, sunt îndreptățite. Dacă neamul nostru ar fi energic și viguros ca fericita rasă anglo-saxonă din Statele Unite, Maiestatea Sa Poporul ar fi creat de mult pentru ilustrațiile liberalismului patriot ordinul Sfintei Cânepe, de toate gradele, dar mai cu seamă s-ar fi împărțit cu oarecare profuziune marele Cordon, tot la locuri largi și de mare publicitate, în piețe. Mulți dintre patrioți ar figura ca statue in persona și nici de un piedestal aparte n-ar avea nevoie, căci sistemul de-a acorda cetățenilor nemeritați nemurirea e nou, e sistemul statuelor pendente, imitație după grădinile pendente ale Semiramidei. Și oare nu sunt patrioții adevărate grădini de virtuți cari merită păstrate cât se poate de sus?

Dar noi nu suntem rasă anglo-saxonă.

La noi, după ce cineva s-a învoit cu Warszawsky să puie țara sub biciul cazacului, ca s-o mâie dinainte până dincolo de Balcani pe un ger de crăpau lemnele și pietrele, în caz de-a se descoperi lucrul, e însărcinat el însuși să conducă cercetările în contra sa, apoi e ales senator, trece în funcții și mai bine plătite și stropește cu noroiul trăsurii sale pe acei pe cari i-a despoiat. Caracterul poporului nostru este atât de blând încât el pare făcut anume pentru ca cei virtuoși să domnească peste el, ca de obicei. El nu se indignează de nimic; nici de afacerea Stroussberg, nici de îmbogățirea peste noapte a patrioților după răscumpărare, nici de goliciunea și mizeria în care-a trăit oastea noastră pe câmpul de război, nici de coincidența intrării triumfale cu cedarea Basarabiei, nici de Landau-Costinescu, nici de Mihălescu-Warszawsky, c-un cuvânt de nimic.

Prea e fricos d. Stolojan. Nu se teamă de nimic. Dinastia Cariagdi poate pune taxe peste taxe pe populația mahalalelor pentru ca să facă cât se poate de plăcută viața străinilor în București, pe zi ce merge mai mulți, guvernul poate îndoi și întrei dările, nițică gură se va face, dar încolo nimic. Pentru ca poporul să-și fi păstrat puterea lui de reacțiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioților, în care Giani, Cariagdi, Carada și C.A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate națională. Atunci s-au pregătit spiritul public de astăzi, atunci s-au creat terenul pentru activitatea lui Giani, Cariagdi, Carada, în linie coborâtoare, precum și pentru frumoasele manipulațiuni ale M. Sale Regelui drumurilor de fier, dr. Stroussberg.

Bietul Tudor și cinstitele domnii de boieri mari cari au urmat după el, reacțiunea în contra fanarioților n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, și prin bugetele cu baierele pungii legate cu șapte noduri, să poată îndrepta o țară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebui să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul țării în fiii și nepoții de Caradale pân 'ntr-al șaptelea neam. Strămoșii au mâncat aguridă și nouă ni se strepezesc dinții.

De aceea n-avea grijă, onorabilă tagmă! Starostele tău, starostele celui mai lucrativ meșteșug din țară, meșteșugul patriotismului reversibil, e tare și mare, va rămânea tare și mare; căci pentru maniera sa de-a vedea, pentru maniera sa și alor săi de-a manipula cu degetele, și-a creat America dunăreană, ce se mai numește încă în ironie România. Facem acum parte din concertul european, ne numărăm între obrazele subțiri care se țin cu cheltuială. Papa Stroussberg a îngrijit să ne facă cunoscuți la toată lumea, ba a îngrijit să facă din țara noastră un loc de rendez-vous pentru tot ce globul lui Galilei are mai inteligent, mai virtuos, mai solid. Cum să nu mergem așadar bine în predmetul celor politicești și în toate predmetele?

Ș-apoi cine să se revolte? Meseriașul strunit în gardă de Serurie, săteanul pentru care întreaga organizație a statului a îngrijit ca să n-aibă cu ce-și ținea zilele de azi pe mâine? Desigur nu. Regalitatea absolută a intereselor străine asupra țărilor noastre e pe deplin asigurată; orice reacție e cu neputință. Câțiva franci și câteva masalale împărțite la primărie vor produce oricând simpatiile necesare unui guvern atât de onest și vor închide gura nemulțumiților.

Trei sute de mii de lei cere d. Stolojanu? E mult, prea mult. Trei mii sunt de ajuns, numai să se întrebuințeze bine, anume pentru a pune fitil entuziasmului demult comprimat al unui popor fericit și acest entuziasm se știe că se aprinde, ca și kalium pus în contact cu udătura.

❦

[20 februarie 1881]

În numărul său de azi „Românul“, hărțuindu-se cu opiniile opoziției, nu se sfiește a formula următoarea dilemă:

Concluziunile dar a acestor fapte nu pot fi decât una din două:

Una: majoritatea națiunii afirmă că toate acuzările opozițiunii au fost și sunt pe deplin neadevărate. Alta: majoritatea națiunii, susținând un guvern și-un Parlament compus de bărbați iniorinți, hoți și trădători dovedește că ea însăși este pe deplin coruptă.

În cazul dendâi națiunea a declarat și declară de calomnii acuzările opozițiunii și le respinge.

În cazul d-al doilea, dacă opozițiunea declară că națiunea este atât de coruptă, ai cui sunt membrii opozițiunii? Și dacă ei declară că mama lor este coruptă, ce respect mai poate găsi la străini o asemenea mamă cu niște asemenea fii?

Noi credem din parte-ne că dilema aceasta s-ar putea formula numai în cazul când în adevăr națiunea ar fi totdeuna stăpână pe voința ei, când ar putea-o emite clar și statornic, fără să mai rămâie vro îndoială asupra intențiilor ei; dar mai ales atunci s-ar putea stabili când guvernul n-ar dispune de mijloace pentru a falsifica opinia țării și pentru a-i stoarce voturile. Înainte de a pune deci o asemenea dilemă ziarul guvernamental ar trebui să izoleze pe cale logică elementele ce dau tonul vieții publice, factorii reali ai mișcării politice, și să cerceteze mai de-aproape teascul care se aplică asupra acestor elemente.

Se știe înainte de toate că adevărata națiune, patru din cinci părți ale poporului nostru, nu ia parte la viața publică, a cărei sarcine le poartă însă mai greu decât oricine altul. Aceste patru din cinci părți sunt sătenii, cari în adevăr n-au nimic comun cu d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, nici măcar originea, necum interesele sau altceva.

Deasupra acestui element, cel mai numeros și mai nefericit totodată, există țara legală sau ceea ce „Românul“ botează cu numele de „națiune“, iar paralel cu țara legală există elemente parazite cari și-au făcut din politică o meserie foarte lucrativă. Aceste elemente parazite, lipsite de merit, de avere, de știință, sunt strâns legate între ele prin comunitatea nulității lor, invidia îi unește contra oricărui merit adevărat, sărăcia îi strunește și-i ține uniți contra țării legale, care se zvârcolește neputincioasă sub torturile teascului electoral. Miile de funcții administrative și sutele de funcții judecătorești, toate amovibile, sunt puse în mișcare într-un singur scop, pentru a stoarce voturile țării legale. Se înțelege că fiece alegător își are interesele sale materiale. De fiecare din aceste interese atârnă câte un fir al mașinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al mașinii izbește în acel interes și-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, își poate vedea în liniște de treabă. Nu putem aștepta însă de la oameni — și oameni suntem toți — ca, pentru un interes general care nu poate fi priceput decât prin reflecție, să-și pună zilnic în pericol existența lor și a copiilor lor, ca aciia cari n-au nimic de pierdut. Abia o avere foarte întemeiată, care nu poate atârna în nici un chip de iubirea sau ura administrației, îl face pe om capabil, în România, de-a se opune fățiș guvernului. Dar acei cari, într-un chip ori într-altul, cată să muncească pentru a se ținea deasupra apei nu-și vor crea de buna lor voie piedeci zilnice intereselor lor, piedeci personificate în subprefecți vițioși, maiori cocoșați de gardă civică și alți monștri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut și totul de câștigat.

