Din periodice/Din Timpul, ianuarie 1881
[Articol cu paternitate incertă]
Espoziția industrială a societății Concordia Română nu rămâne deschisă decât în cele dendâi opt zile ale lunei ianuarie 1881. Deși modestă ca toate începuturile, deși deschizându-se într-un timp în care concurența fabricatelor străine a desființat vechea industrie de casă a poporului nostru, ea totuși cuprinde unele elemente prețioase cari o fac vrednică de-a fi vizitată de publicul capitalei. Ceea ce credem că merită toată atenția sunt obiectele manufacturate, de-o confecție curat europeană și capabile de-a susține concurența manufacturii străine. În această privire am putea releva mai cu seamă încălțămintele și pălăriile. Amândouă ramurile, deși nu bat la ochi prin o mulțime extraordinară de obiecte expuse, se disting însă prin extrema îngrijire și prin eleganța cu cari sunt lucrate exemplarele. Din natura obiectelor expuse se poate constata că meseriașul român are o înclinare hotărâtă pentru lucrări de lux. Rezervându-ne plăcuta datorie de-a reveni cu de amăruntul asupra expoziției și de-a lua pe rând deosebitele categorii de obiecte espuse, ne mărginim până atunci a repeta invitarea ca publicul să profiteze de scurtul timp cât mai rămâne deschisă, pentru a o vizita. Datorită unei lăudabile inițiative private, ea suferă în adevăr de scăderile întreprinderilor de asemenea natură, de mărginirea mijloacelor pecuniare cari i se puteau pune la dispoziție, de restrângerea *** 1, de lipsa de estensiune a propagandei ce se putea face pentru ea. Dar, abstracție făcând de aceste scăderi naturale, ea totuși ne dă un tablou aproximativ de ceea ce-ar putea deveni industria în România dacă s-ar bucura de-o legitimă protecție față cu producte similare străine.
- 1. Text ilizibil din cauza deteriorării ziarului.
[Articol cu paternitate incertă]
Iată discursul reginei prin care s-a deschis Parlamentul englez:
- Milorzilor și Domnilor,
- V-am chemat mai curând decât de obicei de la afacerile D.V. pentru că afaceri de o urgență particulară reclamă examinarea D.V. Relațiunile mele cu puterile străine continuă a fi amicale. Cestiunea sulevată în privința frontierii dintre Turcia și Muntenegru s-a rezolvat. Acum puterile au început negocieri cu scop de-a determina linia de frontieră între Turcia și Grecia. Câteva clauze importante din Tractatul de Berlin cari au rămas neîmplinite continuă a fi obiectul atențiunii mele celei mai serioase.
- O revoltă în Transvaal întâmplată de curând mi-a impus datoria de-a lua măsuri pentru prompta restabilire a autorității mele și-a făcut să se lase la o parte pentru un timp orice proiect cu scop de-a asigura colonilor europeni acel deplin control asupra afacerilor lor locale ce doream să i-l confiem fără a prejudeca interesele populațiilor indigene. Regret că războiul se continuă în Basutoland, cu toate sforțările guvernului colonial de la Cape Town. Voi simți o mare satisfacere dacă se va prezenta o bună ocazie pentru mine de-a lucra prin mijloace amicale spre a restabili pacea. Războiul din Afganistan s-a terminat și afară de trupele din Candahar toată armata a fost rechemată dincoaci de frontiera Indiei. N-am intenția de-a face permanentă ocuparea Candaharului, dar situația încă puțin sigură a țării și dificultatea de-a stabili un guvern indigen m-au forțat de-a amâna rechemarea armatei ce ocupă poziția în cestiune.
- Vi se vor prezenta documentele privitoare la diferite subiecte la cari am făcut aluzie, precum și corespondența relativă la bugetul armatei din India. Domnilor din Camera Comunelor, bugetul anului viitor va fi în curând elaborat și prezentat D. V. Milorzilor și Domnilor, s-a putut constata o ameliorare graduală, dar puțin rapidă, ce e drept, a comerțului țării și putem spera pentru acest an venituri mai mari decât am crezut la început. Prevestirile ce vi le-am făcut despre o micșorare a mizeriei din Irlanda s-au realizat grație unei recolte abundente, însă regret a vă spune că condițiunea socială a țării a primit un caracter alarmant. Crimele agrarie au fost mult mai numeroase ca în anii trecuți. Atentatele în contra vieții oamenilor nu s-au comis în proporția celorlalte delicte, dar pot adauge că, spre a proteja persoanele, s-au făcut sforțări fără precedente cu concursul poliției sub direcțiunea puterii executive. Am a semnala și alte inconveniente, cari iau proporțiuni și mai mari. În ceea ce privește aceste fapte regretabile justiția a fost pusă în imposibilitate de-a-și procura probe și astfel s-a stabilit în diferite părți ale țării un sistem întins de terorism ce a paralizat aproape în mod egal exercițiul drepturilor particulare și împlinirea datoriilor civile. În fața unei stări de lucruri noi din diverse importante puncte de vedere și, apoi, lipsindu-mi precedentele după care să mă pot conduce, am crezut de cuviință de-a uza de puterile ordinare pe cari legea mi le conferă înainte de-a cere altele noi. Însă demonstrațiunea insuficienței lor, ce rezultă deplin din situațiunea actuală a țării, mă determină a vă face cunoscut că vi se vor prezenta propuneri având de obiect să-mi conferiți puterile adiționale necesare *** 1 […] ci și a face ca supușii mei să se bucure de protecția vieții lor, a proprietății și a libertății lor de acțiune. În privința obligațiunilor primordiale de care am vorbit doresc, ca și în trecut, a urmări supresiunea nemulțumirilor și opera progresului legislativ, în Irlanda ca și în Marea Britanie. Actul agrariu de la 1870 pentru Irlanda a fost sorgintea unor mari binefaceri. Fără a diminua importanța sau a tulbura fundamentul proprietății, cu toate acestea din unele puncte de vedere și mai ales sub influența anilor răi din urmă, protecțiunea acestui act n-a fost suficientă fie în Ulster, fie în alte provincie. Vă recomand dezvoltarea progresivă a acestor pricipie conform cu trebuințele Irlandei întru cât privește relațiunile proprietarului și ale posesorului și făcând sforțări eficace spre a da, grație achizițiilor de pământ, la o parte mai mare de populație un interes permanent pentru proprietatea solului. Această legislație va cere, pentru scopul propus, ca toate obstacolele ce provin din restricțiunile relative la dreptul de proprietate să fie înlăturate și în același timp să se acorde o securitate convenabilă intereselor angajate. Vi se va supune un proiect de lege relativ la înființarea unei administrații de comitate în Irlanda bazată pe principiul reprezentativ și tinzând prin redactarea sa la un scop îndoit, de-a confirma controlul poporului asupra cheltuielilor și a satisface o necesitate și mai urgentă a dezvoltării obiceiurilor de autonomie locală. Vi se vor supune proiecte de legi pentru abolițiunea pedepselor corporale în armată și în marină. Veți fi chemați a examina oarecari măsuri tinzând la o reformă ulterioară a legii asupra falimentelor, precum și un proiect pentru conservarea râurilor și a precauțiunilor de luat în contra inundațiilor; pentru revizuirea organizării școalelor și-a ospicielor subvenținate în Scoția; pentru renoirea legii care a stabilit secretul votului; în fine pentru represiunea actelor urâte de corupție cari din nenorocire s-au comis în câteva orașe cu ocazia ultimelor alegeri generale. Am încrederea că lucrările D. V., cari vor fi și mai grele decât altă dată, vor fi conduse de Provedința divină astfel încât să realizeze fericirea poporului meu.
- 1. Pasaj ilizibil de 2 rânduri, ziarul fiind deteriorat
[Articol cu paternitate incertă]
Sub titlul Blanqui, Pietraru et C-ie „L'Independance roumaine“ scrie următoarele:
- Nimic mai original decât articolele apocaliptice pe care „Românul“ le consacră de câteva săptămâni atentatului comis în contra d-lui Brătianu. Toată lumea a uitat această faptă a unui maniac nenorocit, care avea de complici pe niște mizerabili ce nu aparțineau nici unui partid, nici unei opinii politice din țară. Nimeni n-a crezut că poate profita de un eveniment izolat, reprobat de toți oamenii onești. Numai „Românul“ singur continuă a căuta în el tot soiul de lucruri. El se 'ntreabă cine a încurajat pe Pietraru și pe complicii lui la complotarea și executarea atentatului. El apelează la toate partidele, la toți cetățenii, pentru a-l descoperi pe acel cineva, căci, zice el, societatea toată e 'n primejdie. Ce straniu spectacol! D. C.A. Rosetti, marele agitator, devenit om al ordinei. Când dracu 'mbătrânește se face sihastru. Cum, d-le prezident al Camerei, d-ta, care ai organizat atâtea comploturi și revoluții de cari te mândrești, chemi lumea în ajutor pentru a descoperi pe instigatorii crimei Pietrarului? Dar n-ai nevoie să-ți dai atâta osteneală; dacă mergi să-i cauți așa de departe e pentru că te-ai obicinuit așa de mult a trăi într-o atmosferă de agitație încât nu 'nțelegi că ideile subversive ce le-ai favorizat toată viața s-ar fi putut cândva întoarce contra dumitale. Toată lumea știe că d. Brătianu și marele pontifice din Strada Doamnei nu sunt decât unul ș-acelaș. Cu ce drept cer cei de la „Românul“ ca națiunea întreagă să se ocupe cu descoperirea unor comploturi imaginare, pe când ideile cari au dat naștere tuturor acestor extreme sociale sunt și azi împărtășite de cei de la „Românul“? Vor poate să păstreze pentru ei monopolul comploturilor și se 'ngrozesc de-a fi găsit triști și palizi imitatori? Am fi ademeniți a crede una ca asta când citim „Românul“ de miercuri 24 decembrie, în care pe de o parte se stigmatizează asasinatul politic, iar pe de alta se face o adevărată apoteoză lui Blanqui. Am înțelege câteva cuvinte simpatice din partea d-lui C.A. Rosetti în memoria unuia din coreligionarii săi politici, cu atât mai mult cu cât despre morți și-n fața unui mormânt nu se zice decât bine. Dar cuvintele pe cari „Românul“ le consacră lui Blanqui nu se adresează numai persoanei răposatului, ci cel mai cu seamă ideilor lui. Judecați după concluzia articolului în cestiune, pe care iat-o:
- „Privit în întregul vieții sale de lupte și de suferințe Blanqui ne apare, de departe, cu caracterul său antic, ca personificarea dorului arzător ce există în sufletul tuturor acelora cari suferă de inichitățile societății de astăzi și cari se sacrifică pentru mântuirea ei, luptând în de lungul vieței lor pentru ideile în care au o credință nestrămutată. El a fost dintre aceia cari nu au decât o idee — o idee mare — și care pășesc la realizarea ei prin calea cea mai dreaptă, crezând că societatea se poate preface într-o singură zi. Chiar acei cari nu împărtășesc ideile lor, chiar acei cari cred că trebuie trude multe, timp mult și lupte îndelungate spre a îndrepta societatea și a îmbunătăți soarta omenirei, chiar aceia sunt siliți a admira în Blanqui devotamentul fără margini și rectitudinea unei vieți care nu a știut ce e slăbiciunea.“
- Prin urmare diferența între cei de la „Românul“ și Blanqui consistă numai într-o cestiune de timp și de oportunitate. Și cei din Strada Doamnei ar suferi asemenea inichități din partea societății de astăzi și ei ar fi gata a se sacrifica pentru mântuirea ei, dacă n-ar fi la putere. N-aveți decât să recitiți manifestul lui Pietraru și veți afla în el aproape textual aceleași fraze.
- E din aceeași școală.
- Tristă perspectivă pentru România când în ochii prezidentului Camerii viitorul ce ne așteaptă e de a ajunge să practicăm ideile lui Blanqui! Cei cari găsesc că ideile fondatorului foii „Ni Dieu, ni Maître“ sunt ideile prin cari se va reforma omenirea sunt astăzi la putere. Dar s-au schimbat într-un mod singular; îndopați și îmbuibați, îngrozindu-se ei înșiși de mijloacele pe cari le-au întrebuințat pentru a ajunge, cheamă azi societatea în ajutorul lor. Aceeași societate pe care au batjocorit-o, pe care au căutat și vor căuta încă a o răsturna când nu vor mai fi în poziția de a o esploata.
- Însă opinia publică nu se mai mișcă: elucrubațiunile „Românului“ se citesc dând din umeri și zicând; „Ia fugi d-acolo! Te știm ce poamă ești!“.
- Societatea română e bolnavă, adevărat, dar boala nu vine de jos, ci de sus. Cu alte cuvinte, revoluționarii, importatorii tuturor ideilor subversive, sunt la putere, pe când masa națiunii e plină încă de idei sănătoase. Astfel cangrena nu e acolo unde „Românul“ are aerul de-a o căuta. N-are nevoie să meargă atât de departe pentru a găsi pe autorii morali ai atentatului. Între Pietraru și apologiștii lui Blanqui nu e decât o deosebire pe care am numi-o ierarhică. Cel dendâi a voit s-asasineze un om și va fi pedepsit; cei din urmă asasinează o societate întreagă și li se dau recompense naționale.
[Articol cu paternitate incertă]
Lunea trecută era ziua fixată pentru alegerile în consiliul comunal din Paris. Pentru cele 80 de mandate cari sunt de dat s-au anunțat 211 candidați, dintre cari unul, cizmarul Gaillard — cunoscut ca arhitect al baricadelor Comunei — și-a pus candidatura în două cartiere deodată. Candidații se împart în 109 republicani, cari, deși partea cea mai mare este foarte radicală, recunosc încă cel puțin ca legitimă ordinea existentă, 58 socialiști, anarhiști sau colectiviști, 3 lucrători și 41 reacționari de toate nuanțele. Din cei 80 de membri ai ultimului consiliu municipal se prezintă 73. Se crede că mai mult de jumătate din ei vor fi realeși, iar restul va fi înlocuit sau prin persoane de aceeași direcțiune sau prin comunarzi ca Trinquet, Protot etc. În fine, spre a corespunde dorinței exprimate de domnișoara Louise Michel, în lista candidaților intransigenți se află și un răposat, anume Nourrit, un revoluționar de la 1848 care în revolta din iunie a participat la omorârea generalului Brea și, fiind deportat, a murit acum câțiva ani la Cayenne.
Ultima depeșă din Paris aduce rezultatul alegerilor municipale. Cei mai mulți membri republicani conservatori din consiliu au fost realeși. Nu s-a ales nici un amnistiat sau vreunul dintre foștii membri ai Comunei. „Așadar Parisul e mai puțin roșu de cum s-ar fi putut crede“, zice o foaie vieneză.
În situațiunea politică și în condițiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toți o stare de siluire și o anomalie, cu toată organizațiunea savantă a instituțiunilor, în toate raporturile sociale tradiționale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor în revoluțiunile ce ne-au agitat și ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârșească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.
Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor și ambițiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simță, nici să înțeleagă condițiunile superioare de existență și de trai pentru o societate și nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societății. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupați de condițiunile de existență, de prosperitate a societății și cari se îngrijesc de soarta țării oricari ar fi credințele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali.
Ceea ce simțim noi în privința stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală și trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator și aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situațiunea noastră politică și socială persistă a sta în stadiul revoluționar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere și nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge așa precum merg astăzi. O reacțiune deja a început a se manifesta, deși cam slabă, în contra mișcării repezi și violente cu care s-a accentuat opozițiunea coalițiunii din 1876 și, după cum credem noi, această reacțiune are să urmeze în mod irezistibil, deși treptat.
Ca să poată fi însă eficace reacțiunea contra spiritului revoluționar trebuie ca cu toții să ne dăm seamă de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut și să le combatem cu curaj și stăruință.
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalității înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condițiunile sociale s-au surpat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradițiunile țării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradițiuni și fără autoritate, încât țara cea mare, temeiul și baza naționalității noastre, nu-și găsește conștiința raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui șir de servicii pe datini, ci un instrument de ambițiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalități de ambiții. Toleranța pentru toate interesele cele mai vulgare și cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruțăm a invoca numele patriei și numele libertății, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult și ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.
Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendențe morale, și ca rezultat, avem distribuirea funcțiunilor publice, a oficiilor și întreprinderilor de tot felul. Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă sufere de strâmtorare.
Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravație a moravurilor publice care, deși profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat țara nu poate aștepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare și solid, care să întemeieze instituțiunile și prin ele să dea acțiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, și consecuența neapărată este că caracterul național se strică și puterea statului slăbește. Un stat unde funcțiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios și sterp.
Noi avem trebuință, mai mult decât altădată și decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern național, serios și tare, să ne punem în pozițiune de-a putea exercita o acțiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întrețin în societatea noastră credincioșii și neofiții partidului zis liberal, nu se poate aștepta nici soliditate în guvern, nici pace și liniște în societate, nici putere în relațiunile noastre internaționale.
A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit tărâmul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituțiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze și să anuleze politica puterii suzerană și protectrice ce ne țineau în lanț. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi și întemeia instituțiuni solide, de-a forma caracterul național.
Nici caracterul național însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituțiunile prin vorbe deșarte de egalitate și libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deșarte ca instituțiuni și spectacolul depravațiunii moravurilor ca bold de caracter național, și toată doctrina sa politică este să trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fără tradițiuni și fără istorie, proclamând că toate printr-însul s-au făcut câte s-a făcut; pentru că dânsul este la putere, și puterea sa este semnul și simbolul sacru al naționalității românești.
Este adevărat că guvernul în acești din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influență mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporțiune exercițiul libertății, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele și toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile și dezinteresate cari au luat parte la mișcările de la 1848 și 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce ați făcut cu iluziunile și cu speranțele țării din acei ani? Nu este meșteșugire care să nu se fi întrebuințat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruților partitului.
O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul și la vițiurile celor chemați. Dacă nu se va opri în drum și nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Și n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualități fără greutate și fără valoare. Răul cel mare și simțitor este că atinge inima țării, moralitatea publică.