Ar mai rămânea o cale pentru ca țara să zvârle cât colo pe patrioții cari o guvernează: o mișcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeuna un pericol internațional și țara legală e prea patriotică pentru a apuca o asemenea cale. Când elementele roșii sunt în opoziție, atunci altceva. Dar bată războiul la ușă, dar vie pieirea a doua zi, puțin le pasă patrioților de meserie. Din contra, se pun în înțelegere cu străinătatea ca să răstoarne guvernul, căci când dumnealor nu sunt la putere orice mijloc de-a parveni e bun, chiar amenințări de asasinare adresate capului statului.

Iată dar cum o națiune necoruptă chiar poate avea un guvern ș-un parlament compus de bărbați „iniorinți, hoți și trădători“, cum grăiește „Românul“ și „gura păcătosului adevăr grăiește“.

❦

[21 februarie 1881]

Pe când discutăm în capitală cestiuni de politică generală sau teza, pusă de d. C.A. Rosetti în „Românul“, dacă guvern și Parlament sunt compuse din bărbați corupți și „iniorinți“, țara, în părțile ei constitutive, merge spre disoluție și anarhie. Și-n adevăr nici că se poate altfel. Precum rolul meseriașului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administrației e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administrația înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice și intelectuale a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui râu de munte care rupe poduri și strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenței morale: un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secoli aceasta, care încetează abia atunci când un popor a ajuns la o dezvoltare atât de înaltă încât să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vază în fiece punct singur de interesele lui.

La noi? Se aleg patrioții cari n-au cu ce trăi și cari în viață-le au făcut cele patru clase primare, învingând cruzimile abecedarului, și se populează cu ei subprefecturile, primăriile și prefecturile și tot mai avem pretenția de-a administra? O asemenea administrație e mai rea decât nici una. Înainte cel puțin nu exista această ramură a activității statului; individ și comunități erau avizate a înlătura singure pe cât puteau piedecele ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc. Dar administrația actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăși o piedecă permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe.

Pentru a se vedea în ce stare sunt județele noastre extragem din Expunerea situațiunii lor pe anul 1879 următoarele pasaje din raportul prefectului de Bacău, d. A. Vidrașcu:

În privința mersului instrucțiunii din comunele urbane nu voi avea nimic de obiectat, căci profesorii și institutorii respectivi nu lipsesc a-și face datoria; cu toate acestea conduita în societate și disciplina a câțiva profesori lasă mult de dorit; este însă de sperat că această mică minoritate de profesori se va convinge cu timpul că dânșii sunt chemați nu numai pentru a instrui tinerimea, dar și pentru a o educa și, prin conduita lor morală și neprihănită, a le servi de exemplu și emulațiune pentru viața lor cetățenească în viitor.

Nu tot astfel însă voi putea zice pentru comunele rurale. Aci în multe părți, escepțiune de Răcăciuni, Moinești, Tamași, Onești, Valea rea etc., școalele sunt numai o sinecură, căci învățătorii, sau din lipsa tacticei, sau din lipsa practicei, sau din negligența și a puținului control ce au, mai totdeuna nu țin clasă, școalele sunt depopulate și astfel copiii rămân pierzându-și timpul zadarnic. La aceste defecte sunt tot atât de culpabile și autoritățile comunale, cari nu îngrijesc de școală și cari nu aplică cu rigoare legea învățământului în ceea ce privește competența lor.

………

Subsemnatul, iubind totdeuna adevărul, nu mă sfiesc a vă spune că moșiile județului sunt rău exploatate prin vițioase și nesigure arendări, cari nu plătesc câștigurile la timp, dau loc la procese și fac ca aceste moșii să fie, pot zice, neproductive. Hotarele sunt încălcate de vecini; reprezentațiunea județului pân' acum n-a urmărit reintegrarea posesiunii sau reînnoirea hotarelor încălcate prin hotărnicii judecătorești, pădurile au fost brăcuite și, ori de câte ori județul a pus vreo moșie în administrație de regie, rezultatul gestiunii a fost aproape nul, precum s-a întâmplat la moșia Chetrișu. În ceea ce privește imobilele urbane iarăși trebuie să mărturisim cu părere de rău că arest județean nu avem, numeroși arestați se pedepsesc inuman în atenansele deteriorate ale tribunalului; cazarme nu avem, călărașii stau cu caii și armătura lor în ploaie, în ograda prefecturei, având comanda escadronului numai cancelaria în atenansele prefecturei, fostele bucătării deteriorate ale repauzatului Panait Docan. Grădinile de lux sunt dezgrădite, arborii stricați în cea mai mare parte, iar zidurile localurilor principale ale diferitelor cancelarii crăpate, acoperișurile găurite, putrezind de ploaie, mobilierul de cancelarie asemenea insuficient și d-abia întreținut; frumosul teren din mijlocul orașului, care este dat cu chirie fictivă, adecă mai mult degeaba, comunei de Bacău, pentru cazarma pompierilor, și pe care edificiul ce era pe acel loc este ruinat cu desăvârșire, nu produce nimic pentru județ, care a dat 2000 galbeni pe acel loc când l-a cumpărat, în scop de-a construi pe el un palat administrativ.

Cu toate acestea, observați compturile și bugetele anilor trecuți și vedeți ce sume enorme s-au cheltuit în reparațiuni și pentru mobiliere de cancelarii.

………

La 1864, când s-a aplicat legea rurală, locuitorii posedau numai boi de jug 22.428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu au în posesiunea lor nici jumătate din vitele ce au avut la 1864 și, cugetând, mai multe idei se prezintă spiritului pentru a descoperi de unde provine această însemnată scădere a avutului lor. Prima cauză este negreșit înființarea căilor ferate, cari au ridicat înlocuitorilor beneficiul important ce trăgeau din cărăușie. Apoi ușurința cu care o mare parte din locuitori au privit împroprietărirea lor, înmulțirea cârciumelor și lipsa de credit și de capital.

Locuitorii produc foarte puțin, ogoarele lor sunt rău cultivate și mulți dintre dânșii au înstrăinat pământurile ce li s-au dat de-abia acum 15 ani.

Fizicește vorbind, populațiunile de la țară au fost și sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte a generațiunii viitoare. Moralicește vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură; mulți din ei nu au idee de morală; unii muncesc, dar produsul muncei lor îl consumă la cârciumă și se reîntorc iarăși la muncă când necesitatea sau autoritatea-i forțează. Aceștia sunt încă cei mai cumsecade. Alții petrec timpul lor cu furturi și desfrânări; cârciuma este pentru ei azilul ce nu-l părăsesc și mulți din cârciumari sunt gazdele lor. Căsătoria nu este respectată; clerul de la țară se află în o mare parte pe o scară de cultură foarte inferioară; sărmanii copii mici nu ascultă decât vorbe rele, sudălmi și bătăi se aplică asupra lor și a mumelor lor; bărbații se bat foarte des între dânșii; bătăliile lor sunt foarte violente, ca la niște adevărați sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generațiune neomenoasă, rușinea unui stat civilizat, acești oameni perverși și fertili în crime, delicte și contravențiuni de tot soiul se ruinează prin mișelii și rea viață.

Nu trebuie să generalizăm aceste fapte pentru a ști că toată țara stă tot astfel. Datele statistice, pe cât există, ne dovedesc că, din momentul ce regele Stroussberg cu prietenul său Brătianu a început a avea influență asupra vieții publice din România, s-au produs o serie de rele de-o necontestată generalitate.

Se observă o scădere generală a populației rurale, care se urcă în raport direct cu creșterea demoralizării, a ireligiozității și cu întinderea viciilor. Dar această descreștere, pentru a avea loc, e natural legată de degenerarea fizică a rasei române.

Se observă în același grad o descreștere a numărului instrumentelor de muncă, a numărului vitelor. Pe de-o parte deci exigențele economice ale unui stat pretins civilizat cresc zilnic și pretind o muncă din ce în ce mai întinsă pentru a fi acoperite, pe de alta, prin degenerarea fizică a rasei muncitorului și prin pieirea instrumentelor sale de muncă, se înlătură însuși posibilitatea muncii.

Paralel cu aceste două rele generale, cari creează goluri din ce în ce mai mari, observăm că punctele de fruntarie se deschid pentru a face loc roiurilor de străini cari vin spre a suplanta un popor ce piere prin inepția fiilor lui. Douăzeci de mii pe fiece an! Un oraș întreg!

Dar cui îi merge bine în împrejurările acestea sunt patrioții, Cariagdii, Caradalele, Costineștii, oameni fără patrie hotărâtă și fără naționalitate hotărâtă, străini cari în generația a doua primesc cu brațele deschise pe străinii ce ne vin în generația întâia.

La ce stare în adevăr au căzut poporul nostru de la 1866 încoace? Un prefect răspunde: la starea de sălbateci într-o țară europeană. Și drept vorbind nu mai e de recunoscut. Gospodăria lui de altădată, oricât de simplă, își avea ramificările ei. Alături cu munca câmpului își avea industria lui de casă, care îl ocupa iarna împreună cu toată familia; frumoasele datini strămoșești, statornice ca și caracterul și limba, înlocuiau până la oarecare grad civilizația ce lipsea. Astăzi acele datini s-au stins în mare parte, iar în loc a rămas golul sufletesc, mai amar și mai greu de suportat decât chiar sărăcia. Neavând nimic de sperat de la aliații străinilor, pe cari nu-i mai pricepe, poporul nostru se abrutizează prin băuturi și e cuprins de fatalismul raselor condamnate la nefericire.

Înainte, mereu înainte Americă a Orientului! E drept că dinaintea vaporului regelui Stroussberg pier codri și se stinge un neam întreg … dar ce vă pasă vouă de aceasta?

După voi potopul!

❦ VICTOR HUGO

[Articol cu paternitate incertă]

[21 februarie 1881]

Serbarea din Paris în onoarea lui Victor Hugo s-a petrecut în cel mai strălucit mod. La această ovațiune au luat parte peste 300.000 de oameni. Bătrânul poet, din fereastra locuinței sale, a ținut un discurs în care a ridicat în cer Parisul.

Te salut, Parisule, a zis Victor Hugo, oraș gigantic, nu în numele meu, căci eu sunt nimic, ci în numele tuturor cari trăiesc, gândesc, iubesc și speră în această lume. Ceea ce a fost Atena pentru anticitatea greacă, Roma pentru cea romană, astăzi este Parisul pentru Europa, pentru America, pentru toată lumea civilizată. Astfel eu, un simplu călător, care are numai o parte a sa din dreptul comun, te salut, oraș sacru, cu iubire în numele tuturor orașelor Europei și Americei și a lumii civilizate, de la Atena până la New-York, de la Londra până la Moscva și în numele tău, Romo, și în numele tău de asemenea Berlinule!

Când a făcut mențiune de Berlin vocea lui Victor Hugo se înăbușise. El și-a acoperit ochii cu mânile și a început să plângă. Puțini și-au putut stăpâni lacrimele.

Locul natal al poetului i-a trimis următoarea adresă:

Orașul Besançon salută cu mândrie pe poetul în care n-a mai rămas nimic uman și al cărui geniu, după ce a creat capodopere în timp de șaizeci de ani, luminează mai puternic și mai roditor decât oricând, pe răzbunătorul crimei din decembre, pe elocintele și infatigabilul apărător al tuturor celor persecutați, pe apostolul a orice progres, pe profetul care pune tot mai aproape în vederea ochilor noștri celor transportați perspectiva unui viitor de fericire generală, de justiție universală și de fraternitate!

❦

[22 februarie 1881]

O manifestație zgomotoasă a studenților din Viena în contra partidului guvernamental, sprijinit de reprezentanții naționalităților, a făcut să se reivească între aceștia și în foile boeme ideea de-a muta sediul Parlamentului austriac din Viena la Kremsier. O asemenea strămutare ar fi un semn grav al situațiunii. În adevăr, când Parisul era în plină revoluție Parlamentul francez s-a convocat la Versailles; când în anul 1848 a izbucnit în Viena o mișcare revoluționară, care secunda pe cea din Ungaria, Parlamentul austriac s-a mutat la Kremsier. Presa din Viena, fiind esclusiv germană și susținând din punctul ei de vedere preponderanța politică și economică a elementului german din Austria, opinia publică a capitalei cată până în sfârșit să se pronunțe din ce în ce mai mult în contra unui curent de idei asemenea îndreptățit, în contra dezvoltării egale a celorlalte naționalități din monarhie. Pe cât timp opinia aceasta e latentă sau se manifestă numai pe căi legale nu există pericol pentru Viena de-a fi oarecum decapitalizată; dar din momentul ce manifestări populare zgomotoase ar impiedeca libertatea de acțiune sau de opiniuni a majorității actuale a Parlamentului, aceasta ar fi silită a-și asigura libertatea de discuție și de hotărâri mutând sediul Parlamentului într-un oraș în care masele sunt prea puțin numeroase sau politicește prea indiferente pentru a silui acțiunea puterii legiuitoare.

Frumoasa și vesela capitală a Austriei nu prea merită o pedeapsă atât de grea, sau era un timp cel puțin în care n-ar fi meritat-o. Mișcarea copilăroasă de la 1848, deși pătată prin crimele demagogiei, e lipsită de orice rațiune politică, e o dovadă că Viena n-a făcut nicicând politică serioasă. Există oare ceva mai absurd decât conivența revoluției din Viena, oraș ce datorește totul Casei de Austria, cu revoluția din Ungaria, îndreptată contra dinastiei și unității monarhiei?

Puțin bun simț trebuie pentru a înțelege că ceea ce se petrece acum în Austria e dictat de necesități politice cari se impun și contra cărora elementul german face rău de se 'mpotrivește. În adevăr, cestiunea Orientului se poate reaprinde în orice moment, o ciocnire între Austria și Rusia poate avea loc. Ar fi însă o politică bună de-a nemulțumi elementele slave ale monarhiei tocmai în momentul în care fatalitatea ar decide ca Austria să se ciocnească cu un imperiu slav cum e Rusia? Nu presupunem că provinciile s-ar răscula sau numeroasele elemente slave ale monarhiei n-ar oferi un sprijin suficient în momente hotărâtoare. Desigur, nu. Dar cu ce inimă ar contribui provinciile, cu ce inimă s-ar lupta oștirea pentru o patrie în care dorințele legitime și de puțină însemnătate sunt tratate într-un mod atât de vitreg de elementele dominante? Așadar necesități de politică esterioară mai cu seamă silesc pe guvern și pe Parlament să transige cu dorințele naționalităților și să le dea puțin din multele ce cer.