„Monitorul oficial“ din ultima zi a anului trecut dă rezumatul celor petrecute la 18 decemvrie cu ocaziunea inaugurărei acestei școli și cuprinde discursul-program rostit de maiestrul de conferințe, d. I. Crăciunescu, în fața rectorului Universității, a multor notabilități școlare și-n fața studenților în fine.
Negreșit am fost datori să citim asemenea cuvântare, cu atât mai mult că trece de operă a doctorului în litere, a judecătorului de la trib. Ilfov, a profesorului de estetică de la Facultatea din București, a maiestrului de conferințe de la Școala Normală; c-un cuvânt, de lucrare a unei personalități considerabile în aparență, dar un ambițios de arginți ce se înfățișează ambițios de știință în realitate.
Se vede că ziua de 31 decemvrie 1880 a fost hotărâtă să demascheze și pe acest ilustru pseudoerudit, și pe acest speculator de știință numit Ioan Crăciunescu. Atât mai rău pentru d-sa și atât mai bine pentru tinerimea silită a culege învățătura moralei, a binelui și frumosului din prelegerile problematice ale unui plagiator ce va rămânea celebru în ăst meșteșug.
E amar pentru noi să constatăm vițiul, dar în fața funestei boale a învățaților de contrabandă nu ne putem opri d-a zugrăvi precum se cuvine pe cel ce-l practică, pe cel ce are îndrăzneala necalificabilă d-a-și inaugura conferențele sale pedagogice precum urmează.
- Discursul rostit de d. Ion Crăciunescu în ziua de 18 decemvrie 1880 („Monit. Oficial“ No. 292 din 31 dec. 1880, p. 3412).
- Domnilor,
- Un împărat filozof, Marcu Aureliu, în cartea I a confesiunilor sale, enumerând toate persoanele despre cari avea să se laude, face o mențiune specială despre magiștrii și perceptorii săi și mulțumește zeilor că i-au dat așa de buni. Cu modestia care se cuvine unui filozof recunoaște, începând cu guvernorul primei sale copilării, că acești oameni înțelepți și savanți i-au dat gustul virtuții, depărtând de la el vițiile și prejudițiile. Nu uită pe nici unul: Diogenet, Rusticus, Apolonius, Sextus, Alexandru Gramaticu, Catulus, Maximus; numele lor se găsesc amestecate cu acelea ale părinților săi, fraților, surorilor. Se arată, mai cu seamă recunoscător, că de la ei a aflat că pentru a crește un copil să nu ne uităm la nici un sacrifici. Cugetare gravă și frumoasă, d-lor, care venind de la un asemenea om merită să fie aprofundată.
- ……………
- În starea de lucruri actuale nimic mai greu decât recrutarea profesorilor. Dificultatea, pe lângă cele spuse, mai are și alte cauze. Mai întâi funcțiunile învățământului sunt foarte modeste, fiindcă în genere sunt puțin retribuite și, fiindcă astăzi mai mult decât oricând considerațiunea o cam are averea, se găsesc mult mai mulți ambițioși de bani decât de știință.
- Al doilea, vocațiunea profesoratului e încă poate mai rară decât aptitudinile ce el exige; fără să mai punem timpul și munca, care echivalează cu un capital considerabil.
- Apoi sarcina e delicată fiindcă ne ocupăm de suflete și prin urmare responsabilitatea foarte grea; și, în fine, cu capacitatea recunoscută trebuie să se unească multe cunoștințe serioase, precise, variate, asemenea și calitățile morale cari nu sunt comune în nici o profesiune și cari în profesorat sunt de rigoare. Adevărat profesor e acela care stabilește incontestabil autoritatea sa prin austeritatea caracterului său, prin asiduitatea de a îndeplini punctual datoriele, prin profunditatea cunoștințelor sale.
- L'Education dans l'Ecole libre par I. M. Guardia, docteur es lettres, professeur a l'Ecole Monge (Paris, G. Pedone-Lauriel editeur). Chapitre III. Le professeur, pag. 225.
- L'empereur Marc-Aurele, dans le premier livre de ses Confessions, passant en revue toutes les personnes dont il avait a se louer, fait une mention toute speciale de ses maîtres et percepteurs et il re-mercie les dieux de lui en avoir donne de bons. Avec la modestie qui sied a un philosophe il reconnaît, en commençant par le gouverneur de sa premiere enfance, que ce sont ces hommes sages et savants qui lui ont donne le gout de la vertu, en ecartant de lui les vices el les prejuges. Il n'en oublie pas un seul: Diogenete, Rusticus, Apolonius, Sextus, Alexandre le grammairien, Catulus, Maxime, dont les noms se trouvent meles a ceux de ses parents, de ses freres et soeurs. Il temoigne particulierement sa reconnaissance a son arriere-grand pere. C'est grace a lui (de la ei!) que j'ai appris, dit-il, que „pour elever un enfant aucun sacrifice ne doit couter“. Grave et belle reflexion qui veut etre approfondie venant d'un tel homme.
- ……………
- Rien de plus difficile que le recrutement des professeurs. La difficulte tient a beaucoup de raisons. En premier lieu, les fonctions de l'enseignement sont tres modestes parce que, generalement, elles sont peu retribuees; et comme aujour-d'hui plus que jamais la consideration est attachee a la richesse on trouve infiniment plus d'ambitieux d'argent que de savoir. En second lieu la vocation du professorat est peut-être encore plus rare que les aptitudes qu'il exige; sans compter une mise de temps et de travail qui équivaut à une mise considerable de fonds.
- En outre, la tâche est des plus délicates parce qu'il y a charge d'âmes et partant résponsabilité trés-lourde; et puis, à la capacité reconnue il importe de joindre beaucoup de connaissance sérieuses, précises, variées avec des qualités morales qui ne sont communes dans aucune profession et qui dans celle-ci sont de rigueur. Le vrai maître est celui qui établit incontestablement son autorité par la droiture (austeritatea!) de son caractére, par son assiduite à remplir ponctuellement ses devoirs, par la profondeur de ses connaissances.
Plagiatură mai degradată nici că se poate închipui! Esigențele punerii în pagină a ziarului ne silește să ne oprim aci cu confruntarea. Dacă însă autorul discursului plagiat nu se va arăta satisfăcut, dacă ar avea tupeul să îngâne veri o scuză, apoi îi promitem o nouă edițiune de citate, esceptând bineînțeles platitudinele și insulta la adresa elevilor din facultate, a căror paternitate nu i-o tăgăduim. Retragerea d-lui Crăciunescu cel puțin din sarcina de conferențiar la Școala Normală, o retragere forțată de bună seamă, e absolut necesară pentru interesele și viitorul acestei instituțiuni, căci ce autoritate ar mai putea inspira studenților un asemenea plagiator… care ne confirmă o dată mai mult vorba învingătorului de la Iena: „Omul nu e decât o țifră ce n-are valoare decât prin pozițiunea ce ocupă“!
Ptolemeu, fiul lui Lagus, istorisește scriitorul Lucian, aduse în Egipt două curiozități: un sclav cu două fețe, negru corb pe o parte, alb ca laptele pe cealaltă, și o cămilă cu totul neagră.
Regele spera ca vederea acestor rarități va ațâța surprinderea supușilor și va mări gloria sa; adună dar pe egipteni la teatru, unde li se espuse pe rând omul și cămila. Fiasco complect pentru mărinimosul principe: unii spectatori nu-și putură stăpâni râsul, alții, cuprinși de spaimă sau ca să nu-și profaneze mai mult simțământul frumosului privind la acești monștri, fugiră din teatru. Cămila fu lăsată să moară de foame, sclavul fu dăruit.
Tot cu doi monștri ne gratifică zilele acestea și maiestrul de conferințe, d. I. Crăciunescu: întâiul, discursul plagiat, omul cu două fețe, cum am zice; secundul și cel din urmă, întâmpinarea sa, cămila moartă de foame a regelui Ptolemeu.
Analizarăm în coloanele acestea, acum opt zile, capul d-operă (ridiculus mus) al maiestrului, publicat în „Monitorul oficial“; câtă surprindere a pricinuit în publicul inteligent espunerea noastră se poate constata din faptul că administrația ziarului abia mai posedă câteva exemplare pentru colecție din numărul de la 3 ianuarie. Astăzi semnalăm și recomandăm atențiunei lectorilor secunda elucubrațiune a eruditului în plagiaturi.
Răspunde d. Crăciunescu în numărul nostru de alaltăieri:
- 1) Da, este adevărat, în loc de a-mi da osteneala să produc ceva original, în loc de-a imprima cugetării tiparul individualității mele, am plagiat după „Guardia“ chiar primul paragraf cu care debutai în discursul rostit înaintea profesorilor de la universitate;
- 2) Da, nu tăgăduiesc, am plagiat și alte paragrafe, platitudini chiar accesibile inteligențelor celor mai comune;
- 3) Îmi pare rău în fine că n-am avut timp să fiu și mai complect în acest soi de compunere. Însă, continuă d-sa, sunt scuzabil pentru toate acestea fiindcă în întâiul ordin:
- a) Vin atât de târziu în rândurile învățaților;
- b) Am atât de puțină ambițiune să produc ceva original încât:
- c) Mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap să caut cu orice preț a nu plagia.
Și apoi în alte ordine de scuze adaogă:
- A) Plagiatul se întâmplă zilnic: Beaudrillart n-a plagiat pe Bastiat?
- B) Moralistul Labruyere legitimează plagiatul: le choix des pensees est invention; de când nu mai e adevărat?
C-un cuvânt, o mărturisire categorică a săvârșirii plagiatului și o încercare de scuză, de legitimire, alcătuiesc al doilea monstru al d-lui Crăciunescu.
Ar urma să deschidem aci o parenteză și să întrebăm pe conferențiar: De când cuvântul „plagiat“ se traduce prin eufemismele rezumat și reprodus? De ce se ferește a întrebuința vorba proprie acolo unde se cuvine? Dar nu mai relevăm aceasta: culpabilului e dat a recurge la orice mijloace de apărare; o singură rugăminte avem să-i adresăm: să caute espresiunile cele mai politicoase, cele mai conforme bunului ton prin care s-ar desemna cuvântului mărturisire calificativul rușinoasă și legitimării atributul neadevăr și să binevoiască a le considera ca zise de noi.
În adevăr este rușinos din partea unui doctor în litere, profesor la facultate să zică:
- N-am avut nici timp, nici cap să concep prolegomenele unui discurs ținut la Universitate și am preferit să deschid pe „Guardia“, care mi le-a dat gata; puțin îmi pasă de auditor, de școlari, mai ales cari n-au nici moral nici caracter etc.
Dar nu numai lipsa de pudoare încununa regiunile friguroase, înălțimile înghețate ale eruditului nostru și, de astă dată ierte-ne lectorul că nu ne putem reținea indignarea, d-sa a săvârșit o crimă. Da, a comis un spergiur contra științei, violând cele mai sacrosancte tezaure ale clasicismului, conrupând adevăratul lor sens.
Ce susține și ce combate Marcu Aureliu în cartea întâi a confesiunilor sale? Laudă pe profesorii casei sale, mulțămește strămoșului său că nu l-a lăsat să frecventeze școalele publice, pe cari le critică cu înverșunare. Cu totul altfel interpretă d-l Crăciunescu acest paragraf — consecuența naturală a celor ce fură cuvinte când nu le au — d-sa atribuie lui Marcu Aureliu părerea care convinge singură, fără să facem apel la istoria omenirii, de importanța rolului ce a luat școala ca factor în constituirea civilizației unui popor. Ciudată literatură clasică! Et nunc plaudite vos Romani am putea zice colegilor săi de facultate. Dar dacă Marcu Aureliu a susținut aceasta cum rămâne cu Quintilian, profesor stipendiat de stat și cu păreri opozite d' ale acestui împărat? Ce se mai alege de Juvenal, care într-una din satirele sale scrie:
- Poenituit multos vanae sterilisque cathedrae?
Marcu Aureliu și Juvenal au lăudat școala sau Quintilian? Nu e vina noastră dacă d. Crăciunescu n-a citit pe „Guardia“ și pe pag. 226; d-sa promite că l-ar fi plagiat și acolo, dar n-a avut timp! Vina e a acelor ce l-au recomandat ca destoinic a fi profesor de facultate, căci noi îl cunoaștem demult și, din ruptul capului, știind ce prețuiește, nu l-am fi dispensat de concurs. Tezele d-sale cari au câștigat titlul de doctor sunt lucrări străine, toți o știu, afară poate de capii instrucțiunii publice. Aderer, profesor la Charlemagne, maestru de conferințe la St. Barbe, i-a scris teza latină Comparațiune între Erodot și Tucidid. Gaston Boissier, profesor de literatura latină la Sorbona, i-a lucrat pe cea franceză: Le peuple roumain devant ses cants nationaux, iar bărbații erudiți, doi-trei câți avem în țară, au oferit cu plăcere d-lui Crăciunescu pentru d. Boissier materia acestei din urmă. Fără dânșii ilustrul rector de azi ar fi rătăcit încă mult și bine în regiunile ghețoase ale ingratei științe. Dar talentul concepțiunii cine nu-l cunoaște? O probă între altele, devenită proverbială la Paris: mutismul său la moartea părintelui Snagoveanu!
Sărmanul La Bruyére, și pe dânsul l-a chemat în ajutor pentru ca să-l mutileze ca pe împăratul filozof. Se vede că d. Crăciunescu crede că a rupe șase cuvinte dintr-un paragraf și a le așterne pe hârtie este a produce argumente? Se poate pentru plagiatori; noi însă complectăm paragraful citat din Labruyere, chiar abuzând peste măsură de spațiu, sperând că cel puțin acum s-o umili îngâmfatul nostru pedant.
Iată ce zice La Bruyére (L'Art d'ecrire par Charles Gidel, Ollendorf editeur, Paris, pag. 103):
- Il y a des esprits, si je l'ose dire, inférieurs et subalternes qui ne semblent faits que pour être le régistre ou le magasin de toutes les productions des autres génies. Ils sont plagiaires, traducteurs, compilateurs: ils ne pensent point. Ils disent ce que les auteuis ont pénse; et comme le choix des pensées est invention ils n'ont rien d'original et qui soit à eux, ils ne savent que ce qu'ils ont apris et ils n'apprennent que ce que tout le monde veut bien ignorer, une science vaine, aride, denuée d'agrément et d'utilité, semblable à une monnaie qui n'a point de cours.
Socotim că n-am putea să zugrăvim mai bine pe ilustrul nostru contradictor decum o face Labruyere. Să-l mai invoace și altădată în susținerea tezei sale!
Cel puțin în materie juridică d. magistrat Crăciunescu ar fi trebuit să nu ignore că înainte de 1791 nu exista nici o legislațiune relativă la dreptul autorilor (consultați: Études sur la proprieté littéraire par Ferd. Worms și Propriété litterairé par Robert le Barrois D'orgival); că, într-un timp când reputația autorilor atârna de favoarea celor mari, Voltaire, Racine, Pascal, Labruyere prea puțin se îngrijeau dacă alții îi plagiază. Ei scriau p-atunci:
- Il en est des livres comme du feu de nos foyeis, on va prendre ce feu chez son voisin, on l'alume chez soi, on le communique à d'autres et il appartient à tous.
A legitima dar plagiatul invocând autoritatea lui Labruyere ori Voltaire echivalează cu a căuta cristianismul înainte de Christ. Strânsă logică, profundă erudiție!
Desfidem în fine pe d. Crăciunescu a dovedi că Baudrillart a plagiat pe Bastiat. Îl citează, îi reproduce sistemele, dar nicicând Baudrillart n-a deschis pe Bastiat la pag. 105 și, plagiând-o, n-a făcut din cuprinsul ei pag. 90 a operii sale.
Numai d. Crăciunescu a putut să ia deviza din Juvenal:
- Lucri bonus est odor ex vre qualibet.
Baudrillart cunoaște regulele omeniei și trăiește la Paris.
Dar la urma urmelor să presupunem că ar fi rostit d-l Crăciunescu discursul său la Paris, nu la College de France, desigur, ci cel mult înaintea debitanților de vin la Tivoli-Vauxhall bunăoară. Ar fi avut oare curajul să se înfățișeze acolo cu „Guardia“ și Ernest Renan în loc de-a se munci să-și facă un discurs? De ar fi îndrăznit în adunare ar fi fost fluierat și a doua zi ziarele l-ar fi veștejit pentru vecie. Dar la noi, la marginea Orientului, ce nu se debitează, numai bani să iasă!
Credem că de astă dată maestrul de conferințe e satisfăcut și cu prisosință convins că nu dup-o concluzie preconcepută obicinuim a ne modela critica.
Încă un cuvânt.
Nu contestă, nici afirmă d. Crăciunescu că ar fi plagiat și alte paragrafe pe lângă cele indicate de noi acum opt zile … Conform făgăduielii notăm aci încă câteva izvoare în cari d-sa și-a botezat discursul. Ne pare rău cu tot dinadinsul că, din lipsa de spațiu, nu putem uza de astă dată de partida dublă, românește-franțuzește, ca în numărul anterior; trimitem dar pe lector la pag. VI, VII, 106, 162 și 273 din Questions Contemporaines par Ernest Renan, 2-eme edition, Michel Levy, Paris; la pag. 197, 198 și următ. din „Guardia“, oper. cit. în fine, fără voia noastră suntem siliți înainte de a termina să deziluzionăm chiar pe rectorul Universității, căruia conferențiarul îi adresează o meritată laudă în finele discursului. Ei bine, nici meritele, nici etatea, nici activitatea onor. d. Zalomyt n-au fost suficiente spre a inspira d-lui Crăciunescu o idee originală. Nu! A trebuit să răsfoiască elogiul răposatului Claude Bernard și Lettre a un ami d'Allemagne ale lui Ernest Renan pentru ca să poată zice despre cei 30 de ani de activitate ai veneratului profesor grande mortalis aevi sfatium.