În vederea complicațiunilor posibile al căror obiect poate fi monarhia se observă oarecari pregătiri și din partea românilor din Ardeal, în vederea viitoarelor alegeri pentru Parlamentul Ungariei. Se știe că, de la dualism încoace, sistem înființat peste voia românilor ardeleni și, în parentez vorbind, contra voinței intime a împăratului chiar, partea cea mai însemnată a românilor din Ardeal s-au abținut ostentativ de la alegeri, pe cuvântul că, deși de facto se supun legilor votate de acel Parlament, de vreme ce ele sunt investite cu sancțiunea împăratului, ei totuși nu recunosc Ungariei dreptul de a legifera pentru Ardealul istoricește autonom și a căruia uniune cu Ungaria se 'ndeplinise cu de-a sila, fără a se consulta majoritatea română a populației.

În situația actuală însă românii cred de cuviință a reîncepe o politică activă, a alege deputați pentru Parlamentul Ungariei. Foile române deci publică următorul apel cătră alegătorii români din Transilvania.

Comitetul electoral central din Sibiiu, esmis de cătră conferența generală electorală din 1878, terminând lucrările sale preparatorii, convoacă o adunare generală a alegătorilor români din Transilvania pe 12 mai st.n. anul curent, la 10 ore a.m. la Sibiu.

Spre acest scop fiecare cerc electoral va trimite câte doi delegați.

Obiectul conferenței va fi stabilirea atitudinii alegătorilor români față cu alegerile proxime dietale.

Sperăm că conferența va fi cercetată într-un mod demn de importanța cauzei.

Sibiiu, 1 martie 1881

Nicolae Popea

prezident

George Bariț

Secretar

Deși pe noi direct nu ne influențează această mișcare, însă, pentru raporturile cordiale ce dorim să existe nu numai între guvernul nostru și acelea ale țărilor învecinate, ci și între opinia publică de la noi și cea de la popoarele învecinate, dorim succes acestei mișcări, spre mulțumirea reciprocă a elementelor politice cari, numai spre răul lor comun, își pun piedeci dezvoltării lor naturale.

❦

[22 februarie 1881]

Nu avem nici o informațiune asupra dispozitivului sentinții din Lipsca: guvernul a făgăduit în Cameră că ni-l va comunica cel mult peste zece zile.

Până atunci vom rezuma părerile „Oficiosului“, treptat, cum se manifestă, asupra acestei cestiuni, pe care noi am numit-o, fără a fi dezmințiți până acum de evenimente, nodul strousbergian, fatal oracol pentru viitorul țării.

Convenția Landau a esistat; cu dânsa s-a slujit avocații guvernului român în celelalte instanțe prin care a trecut procesul terminal la Lipsca. Statul nu este proprietar al căilor ferate Roman Vârciorova; înainte de acest proces era cel mult un mandatar al Societății Acționarilor, cu sediul în Berlin; acum chiar acest mandat aleatoriu este judiciarmente anihilat. Este adevărat, precum susține „Timpul“, că statul român acționar nu va putea fixa o dividendă ad libitum, chiar în ipoteza cea mai fericită, pentru acțiunile neprezintate la schimb. Ce vreți, la Berlin sunt două justiții: una pentru germani, alta pentru români!

Ne rămâne însă un refugiu; pe o cale extraordinară vom accelera amortizarea 6% (Schuldversch reibung) micșorând astfel beneficiele de repărțit ca dividendă acțiunilor vechi neprezintate la schimb.

Până la ultimul aliniat mărturisirile „Românului“ n-au nevoie de comentarii: ele dovedesc că, vrând-nevrând, s-au convins și oficialii că nu mai merge cu subterfugiile, că opiniunea „țării libere“ s-a alarmat groaznic.

Așadar, tradusă în mod concret, situațiunea juridică a statului e următoarea, grație convențiunii din martie 1880:

Sediul Societății la Berlin; toate încercările guvernanților de a-l strămuta în București rămase infructuoase; adunarea generală din noiemvrie trecut nu ne-a produs decât pe Carada Costinescu, consilieri, și pe Calinderu Stătescu, directori.

Din acești doi din urmă, unul se consolează de infidelitatea limbei lui Goethe, de inflexibila ei hotărâre d' a nu-i intra în cap, se consolează zicem cu limbele roșii, cu mărunțișurile de aramă, cositor și ipsos cu care a împodobit cabinetul arheologico-administrativ din Charlottenstrasse; ceea ce nu pare a satisface deloc pe fostul cârciumar Vitza și actual director real la Berlin, gratia Hansemamii; — altul își vede de procesele sale particulare pe la Curțile din Craiova și București. Are și dreptate. Ce ar cântări tot materialul său juridic în administrațiunea tecnică a căilor ferate, care pentru procese plătește alți avocați? Administrația este lăsată dar universalului colonel Fălcoianu, care din când în când își reamintește de donchișoteștele vremuri când, pe estrada Ateneului, învăța pe amatori că s-ar coti mai practic și exact butoaiele reducându-le doagele la orizont! — Ce timpuri de criză erau pe atunci!

Cât despre consiliarii Carada Costinescu îi cunosc cititorii; unul se preumblă la Paris — preumblare gras plătită; secundul scrie în București cai verzi pe pereți.

Acestea ne erau cunoscute, nu era nevoie să ni le mai confirme „Românul“ și în numărul lui de ieri.

Ne oprim dar puțin asupra alineatului ultim din rezumatul ce făcurăm mai sus. Vă plângeți, judicioși financiari, că justiția Germaniei nu s-a purtat cinstit cu românii, aveți chiar aerul de a zice: Bage bine de seamă țara răscumpărărilor de căi ferate, că nu știe cu cine are a face! Toate bune, dar vă întrebăm: dacă ținându-vă de convențiune, dacă făcând sacrificii greu, foarte cu greu de suferit pentru bugetul nostru, și ați fost tratați astfel, ce se va întâmpla când veți cerca să eludați chiar convențiunea, să nu plătiți detentorilor de acțiuni primitive nepreschimbate 3,5% și priorităților 8%? Știm ce se va întâmpla, precedentele și umilirile de până acum ale guvernanților ne-o confirmă: veți primi ordinul de a le plăti al pari. Această plată nu va produce lichidarea, cinstiți financiari! Numai când veți plăti și cele 44.500.000 6% cu 33,33 peste sută, plus un premiu de 2-3%, plus, în fine, un provizion gras, veți obține această combinație. Poate, și acest poate este natural, ca să cădeți la învoială cu Landau, cazul cel mai fericit ca să curmați neînțelegerea, plătindu-i primitivele al pari și prioritățile mai știm cu cât peste sută, însă această combinațiune, mai repetăm, nu atrage lichidarea. Altminteri țara va plăti 3,5% și 8% în timp de peste 75 ani de acum înainte la niște acțiuni pe cari nimeni nu le va sili să-și rădice cursul peste 50%. Iată în definitiv tabloul scurt dar exact al situațiunii ce ne-ați creat cu fericita afacere; cât despre cuvântul de lipsiți de patriotism ce ne adresați, el vi se întoarce fără să ne dăm osteneala de a vi 'l trimite cu poșta: lipsă de patriotism dovedește acela care, fiind la cârma statului, ascunde situațiunea esactă, inducând în eroare opiniunea mandatarilor țării; patriot e cel ce, cunoscând-o, o studiază din vreme și caută a-i aduce îndreptări.

Nu păreți însă a fi de această opiniune, căci încă o manoperă nenorocită vă mai dă și astăzi pe față arama.

Cu ocaziunea dezbaterilor din Camere, anul trecut, vociferați — nu găsim altă espresiune mai patriotică — că anuitatea ce se va înscri în bugetul anual nu va fi mai mare de lei 18.857.880, adecă ca și cea plătibilă sub concesiunea Stroussberg. Pe această bază erau formate și tabelele de amortisment anexate la proiectul de convențiune; pe aceste date s-au și scris atunci niște broșure de circumstanță cari recunoșteau oarecum exactitatea calculelor d-lui Sturza.

Nimic însă mai inexact ca promisiunea de astă primăvară, căci iată ce cetim la pag. 12-13 din proiectul de buget al datoriei publice pe 1881-82.

Amortisment, procente, comisioane pentru căile ferate Roman Vârciorova pe 1881-82 lei 19.144.280.

Aceeași anuitate în anul 1880-81 lei 18.609.750.

Deci anuitatea din 1881-82 e superioară celor din anii trecuți cu lei 534.530.

Întrebăm pe d. dr. în matematice Haret — nu am face același deranjament d-lui Kirilov, un alt apărător al exactității calculelor în anul trecut, căci, fiind funcționar, nu credem că ar avea curajul să se pronunțe altfel astăzi — întrebăm pe eminentul d. Haret dacă ar ajunge și acum, față cu anuitatea de 19.144.280 la aceleași rezultate bănești favorabile statului ca-n anul trecut.

Să nu ni se replice cu justificarea ce o vedem la pag. 3-4 din același proiect de buget. Ea este un paliativ din care n-ar rezulta nicicum că în bugetul datoriei publice nu este trecută o anuitate cu lei 286.400 mai mare decât suma fixă de lei 18.857.880 cât se plătea de țară sub concesia Stroussberg.

La această neexactitate, trecută în proiectul de buget fără sfială, se mai adaugă o călcare de lege mult mai colosală, care într-un stat constituțional c-un regim parlamentar altfel decât la noi ar trage nu știm unde pe cel ce a făcut-o.

Iată despre ce e vorba.

După convenția din martie, 20 milioane în 6% nu pot fi puse în circulațiune decât pentru un scop determinat: îmbunătățirea trascului și materialului rulant al căilor ferate. Îmbunătățiri nu am văzut începându-se sau proiectându-se nicicum; un lucru însă am văzut: obligațiuni cu numerile 237.000 și 450.000 puse în circulație, deși aceste obligațiuni, după toate probabilitățile, trebuiau să se găsească încă în Casa statului, iar nu să li se plătească procente și să se înstrăineze încă de acum un an.

Ce verset ar mai adăuga Strada Doamnei la Cântarea Cântărilor ca să se spele și de acest necalificabil fapt?

❦

[24 februarie 1881]

„L'independance roumaine“ cuprinde știri și apreciații asupra unor propuneri pe cari d. Brătianu le-ar fi făcut partidului conservator spre a-și asigura din partea acestuia o atitudine mai conciliantă; știri pe cari le reproducem tale quale.

În n-rul său de sâmbătă, 21 fevruarie, ziarul francez cuprinde sub rubrica „Informațiuni“ următoarele:

Ceea ce avem de spus e de-acum câteva zile și n-a izbutit, însă cu toate astea nu e mai puțin interesant.

Când s-a făcut propuneri unora dintre membrii partidului conservator de-a intra în cabinetul Brătianu aceștia și-au pus condițiile.

Iată ceea ce cereau:

Remaniare deplină a cabinetului care va fi compus din juna dreaptă și din juna stângă; dizolvarea Adunărilor; șaptesprezece prefecturi date conservatorilor; nouăle Adunări întrunite vor alege pe d. Lascar Catargiu prezident al Senatului și pe d. Brătianu prezident al Camerei deputaților.

D. Brătianu n-a primit.

Aprecierile foii franceze asupra acestei încercări au apărut c-o zi înainte, în n-rul de vineri, 20 fevruarie. Iată-le:

Încercările d-lui Brătianu de a-și reforma ministeriul introducând în el elementul conservator n-a izbutit. D-nii Carp, Cantacuzin și alții n-au mușcat în undița ministerială.

Dar destăinuirile pe cari d. Brătianu le-a făcut și negoțierile cari au avut loc merită ca să revenim asupră-le, pentru că ne dau o idee foarte interesantă de situația generală a lumii noastre politice.

Se știe că în cursul lui ianuarie șeful partidului liberal a vorbit cam în chipul următor cu conservatorii, pe cari voia să-i înroleze sub steagul său: Văz că țara nu poate să continue a merge în acest chip; guvernul e paralizat prin exigențele și dezbinările partidului propriu. Și asta în ajunul unor mari evenimente în Orient. În asemenea împrejurări România are nevoie de un guvern tare. Nu există decât un mijloc de a constitui un asemenea guvern și acesta e de-a mă debarasa de elementele rele ale partidului meu, iar dv. din parte-vă să vă degajați de elementele rele ale partidului d-v. Atunci se va putea stabili o înțelegere asupra unei programe comune.

Era ademenitor.

Din tabăra conservatorilor s-a aținut urechea la glasul sirenei guvernamentale.

S-a discutat.

Dar bunul simț politic a învins.

S-a refuzat, și negociațiile s-a rupt.

Cu toate acestea s-a stabilit rezerva de-a reveni în cazul unei complicații europene care ar sili țara de-a lua o hotărâre critică.

•

Ținta urmărită de d. Brătianu prin aceste propuneri e lesne de 'nțeles.

Având a legitima acte importante făcute și a pregăti altele, e incontestabil că are nevoie de-o mai mare putere morală decât cea pe care i-o dau Adunările actuale și miniștrii de cari e înconjurat.

Prin introducerea elementului conservator în sânul ministeriului opoziția, deja dezbinată și slabă, ar fi fost nimicită c-o singură lovitură.

Pe de altă parte partidul conservator s-ar fi făcut solidar cu toate actele liberale.

Ar fi fost o operă de maistru!

Dar, ca bun tactician politic, d. Brătianu prevăzuse în acelaș timp posibilitatea unui refuz din partea conservatorilor. Și acest refuz îi convenea, pentru că existența numai a unor asemenea negociațiuni trebuia să fie neapărat o gogoriță pentru majoritate, care s-ar fi grăbit mai bine de-a se supune decât de-a lăsa pe inamic să intre în cetate.

Ceea ce s-a și întâmplat.

Astfel, în toate chipurile, manopera a fost în avantajul autorității și puterii d-lui Brătianu… Dacă negociațiunile de cari am vorbit ar fi izbutit am fi văzut pe d-nii Carp, Cantacuzino, Maiorescu venind să completeze colecția de miniștri trecători organizată de d. Brătianu.

Deși tot ce cuprinde ziarul francez ca substanță nu se poate datori decât indiscrețiunii, iar informațiunile sale nu pot fi decât cojile puțin însemnate a adevăratului sâmbure al cestiunii, abia indicat prin cuvintele „rezerva de-a reveni în cazul unei complicații europene care ar sili țara de-a lua o hotărâre critică“, totuși, în marginele unei stricte discrețiuni, putem spune că n-a fost vorba de intrarea partidului conservator în guvern, ci numai de atitudinea parlamentară a lui în vederea unor anume evenimente, oricare ar fi îndealtmintrelea guvernul țării. Prin urmare n-a putut fi vorba de intrarea d-lui Maiorescu în cabinetul Brătianu.

❦

[25 februarie 1881]

Ieri seară ni s-a comunicat telegrafic cuprinsul unei depeșe, primite din Berlin de ziarul „Daily News“, în care se zice că principele de Bismarck crede nefolositoare silințele ce și le dau reprezentanții puterilor la Constantinopol pentru a menține pacea; principele crede că războiul nu se poate înlătura, afară doar dacă s-ar ceda Greciei Creta.