Totuși d. Crăciunescu continua a fi maiestru de conferințe, profesor de facultate, ba, culmea indiferinței, ne trămite după opt zile de matură gândire un monument întreg de… platitudini și de neesactități și o jumătate de citat din La Bruyere. N-avem oare dreptul să raportăm asupra acestor vremuri ciudate ceea ce George Sand scria după 1840 într-un moment de amărăciune:
- Que notre epoque est bete et triste, sans grandeur et sans prestige. Si, au moins, elle etait bonne et honnete, on lui pardonnerait d'etre ennuyeuse; mais elle est entre les mains des juifs et, si Jesus revenait, ces gens-la le remettraient en croix.
„Corespondența politică“ se ocupă pe larg de atitudinea României în cestiunea Dunării și de opozițiunea ei în contra Austriei.
- Această politică a României, zice numita foaie, își are baza în cestiunile interioare. De câteva luni opozițiunea caută să răstoarne guvernul cu orice preț. Nici o altă cestiune nu era mai bine venită ca a Dunării. „Dunărea română este a românilor“; „România dorește influința Europei, niciodată însă pe cea a unei singure puteri mari“ — niște asemeni fraze au totdauna un farmec pentru inimele „patriotice“ și în acest sens presa a amețit opiniunea publică, încât guvernul român a crezut de cuviință a face mai mult decât presa declarând printr-un organ oficios că va persista în opoziția sa contra opiniunii tuturor celorlalte puteri, împiedecând printr-o rezistență pasivă d-a se realiza vreo combinațiune neplăcută lui. Prin aceasta — observă foaia vieneză — România a ajuns în punctul de-a sta în opoziție față cu întreaga Europă. Într-adevăr, cei din București nici n-au învățat, nici n-au uitat nimic. Ei se poartă ca și cum ar fi și astăzi sub garanția marilor puteri și uită că, o Românie independentă cată să suporte toate consecințele politicei sale.
Apropiindu-se alegerile pentru deosebitele colegii vacante ale Camerei și Senatului, ne credem datori a reaminti alegătorilor conservatori îndeosebi, celor din opoziție în genere, ca să uzeze de dreptul lor constituțional și să ia parte la alegeri. Oare mai trebuie să amintim câte interese în adevăr naționale sunt la mijloc cari să motiveze participarea tuturor la lupta electorală? Nu vedem partidul guvernamental desfăcut în grupuri de ambițioși, cari, încetând de mult de-a mai viza la realizarea principiilor și nefiind capabile de a organiza ceva solid și stabil, se întrec pur și simplu în vânătoarea foloaselor materiale pe cari le dă puterea? Nu vedem că partidul roșu, departe de-a fi numai un partid recrutat din deosebite clase ale societății române, formează el însuși o clasă deosebită, a căreia meserie e politica și care trăiește din politică și din specula frazelor mari precum alți oameni trăiesc din agricultură sau din exercitarea unei profesiuni?
Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegătorilor, sunt plata pe care cetățeanul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunările cari 'și pierd vremea în discuții zădarnice, votând însă cu iuțeala aburului legile cele mai importante, cari ar trebui mult timp studiate? Ce servicii echivalente pot restitui miniștri schimbați de treizeci și șase de ori în patru ani de zile? Ce servicii echivalente pot face niște oameni cari nu știu nimic afară de Cod și ocupă cu toate acestea funcțiuni de directori de drum de fier, pentru cari se cer cunoștințe tecnice? Ce servicii echivalente pot face societății oameni cu câte patru clase primare deveniți directori de Bancă Națională? Astfel suma neproporționat de mare care se ia în fiece an din averea comună, în loc de a se întrebuința la dezvoltarea vieții economice și de cultură a populațiunilor, se împarte în sinecure mari și mici pentru o clasă de oameni fără știință, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mănținea sunt bune.
Morala publică cată să sufere mari scăderi prin asemenea stare de lucruri. Tânărului nu i se mai zice: „învață sau muncește ca să înaintezi!“, ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: „Conspiră, calomniază și vei ajunge om mare în România“. Astfel vedem că rațiunea pentru care s-a ridicat în anii din urmă o mulțime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insultă la adresa Domnitorului, un pasquil și altele asemenea.
Pe de altă parte interesele agricole atârnând, în țara arbitrariului administrativ, tocmai de administrație, alegătorii sunt în mare parte puși la discreția urelor și persecuțiilor administrative. Pe lângă asta statul dispune de atâtea funcții și favori pe câți oameni sunt în țară cari știu scrie și citi! Astfel administrația consistă nu în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupețire de voturi.
Cine sufere mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare și sănătoase ale națiunii noastre, sunt toți aceia cari nu aspiră la privilegii și sinecure, ci trăiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale nației se observă o scădere continuă a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până și cel din urmă ban, pentru a întreținea cu el luxul unor nulități ambițioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate și de adevăr. Dar mai mult încă: elementele românești, populația istorică a țării e stoarsă pentru întreținerea plebei internaționale a apologiștilor lui Blanqui, o plebe fără patrie hotărâtă și fără naționalitate hotărâtă.
E timp ca orice inimă patriotică să se miște la priveliștea mizeriei generale produsă prin cupiditatea populației flotante a acestei țări. Precum facem deosebire între „român“ și „străin“, am ajuns a face o deosebire între „român“ și „roșu“. Ca o ceată de cuceritori străini au năvălit asupra țării, constituie stat în stat, consideră ca inamici pe toți cei ce nu împărtășesc apetiturile lor, consideră populațiunile ca pe o turmă bună de esploatat.
Oricine votează contra lor îndeplinește un act de mântuire a țării și a naționalității, contribuie la restabilirea bunei credințe în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime.
Amintiserăm mai zilele trecute că într-un conventicul al partidului roșu se alesese, în urma atentatului Pietraru, un fel de comitet de salut public, care și-a manifestat deja existența revoluționară și odioasă. Auzim că, în urma eliberării definitive a persoanelor asupra cărora din capul locului nu putea plana nici umbră de bănuială, membrii acestui comitet și-au arătat nemulțumirea față de Excelența sa d. Tache Giani. Nu înțelegem în adevăr această suficiență din partea unor oameni cari nici sunt competenți să se amestece în resortul justiției, nici au măcar capacitatea comună de-a pricepe că acele arestări în vânt se datoresc pur și simplu inepției fenomenale a prefectului de poliție, d. Radu Mihai. Acest model de agent polițienesc a fost prevenit, ca publicul întreg, că are să se comită un atentat. Publicul, cum e ironic și cu bun simț, și-a zis râzând: „Cine să-l comită dacă singurii oameni capabili de asemenea lucruri, apologiștii lui Blanqui, sunt la putere?“ Calculul publicului era eronat însă, pentru că uitase o împrejurare. Directorate de bancă nu are statul decât câteva, asemenea și prea puține funcții retribuite cu mii de franci pe lună. Dar patrioți sunt câtă frunză și iarbă. Numindu-se d. Carada director de bancă, pentru d-alde Pietraru nu mai era loc și sunt fără îndoială o sumă de patrioți cari cu drept cuvânt se cred mai capabili decât onor. d. Carada. Pietraru însuși, bunăoară, știa mai multă carte decât o seamă de redactori de-ai „Românului“, cari se procopsesc cu atâta repejune în socoteala patriei. În elementele necăpătuite ale partidului roșu trebuia deci să se afle cuibul conspirației și aceasta d. prefect de poliție trebuia s-o știe. În loc de asta însă poliția se folosește de pretextul încercării de asasinat pentru a aresta pe oamenii ce-i sunt neplăcuți: pe d. Grandea pentru rigoarea condeiului său, pe d. Gălășescu pentru c-a fost comisar de poliție sub guvernul conservator, când într-adevăr s-o fi distins prin privegherea exercițiilor de prestidigitație ale viitorilor pe atunci oameni mari ai României. Tot de soiul acesta au fost și celelalte arestări. O mai repetăm că d. Radu Mihai și-ar da șie și d-lui Brătianu o satisfacție nespusă dacă, în loc de-a aresta oameni nevinovați, ar justifica întrebuințarea fondurilor secrete, căci e în adevăr o ingenioasă manieră de-a le administra în așa chip încât tocmai prin întrebuințarea lor d. Radu Mihai să fie în fericita poziție de-a ști tot atât de mult despre pregătirea atentatului ca oricare alt muritor din București care citește gazete.
Unul din vechii noștri poeți, d. Gr. M. Alecsandrescu, ne onorează cu trimiterea următoarelor versuri, scrise anume pentru Botezul Domnului de estimp.
Am menționat în zilele trecute că intransigenții n-au reușit deloc în alegerile municipale din Paris, ceea ce i-a descurajat foarte mult. Acest fapt nu se poate ilustra mai bine decât prin următorul incident. Într-un arondisment republican moderat cunoscuta Louise Michel a început să vorbească în contra lui Gambetta, ca de obicei. Dar mare-i fu surpriza când auzi mai multe voci strigând: „Afară cu ea! Gambetta a adus mai multe servicii decât toți acești nebuni! Afară!“ Viteaza oratoare a cătat să plece și drept răzbunare a publicat următoarea epistolă în ziarul roșu „Citoyen“:
- Acum puteți vedea că, în mijlocul unui popor mâncat de molima oportunistă, frazele de progres și reforme sunt ridicole și nu mai rămâne decât: Revoluțiunea. Și dacă această revoluțiune nu mai e posibilă prin popor, am iarăși dreptate zicându-vă: „Țin cu aceia din voi cari merg înainte, dar nu aparțin nici unei grupe de ale dv. Liniștită și rece, sub suflarea ghețoasă a Nordului, voi merge înainte, fără ură nici compătimire pentru oamenii sau lucrurile cari opresc revoluțiunea și pe cari le consider numai ca obstacole ce cată să dispară.
Celelalte negustorii mai sunt cum sunt. Dar plătești mai mult decât face obiectul cumpărat? Nu face nimic. Te înveți minte și altădată deschizi ochii-n patru ca să vezi pe ce-ți dai banul. Negustoria de vorbe însă și prăvăliile de principii sunt cele mai rele din toate, căci ești în pagubă chiar de ți se oferă gratis fructele talentului Costineștilor și Caradalelor. Geaba invalidezi de zece ori argumentele aduse de onorabilele capacități de la „Românul“, geaba arăți din fir în păr că ceea ce spun dumnealor sunt basme cari n-au nici măcar farmecul de-a fi interesante ca cele dintr-o mie și una de nopți ale frumoasei Șeherezade; ele revin zilnic ca și când nimenea nu le-ar fi relevat, și toate acestea pentru ce? Pentru că publicul român, ca orice public din lume, trăiește în prezent și puțini, prea puțini se interesează de trecutul țării lor, ca să știe cum au stat lucrurile acum douăzeci treizeci de ani. Astfel oricine în țara noastră căruia i-a 'nălbit barba poate spune câte-n lună și-n soare despre pretinsele sale merite și prea puțini se vor găsi cari să-i controleze vorbele. „Românul“ ca organ, d-nii Brătianu și Rosetti ca oameni politici au contractat obiceiul de-a așterne în socoteala trecutului tot ce le dorește inima și, făcând meseria aceasta de precupeți de vorbe mari zeci de ani de-a rândul, au ajuns să crează poate ei înșii ceea ce spun. Noi nu ne-am mira — am mai spus-o și altădată — dacă roșii ar pretinde într-o bună dimineață că ei au creat universul și că D-zeu a avut un rol cu totul secundar la treaba aceasta, cam acela pe care l-ar putea avea Carada de pildă la restabilirea echilibrului european. Dar, până a fi creat universul, Caradalele și Serurii au creat țara, care nu exista 'nainte, au creat naționalitatea românească, care asemenea 'naintea domniilor sale nu a existat, a creat tot, c-un cuvânt, ce se ține de neamul românesc.
Ce era lumea 'naintea domnilor liberali?
„Românul“ de sâmbătă 3 ianuarie o spune:
- Țara era împărțită în două:
- esploatatori și esploatați,
- stăpâni și robi, boieri și români.
- Singur boierul era om, el se năștea privilegiat, trăia și murea privilegiat, având numai drepturi fără datorii.
- Boierul nu plătea bir; boierul nu mergea la oaste.
Noi nu suntem dintre acei cari laudă trecutul în mod necondiționat. Dar să vedem cum era acel trecut?
Sigur e că populația se înmulțea pe atunci în mod regulat, astăzi ea decrește. Țăranul se hrănea mai bine și muncea mai puțin. Azi muncește mai mult și se hrănește rău. Din regimul rău de azi rezultă apoi frigurile palustre, pelagra, anghina difterică și alte epidemii, cari pe atunci erau aproape necunoscute.
Dar care era administrația acestei țări de esploatați dată pe mâna esploatatorilor boieri?
Să vedem de ex. cum se administra averea publică la anul 1855 sub Barbu Vodă Știrbei.
La 1 ianuarie 1855 se constată:
La casa mitropoliei un escedent de …… 3.188.325 —
La casa mânăstirilor ……………………… 5.805.824 —
La miliții ………………………………… 940.389 —
Beneficiul soldaților………………………… 1.819.100 —
Așezăminte de binefacere ……………… 668.483 —
Grădini publice. ……………………… 312.272 —
Poduri și șosele ………………………… 8.475.902 —
Dorobanți și grăniceri. …………………… 1.428.264 —
Spitaluri. …………………………… 1.950.233 —
Instrucția publică ……………………… 1.586.609 —
Școli comunale, de agricultură și de meserii …… 1.942.723 —
Totalul escedentelor ……………………… 28.121.324 —
Va să zică la bugete minime un escedent anual de 28 milioane de lei vechi numai din administrațiile autonome ale institutelor.
Bugetul statului era în 1856 următorul:
Venituri: 25.394.095
Cheltuieli: 20.398.766
Escedent: 4.995.329.
Va să zică însuși bugetul neînsemnat al statului prezenta un escedent anual de 5 milioane de lei vechi: a cincea parte a veniturilor trecea la economii. Și bugetul veniturilor întregii Țări Românești era pe atuncea de 8,5 milioane de franci și nici aceia nu se cheltuiau toți.
Dacă acel guvern al esploatatorilor cari nu plăteau nici un bir era rău, ne veți da voie să constatăm că era și foarte ieften, că nu-l costa aproape nimic pe poporul românesc. Pe lângă cele 120 de milioane de franci pe cari le cheltuiți d-voastră anual, bugetul boierilor exploatatori de 8,5 milioane era o jucărie. Vedeți dar foarte bine că acei boieri cari se nășteau privilegiați, trăiau și mureau privilegiați, având numai drepturi fără datorii, acei boieri își aveau și ei partea lor bună, căci tezaurul public mai nu se resimțea de existența lor.
Dar, dacă am face socoteala Caradalelor, Stăteștilor, Costineștilor și a patrioților de toată mâna cari s-au născut cu alt privilegiu, mai odios, cu acela de-a răscumpăra drumuri de fier și a fabrica bani de hârtie și cari din nimic au făcut averi (nu s-au născut cu ele, cum ziceți d-voastră), oare tot la acest rezultat am ajuns?
Azi o singură Carada și un singur Costinescu ia din spinarea poporului românesc de zece, de douăzeci de ori cât lua un boier mare de pe atunci, și pentru ce? Pentru că cumpără în numele statului cu 60% hârtii depreciate cari fac 18%, pentru că propun împământenirea străinilor pe categorii, pentru c-au făcut negustorie de vorbe treizeci de ani încoace.
Așadar 8,5 milioane lua guvernul așa numit al boierilor de la exploatatul popor; în Moldova cam tot pe atâta, deci, luând maximul, ajungem la 17 milioane de franci pentru România întreagă. De impozitele acestea statul putea să facă o întrebuințare bună sau una rea; bună când restituie publicului servicii echivalente cu valoarea pe care acesta o dă; rea, când risipește această valoare fără a-i restitui nimic.
Ce servicii i se dădeau populațiunii în schimb pentru aceste 17 milioane? Nu erau tribunale, nu era o administrație mai bună decât cea actuală, nu erau școli în cari patrioții actuali învățau ceea ce știu azi, nu era poliție? Ce nu era din atributele esențiale ale statului? Se jefuiau oamenii pe uliță, se spărgeau prăvăliile, se făceau atentate? Nu. Cu acele mijloace minime se întrețineau serviciile publice ieften, cum se cuvine unui popor sărac, compus în maxima lui parte din cultivatori agricoli și din mici manufacturieri. Cu vremea ar fi venit toate pe o cale mai bună, căci nu trebuie să uităm că Domnia națională era tânără și venise imediat după o epocă tot liberă ca cea de astăzi, după epoca fanarioților. Și fanarioții, ca și roșii actuali, nu cunoșteau alți adversari în țara asta decât pe boieri. An cu an și domnie după domnie n-aveau altă grijă decât a știrbi din drepturile politice ale boierilor.
Exploatatori și exploatați? Stăpâni și robi? Boieri și români? Concedeți că, dacă ar fi voit chiar să esploateze, după cele de mai sus nu se prea pricepeau la aceasta; dac' ar fi voit să stăpânească, nu s-ar fi dezbrăcat de buna lor voie de drepturile lor, și dac' ar fi voit să nu fie români, n-ar fi putut să fie altceva decât români. Ceea ce e ciudat și paradoxal în discuția noastră e că tocmai acei boieri nu puteau fi alt decât români, chiar de-ar fi voit să nu mai fie, pe când roșii vor în ruptul capului să fie români, ca și ovreii, și în mare parte nu pot deveni. Cu toată parada de românism a d-lui C.A. Rosetti, totdeuna îi atârnă din buzunar petecul roșu al demagogiei cosmopolite al apologiștilor lui Blanqui și, dacă scarpini suprafața Caradalelor de toată mâna, dai de un caracter pervers și viclean, de-o minte înclinată spre sofisme și panglicărie, dai de fanariot cu eticheta română, de ceva cu totul străin intelectului nostru național și caracterului nostru național, de-o ființă lipsită de pudoare și de omenie.