În adevăr, marile puteri, simțindu-se în neputință de a se descurca din afacerea greco-turcească pe care-o luaseră asupră-și, au găsit cu cale a oferi principelui de Bismarck arbitrajul cestiunii; ministrul plenipotențiar al Germaniei, sosit la Constantinopol, a dat din nou curs negociațiunilor. Procederea a fost de astădată destul de blândă; nu s-a mai prezintat Porții o notă colectivă ca în afacerea Dulcigno, nici nu i s-a dat a înțelege că puterile sunt sătule de obiecțiuni și nu vor să mai auză nimic. Această precauțiune a fost necesară nu atât din considerație pentru Poartă, ci de teamă că o nouă notă colectivă ar putea să angajeze la o demonstrație navală, al cărei efect a fost de-a arăta slaba consistență a concertului european și tactul Porții de-a calcula pân-în ultimul moment cu slăbiciunile și dezbinările subsistente, pe când scopul demonstrației era tocmai contrariul: de-a dovedi unirea deplină a Europei și de-a lua văzul Porții.

Vinerea trecută, Sever Pașa și Ali Nizami, delegații Porții însărcinați a lua parte la tratările cu ambasadorii, și-au făcut vizitele la reprezentanții puterilor, iar duminică s-a ținut la d. Göschen, ambasadorul Engliterei, cea dendâi întrunire privitoare la negocierile turco-grece. Seara ambasadorii s-au întrunit la d. Tissot, ambasadorul Franței, și au ținut o a doua conferință. Comunicându-ni-se ținerea acestor conferințe, se adaugă că nu transpirase nimic în publicitate despre discuțiunile ce s-ar fi urmat între ambasadori.

Ceea ce transpiră așadar e numai opinia principelui de Bismarck asupră-le: că războiul e inevitabil.

Cele șase note separate ce i s-au prezentat Porții și cari, adunate la un loc, constituie în esență o notă colectivă întrebau fără îndoială până unde Poarta mai poate augmenta propunerile ce le făcuse prin nota ei de la 3 octomvrie. Aceste propuneri ale ei respingeau linia trasă de Conferința din Berlin; ea refuza de-a ceda pacinic Albania, adecă Epirul cu Ianina și Mezzovo, iar în rezistența ei afla poate oarecare încurajare din partea guvernului austriac. Înarmările ei febrile, repedea strângere a redifilor sub steaguri, făcută cu acea uimitoare și dureroasă voință de-a se sacrifica caracteristică pentru poporul turcesc, dovedesc că Poarta are destulă încredere în sine pentru a nu ceda sau cel puțin că a înțeles cumcă momentul de-a ceda n-a sosit încă. Ea știe prea bine că un popor care, în urma calităților și a defectelor sale, și-au întins umbra puterii asupra a trei continente nu piere fără a lăsa urme adânci, fără a atrage în cădere-i și pe alții, fără a da loc unei conflagrațiuni generale. Și aceasta n-o știe numai ea; o simt toți. Acest sentiment îndulcește notele puterilor și le face a călca lin împrejurul forțelor elementare a căror izbucnire amenință a da foc Europei.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[25 februarie 1881]

Camera a lucrat ieri în secțiuni. Pentru astăzi sunt înscrise la ordinea zilii mai multe interpelări, între cari și a d-lui Nicolae Ionescu în privința cestiunii Dunării. Sunt înscrise asemenea mai multe proiecte de lege de alipiri și dezlipiri de comune și de sporiri de taxe comunale, apoi proiectul de lege pentru învățământul agricol, proiectul de lege pentru vânzarea bunurilor statului în loturi și raportul comisiunii pentru cercetarea socotelelor statului pe anii 63, 64, 71-74. Dezvoltările celor cinci interpelări și discuțiile la cari vor da loc vor ocupa desigur toată ședința. D. I. Ionescu a rugat biroul să pună numaidecât la ordinea zilii proiectul de lege pentru vânzarea domenielor și răscumpărarea embaticurilor. D. prim ministru se asociază cu cererea d-lui I. Ionescu, deoarece sunt multe petițiuni la minister din partea locuitorilor cari ar voi să cumpere locuri și guvernul nu le poate da satisfacere până ce nu va fi votat acel proiect de lege. Biuroul promite a satisface cererea d-lui I. Ionescu. D. Ciupercescu cere ca o dată cu aceasta să se pună la ordinea zilii și proiectul de lege care prevede penalități contra celor ce ar interpune numele lor la cumpărări de proprietăți pentru a servi pe cei ce nu ar avea drept de cumpărare. Se știe că raportorul acestui din urmă proiect, d. C. Cerchez, lipsea de mai mult timp în concediu; d-sa s-a întors și și-a depus raportul, așa că proiectele vor veni în dezbatere unul imediat după celălalt. Proiectul al cării raportor este d. C. Cerchez este propus din inițiativa parlamentară.

La Senat s-a urmat ieri dezbaterea asupra proiectului de lege sanitară. D. Petre Grădișteanu a anunțat guvernului o interpelare asupra întârzierii promulgării proiectului modificator a art. 409 și 410 din procedura civilă, votat de amândouă Corpurile.

❦

[26 februarie 1881]

Atât ne mai lipsea, electivitatea judecătorilor.

De-o seamă de timp observasem în ziarele guvernamentale apărând ideea, ciudată pentru starea noastră de lucruri, că, precum Caradalele și Serurii se aleg spre a face acele legi de-o încăpătoare înțelepciune de cari suntem guvernați de ne merg petecele, tot așa s-ar putea alege și judecătorii, de vreme ce și în America tot aleși sunt.

Și 'ntr-adevăr d. C.A. Rosetti, proorocul partidului, a scris o serie de articole la gazetă în cari vorbea despre „iustiție“, iar ieri Camera a fost surprinsă de cuvintele semnificative ale prezidentului, care-a apelat la inițiativa ei pentru a face un proiect de lege în acest sens. Tânărul ministru al „iustiției“, Escelența sa d. Tache Giani, om foarte serios și mai cu seamă foarte mintios precum se știe, s-au asociat numaidecât la această generoasă idee. Ba pentru a pregăti un asemenea proiect e vorba de-a se alege o comisie mixtă, compusă din senatori și deputați, ai cărei membri (ceea ce e mai important) să fie remunerați cu una mie franci pe lună. Ceea ce e atingător în lumea acesta e partea zâmbitoare a patriotismului.

E prea adevărat că Constituția prevede anume cazurile în cari Adunările sau membrii amânduror Adunărilor se pot întruni și că un proiect de lege privitor la organizarea magistraturii nu intră de loc în cadrul cazurilor prevăzute de ea. Dar de! prea e ademenitor lucrul. O asemenea comisie mixtă ar fi un fel de convent național, idee revoluționară, frumoasă deci, și încă un convent ai cărui membri ar fi retribuiți cu una mie caroli de argint pe lună, idee și mai bună, căci e folositoare, și astfel simțul patriotic ar fi întrunit și aci cele două calități principale ale lucrurilor, frumosul cu folositorul, utile cum dulci.

Electivitatea magistraturii! Dar mai este ea cu putință în vremea noastră, în împrejurările de azi, în starea în care ne aflăm?

Popoarele își au vrâstele lor deosebite, și ceea ce se potrivește într-o vrâstă nu le mai prinde într-alta. Electivitatea judecătorilor datează dintr-un timp în care morală și lege erau unul și același lucru, în care legea religioasă și civilă era una și aceeași. Până azi se zice „lege creștină“, căci ceea ce prescriau dogmele era totodată lege civilă și penală. Din amestecul de regule morale și de obiceiuri ale pământului, cunoscute de toți, necontestate de nimeni, admise fără a fi fost vreodată sancționate de cineva și neavând altă sancțiune decât aceea a deprinderii seculare, răsare apoi acel drept viu al poporului pe care oricine era în stare a-l aplica și numai în cazuri, unde se contesta, nu dreptul, ci exactitatea faptelor, părțile se supuneau hotărârii egalilor lor. Mai este dreptul în starea aceasta? Din contra, el și-a aruncat coaja lui morală de altă dată, lăsând-o cu totul religiei și creșterii; el este o știință care regulează raporturile ce, din punct de vedere moral, nu sunt nici bune, nici rele, cari sunt moralmente indiferente. Dreptul nu mai e cunoscut, nu mai poate fi cunoscut de toată lumea. Raporturile juridice sunt astăzi atât de multiple, atât de deosebite de simplitatea de odinioară a tranzacțiunilor între populațiuni primitive încât cel ce aplică principiile lui trebuie să fie un om învățat, trebuie să se fi ros prin școli înalte, să fi învățat mai multă carte decât onor. Costinescu bunăoară. Negustorie de principii se poate fără carte, căci nu e greu a citi zilnic câte o gazetă și a învăța din ea panglicăria politică; dar a fi judecător e cu totul altceva. Acolo gazetele n' ajută nimic. Acolo Gajus și Justinian, Institute și Pandecte cată să-ți ia albeața de pe ochi, ca să știi a distinge raporturile în adevăr juridice de restul infinit de alte raporturi ce mai există în lume.

Din momentul ce un drept se codifică a încetat epoca naivă a electivității judecătorilor; căci codificarea e un semn cumcă cunoștința obiceiurilor pământului și statornicia aplicării lor au dispărut din conștiința poporului, că părțile au început a contesta însăși esența juridică a datinilor. Când încep a se naște „câte bordeie atâtea obiceie“ trebuie să existe o normă obiectivă, neschimbată, pentru regularea raporturilor dintre oameni, ș-aceasta-i colecția de legi scrise, imutabile, cari nu se pot modifica decât prin o anume manifestare a voinței naționale.

Dar noi, la cari nu mai e vorba nici de obiceiul pământului, ba nici măcar de codificarea lui? La noi, unde d. Boerescu cu mai mulți elevi de la drept cari nu știau nici bine franțuzește ne-a croit codul pe de 'ntregul din cel francez, spre a fi cât se poate de neînțeles pentru popor și cât se poate de lucrativ pentru advocați?

Dreptul așa cum se prezintă la noi nu numai că e o știință, dar, mai mult încă, e o știință străină, care trebuie învățată de la străini. Îmbătrâniți ex officio și pe cale artificială, nici un pas îndărăt nu ne mai poate reda tinereța etnologică, tinereța ca popor. Cu vremea, peste o sută — două de ani, am fi ajuns în adevăr, propășind ca tot ce e organic, încet, la o civilizație a noastră proprie, tot atât de înaltă ca și aceea a altor popoare. Dar ne-am scontat tinereța, am voit să fim civilizați, adecă bătrâni, înainte de vreme. Și timpul scontează în adevăr, dar cel mai cămătar dintre toți scontatorii e tocmai timpul. El poate da unui copil plăcerile bărbatului, dar cu ce preț? Cu acela de a-l nimici la jumătatea vieții ce trebuia s-o trăiască, cu scurtare de zile.

În starea în care ne aflăm numirea judecătorilor după o anume lege, care să cuprinză în ea garanții de știință și de probitate, e singurul mijloc pentru a pune interesele justițiabililor la adăpost de pericolele ce le amenință din partea unei plebe de cârciocari, a unui proletariat al condeiului, mai numeros la noi și mai înrăutățit decât oriunde în lume. Electivitatea judecătorilor într-un popor în care se plimbă cu mânile în șolduri Mihălești, Costinești și Caradale e o absurditate.

❦

[27 februarie 1881]

Fapte de o însemnătate escepțională se petrec în Anglia, cari merită luarea aminte cu atât mai mult cu cât se știe ce influență decisivă au evenimentele din puternica stăpânitoare a mărilor asupra situațiunii generale a Europei.

Nu e îndoială că guvernul liberal al d-lui Gladstone, cu sau fără voie, fie prin puterea covârșitoare a împrejurărilor, fie prin lipsa de adaptabilitate la unele necesități politice, au avut a înregistra o serie de neizbânzi pe cari poporul englez va fi poate chemat de a le apreția în curând.

Turburările sângeroase din Irlanda, eșecul suferit în sudul Africei, poziția la care Anglia se vede silită a renunța în Asia centrală, în Afganistan, formează un complex de insuccese cari, oricât de deosebit le-ar judeca englezul însuși din punctul de vedere al partidului căruia-i aparține sau a importanței practice, în restul Europei, precum și la popoarele orientale, nu lipsesc de a face efectul unei politice greșite.

Ceea ce e mai mult, în Anglia chiar face acest efect. Guvernul englez a hotărât de ex. să evacueze Candaharul, și aceasta într-un mod nestrămutat. Camera Lorzilor și-a exprimat nemulțumirea cu această măsură cu 165 voturi contra a 76. Acesta e conflictul parlamentar ce l-a avut guvernul în aceasta afacere; dar miniștrii M. S. britanice au avut — lucru rar în anale — oarecari nemulțumiri chiar cu Coroana. Propunându-i-se reginei de-a semna mesajul în care se vorbea în termeni hotărâtori despre această evacuare, regina observă dacă n-ar fi practic de-a îndulci termenii prin care se vestea poporului englez renunțarea la o poziție din Asia centrală, de a-l lăsa să mai spere încă ceva, fie de la soarta armelor, fie de la favoarea împrejurărilor. D. Gladstone nu crezu că trebuie să insiste el însuși asupra irevocabilității acestei măsuri, dar chemă pe colegul său de la Interne, carele nu se sfii a adresa reginei o mustrare atât de severă încât o podidiră, lacrămile. Ea plânse și … iscăli, se 'nțelege.

Cât despre votul Camerii Lorzilor în cestiunea Candaharului, „Daily News“, organ foarte amic d-lui Gladstone, lasă votul însuși de-o parte pentru a critica instituția însăși a acelei Camere, cam în tonul în care foi liberale la noi vorbeau despre inutilitatea Senatului.

Camera Lorzilor, zice foaia ministerială, a fost odată ceva dar astăzi și-a pierdut toată însemnătatea. Dacă puterile europene sau popoarele din Orient s-ar îndoi despre nulitatea actelor și voturilor acestui Corp guvernul englez se va însărcina de-a o dovedi aceasta.

Noi, din depărtare, nu știm prețui poate după adevărata ei valoare importanța parlamentară a voturilor date de Camera Lorzilor; știm însă că votul cel din urmă e inspirat de oameni ca lordul Beaconsfield ori ca marchizul Salisbury, nume cu greutate în cumpăna opiniei europene. Cu toate acestea ministeriul nu are de gând a neutraliza moțiunea de neîncredere a Camerii Lorzilor prin o moțiune de încredere a Camerii Comunelor și crede suficient a se 'ntemeia pe majoritatea reală de care dispune în această din urmă.

Cine ar fi presupus în anul trecut, judecând după aparențe, victoria partidului liberal în Anglia? Cine știe azi dacă 'n opinia publică a Engliterii s-au operat sau nu o schimbare în favorul partidului conservator? Ceea ce știm însă e că, în caz de a i se pune poporului englez cestiunea de încredere în ministerul actual, de la voturile lui ar atârna în mare parte întreaga situație a Europei, precum și rezolvarea cestiunii orientale, ce amenință a izbucni în sângeroase și interminabile conflicte.

❦

[27 februarie 1881]

Ziua de ieri a fost cea din urmă pentru doi bărbați a căror activitate publică, cuprinsă între anii 1830 și până în deceniul întâi din zilele lui Carol Vodă, a exercitat o însemnată influentă asupra dezvoltării ideilor naționale în România. Ieri, August Trebonian Laurian și Cesar Bolliac s-au săvârșit din viață.