Dar boierii au avut și ei relele lor? Desigur le-au avut, ca orice oameni din lume. Cea mai mare vină însă față cu țara și cu naționalitatea lor, precum și față cu ei înșiși, a fost că v-au crezut pe d-voastră. Din momentul în care de buna lor voie s-au dezbrăcat de drepturile politice pe cari cu durere de țară le întrebuințau, de atunci a început era datoriilor publice, a d-nilor Stroussberg, a esploatării neomenoase a țării și a locuitorilor ei. Și această mare și incalificabilă vină, de-a vă fi crezut pe d-voastră, de-a fi crezut că din oameni fără tradiții hotărâte, fără patrie hotărâtă și fără naționalitate hotărâtă poate ieși ceva acătării, această vină au espiat-o pe deplin: de aceea boieri nu mai există.
Dar d-voastră, cari luați pentru stat de zece ori pe atâta pe cât luau boierii, restituiți sub altă formă lefile ce vi se dau? Țăranul care avea zece oi are azi o sută? Cel care avea o pereche de boi are azi zece? Cel ce esploatează zece pogoane esploatează azi o sută? Nu. Din contra, numărul obiectelor trebuitoare populațiunii rurale, averea populațiunii rurale scade pe zi ce merge tot mai mult. Dar se 'mbogățește în adevăr clasa Caradalelor, Stăteștilor și Costineștilor, o clasă cu totul improductivă, care n-a 'nvățat nimic, n-au muncit nimic, și n-a avut nimic și care-a ajuns stăpână pe cei ce au învățat, pe cei ce au, pe cei ce muncesc. Exploatatori boierii? Dar întreg partidul roșu nu e decât o companie de exploatare. Și cu ce mijloace, și cu ce preț? Cu prețul sărăciei claselor pozitive și-a demoralizării generației tinere.
[Articol cu paternitate incertă]
Am publicat în numărul trecut atât textul notei otomane cât și amănunte în privința părăsirii proiectului de arbitraj; astăzi aceasta pare a fi un fapt îndeplinit. Foile din străinătate analizează circulara prin care guvernul otoman propune de-a regula diferendul cu Grecia prin mijlocul unor noi negoțieri ce ar fi să se deschidă la Constantinopol. Documentul acesta, cum am văzut, este conciliant și a trebuit să facă o impresiune bună asupra cabinetelor; față cu Grecia însă tonul său este foarte energic și este evident că circulara franceză a contribuit mult la această atitudine a Porții. Negreșit că a doua zi după conferența din Berlin Poarta n-ar fi cutezat să arunce asemeni acuzațiuni, cari în parte ar fi recăzut chiar asupra cabinetului ale căror rezoluțiuni păreau a justifica pretențiunile grecilor. Cum se vede, diplomații turci s-au folosit de interpretarea dată de d. Barthelemy 1 […] oștile Greciei provocate în opinia publică și în cercurile diplomatice prin atitudinea vre atului elen. Protocoalele acestor conferințe nu mai au decât o valoare curat istorică. Mediațiunea europeană are să se exercite asupra unui alt teren și poate, cum se speră, cu mai mult succes. Grecii ar face bine să-și modereze aspirațiunile pe cari le-au crezut consacrate prin deciziunile Europei. Cu cât ei vor pune mai multă încredere în bunăvoința puterilor cu atât ele se vor crede mai mult datoare a regula litigiul spre satisfacțiunea poporului grecesc.
Se crede în genere că, în cazul în care propunerea turcească s-ar primi de puteri și s-ar deschide prin urmare la Constantinopol o conferință a ambasadorilor, tranzacția va căuta să se facă în următorul chip: Puterile, renunțând la granița dată de Conferința din Berlin, și Turcia, renunțând la granița stabilită prin nota turcească de la 3 octomvrie trecut, ar fi vorba să se găsească o linie intermediară, acceptabilă și din partea Turciei, și din a Greciei. Atârnă însă, precum observă foile străine, numai de Turcia ca această nouă graniță să poată fi trasă de noua conferință. Dacă Turcia va fi cuminte, dacă va propune sau va admite o linie de graniță acceptabilă, cestiunea va fi rezolvată. Dinaintea unei soluțiuni hotărâte între Poartă și toate puterile, Grecia va trebui neapărat să se încline. Hotărârea aceea va avea prea mare autoritate și Grecia va câștiga astfel fără luptă, fără să-și pună existența într-un joc al cărei sorț i-ar fi atunci hotărâtor nefavorabil, încât nu e de îndoit că propunerea făcută de Poartă, dacă numai va fi sinceră, este cea mai nemerită soluțiune a cestiunii greco-turcești.
- 1. Text corupt: între Barthelemy și oștile tipograful a omis un segment de text.
Alaltăieri a apărut o broșură care, cu tot odiul ce cuprind multe pasaje, e inspirată dintr-o sferă familiarizată cu jocul caleidoscopic al partidelor din țară. Broșura e intitulată cam inestetic Lascar Catargiu și partidul conservator și Ion Brătianu și partidul liberal. Cu toată repetarea de trei ori a interesantei particule, broșura are un stil al ei propriu, încât se suportă citirea ei până 'n capăt. Sub o aparentă imparțialitate și conform cu regula „laudă pe adversarul pe care vrei să-l critici“, broșura face o revistă repede a guvernelor de la 1866 până astăzi. Ca specimen al manierei de-a vedea, reproducem aci începutul ei:
- Toți aceia care examină cele ce se petrec în Societatea noastră de vro câțiva ani văd că această societate este divizată în două partituri, unul conservator și altul liberal. Acest din urmă, deși foarte mare și numeros, este însă fracționat în mai multe grupuri, purtând diferite denominațiuni.
- Ceea ce mai văd încă este că ceea ce mai susține pe dl. Brătianu la cârma țării este numai și numai accidentul că se află la putere și dispune de ea într-un mod vizirial. Orice reazăm moral din partea societății l-a pierdut și nu i-a mai rămas decât reazămul material ce-l dă forța. Nimeni nu se mai poate îndoi că, dacă aceste Camere, în cari dl. Brătianu a izbutit acum doi ani a introduce pe cei devotați personalmente d-sale și a forma cu ei o majoritate servilă, un instrument docil, s-ar dizolva, nimeni, zic, nu se mai poate îndoi că, chiar de-ar uza dl. Brătianu de cele mai mari violințe, tot nu ar putea reuși a avea o majoritate care să-l susție la viziriat.
- Iată până aci lucruri ce toți văd și pe care nimeni nu le poate nega.
- Un lucru asupra căruia se poate ridica o îndoință este de-a se ști dacă dl. Brătianu va putea să se mai mănțină încă la putere cu majoritățile ce posedă în ambele Camere. Asupra acestui punct cei ce-l înconjoară cred că, cu forța materială va putea încă dura până la expirarea mandatului acestei legislative, iar alții, văzându-l redus a se menține la putere prin expediente și având mai multă încredere în forța morală, cred că se va vedea nevoit a abandona frânele guvernului în scurt timp. Revista jurnalului „Românul“ din 13 decemvrie, ce este ieșită din peana d-lui Rosetti, prezintă acest deznodământ.
- La întrebarea dar ce-și fac astăzi mulți oameni: „Ce se va întâmpla după căderea d-lui Brătianu? Veni-va un minister conservator sau un minister liberal?“ zicem că este destul a ne arunca vederile într-un trecut recent pentru a prevedea viitorul.
- Istoria faptelor trecute și consecințele lor bine studiate sunt cartea în care poate vedea cineva viitorul. Cauze identice dau rezultate iarăși identice.
- Aceasta ne conduce a face paralelismul între d-l Lascar Catargiu, care a fost conducătorul partidului conservator, și domnul Brătianu, șeful unuia din grupurile sau fracțiunile partidului liberal, numit roșu.
- D. Lascar Catargiu a venit în anul 1870 la putere, sub cele mai favorabile auspicii pentru d-sa. Greșalele ce comisese domnul Brătianu de a căuta reazemul său în afară, unite cu greșalele unei administrațiuni interne incapabilă și neonestă, îl precipitară de la putere. D-sa fu smuls de pe băncile ministeriale din chiar mijlocul unei majorități ce avea în ambele Camere, mult mai numeroasă decât este aceea ce o are astăzi.
- Acea majoritate, compusă din oameni aduși de d-sa prin faimoasa și proverbiala sa influență morală, văzu într-o bună dimineață, cu stupefacțiunea proprie ignorantului, pe stăpânul său ridicat de un vârtej, fără măcar a putea ști din care parte venea vârtejul. Nimeni din oamenii d-lui Brătianu nu știau de ce s-a restras. Nici bănuiau, sărmanii, că puternicul Bismarck, voind a face curte împăratului Napoleon pentru a-i face o mică plăcere sau a-i da un mic semn de amiciție, a ordonat depărtarea ministrului Brătianu tocmai pentru că-i era devotat și prin acest devotament displăcuse guvernului imperial francez. D. Brătianu căzând de la putere, efectele administrațiunii sale incapabile și neoneste puteau să apese rău asupra sa; se sili dar a-și da niște succesori care să-l poată menaja; fu nevoit însă a-i căuta afară din partizanii săi, căci cei ce compuneau pe atunci grupul său erau unii ignoranți, alții prea tineri (ciutaci), în fine, oameni de a treia și a patra mână. Vro doi sau trei ce se contau de întâia mână erau niște oameni foarte onorabili, purtând nume istorice, dar niște automați.
- Astfel dar marea majoritate din Camere văzu pe băncile ministeriale pe d-alde d-nii beizadea Dimitrie Ghica, M. Cogălniceanu și alții, ieșiți din opozițiune, și auziră cu stupefacțiune declarațiile de dragoste ce adresau d-lui Brătianu; iar pe d. Brătianu 'l văzură pe băncile deputaților îndemnând pe devotata sa majoritate la supunere către noii stăpâni.
- În zadar se sili d. Brătianu a mănține majoritatea sub ordinele noilor miniștri. Toți câți au văzut acel tablou și aduc aminte cu dezgust de cele ce s-au petrecut. Cum reprezentațiunea națională era un obiect de dispreț din cauza acelei majorități, cum miniștri d-alde d. Cogălniceanu și d-alde V. Boerescu căutau să se dea unul pe altul din minister afară, prin diferite intrigi care de care mai meschine, prin adulațiuni care de care mai base la Palat și prin fapte așa de mișelești încât de am cita unul singur ar fi suficient pentru a pune pe acei miniștri în rândul lacheilor ce-și dispută pe ascuns unul de altul favorile stăpânului. Un ministru, pentru a linguși palatul, pregătește un proiect de lege de dotațiune pentru Doamna, îl ține însă secret de colegul său. Acesta află lucrul și într-o zi, fiind pe băncile ministeriale, îl zărește în buzunarul vestmântului lui, îl trage din buzunar pe nesimțite și-l aruncă în Cameră pe jos; se găsește de un deputat și se divulgă, de aci o ceartă între d. Cogălniceanu și d. Boerescu, adevărat ceartă de lachei.
- Partidul d-lui Brătianu fu atunci așa de discreditat în țară, dezordinea ajunsese la un astfel de grad încât miniștrii ajunseseră a fi efemeri. Se dizolvă Camera de către d. Manolache Costache și alegătorii, neavând înaintea lor două partiduri spre a opta, ci mai multe fracțiuni sau grupuri ostile unul altuia, compuse de oameni ce nu erau grupați în jurul unor principie, noile Camere ce înlocuiră Camerile d-lui Brătianu nu putură susține nici un minister. Anarhia, dezordinea în finanțe și administrație ajunseră într-un așa grad că însuși Domnitorul fu cuprins de o astfel de descurajare de-a vedea țara pusă pe-o cale de propășire încât cugetă a abdica. Toate pasiunile, până și cele mai meschine, se dezlănțuiră cu cea mai mare nepăsare de pericolul în care puneau țara. Toate intrigile se formară și până și aspirațiunile la domnie reapărură. „Între țară și Domnitor este un abis!“ striga de la tribuna Camerii un adept și nepot al d-lui Ioan Ghica, care astăzi s-a adăpostit la Banca Națională, după ce d. Brătianu l-a trecut prin două-trei ministere, ca consilier credincios al tronului și ca cel mai devotat dinastic.
- Ministerul Epureanu căzând, diferitele grupuri ale partidului, liberali roșii, fracționiști, liberali moderați și altele, d-abia se putură pune în acord pentru a indica pe d. Ioan Ghica ca reprezentant al lor spre a compune cabinetul: nu fură însă în stare, din cauza disidenților, nici a-i da colegi, nici a-l susține. Și, pentru a aduce anarhia și dezordinea la culme și a precipita deznodământul dramei prin abdicarea la care se arăta predispus suveranul, se urzi acel act infam și mișelesc: insulta brutală făcută reprezentantului Germaniei.
- Acestea fură rezultatele guvernului d-lui Ioan Ghica, fiul adoptiv al roșiilor.
- În această tristă stare a lucrurilor toți oamenii de bine, toți românii ce n-au făcut din politică un mijloc de existență sau de îmbogățire în detrimentul țării, văzând pericolul, se grupară cu toții împrejurul Constituțiunii și a tronului și căutară pe omul onest și energic ce ar putea salva situațiunea, și în unanimitate indicară pe d. Lascar Catargiu. Iată cum greșelile d-lui Brătianu aduseră pe d. Catargiu la putere, sub cele mai bune auspicii pentru d-lui, pentru că fu aclamat, ridicat la putere și susținut de toți aceia ce nu speculează asupra intereselor țării.
Până aci începutul broșurii.
Se 'nțelege că cu aceeași manieră riguroasă cu care se critică primul viziriat al d-lui Brătianu se critică apoi guvernul d-lui Lascar Catargiu și viziriatul al doilea al d-lui Brătianu. Toate acestea pentru a ajunge la concluzia că d. Brătianu a nimicit partidul roșu precum d. Catargiu a nimicit pe cel conservator și că amândouă partidele ca atari sunt de azi înainte imposibile. Ascuțișul este îndreptat mai cu seamă în contra dreptei conservatoare.
- Conservatorii — zice autorul — sunt un mic număr de boieri mari cari formau clasa privilegiată în țară. Aceste familii de boieri mari sunt toate strâns legate între ele prin legături de rudenie sau cuscrenie. Ei se consideră ca tovarăși de-o nenorocire comună, pierderea privilegiilor lor, și nenorocirea comună aduce totdeuna o strânsă legătură între cei ce-o suferă… Partidul conservator, starea 'n care se află, ar fi spulberat din primele zile ale reaparițiunii sale pe arena luptei. Nu noi îl vom descuraja de a se sili să se reformeze și să se organizeze. O țară constituțională are trebuință de două partide ca să poată alterna, ca să poată face asolmentul politic. În prezent însă, România pare condamnată a suferi această lipsă. Desigur că, într-un viitor puțin depărtat, un partid conservator în adevăratul înțeles al cuvântului o să se nască dar va naște din sânul burgheziei“.
Cu tot tonul adesea nedrept al broșurei, cu toate epitetele nemeritate cari se adresează unora din cei mai însemnați membri ai partidului conservator, renunțăm la întrebarea: „Cine să fie acel geniu, acel personaj fenomenal care crede a putea critica pe toți de-a rândul?“ Nici vom zice fecit cui prodest, a făcut-o acel căruia-i folosește, căci conservatorii lăudați în acea broșură sunt, după cât știm, străini inspirării ei. Ne-am impus demult rezerva de-a tăcea cu totul asupra criticelor ce ne vin din vreo parte a opoziției și a releva numai atacurile ce ne vin de la guvernamentali. Ne mărginim așadar a releva tendența broșurii și rațiunea ei de-a fi: principiul unei reîmprospătări a partidului conservator prin elemente burgheze.
Ei bine, acele elemente n-au decât să vie. Departe de-a fi un partid esclusiv, compus din boieri mari, nu ne aducem aminte ca un cetățean onest, oricare ar fi acela, fie industriaș, fie literat, fie artist, să fi fost împiedecat de-a intra în rândurile conservatorilor, nici ne aducem aminte ca să i se fi contestat meritele sale, de orice natură ar fi ele.
Întreaga ipoteză a existenței unui partid de boieri e eronată și ne pare rău că, după atâtea dovezi în contrariu pe cari „Timpul“ le-a adus în atâtea rânduri, o asemenea ipoteză imposibilă istoricește tot mai cutează a se ivi. A li se face oamenilor o vină din nașterea lor nu e nici modern, nici generos. Nouă, o repetăm pentru nu știm a câta oară, ne sunt indiferente numele proprii cari ar fi purtătoare tradițiilor politice ale acestei țări. Dar or fi învățați, dar or fi burgeji, dar or fi coborâtori din familii istorice, e indiferent. Ceea ce se cere numai e ca o asemenea tradiție să existe, să nu ce creeze un abis din ce în ce mai mare între ființa istorică a neamului nostru și între oamenii ce guvernează. Dar se vor naște din sânul burgheziei elemente cari să ia în mod firesc moștenirea ideilor conservatoare? Cu atât mai bine. Nimeni nu se va opune, precum nimeni nu s-a opus la o asemenea suplantare.
[Articol cu paternitate incertă]
Aseară, duminică, s-a reluat după câteva zecimi de ani o piesă din vechiul repertoriu al Teatrului Național, Aladin sau Lampa fermecată, cu muzica lui Wachmann, muzică de o gingășie și de o frescheță ce a rezistat în mare parte anilor ce a trecut peste dânsa. Costumele și punerea în scenă relativ destul de bună; execuție mediocră.