August Trebonian Laurian a fost născut în Ardeal. Crescut în școala privațiunilor și fiind fiul unui popor care e până azi silit a plăti cu cele mai grele sacrificii orice pas ar voi să facă înainte, caracterul său era înăsprit, dar și lămurit totodată prin luptele la cari au luat parte. Amintim între altele că, în colaborare cu N. Bălcescu, a scos la lumină Magazinul istoric pentru Dacia, o colecție prețioasă de sorginți istorice; apoi că lui i se datorește introducerea studiului istoriei naționale în școalele noastre și e cel dendâi care-a încercat a aduna toate știrile de oarecare temei cari există asupra mult bântuitei istorii a neamului nostru, de la întâiele începuturi și până în zilele noastre, într-un manual care servește și azi de carte didactică. În timpul lui Grigorie Voievod Ghica a fost inspector general al școalelor din Moldova; a fost deci unul dintre acei bărbați cu spornică și dezinteresată activitate cari au dat domniei lui Ghica Vodă o însemnătate deosebită, ca pregătitoare epocei Unirii și a adaptării poporului românesc la viața modernă.

La Cezar Bolliac moartea fizică n-a fost decât încheierea morții lui intelectuale, intervenită acum câțiva ani deja. Bolliac a fost un prozator energic, un publicist din cei mai citiți și mai prețuiți. Pana sa a fost în serviciul intereselor naționale astfel cum le înțelegea și le-a rezolvat Vodă Cuza. Marea monografie asupra Mănăstirilor zise închinate e nu numai o scriere înavuțită cu documente autentice, cari ne ajută a reconstrui și-a împlini cu colori vii conturele istoriei noastre însemnate de cronicari, ci totodată o operă care a avut însemnătatea ei de politică practică și au contribuit a rezolva cestiunea secularizării moșiilor mănăstirești. Atât „Buciumul“ cât și „Trompeta Carpaților“ au fost în vremea lor ziare foarte mult citite, scrise fiind în graiul viu al poporului, cu acel bun simț și cu acea bogăție de locuțiuni și figuri cari ele abia dau un caracter curat național și propriu limbii noastre. A fost pururea un inamic neîmpăcat al emancipării precum și a imigrațiunii evreilor, o cestiune în care nicicând nu se putea transige cu el.

De mortuis nil nisi bene. Dacă bărbații care ne părăsesc au partea lor de erori comună la toată suflarea omenească, când părăsesc arena de luptă cată să ne aducem aminte numai de serviciile mari ce le-au adus cauzei publice și o facem aceasta cu atât mai mult când vedem că acele servicii nu consistă, ca la multe din reputațiile uzurpate, din închipuirea greșită ce și-ar face-o opinia publică despre ele, ci sunt reale, adevărate, au lăsat urmări binefăcătoare ce subsistă până astăzi.

❦

[28 februarie 1881]

Pe când în Anglia guvernul liberal n-ar fi poate în stare să suporte o nouă prezintare înaintea alegătorilor, amenințat fiind de cădere, în Franța guvernul esclusiv de partid, cum e guvernul oricărei republice, caută a-și asigura de mai nainte succesul alegerilor prin reformarea legii electorale, prin reintroducerea scrutinului de liste în locul celui uninominal. În loc de a se alege așadar deputații ca pân' acum, fiecare personal și în parte, ei se vor alege după liste formate de comitetele electorale. Cine nu va avea numele său într-o listă stabilită de un partid nu va putea fi ales.

Dacă acest proiect de reformă, căruia atât prezidentul Republicei cât și ministeriul îi sunt defavorabili, dar care se bucură de sprijinul atotputernicului d. Gambetta, va fi votat de Cameră, soarta Franței va căpăta din nou acea nuanță de dictatură cu care îndealtmintrelea marea națiune e obicinuită. Cine va stabili acele liste decât partidul dominant, cine e partidul dominant al oportuniștilor decât d. Gambetta însuși? Fiecare din aceste liste va cuprinde deci în frunte un nume mare și cunoscut, iar restul va consista din numele unor simple instrumente politice, votatori, mameluci, patrioți de meserie cum se zice. Minoritățile cari, pân' acum, se puteau strecura cu câțiva reprezentanți ai lor în mijlocul reprezentanților majorității vor fi nimicite sau reduse la puținele cercuri electorale unde predomină în mod incontestabil și unde nu li se poate opune nimeni. Cine știe cât de puține or fi acele cercuri?

Dar dacă acel nume principal și sunător din frunte ar fi unul și același pentru toate listele partidului republican din Franța, dacă el ar fi al d-lui Gambetta, n-ar fi asta repetarea plebiscitului napoleonian?

Modificarea în acest sens a legii electorale, cuprinsă în propunerea Bardoux, părea de la 'nceput a nu avea sorți de reușită, căci comisia Camerii se pronunțase contra ei; însă o întâlnire între prezidentul Republicei și prezidentul Camerii deputaților pare a fi creat o situație nouă. Ministeriul nu are nici o opinie în privirea reformei și nu va pune cestiunea de cabinet; fiece ministru poate să-și aibe vederile sale proprii în această privire; majoritatea deputaților, deși într' ascuns adversară a propunerii Bardoux, se crede că nu va putea rezista de-a nu se supune voinței prezidentului care, urmărind scrutinul de liste, urmărește plebiscitul, voindu-l pe acesta, voiește dictatura.

Dar oare dictatura, fie ca prezident al Consiliului, fie ca urmaș al d-lui Grévy, d. Gambetta o urmărește numai din punct de vedere personal, numai din ambiție? Sau, dacă ambiție ar fi, s-ar putea ea realiza fără un mare pretext, fără a cerca să se și justifice prin acte de înaltă politică? Iată o întrebare la care ne răspunde într-un mod incidental un alt eveniment: operația financiară a împrumutului de un miliard, făcut, se zice, spre a aduna fonduri în vederea unor întinse lucrări publice ce se proiectează.

La Spandau, fortăreață în apropierea Berlinului în care condamnații la muncă silnică lucrează munițiuni și echipamentă pentru armata germană, se află o zidire, un colț de cetate, numită Juliusthurm, în care se păstrează, ca fond de război restul miliardelor luate de la franceji ca despăgubire în virtutea păcii de la Frankfurt. Oare miliardul francez — cu toată destinderea, pretextată poate, pentru lucrări publice — să nu fi având tot menirea ce-o are aurul din Juliusthurm? Dacă considerăm silințele ce și le dau guvernele apusene de-a câștiga favoarea maselor și de-a pune mâna pe întreaga putere de care dispune un stat, dacă vedem pe d. Gambetta solicitând plebiscitul, pe principele de Bismarck făcând călduroase apeluri pentru ușurarea nevoilor mulțimii și a omului sărac, ni se pare a vedea pe doi conducători cari încearcă a-și înfierbânta oștirile lor nainte de a le porni una asupra alteia.

Cheia dominațiunii globului au căzut în fundul Bosforului, zice o foaie. Dar nu în valurile Dardanelelor trebuie să se arunce cineva spre a o scoate la zi; lupta pentru acea dominațiune se va încinge în Apusul Europei.

❦ CESAR BOLLIAC

[28 februarie 1881]

D. Scipione Bădescu, fost colaborator și secretar intim al regretatului Cesar Bolliac până 'n ultimele momente ale activității acestuia, ne comunică următoarea schiță biografică, după date culese de-a dreptul de la răposatul.

❦ D. N. BASARABESCU

[28 februarie 1881]

D. N. Basarabescu, fost redactor al „Trompetei Carpaților“, face din parte-i, ca un omagiu datorit regretatului său amic și maestru, următorul portret al lui Cesar Bolliac, pe care-l publicăm cu plăcere.