Am semnalat în zilele trecute intențiunile ce le-ar avea partidul iredentiștilor italiani asupra unor ținuturi austriace locuite în mare parte de italieni. Aceste veleități, cari se agită iar astăzi, sunt de natură a alarma iarăși pe austriaci și de aceea foile lor nu scapă din vedere mișcările din Italia. Oficiosul „Pesther Lloyd“ zice, între altele, că Austria a luat acum un an măsuri de precauțiune. Ce e drept, spune numita foaie, nu s-au pus în mișcare numaidecât brigade întregi, ba nici chiar regimente; dar și cele câteva batalioane de vânători cari s-au trimis în ținuturile amenințate vor fi de ajuns spre a se răfui cu o mână de garibaldieni. În privința aceasta nu încape nici o grijă. Mai mare bătaie de cap are guvernul italian, care în propriul său interes va trebui să facă tot posibilul spre a împiedeca acea tentativă necugetată. Această misiune nu e fără dificultăți în împrejurările actuale. Ministeriului Cairoli i-ar fi fost mai ușor dacă din capul locului ar fi luat o atitudine mai energică față cu „Italia irredenta“. Austro-Ungaria a rămas nesimțitoare când guvernul italian a crezut de cuviință să-și întărească organizația militară într-un mod al cărei înțeles și scop au provocat în afară diferite comentarii. Acum însă Austria are un drept cu atât mai mare să insiste ca Italia să evite la timp orice tulburare a raporturilor internaționale dintre cele două state. Cuvintele foii guvernamentale austro-ungare sunt destul de clare mai ales pentru cabinetul italian. Semnificativ este însă că în acelaș timp vin și unele foi curat germane a povățui pe italieni să nu cuteze a-și îndrepta dorul spre Triest. „Triestul, zice «National-Zeitung», este pentru Austria ceea ce e Strasburgul pentru Germania“.
Varii în adevăr și din foarte deosebite puncte de vedere sunt concepute apreciațiile pe cari ziarele din capitală le-au făcut asupra reluării conducerii partidului conservator de către ds. Lascar Catargiu.
În gruparea după izvoare dăm întâietate „Românului“, fiind organul diametral opus cu vederile noastre politice.
Acest ziar zice:
- Este înveselitor pentru noi ca, atunci când partida conservatoare și organul ei tratează pe toți ai noștri de ignoranți, s-o vedem alegând de căpetenie pe d. Lascar Catargiu.
- Este o mare mângâiere pentru noi ca, atunci când suntem tratați de partida conservatoare și de organul ei ca niște oameni lipsiți de capacitate și de inteligență, să vedem aceeași partidă negăsind altă personalitate de pus în capul ei decât pe d. Lascar Catargiu.
Pasajul e destul de clar, deci omenia omenie cere și cinstea cinste.
Și 'nainte cu câteva zile „Românul“ avusese modestia de-a zice că, dacă d. Costinescu (cel cu patru clase primare și cursul de violoncel) nu merită a fi director de bancă, desigur nici d. Catargiu nu merită a fi șef de partid.
La aceasta nu avem de observat decât puțin lucru. Organul guvernului e desigur liber a admite că d. Lascar Catargiu nu are capacitate sau inteligență. E natural ca tot ce un om nu 'nțelege să i se pară incapabil sau neinteligent și sunt o sumă de oameni pentru cari adevărurile cele mai elementare sunt ca scrisoarea cu șapte peceți. D. Lascar Catargiu a dovedit pururea că înțelege foarte just, ca cumpăna chemică, orice cestiune de interes public, și de aceea n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici categorii de împământenit; a dovedit pentru țară îndestul că o minte clară și o inimă dreaptă plătesc în viața unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice ale Flevilor ori din încercările stilistice ale Caradalelor, de aceea lipsa de înțelegere pentru superioritatea calităților înnăscute pe care o manifestă redacția „Românului“ nu poate dovedi nimic. Cu totul altfel stă cu diplomele universitare.
În adevăr societatea modernă, pentru a-și asigura mersul ei regulat, cere de la demnitarii publici a căror inteligență n-o poate constata altmintrelea învățătură. Noi înșine am zis: din generația trecută s-a ales tot ce se putea alege bun; aproape toți fruntașii partidelor politice îi aparțin ei. Va să zică criteriul pe care timpul îl oferă prin zecimile de ani petrecuți în serviciul țării e și pentru noi și pentru oricine suficient spre a dovedi inteligența și caracterul unui om. Acest criteriu al timpului aparține însă trecutului.
Din trecut s-a ales d. Brătianu șef de partid, iar Serurii și Caradalele plebe, din trecut s-a ales d. Catargiu șef de partid din miile de contimporani cu cari a copilărit și cari au rămas necunoscuți.
Dar oare tânărul Costinescu are dreptul de a pretinde să fie măsurat cu aspra măsură a trecutului? Născut alături cu liceul și cu universitatea, n-a avut tânărul unde-și căpăta diploma? Măsura modernă e mult mai îngăduitoare decât cea veche. Ea nu cere de la om să fie născut cu minte și cu caracter din mila lui Dumnezeu, ci se mulțumește cu atestate cari dovedesc urmarea regulată a studiilor. Înaintea măsurii vechi onor. d. Costinescu rămâne foarte îndărăt, căci e cam mărginit din fire și caracterul consistă în aptitudinea de-a vâna funcții și întreprinderi cât se poate de grase. Așadar, pentru măsura trecutului nu întrunește nici o condiție pentru a sta unde stă. Din punctul de vedere al învățăturii testimoniul celor patru clase primare nu-i dă dreptul la nici o aspirație … Așadar cum rămânem?
Desigur că nu modestie așteptăm de la confrații noștri. Ilustrul Sihleanu e un om prea cuminte pentru a-i putea pretinde să recunoască contrariul, ilustrul Costinescu prea învățat pentru ca să aibe bunul simț de-a nu se compara cu generația de oameni care s-au născut în timpul instrucției private, pe când nici un titlu academic nu se putea câștiga în țară. Însă pentru noi trebuie să fim drepți: n-am pretins nicicând de la bătrâni să scoată diplome dintr-un timp în cari ele nu se puteau căpăta și, dacă am combătut pe d. Brătianu ca geniu universal, n-am făcut-o pentru că n-a avut cum și unde învăța, ci pentru că pretinde a ști tot fără să aibă măcar bunul simț comun. D-sa e strateg, e financiar, e tecnic, e totul într-o persoană, pre când singurul talent real pe care-l posedă e acela de diplomat de școală bizantină, diplomat al intrigii de caracter personal, lipsită de orice idee mai mare și mai generoasă.
Pe aceeași clină, mai temperată însă, o aflăm pe „Presa“. Ea zice:
- Trebuie să fim drepți, deși noul ales nu posedă o cultură întinsă și variată, deși n-are nici măcar talentul oratoriu, el este însă un bărbat de stat distins, un om care de zecimi de ani, fiind în diverse funcțiuni publice, cunoaște foarte bine țara sa, are un spirit practic și conciliator și, mai presus de toate, este un om de treabă, un om cinstit.
Merci de atestatul de bună purtare!
Asupra culturei întinse și variate care caracterizează universalismul breslei advocaților am avea însă de observat că există oarecari Cartagini delende și oarecari „acusativum cum infinitivum“ care ne-au făcut a nu prea regreta lipsa acestui surogat al adevăratei științe. Când timpul, nu diplomele, a fost însărcinat a constata aptitudinile unui om și le-a constatat pe deplin, când acest timp, în îndelunga fierbere a împrejurărilor și în sclipitoarea lui nestatornicie, în care cei mai mulți jucau rolul de giruete, a dovedit la un om și mai mult: un caracter drept și statornic sau, ceea ce relevă „Presa“, un om de treabă și cinstit într-o generație în care cei mulți sunt de-a dreptul malonești, iar o minoritate oarecare se mulțumește cu mănținerea aparențelor onestității, credem că ne putem dispensa și mai mult de venerabilele piei de vițel ale culturii întinse și variate și a ne mulțumi cu cunoștința de țară și oameni și mai cu seamă cu acea calitate ce distinge pe omul de stat înaintea ambițiosului și a curtizanului: cu integritatea și energia caracterului.
Cu privire la zgomotele despre restabilirea alianței celor trei împărați un corespondent din Berlin susține că prin sferele competente din capitala Germaniei nu e nimic cunoscut despre o asemenea eventualitate. Cu toate acestea nu se poate nega că relațiunile dintre cele trei mari puteri nordice sunt astăzi și vor rămânea foarte bune pe cât timp politica Rusiei nu va lucra contra tendințelor Germaniei și Austriei de-a consolida Orientul. Este adevărat că actualmente și celelalte puteri urmăresc aceleași scopuri și nici chiar din partea Engliterii nu e de temut astăzi o politică contrarie. Corespondentul mai adaugă că în Berlin se vorbește numai de bine despre Franța și politica exterioară a Franței este sprijinită în tot modul, mai ales cu privire la Grecia. Germanii par a fi convinși de onestitatea și iubirea de pace a Republicei. Dar cu toate acestea cei din Berlin cred a nu trebui să scape din vedere că alegerile iminente din anul acesta pot aduce o schimbare în Camera deputaților francezi. Gambetta este considerat ca setos de acțiune în Orient și deci nu poate fi un factor sigur al păcii.
Zilnic ni se spune că împlinirea programului partidului roșu ar fi realizarea tuturor aspirațiunilor naționale. Credem că s-ar împlini o dorință comună tuturor cititorilor de gazete, neesceptând pe aceia ai „Românului“, dacă acel program, presupus atât de cunoscut, s-ar publica din nou, ca să știm pozitiv ce vor confrații.
Noi mărturisim că suntem avizați adeseori să ghicim punctele acelui program din articolele „Românului“, de-a le descifra din simpatiile pe cari le exprimă, de-a reconstrui sub cutele hainei naționale liberale figura adevărată a monstrului.
Astfel în „Românul“ de la 6 ianuarie aflăm câteva degete fosile după care vom încerca să reconstruim organismul idealului politic al d-lui C.A. Rosetti.
Iată ce se zice acolo despre comunarzii franceji:
- Sunt vreo doi ani însă de când se formă o nouă partidă, care și-a dat numele de intransiginte.
- Această partidă are în sânul ei mulți bărbați onorabili și cu merite. Ea s-a compus însă mai cu seamă de către foștii exilați și deportați ca membri ai revoluțiunii comunale (recte comuniste) de la 1871.
- Această partidă cere a nu se ținea seamă de nici o piedecă, nici chiar de aceea a timpului ș-a osebirii de instrucțiune și educațiune.
- Ea cere a se schimba tot ce poate fi mai mult sau mai puțin rău, dar a se schimba îndată, fără repaos și fără tranzițiune.
- Singura osebire între dânșii și ceilalți este că intransigenții vor să facă tot și îndată și ceilalți înțeleg că sunt siliți să lupte cu liniște pentru a le putea face fără curmare, dar treptat…
- …ei cer ceea ce toți simt că nu se poate face încă în situațiunea prezinte a Franciei.
Între relele mai mult ori mai puțin mari pe cari intransigenții vor să le schimbe îndată, fără tranzițiune, iar ceilalți vor să le schimbe fără curmare, dar treptat, neputându-se face încă, sunt următoarele:
proprietatea,
religia,
familia,
moștenirea și multe altele.
Ni Dieu, ni maître!
După „Românul“, oamenii cari vor să înlăture proprietatea, religia, familia, moștenirea, sunt „bărbați onorabili și cu merite“, sunt „simpatici poporului“, societatea „îi iubește“.
Comunitatea de averi, comunitatea de femei, comunitatea de copii, ni Dieu, ni maître, iată idealul intransigenților și a mult lăudatului d. Blanqui. Toate bune și frumoase, numai am dori ca ziarul nostru guvernamental să facă declararea netedă că și pentru România va lucra fără curmare, dar treptat, la ajungerea acestor ținte nobile.
Îndealtmintrilea un mic și gentil început ni-l dă în același număr.
Adresându-se roșilor, le zice:
- Mari fapte ați făcut. Convingeți-vă însă că trebuie să întăriți edificiul, ca să nu mai poată să-l surpe reacțiunea.
- La lucru dar, căci nu mai aveți decât 5-6 luni de lucru.
- Care-i acel lucru?
- Între altele,
- … este de făcut reorganizarea justiției.
- Pentru acestea noi spunem îndată că nu este decât un singur mijloc.
- Alegerea judecătorilor de către un Corp electoral ad-hoc pe termen de cinci ani, cu dreptul de realegere.
Așadar, nu știința dreptului pozitiv, nu diploma de capacitate, nu serviciile îndelungate și un probat simț de justiție vor mai decide, ci … alegerea. Desigur că la alegere vor fi partizi, se va amesteca politica. Ferice de împricinuiții cari vor fi votat în contra judecătorului ales.
Am semnalat zilele trecute că oarecari veleități ale Italiei irredenta asupra Triestului au început a preocupa mult nu numai presa austriacă, dar și pe cea germană. Corespondentul din Viena al unei foi germane scrie următoarele asupra mișcării din Italia:
- Ministrul de război al Imperiului, comitele Bylandt-Rheydt, și capul statului major, mareșalul Schoenfeld, văd lucrurile mai serioase decât cercurile guvernamentale din Roma, cari vor a da acestei mișcări un caracter inocent. De mai mulți ani statul major dezvoltă o activitate însemnată tocmai în ținutul Isonzo, unde fortificațiunile făcute și dislocările de trupe probează că Austria nu voiește a fi surprinsă. Este adevărat că guvernul s-a încercat să nege că ar fi trimis trupe spre sudul Tirolului, dar fără succes. Cată să mai menționez că nu demult un funcționar superior al acestui Imperiu mi-a zis următoarele cuvinte: „Nici într-un punct nu suntem așa de simțitori ca la frontiera noastră de sud, unde însă avem o spadă bine ascuțită; vai de acela ce va da peste dânsa“. Dar să sperăm că guvernul italian va fi destul de prudent ca să țină în frâu pe irredenți. El e dator să împiedece orice mișcare ce ar putea periclita liniștea vecinului său.
Sunt importante revelațiunile date de oficioasa „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ asupra calculelor Irredentei.
- Această partidă, zice foaia germană, contează pe o Franță gambetistă care nu esistă încă și pe un conflict între Austria și Rusia care cu greu se va întâmpla.
Totodată numita foaie accentuează asupra solidarității monarhilor față cu revoluțiunea internațională.
„Opt și cu a brânzei nouă“, acesta e epitetul ironic pe care într-un rând ieșenii îl scoseseră grupului liberalilor moderați, pe când d. Conta făcea încă parte dintre ei. Opt săptămâni ține postul cel mare și cu săptămâna brânzei nouă. Partea a doua a locuțiunii nu era decât o nevinovată aluzie la un membru al acelui grup, care are îndealtmintrelea un nume destul de românesc, de care n-ar avea nevoie să se jeneze. Porecla e mai veche decât statele române de dincoace de Dunăre, dacă ne întemeiem pe ce ne zice Miklosich în Wanderungen der Rumunen.
Dar nu de istoria unui cuvânt străvechi e vorba aci, ba nici măcar de grupul liberalilor moderați, cari n-au pățit decât ceea ce le-am prezis noi de la întâiul moment de șovăire politică. Cunoscând lumea, le-am prezis că într-o zi, dezabuzați și dezgustați, se vor aduna împrejurul stindardului lor, pur odinioară, pătat și zdrențuit azi prin o involuntară complicitate cu roșii. Ei n-au știut, mulți nici nu și-au putut închipui ce va să zică roșu. Astăzi o știu pe deplin, deși cam târziu.
Cu totul altundeva bate vorba noastră. Opt și cu-a brânzei nouă s-a ales dintr-o altă colectivitate politică, condusă de un om fin, mlădios, inconsternabil, condusă de (marele nostru om de stat) d. Vasile Boerescu.
În adevăr, pentru seara de 13 ianuarie d. Vasile Boerescu (marele nostru om de stat) a convocat la domiciliul său marele partid al Centrului… Portarul său, în așteptarea unui imens număr de oameni, luase un aer grav, pentru a domina cu spiritul autorității sale marea îmbulzeală de la poartă. Sara era liniștită… Zăpada strălucea în singurătatea uliței.
Deodată, în liniștea solemnă a serii, s-aude un zgomot de îmbulzeală strașnică. Cine se îmbulzește, cine nu încape pe uliță?
Era unul … un membru al Centrului, apoi a mai venit încă unul, apoi iar unul, până la opt, opt persoane (mari și late cum s-ar zice), afară de prințul Dimitrie Ghica.
Poate oricine să-și închipuiască ce fierbere și ce tumult era în casa d-lui Vasile Boerescu, ce gălăgie trebuia să facă imensa mulțime de … opt, afară de prințul.
D. Vasile Boerescu luă cuvântul. Glasul său stăpâni gloatele. D-sa arată 1) că-l înspăimântă decăderea morală a organului d-sale „Presa“ 2) că Centrul, marele partid al Centrului, n-a încetat de-a exista și că nu s-a confundat un singur moment cu roșii, cu toată intrarea d-sale în ministeriu.
Unul din neagra și nesfârșita mulțime luă cuvântul.
Da — zise el — existența Centrului și necontopirea lui cu radicalii, cu toată intrarea d-tale în ministeriu, se dovedește îndestul prin faptul că, acum patru ani, tot în saloanele acestui local, la zămislirea ideei Centrului, erau față ca membri fondatori preste cincizeci de persoane, tinere în mare parte, inteligente și independente, pe când azi n-au răspuns la convocarea d-tale ca ministru decât 7-8 inși (afară de prințul Dimitrie Ghica), dintre cari patru funcționari dependenți de Ministeriul de Externe. Da, existența Centrului și necontopirea lui cu radicalii se mai dovedește și prin aceea că toți membrii fondatori ai partidului Centru au părăsit Centrul și pe d-voastră personal, pe dată ce ați intrat în ministeriul radical, atașându-se cu toată inima pe lângă partidele de opoziție.
Oratorul a conchis că ar fi inutil a se mai cerca reabilitarea Centrului și a ziarului „Presa“, atât de decăzut.
La aceste cuvinte bine simțite și cari nu cuprindeau decât purul adevăr, d. Boerescu n-a răspuns nimic; a declarat însă că, întru cât privește starea materială a „Presei“, ea este asigurată; roagă însă pe asistenți (anume pe cei cu funcții) să binevoiască a se însărcina cu colaborarea, pentru a o face mai citibilă. Se 'nțelege că funcționarii asistenți nu putură refuza cererea d-lui ministru.
Aceste zise, neagra mulțime se risipi.
Din starea de lucruri a unei părți se poate conchide cu siguranță la situația generală a Imperiului otoman. Un corespondent din Beyrut scrie ziarelor vieneze:
- În orașul nostru domnește o vie fierbere. Din toate părțile țării sosesc trupe; corăbiile aduc recruți cari, după ce se echipează, pleacă pe vapoare spre Tesalia. Lungi șiruri de cămile încărcate aduc provizii și cereale. Prin toate cazarmele și oficiele domnește o activitate febrilă. Mai toate ziarele grecești sunt interzise; în fine orașul are întocmai aceeași fizionomie ca și în ajunul izbucnirii războiului ruso-turc. Soldatul e mai puțin entuziasmat, dar este liniștit și rezolut și se vede că războiul cu grecii nu e atât de simpatic cum a fost cel cu rușii. Siria suferă mult din cauza acestor preparative războinice. Atâtea brațe viguroase, lăsând sapa și lopata, au pus mâna pe arme! Comerțul stagnează deja de la 1875, când colera a bântuit țara. O criză generală apasă asupra acestei frumoase provincii a Imperiului otoman. Recolta n-a fost strălucită; mătasa, productul principal al Siriei, a fost în cantitate destulă, dar de o calitate mediocră. Pe lângă acestea mai vine și dușmănia dintre mahomedani, druji și creștini. În Damasc sunt arestările la ordinea zilei și anume din cauza placatelor revoluționare cari pe timpul lui Midhat Pașa se afișau pe ziduri. Astfel Siria prezintă o icoană tristă, atât sub raportul politic cât și sub cel economic.
Bizantinii de la „Românul“ s-au agățat de-un articol al d-lui T. Maiorescu, publicat într-o foaie străină și prin care d. Maiorescu, în toată independența sa de publicist, cercetează anumite cazuri în care ajutorul Austro-Germaniei ar putea să fie folositor României în contra unor dispozițiuni prea cotropitoare ale elementelor slave ce astăzi ne înconjoară. D. Maiorescu n-a vorbit nici în numele bătrânei, nici în numele junei drepte, nici chiar a dezvelit un program al său de politică practică și imediat aplicabilă. A examinat însă niște ipoteze viitoare și problematice și, la un pericol ce s-ar putea ivi, a arătat și modul de scăpare, tot așa de ipotetic ca și pericolul. Trebuie ca reaua credință și setea de calomnie ale organului d-lui Rosetti s-ajungă până la tâmpire pentru a scoate de aci un întreg program de politică externă și, printr-o procedare de generalizare cu care ne-am familiarizat, a rezuma în persoana d-lui Maiorescu pe tot partidul conservator.
Doamne Dumnezeule! Câte persoane n-au rezumat pe rând până astăzi partidul conservator după organul din Strada Doamnei, de câte ori au avut necesitate bizantinii de la „Românul“ de-o astfel de absorpțiune pentru trebuințele zilei? Când d. Dimitrie Ghica, din motive ale sale personale pe care nu aveam dreptul a le cerceta, a crezut că trebuie să sprijine pe d. I. Brătianu și să voteze concesiunea Stroussberg, partidul conservator era rezumat în d. Dimitrie Ghica, deci partidul conservator a votat concesiunea Stroussberg. Când d. N. Crețulescu, într-o broșură, susținea (bine sau rău nu apreciem) că trebuie să cedăm de bună voie Basarabia Rusiei, d. N. Crețulescu era atunci personificarea partidului conservator. Și partidul conservator, împreună cu d. N. Crețulescu, vindea Rusiei Basarabia. P-aci, p-aci să crează Burtă verde că partidul conservator a fost la Livadia, că partidul conservator a trecut Dunărea, că dânsul a pierdut Basarabia încă din luna iunie 1877.
Neadevăruri îndrăznețe, calomnie. Puțin după acestea d. Dimitrie Ghica și N. Crețulescu au dat d-lor însuși d-lui Rosetti cea mai plăcută dezmințire, lepădându-se cu zgomot de partidul conservator și intrând unul ca ministru în cabinetul Brătianu, celalt primind prezidenția majorității roșie din Senat. Pentru noi nu criticăm deloc purtarea acestor onorabili domni; fiecare este liber într-o liberă țară să facă cum crede că e mai bine! Însă până aci! Și numai de faptele d-lor nu putea să fie responsabil partidul conservator de care se lepădau. Deunăzi, mai singur dintre conservatori, d. Carp, din motive credem foarte onorabile, luă o atitudine favorabilă guvernului în cestiunea izraelită. Citiți „Românul“ de atunci. După această foaie d. Carp era singurul reprezentant autorizat al conservatorilor; ceilalți nu meritau nici să fie menționați. Mai alaltăieri prințul Grigorie Sturza inaugurează un partid nou și o politică exterioară specială. Deși cu cavalerismu-i conoscut declară că s-a despărțit de partidul conservator, „Românul“ nu vrea! Și un an de zile repetă că conservatorii sunt vânduți Rusiei și că prințul Grigorie Sturza este samsarul acestui târg. În fine astăzi d. Maiorescu scrie într-o foaie străină un articol de politică speculativă, în care prevede oarecare complicațiuni cari nu se vor ivi poate niciodată. Și foaia în care este scris articolul, și declarațiunile autorului arată până la evidență că sunt opiniuni rostite în numele autorului, care nu-l leagă decât pe dânsul. De astădată „Românul“ destituie din postul de șef al partidului conservator pe dd. Dimitrie Ghica, N. Crețulescu, Carp, Grig. Sturza și botează cu acest titlu pe d. Maiorescu. Dară de astădată nu Rusiei, ci Austriei s-a vândut partidul conservator și samsarul a fost nu d. Grigorie Sturza, ci d. Maiorescu. Frumoasă logică! Minunată bună credință! Curat mod de-a face polemică! Dezgustul ne îneacă în fața acestor calomnii neșiruite, condeiul ne cade din mână și ne întrebăm dacă în astă țară sunt oameni destul de tâmpiți pentru a mai da cea mai mică atențiune divagațiunilor defăimătoare ale unui organ care, pe rând, a acuzat pe aceiași oameni de cele mai mari crime în contra țării sau le-a recunoscut cele mai nobile și mai frumoase cugetări. Dar, înțelepți și onești protivnici, chiar așa să fie. Fie d-l Maiorescu șeful partidului conservator, fie programul său al partidului conservator. Lăsând la o parte arguțiile bizantine, articolul său nu zice altceva decât un lucru: dacă vecinii noștri de la nord ar amenința independența sau teritoriul nostru, statul nostru ar trebui să caute alianțe la aceia cari, ca și noi, au interes a nu permite unei singure puteri a se întinde prea departe cu cuceririle sale. Tot astfel dacă, ceea ce se poate întâmpla, pericolul ar veni din partea pangermanismului, apoi n-ar trebui să căutăm sprijinul nostru în puterea interesată, ca și noi, a pune o margine acestei extensiuni? Ce este asta decât politică de echilibru, politică de prevedere, politică de patriotism? Dar d-nii de la „Românul“, învățați a căuta în orice mișcare, orice manifestare a unui om politic, un interes imediat și tangibil, și-au pus întrebarea nu dacă ideile d. Maiorescu sunt înțelepte și patriotice, dar ce folos imediat poate să tragă dintr-însele?
I-a prins frica. Oare ni s-ar face concurență? Oare meritele câștigate cu atâta osteneală cu răscumpărarea, cu Dunărea etc. au să fie uitate? Oare ne pârăsc la stăpân? Fiți pe pace, onorabili protivnici! Partidul conservator nu caută a veni la putere pe asemenea căi. Nu sunteți amenințați a vă despărți de sfântul buget. Puteți să mai urmați cu negustoria d-voastră politică. Mergeți de la un ministru străin la altul, alergați de la Neva la Sprea, oprindu-vă și pe Dunăre; căutați să fiți iubiți de unii fără ca să fiți bănuiții de alții. Grea încercare, dar demnă de geniul d-voastră politic, și pentru aceasta este un mijloc sigur, pe care-l cunoașteți mai bine decât noi. Dați-le la toți tot ce cer.
Nu fără cuvânt d-ra Louise Michel a ajuns a fi celebră în felul ei. Ea este într-adevăr un tip de aberațiune. Înteligența ei, ca a copiilor, ca a națiunilor neieșite din pubertate, întoarce pe dos orice idee mare. Fourier a zis că, din perfecțiune în perfecțiune, oamenii vor ajunge să facă a le crește o coadă c-un ochi în vârf. Astfel înțelege și Louise Michel teoriile lui Darwin. Un redactor a lui „Gaulois“ a avut o conversațiune cu vestita domnișoară. Următoarele pasaje caracterizează misticismul acestei eroine roșie:
- D-ta ești anarhistă sistematică? o întreabă redactorul.
- Certele școalelor nu sunt nimic pentru mine. Fiecare din aceste școale îmi pare că procură o stațiune prin care va trece societatea: socialism, comunism, anarhie. Socialismul de care ne-am apropiat va realiza și umaniza justiția. Comunismul va perfecționa această stare nouă, care va avea expresiunea sa finală în anarhie. În anarhie fiece ființă își va fi ajuns dezvoltarea sa complectă. Poate că se vor descoperi simțuri noi. Omul, ajungându-și plenitudinea, nemaiavând nici foame, nici frig, nici una din mizeriile prezente, va fi bun. Atunci nu va mai fi cod (penal), nu vor mai fi jandarmi. Nu va mai fi guvern: anarhie. Tot ce vedem din această eră este poezie, o sublimă radiare de justiție.
Redactorul i-a mai făcut următoarea observare:
- V-am auzit predicând revolta și revoluțiunea sângeroasă.
- Nicidecum. Am zis numai că nu trebuie s-avem frică a ucide p' un om spre a scăpa o sută.
- Aprobați teoria regicidului lui Felix Pyat?
- Defel. Acesta e un sistem întrebuințat de nihiliști.
- Vi se atribuie un aforism deja faimos care țintea în contra lui Gambetta.
- Când porcii sunt grași îi tăiem? Niciodată n-am zis asemeni grosierități. Amicii d-lui Gambetta îl insultă comparându-l cu un animal. Eu nu voi să se ucidă porcii și de aceea n-aș lăsa să se îngrașe.
„Presa“ rectifică înțelesul ce-l dădusem locuțiunii „opt și cu-a brânzei nouă“ și ne spune că cele opt săptămâni cari preced pe-a noua, a brânzei, sunt în adevăr nu din post, ci din dulcele Crăciunului.
Plini de gratitudine oricând ni se relevează o adevărată greșală, mulțumim confraților de la „Presa“ pentru binevoitoarea rectificare și-i asigurăm că, dacă am avea cândva a scrie un lexicon de locuțiuni române, vom ține seamă de prețioasele ei indicațiuni.
Dar, dacă pe de-o parte mărturisim franc eroarea noastră lexicală, nu putem pe de alta să admitem rectificările materiale pe cari ni le face „Presa“.
- Mai alaltăieri, zice „Presa“, a fost în adevăr o mică întrunire, dar nu a membrilor partidei Centru, ci numai a redactorilor foii noastre.
Prin aserțiunea aceasta nu se schimbă deloc ceea ce am zis noi. Totalitatea redactorilor „Presei“ e identică cu totalitatea membrilor marelui partid al Centrului. Cât despre visul aievea (coșmar) în urma căruia am fi atribuit d-lui Boerescu și unui alt asistent cuvinte pe cari nu le-ar fi rostit, se poate în adevăr ca fidelitatea logosului să nu fi fost stenografică, dar esența cuvintelor rostite e cea comunicată de noi.
Sorgintea căreia-i datorim informațiile noastre e, în cazul acesta, prea sigură ca să nu preferăm a bănui pe redactorii „Presei“ că se cam jenează a confirma zisele noastre. Neagra mulțime se compunea în adevăr din opt, dintre cari patru funcționari dependenți de Ministeriul de Externe și două rude de-aproape ale d-lui Boerescu, iar vorbele vajnice au fost rostite de un tânăr care nu e nici funcționar, nici rudă a marelui om de stat. Dacă nu spunem numele e că ne sunt indiferente.
Să admitem însă, pentru un moment, că în adevăr acea „mică întrunire“ era compusă numai din … redactorii „Presei“.
Acum câteva zile „Presa“ anunțase că d. Vasile Boerescu și prințul Dim. Ghica nu au nici un amestec, nici direct, nici indirect, în redacția acestui ziar.
Dar la mica întrunire a redactorilor au luat parte … ca redactori se 'nțelege, deși n-au nici un amestec direct sau indirect, d-nii Boerescu și Dim. Ghica.
Care-i adevărul? Redactori sunt, sau n-au nici un amestec?
Mica întrunire a redactorilor „au luat măsurile ce se văd indicate în fruntea «Presei». Nici mai mult nici mai puțin!“, zic onorabilii confrați.
Să vedem ce măsuri s-au luat?
- Redacția ca și direcțiunea, fiind politic cu totul reorganizată, se anunță d-nii abonați etc. că se pot adresa la biuroul redacțiunii, unde vor afla unul cel puțin din cei trei directori politici ai „Presei“.
Va să zică s-a reorganizat redacția și direcția politică, s-au numit trei directori politici fără … fără să se fi consultat marele partid al Centrului?
Iată ce ni se pare curios.
Sau cei opt…, afară de d. Dimitrie Ghica, sunt exact totalitatea membrilor marelui partid, și atunci aveau dreptul să-și împartă între ei demnitățile politice ale partidului; sau nu constituie ei totalitatea, și atunci o reorganizare cu totul fundamentală, deci o numire de noi directori politici, cari să vorbească, și să lucreze autorizați în numele marelui partid, nu putea să se opereze decât de cătră marele partid, și nu se putea o mică întrunire de redactori să ia măsurile ce se văd indicate în fruntea „Presei“, măsuri de-o reorganizare cu totul.
Din această dilemă nu puteți scăpa, onorabli confrați, decât mărturisind pur și simplu adevărul. La opt …, afară de prințul, la opt inși e redus partidul, dintre cari patru funcționari ce atârnă de Ministeriul de Externe, două rude de-aproape ale d-lui Boerescu, d. Boerescu ipsissimus, plus un independent fără slujbă care înclină spre disidență.
Tot în polemica adresată nouă „Presa“ mai zice că ne-ar fi înfundat cu argumentele ei în cestiunea proiectului Grădișteanu.
„Presa“ are halucinații cari flatează puterea de judecată a redactorilor ei și pe cari nu le împărtășim. „Timpul“ n-a tratat cestiunea aceasta. Doi onor. membri ai partidului conservator, sub semnăturile lor și declarând anume că vorbesc în numele lor propriu, au polemizat cu „Presa“. Noi din parte-ne n-am făcut decât a exprima oarecari rezerve asupra principiului retroactivității, care ne pare tot atât de puțin fixat în privirea marginilor lui ca și acela al rațiunii de stat. De-a înfundat sau nu „Presa“ pe cineva cu acea ocazie nu putem ști pentru că n-o citim. Noi împărtășim cu totul părerea d-lui Boerescu, că e un organ decăzut și că … redactorii ei cată să se silească a o face mai citibilă …
Are haz „Românul“.
Pe cât timp d. C.A. Rosetti se mărginea a-și arunca în lume logosurile apocaliptice sau d. Costinescu apărarea celei mai populare cestiuni, a răscumpărării, lucrul era mai puțin glumeț; ba fondul discuțiunii: îmbogățirea patrioților prin pensii reversibile și prin speculă la bursa asupra hârtiilor ce făceau 18 și aveau a se cumpăra cu 60 la sută, fondul zicem, era chiar foarte trist și dezgustător.
Acum însă „Românul“ face istorie, și istorie națională.
E tocmai ca și când Offenbach ar scrie mitologie greacă, și d-ra Louise Michel Viețile Sfinților.
Iată dar ce ne zice „Românul“:
- Ușor este a zice: d-nii Brătianu și Rosetti aștearnă în socoteala trecutului tot ce le dorește inima. Dar pentru a putea zice aceasta ar trebui ca protivnicii noștri să nu se declare drept coborâtori și apărători ai acelora cari, făcând toate relele, au înnegrit pe toți cei cari se încercau de a face binele în contra lor.
- Partita națională există de când există țara și de atunci ea se luptă împrotiva boierilor reacționari și antinaționali, partitei care s-a fost pus, cum ziserăm adesea, punctul de razem al pârghiei sale afară de națiune; partidă care n-a avut alte arme decât intriga înăuntru și în afară, răzvrătirile, denunțările la străini și omorul.
- Cunoscută e de toți anarhia ce domnea în țară după moartea lui Mircea I și lupta îngrozitoare ce se deschise între boieri, împărțiți în două tabere, aceia care cereau stabilirea feudalismului și aceia cari susțineau emanciparea țăranului.
- Acești din urmă (cari susțineau emanciparea țăranului) izbutiră, și puseră pe tron pe Vlad Dracul, care lăsă, domnia fiului său Vlad al V … Boieri îl numesc Vlad Țepeș, Vlad cel Cumplit, și-l înfățișează lumii ca un monstru.
- Pentru ce dar? Fiindcă acest Domn, a cărui memorie trebuie reabilitată în fața națiunii, a pus în țeapă pe boieri, cei mișei și trădători, a făcut noi boieri, dând dregătorie ostașilor pentru fapte vitejești, ceea ce supăra foarte mult pe boierii cei antinaționali, și pentru că-i fu milă de soarta norodului.
- Până astăzi Vlad Țepeș rămâne pentru toate spiritele supraficiale, după mărturisile boierilor, un călău, un monstru, un dușman al neamului său.
- Nemulțumiți de Vlad Țepeș, boierii reacționari trec în partea turcilor … partida acestor boieri pune pe tron pe un favorit al turcilor. Ce nume-i dă istoria? Radu cel Frumos.
- Pentru ce?
- Pentru că-i fu milă de acești boieri și se arătă cumplit pentru popor, întărind privilegiile și sporind birurile, reînființând și cele desființate.
- Pentru că se uni cu turcii în contra lui Ștefan cel Mare.
- Pentru că dete țara în mâinile turcilor și primi să plătească un tribut anual de 20.000 galbeni.
- Pentru c-a dăruit Giurgiu sultanului …
- Vlad Țepeș se urcă iarăși pe tronul Munteniei … Ce fac acei boieri? Fug la turci, le vând țara, pun de ucid pe Vlad …
- Ce nume poartă în istoria noastră acela pe care boierii 'l pun cu ajutorul turcilor pe tronul Munteniei, acel fiu denaturat care primește o coroană scăldată în sângele tatălui său etc. etc.
- Istoria 'l numește Radu cel Mare.
- Mare în adevăr căci de la dânsul începe decadența Țărei Românești.
- Boierii sunt mulțumiți: Radu le-a mărit privilegiile.
Unde foc a citit venerabilul redactor al „Românului“ toate poveștile acestea? Sau și le închipuiește singur, își bagă degetul în gură și le inventează?
Dar să admitem pentru un moment că aceste lucruri ar fi scrise undeva, să admitem așadar:
Că o partidă națională exista din timpul lui Mircea cel Mare;
Că ea susținea emanciparea țăranului;
Ca șef de partid era Vlad Dracul și Vlad Țepeș.
Iar pe de altă parte exista un partid reacționar, care se răzima pe străini și voia întărirea privilegiilor.
Să întrebăm așadar istoria cine era acel Vlad Dracul, șeful partidului național liberal de pe atunci?
Mircea I a domnit de la 1387-1419, adecă treizeci și doi de ani. În timpul său Casa Lancaster a ajuns pe tronul Angliei, au trăit Ioan Huss și Ieronim din Praga, au primit burggravul Friederich de Nürnberg marchionatul Brandenburg, s-a-ntemeiat actuala Casă imperială a Germaniei; s-au lățit puterea turcilor în Europa: o vreme peste tot foarte turburată și politicește și bisericește, căci tot atunci au fost Conciliul de la Constanța; în zilele lui erau războaiele între Franța și Anglia, trei împărați își disputau sceptrul Germaniei și trei papi scaunul Sfântului Petru, atunci trăia Tamerlan și Baiazid-fulgerul, c-un cuvânt și Asia și Europa erau în foc.
Mircea avea un fiu din flori, un bastard, anume Vlad, naționalul liberal al „Românului“.
Tată-său fiind pe tron încă, și anume fiind aliat al Europei întregi și ocupat cu pregătirile bătăliei de la Nicopole, Vlad, fiul național liberal, nu găsește atunci un lucru mai bun de făcut decât să închine țara Poloniei printr-un hrisov datat din Argeș 22 mai 1396.
Tată-său, întors acasă, pune mâna pe el și-l trimite la Buda, la regele Ungariei.
Tânărul național liberal fuge de acolo și intră în garda împăratului bizantin, unde face intrigi contra bătrânului său părinte. Mai târziu îl aflăm la Curtea împăratului turcesc din Adrianopole, unde se ocupa cu aceeași treabă.
Va să zică boierii din partidul național cari voiau emanciparea țăranului au izbutit a-l pune pe acest Vlad Dracul, ca șef de partid, pe tron? Iar boierii reacționari cari voiau privilegii țineau la linia legitimă a Basarabilor?
Dar ceea ce-i mai ciudat în toate acestea e aiurarea desăvârșită în privința motivelor cari se substituie oamenilor de pe atunci pentru faptele lor.
Naționali și reacționari? Democrați și boieri?
Cearta care se naște în urma lui Mircea e o ceartă dinastică. Mircea avusese un frate care a domnit înaintea lui, Dan I, un fiu legitim Mihail, și un fiu nelegitim, Vlad Dracul. După moarte-i veni imediat fiul său Mihail. După acesta, care trebuie să fi fost și el bătrân, veni Dan II, fiul fratelui lui Mircea, Dan I. După Dan II veni în sfârșit fiul nelegitim, Vlad Dracul.
Deci între urmașii lui Dan I și urmașii lui Vlad Dracul se 'ncinse acea luptă dinastică care împărți țara în Dănulești și Drăculești, căutând unii razim la turci, alții la unguri, toți în afară.
Dar Radul cel Frumos a declarat război lui Ștefan cel Mare?
Dar Vlad Țepeș nu l-a declarat? N-a avut Ștefan cel Mare a se bate tot atât cu Țepeluș ca și cu Radu cel Frumos? Și cu cine a intrat Țepeș în Moldova? Cu turci și cu tătari, cu neamuri străine.
Dar cine erau acei boieri reacționari despre cari vorbește „Românul“? Unde sunt documentele din cari să se vază tendențele lor reacționare, unde sunt privilegiile lor întărite de Radu cel Frumos sau de Radu cel Mare?
Toate acestea sunt mofturi, sunt scornituri gratuite în socoteala unei istorii abia cunoscute, în care luptele dinastice jucau, din nefericire, cel mai mare rol în viața tuturor popoarelor. Căci nu numai la noi era așa, ci 'n toată Europa. Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ștefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeș și la Târgoviște, el avea aceeași tendință de a uni creștinătatea în contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualității sale. Ceilalți toți sunt contagiați de spiritul ambițios al veacului lor.
Dar cât de falșă e toată înfățișarea „Românului“, cu boierii lui reacționari și liberali din vremea aceea, se vede de-acolo că tocmai documentele lui Vlad Dracul și Vlad Țepeș conțin numirea a mulțime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vro 5-6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate de Curte, ba 'n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnitățile de Curte au luat naștere, după model bizantin, în urma morții lui Mircea. Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeți, spătari, stolnici, paharnici, comiși etc. Se 'nțelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la cea turcească, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăiri din țară afară decât o dată la Brașov, la încheiarea unui tractat de alianță cu regele Ungariei.
Dar a numi pe Vlad Țepeș emancipatorul poporului, național liberal etc. e curată copilărie. Noi, nu-i vorbă, le-am dori naționalilor liberali, d-lor Giani, Cariagdi, Carada, Pișca, C.A. Rosetti, toți români de cea mai veche origine, un Vlad Țepeș, căci i-ar lecui pentru totdeuna și de prieteșug cu Rochefort și de multe alte suferințe. Ar vedea dumnealor ce liberal era Vlad V.
Dar ce glume sunt acestea din partea „Românului“?
De la Radu cel Mare datează de ex. decadența țării? Serios e asta? Radu era om pacinic, după mărturisirea tuturor: a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova, a înființat două episcopii, a chemat pe Sf. Nifon în țară, e predecesorul lui Neagoe Basarab, iubitorul de arte și, în fine, predecesorul înțeleptului Matei Basarab. Dar poate că zilele lui Matei Basarab, considerate de toți ca zile de înflorire, să fie în ochii „Românului“ o epocă de decadență? Mai știi?
Și iată cum scrie „Românul“ istoria în secolul nostru, al pozitivismului, în care fiece teorie trebuie să fie întemeiată pe date exacte și incontestabile!
Pentru ce?
Pentru a dovedi că strămoșii d-lor Giani, Cariagdi, Carada erau amicii politici ai lui Vlad Țepeș. Nu se potrivește. Veți găsi între boierii lui Vlad Țepeș pe-un Dragomir al lui Manea Udriște, veți găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale nici urmă.
Între variile acuzări ce ni se aruncă în urma reproducerii articolului d-lui Maiorescu din „Deutsche Revue“ vedem atât în „Românul“ cât și în „Presa“ formulându-se una care pân' acum nu ieșise la lumină.
„Românul“ face pe o parte a dreptei responsabilă de actele politice ale prințului Grigorie Sturza.
„Presa“ zice că d. Maiorescu lasă a se înțelege că bătrâna dreaptă este cu Rusia.
Pe ce-și întemeiază însă „Românul“ acuzarea aceasta?
1. Pe împrejurarea că nu am combătut „Democrația națională“;
2. Pe depeșele adresate odinioară de d. Lascar Catargiu către prefectul de Iași, prin care i se recomandă acestuia ca-n privirea alegerilor de atunci să se înțeleagă cu prințul Grigorie Sturza.
În privirea punctului întâi discuția ar fi zadarnică. Nici unui om nu i se poate face o vină din ceea ce nu a făcut, ci din ceea ce a făcut. „Românul“ susține un neadevăr când zice că n-am combătut deloc „Democrația națională“, de vreme ce, dând seamă despre programul ei politic, am declinat orice solidaritate cu politica exterioară ce ea propunea, arătând totodată și cauzele pentru cari declinăm acea solidaritate. Dar, chiar dacă n-am fi făcut-o, din ceea ce nu am făcut nu se poate deduce nimic, precum nu ni se poate imputa ceea ce nu am zis, ceea ce nu am gândit, ceea ce nu am propus.
În privirea depeșelor cari datează din 1875, iar nu înțelegem ce responsabilitate ne poate incumba. E vro descoperire pe care o face „Românul“ ca din senin?
Ca și când n-ar ști toată Moldova că pe atunci prezidentul comitetului electoral din Iași era prințul Grigorie M. Sturza, ca reprezentant al dreptei. „Românul“ se face a uita că, din timpul „Democrației naționale“ încoace, prințul care, în urma variilor evenimente din urmă, contractase vederi proprii ale sale în privirea politicei esterne și a celei interne, a încetat ipso facto de-a mai face parte din comitetul electoral de la Iași, precum și din partidul conservator, ceea ce a și declarat el însuși din capul locului. Noi nu discutăm decât în margini foarte restrânse politica esterioară, ceea ce nu ne împiedică însă de-a ținea seamă de opiniile ce se emit în privirea aceasta. De aceea nu discutăm nici programul politicei esterioare a prințului. Dar pe de altă parte nu ni se poate imputa nouă dacă prințul a găsit de cuviință a accentua o politică pe care, până în anul din urmă, n-o reprezentase nicicând.
Atitudinea urbană pe care am păzit-o față cu această schimbare a fiului lui Mihai Vodă Sturza se esplică, simplu, prin împrejurarea că n-aveam nici o cauză d' a bănui motivele schimbării. Prințul director de bancă ori de drum de fier nu vrea să se facă, pensie reverisbilă n-a cerut, răscumpărare de drum de fier n-a propus, naturalizare pe categorii cu anume birou de împământenire n-a voit, c-un cuvânt tendența de-a face avere în socoteala patriei n-am putut-o descoperi pân' acum la d-sa. Dar motivele schimbării sale sunt plauzibile, sau nu, îl privesc. Pe noi nu ne privește din punctul de vedere al moralei publice decât curăția acelor motive. Pân' acum însă, deie-ne voie, onor. confrați de la „Românul“, a o constata, n-am putut descoperi ca acele motive cari-l determinau pe șeful partidului democratic să fie atât de comune, atât de imediat vânătoare de para precum sunt acelea cari determină acțiunea nobililor Mihălești, Caradale și Costinești. Dar or fi ambiții trezite la mijloc, ambiții periculoase poate? Vom combate acele ambiții când se vor ivi, le vom combate franc, de-a dreptul, fără perfidie și fără insinuații.
În voi însă nu combatem din nefericire ambiții, ci apetituri. Distinguendum est. În genere, între ambițioși și vânătorii de directorate, cei dântâi sunt mult mai puțin stricăcioși societății. De ambiții sunt mișcate multe naturi superioare, de vânătoare a banului nici una. E prea adevărat însă că pe ambițioși nu-i poți întroluca așa de lesne, nici-i poți organiza atât de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploatație. Ambițiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică, o parte mare fără nici o compensație, fără nici un contraserviciu, ca postulanții și cumularzii; ambițiosul, din contra, e în credința fermă că serviciile pe cari le-ar da el națiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puțin demnă de-un om. Voi nu aveți onoarea de-a vă înșela, voi știți foarte bine că serviciile ce le aduceți societății nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, și cu toate acestea nu vi-i rușine să vă creați pentru aceste pretinse servicii retribuțiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luați voi în plus peste ceea ce fac în adevăr prețioasele voastre servicii se repărțește asupra locuitorilor țării, cu atâta se diminuează greutatea pânii săracului și de-aceea, în urma odioasei dominațiuni a așa-numitelor voastre principii, mizeria se urcă în orașe și la țară, din cauză că pentru munca națională, ce vă întreține nu restituiți nici un echivalent.
Se 'nțelege dar că, în judecarea diferitelor mișcări politice din țară, cată să întrebuițăm două măsuri deosebite: vom deosebi cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice. Noi credem că, oricât de periculoase ar fi mișcările în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe când ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu și orice atitudine, numai să fie satisfăcute.
Față cu cele dendâi, de le combatem cu oricâtă asprime, tonul nostru va rămânea urban; dar nu 'nțelegem ce fel de considerații am avea a ne impune față cu oamenii cari, sub pretextul că sunt liberali, cred a putea fi, cu patru clase primare, directori de bancă, răscumpărători de rentă și de drum de fier etc.
Iată dar de ce n-am combătut „Democrația națională“, sau cel puțin de ce n-am combătut-o în modul în care combatem pe „Românul.
Erodot al „Românului“ continuă cu autopsia istoriei naționale și se 'nțelege că orice Domn bun întâlnește în cale e reacționar, e turcofil, iar oricare taie capetele boierilor e național și liberal.
Presimțisem că și Mihai Viteazul și Matei Basarab vor fi trecuți în registrul negru, iar Mihnea cel Rău și Mircea Ciobanul, descendenții armașului Dracea, vor fi schimbați în martiri ai libertății poporului.
- De la moartea lui Neagoe Basarab până la Mihail Bravul — zice „Românul“ — sunt aproape optzeci de ani și vedem că douăzeci de Domni s-au pus pe tron și pe rând s-au scos. Însă, în mijlocul acestei anarhii, lanțul privilegiilor se rupe, poporul începe să răsufle.
- Atunci vine Mihai, căruia posteritatea i-a dat numele de Viteaz. Însă Mihai vine prin boierii cei răi, are nevoie de ei, se supune dar lor.
- Mihai iscălește acel așezământ care robește definitiv pe țărani.
Știe modernul Erodot în ce stare a găsit Mihai Vodă țara după ce se rupsese lanțul privilegiilor și poporul începuse să răsufle?
Despopulată.
Plângerea lui permanentă în corespondența cu Poarta ori cu Curtea din Praga e că are țară, dar nu are popor. Glebae adscriptio, legarea de pământ a locuitorului, e o măsură legislativă care s-a luat în toate țările pe rând, după cum o dictau împrejurările. Un popor bântuit din toate părțile de neamuri străine e în continuă migrațiune cu tot ce are, pe pământul patriei și dincolo de marginile acestui pământ.
Mihai Vodă a luat dar o măsură pentru a fixa populația șesurilor, ba a așezat chiar colonii. Un domn avizat a se lupta cu toată lumea, deci a avea o oaste, trebuia să fixeze în loc poporul pe care-și întemeia și bugetul și armata. Aceasta este explicarea adscripțiunii la noi, tot acest înțeles îl are edictul lui Ivan cel Cumplit. Rusia ar fi rămas un ocean de triburi în vecinică migrațiune fără edictul care le-a fixat pe toate de pământul cui s-o găsi. Tot așa ar fi rămas șăsul Țării Românești.
Un studiu asupra originilor proprietății imobiliare în Țările române ar arăta clar ce raporturi trebuiau neapărat să se nască între proprietarul mare și sătean în vremea aceea.
Cea întâi proprietate e a statului.
Acum o sută de ani, la 1782, guvernul austriac a făcut Divanului Moldovei douăzeci și șase de întrebări juridice.
Răspunsurile Divanului sunt clare:
- Tot locul țării dintru început loc domnesc au fost … Toate moșiile ce se stăpânesc din vremile vechi și mai pe urmă de luminații Domni sunt date danii, cu hrisoave domnești, după slujba și cinstea fiecăruia, pe cât au voit Domnul.
Din ideea aceasta decurge apoi proprietatea răzeșească sau a moșnenilor.
Un document al lui Vlad Țepeș ne arată cum se întemeia această proprietate:
- deci dat-am lor și Domnia mea ca să le fie moșie de nimenea atinsă dupre zisa Domniei mele; lor și copiilor lor și nepoților lor și strănepoților; și oricui din ei se va întâmpla moarte, moșia să nu se vânză, ci să treacă la cei rămași.
Proprietatea inalienabilă și în devălmășie e răzășia veche. „Moșiile răzășești s-au împărțit și se împart și acum pe câți răzeși sunt și se cuvine fiecăruia partea sa“, zice un răspuns al Divanului.
Proprietatea mare se datorește unei alte ordine de lucruri. Pământurile domnești pustii se dăruiau cu dreptul de-a le coloniza. Acest drept nu era atât de simplu precum s-ar crede. Oricine scăpa pe-o asemenea slobozie (libertate) — sunt 43 de sate în România cari poartă acest nume — era iertat de orice crimă, chiar de cele capitale, exceptând înalta trădare. Se 'nțelege că cine s-așeza într-un asemenea loc n-o putea face decât cu condițiile ce i le punea proprietarul. Pe asemenea locuri pustii dăruite se colonizau (cu de-a sila) prizonierii de război și Domnii vechi dăruiesc adesea câte-o sumă de familii de tătari cari, după numele de botez citate, se vede că erau deja creștinate.
E o eroare capitală de-a confunda toate populațiile țării de pe atunci sub numele de „popor“, în opoziție cu boierii. Erau populații etnograficește superpuse și suntem convinși îndeosebi că elementul românesc au fost, dacă nu dominant, desigur pe deplin liber. Că se vor fi născut stări cronice de nedreptate nu tăgăduim, dar aceasta s-au întâmplat mai ales sub domniile străine.
Celula constitutivă a vechilor state române este republica țărănească, precum s-au păstrat mult timp la Câmpu-lung (în Bucovina) și la Vrancea, o republică eminamente aristocratică.
A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria și cu tradițiile lui, nu a individului, și a pune măsura egalității moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalității nu este nici inteligența, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câștigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu față cu istoria națională.
E evident că Mihai Vodă nu putea vorbi în edictul său despre răzăși, despre elemente statornice. El a fixat pe proprietăți elementele bântuite, flotante, ale unei țări căzute în dezordine deplină prin invaziunea tătarilor și turcilor, el a adus orânduială unde era chaos. Alt înțeles nu poate avea glebae adscriptio, legarea de pământ. Sub fanarioți acest raport a degenerat în robie. Cu atât mai rău, dar istoria noastră nu cunoaște român rob și nu putem admite ca epoca fanarioților să facă parte din istoria statului și dreptului public în România. Domnii aceștia nu erau aleși de boieri, armată și popor, nația nu era legată prin jurământ către Domnii fanarioți, ei erau numiți ca guvernatori de către turci, autoritatea lor e uzurpată, e pân-în sâmburele ei ilegitimă, și oricine a ridicat brațul în contra lor a făcut o faptă bună și lăudabilă.
Despre Matei Basarab „Românul“ zice următoarele:
- Nu putem să pierdem din vedere că reîntoarcerea la vechile datini nu înseamnă altceva decât întoarcerea la așezământul lui Mihai, fapt care se dovedește prin citirea legilor lui Matei Basarab, legi cu totul reacționare, cum am zice astăzi … Reformele reacționare ale lui Matei Basarab și nepomenita împilare a lui Constantin Basarab împinseră pe popor la desperare și la răscoală. Dorobanții și călărașii — iar nu seimenii — se scoală în contra tiranilor țării.
Iată dar până și Matei Basarab devenit tiran al țării.
„Românul“ ne dă elemente pentru a judeca acea tiranie.
Sub fanarioți, la 1740, erau numai 147.000 familii în țară.
La 1745 numai 70.000 familii.
La 1756 numai 35.000 familii.
Știe modernul Erodot câte familii erau sub Matei Basarab?
400.000, ceea ce corespunde c-o populație de 2 milioane și mai bine. Bugetul țării era de 700.000 de galbeni, ceea ce ar fi în moneta de azi 8,5 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioților; oștirea era de 100.000 până la 150.000 de oameni. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că țara e foarte des populată, populațiune imensă.
De la două milioane populația scade sub fanarioți la 175.000 suflete.
După opinia „Românului“ boierii sunt de vină și la căderea lui Constantin Brâncoveanu, și anume boierii cei reacționari. Până și copiii știu cauza căderii Domniei române, numai modernul Erodot nu. Cauza e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianță de la Lusk și că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinței Domnului său, a trecut cu călărimea în partea rușilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, și a luat-o cu asalt. Brâncoveanu, spăimântat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Târgoviște și se declară neutru. Petru cel Mare voiește să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de la care-l împiedecă Cantemir.
Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la București, nu la Târgoviște. Un corp de armată turcească stătea la Giurgiu, gata să treacă totul sub sabie. Mustafa Aga le declara boierilor că sunt responsabili pentru Brâncoveanu, iar pe negustori îi făcu responsabili pentru boieri.
Cantacuzineștii și-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron pentru prea puțin timp, dar plătiră cu capetele ambiția lor. De origine din Franța, rămași în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnități, reduși sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineștii au pribegit de timpuriu în România. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia și pieirea țării. Mâna lui Dumnezeu e grea. Basarabii — și Dănuleștii și Drăculeștii — au avut parte de binefacerea comună tuturor neamurilor ostenite de bântuirile neîndurate ale istoriei, s-au stins. Dar acei cari i-au dărâmat au avut nefericirea de-a vedea, neam după neam, înjosirea politică și morală a unei vechi și glorioase țări.
Și oare nu înjosire este când mânile unor nevrednici turbură până și cenușa unui sfânt cum era Matei Basarab?
Cu ochii lui Paul din Aleppo îl vedem pe bătrânul Domn jucându-se cu copiii de pe stradă și aruncându-le bani din balconul Curții din Târgoviște, cu aceiași ochi îl vedem întins în sala cea mare a palatului, cu fața bătrână descoperită și cu ochii închiși, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur și blănite cu samur, iar de la cap până la picioare un giulgiu subțire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei — un arab — citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu știuse altă limbă decât cea românească, om de-o nepilduită vitejie personală și de un nepilduit patriotism.
Căci iată, cuvintele iscălite, ba rostite poate de el:
- Se întâmplă de stătură mitropoliți și domnitori țării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba și cu năravurile cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne ale țării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curând le fu a aduce și țara la risipire desăvârșită și la pustiire … De care lucru bine venise vremea cuvântului lui David, sfânt prooroc și împărat, a-l zicere și noi cu puținel mai schimbându-l: Doamne, veniră străinii în moșia noastră și-și spurcară mâinile lor cu mite și îndrăzniră a vinde și a cârciumări sfintele taine și a goni pe moșnem, și în trudele și ostenelele lor a băga pe străini …
Dar Matei ura de moarte pe greci și pe muscali! Dar nici n-a vrut să primească pe ambasadorul Moscului, strigând: „Să nu-i văd fața!“
Matei Basarab era sfânt și de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate și … politica și alianțele lor.
„Românul“ continuă a se ocupa cu articolul din „Deutsche Revue“ pe care, cu obicinuita sa bună credință, continua a-l numi manifest și program al politicei esterioare a partidului conservator.
Dacă am avea a face cu oameni de bună credință orice discuție în privirea aceasta ar fi încetat fără îndoială. Cititorii „Timpului“ își [aduc] 1 aminte că, reproducând ro[mâne]ște acel studiu, i-am premis o rezervă lesne de înțeles, care, [într-]un articol acoperit de sem[nătura] autorului, ar fi fost de pri[sos] [chi]ar*, dar pe care am pus-o [totuși] știind în ce țară trăim. Și [în ade]văr nu ne-am înșelat. Nu [numai că] „Românul“ mută cu totul terenul controversei de pe acela al obiectului pe acela al persoanelor, dar îi atribuie d-lui Maiorescu lucruri pe cari nu le-a spus niciodată, precum sunt cele publicate în „Politische Correspondenz“, în „Bukarester Tagblatt“ și în altele. E evident că atunci când cineva te acuză de-a fi zis ce n-ai zis, de-a fi făcut ceea ce n-ai făcut, orice discuție serioasă cată să 'nceteze.
De aceea nici credem de cuviință a pune în discuție articolul d-lui Maiorescu. Oricât de interesantă ar fi cestiunea dacă alegerea principelui Carol este sau nu întru câtva o operă a diplomației germane, oricât de întunecoasă ar fi cauza pentru care M. Sa împăratul Austriei n-a voit mai întâi să primească pe principele Dimitrie Ghica, oricât de inesplicabile ar fi concentrările de trupe turcești la Dunăre, toate acestea nu se pot discuta decât cu tonul liniștit al bunei credințe reciproce și, unde n-o vedem aceasta, ba unde vedem că o opinie îi dă ocazie „Românului“ de-a se sumuța până a ne da lecții de patriotism, acolo cată să renunțăm la plăcerea de-a compara argumentele noastre cu ale „Românului“, ceea ce constituie esența oricării discuții serioase.
Ceea ce voim să dăm în șirurile următoare este o esplicație cu totul materială.
Înainte de toate, cuvântul de „jună dreaptă“ întrebuințat în traducerea noastră nu e întrebuințat în originalul german.
Redactorul acestei foi a tradus termenul jungconservativ cam impropriu prin juna dreaptă și a prefăcut fără voie o deosebire mai mult de vârstă sau de temperament într-o deosebire de vederi, precum s-au accentuat poate cândva într-un cabinet prezidat de răposatul Epureanu. Va să zică e un termen analog, nu adecuat, acela de „jună dreaptă“. Astfel o eroare de traducere îi servește „Românului“ drept bază a articolelor lui polemice.
E natural asemenea ca noi cei întâi să fi reprodus articolul din „Deutsche Revue“ pentru că, dacă „Românul“ sau altă foaie ne apuca înainte, atunci n-am fi fost în stare de-a ne impune de mai nainte rezervele noastre față cu concluziile studiului. Dar dacă nu ni le-am fi impus ar fi venit „Românul“ să atribuie și mai fățiș, dacă se poate, acele concluzii ca program absolut al politicei conservatoare. N-avem a ne lupta în țara noastră numai cu argumentele, ci mai cu seamă cu reaua credință a adversarilor noștri, și de aceea eram datori a preîntâmpina publicarea studiului în alte ziare reproducându-l noi mai întâi, chiar dacă forma eminentă și vederile largi ale lui nu ne-ar fi ademenit. Articolul, lung fiind și tradus cu repejunea ce i se impune vrând-nevrând unui ziarist, a fost inserat fără chiar ca autorul să fi fost consultat dacă voiește sau nu să-l vază tipărit în ziarul nostru, fără consultarea comitetului de redacție, pe răspunderea proprie a redactorului acestei foi. De ce? Pentru că era o traducere dintr-o foaie din Germania, pentru că era acoperită cu semnătura autorului, pentru că în asemenea caz orice generalizare e peste putință. Dacă d. Dumitru Brătianu ar publica în „Românul“ un studiu în feliul Datoriei de conștiință cătră țara sa noi credem că nu e deloc nevoie ca d. C.A. Rosetti să noteze anume că părerile d-lui D. Brătianu nu sunt pe deplin identice cu ale sale; dacă d. Ion Ghica propunea în „Românul“ retragerea oștirii române la munte, d. C.A. Rosetti n-ar fi avut deloc nevoie să declare că trecerea Dunării nu e identică cu retragerea la munte ș.a.m.d. La noi lucrul stă și mai altfel. Noi am declarat, pentru cine știe să citească, că nici nu ne-am pus întrebarea pe care și-a pus-o studiul din „Deutsche Revue“, că împrejurările nu sunt încă destul de fixate pentru ca o asemenea întrebare să ni se impuie și să ceară o soluțiune imediată.
Dar toate acestea nu ajută nimic. Cată să suferim a vedea revărsându-se asupră-ne toate deducțiile „Românului“, ba a vedea atribuindu-ni-se toate câte se scriu prin ziarele din Viena și din Berlin fără știrea noastră.
Prea confundă „Românul“ partidul conservator, în care fiece membru își are cugetarea sa proprie, pe care e liber de-a o exprima sau de-a o pune în acord cu a celorlalți, cu turma necuvântătoare a Caradalelor, care ridică mașinalmente mânile când i se ordonă și nu gândește nimic. A gândi, a-și scrie gândirile, a le comunica, fie publicului din străinătate, fie celui român, ar trebui să fie permis, credem, fără a-ți vedea semnătura nesocotită și ideile proprii atribuite altora.
- 1. Text lacunar din cauza deteriorării ziarului
[Articol cu paternitate incertă]
Poimâine, duminecă d. Frantz Schipek va da un concert în sala Ateneului cu binevoitorul concurs al d-rei Saegiu, al d-lor Vasilescu, Dimitrescu, Weineter, Ferdinand, H. Schipec, Faust și al corului Societății de Gimnastică (Turn-Verein).
E o datorie din partea publicului bucureștean de a da concursul său acestui eminent artist, care, slăbit de zdruncinările vieții artistice, nu poate în stagiunea aceasta să se îngajeze nicăieri, pentru că trebuie neapărat, după povața doctorilor, să se odihnească câtva timp.
Schipec a lucrat mult la dezvoltarea muzicei naționale și azi, când are trebuință de ajutor, nu credem că publicul i-l va refuza, mai cu seamă că, abstracție chiar făcând de numele artistului, programa acestui concert o foarte variată.
Scandalul zilei e deturnarea a 83.000 franci comisă în Ministerul de Finanțe, al cărei autor se presupune a fi un d. George Bilcescu, frate cu directorul Băncii Naționale.
Deși nu se cade să prejudecăm afacerea și mai ales nu cercetările justiției, ne e teamă totuși că influențele de cari se bucură patrioții în țară la noi sunt prea puternice și prea subtile pentru ca un delict, oricât de clar, să poată fi cercetat în mod serios când privește pe unul din ei.
Astfel în cercetarea atentatului Pietraru am văzut nu numai arestându-se fără umbră de bănuială oameni nevinovați, dar s-a găsit totodată o cale pentru a depărta pe judecătorii cari nu dezvoltaseră esces de zel în sensul prefectului de poliție. Un Brătianu, rudă desigur cu ministrul-prezident, e numit într-un post la care aveau drept judecători mai vechi, e numit anume poate pentru ca acești din urmă să se simtă jigniți în demnitatea lor și să-și dea demisiile.
E o curată întâmplare numirea acelui d. Brătianu, dar o întâmplare care înlătura din justiție tocmai pe un judecător ce făcea instrucția atentatului și care de ex. nu găsea indicii de vină asupra căpitanului Florescu. Se va găsi neapărat vrun judecător stacojiu care să creeze probe, chiar dacă n-ar exista, împotriva acelui căpitan, a cărui singură vină pare a consista în împrejurarea că-l cheamă Florescu.
Dar ne mai aducem aminte de o altă afacere, minunat cercetată.
D. Moldoveanu, c-o scrisoare autentică, a cărei traducere e omologată și legalizată de-un notar imperial din Odesa, dovedește că mucenicul Simeon Mihălescu a luat bani de la antreprenorul Warszawski pentru a pune pe cărăușii români sub biciul cazacilor, ca să fie mânați până dincolo de Balcani cu proviziile armatei imperiale.
În timpul cercetării mucenicul — în loc de-a fi suspendat din funcție — e din contră mănținut de amicul său, d. Ioan Brătianu, dirijează singur cercetările în contra sa, își cheamă Chirițopolii și Simuleștii la București și-i dresează cum să răspunză, judecătorul nu poate face decât o instrucție vițiată în tot cuprinsul ei prin prezența acestui domn în Ministerul de Interne, găsește în fine că nu e caz de urmărire și … e numit, prin protecția mucenicului Mihălescu, funcționar la spitalele Brâncovenești, c-o leafă desigur mai considerabilă decât cea de magistrat.
Dar mai mult încă. Mucenicul declară în Senat, unde fusese ales pentru a fi spălat de afacerea Warszawski, că scabroasele afaceri există în adevăr, că degetele sale de mucenic ridică chiar un colțuleț al vălului, și … Senatul, Corpul ponderator, prezidat de un fiu de Domn, trece la ordinea zilei ca și când nimic nu s-ar fi zis, vorba ceea „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase“.
Iată dar cum se fac cercetările la noi când sunt patrioți la mijloc. Altceva când cei urmăriți nu sunt patrioți. Buni nevinovați se țin atunci luni întregi prin închisori, după avizul unui geniu în criminalistică, a învățatului, a profundului și deșteptului d. Radu Mihai. Biblioteca acestui din urmă în ramura dreptului penal nu e tocmai bogată în volume. Cincizeci și două de cărți, împărțite în cupe, trefle, carale și pici, iată călăuza ordinei publice și a justiției în România.
Revenind așadar la afacerea celor 83.000 franci lipsă din vânzarea timbrelor, constatăm că prevenitul s-a constituit singur prizonier, prezentându-se la poliție și declarând că, de va fi condus la ministeriu, va proba că n-a deturnat nimic și că nu lipsește un ban.
Noi nu bănuim pe nimenea, ci numai împrejurarea că cineva este patriot.
Dar câteva împrejurări totuși trebuie relevate.
Prevenitul dispăruse în urma descoperirii. Nu știm întru cât această disparițiune poate fi pusă în legătură cu vreo întâmplare romantică, dar ne rămășim că colegii Mihălescului ar afla în fantazia lor, în genere nu tocmai bogată, și o soluțiune plauzibilă a acestei disparițiuni.
A doua împrejurare ce merită arătată e că, dacă lipsurile s-ar ridica în adevăr la suma de lei 83.000, trebuie să fi trecut mult, foarte mult timp de când gestiunea acestui funcționar inferior de la Ministeriul de Finanțe nu va fi fost revizuită de șeful depozitului timbrelor.
A treia împrejurare, asemenea curioasă, e că șeful depozitului timbrelor nu are garanție, deși legea compatibilității generale a statului prescrie ca orice funcționar însărcinat cu gestiunea de avere publică să aibă o garanție fixată. Notăm că procurorul înaltei Curți de Compturi i-a observat Ministeriului de Finanțe această lipsă și că Ministeriul, atât de zelos întru căpătuirea prietenilor, a răspuns că șeful depozitului e numit numai provizoriu, deci n-are nevoie de garanție. Provizoriu, neprovizoriu — rezultatele se văd.
Cine va păgubi e se 'nțelege patria, pururea patria.
Mai relevăm încă un zgomot ce circulează.
Există în secolul nostru o manieră ciudată de-a da socoteli. Înainte se dădeau în țifre, azi în locul acestei invențiuni a lui Pitagora, cam învechite și rele ca toate lucrurile retrograde se întrebuințează o invenție mai modernă și mai expeditivă: chibriturile.
Se zice, deși o notăm sub toată rezerva, că și în cestiunea acestor 83.000 franci socotelile s-ar fi dat deja. Dosarele privitoare la afacere au fost revizuite cu toată stricteța și cu tot focul cuviincios, încât alt caz de urmărire, afară de nițică cenușă, nici n-ar mai fi existând.
Dar să nu uităm că trăim sub un guvern al progresului și al luminelor. „Luminează-te și vei fi“ zice „Românul“. „Luminează-te cu focul dosarelor și vei fi patriot cinstit“ ar fi aplicarea locuțiunii gazetei liberale la cazul concret de azi.
Relata refero. Ar fi bine dacă foile oficioase sau cea oficială și-ar da silința de-a risipi îngrijirile publicului, devenit atât de sperios în materie de avere a statului sub dominațiunea roșie.
[Articol cu paternitate incertă]
Aseară la Teatrul Național s-au reprezentat pentru întâia oară piesele: Moartă și vie, comedie în 3 acte, traducție; Scânteia și Puiculița, comedii în câte un act.
Abstracție făcând de oarecari mici stângăcii, piesele au fost bine interpretate. În prima piesă d. Iulian și d-na Romanescu au avut câteva momente de naturaleță admirabile. Traducția acestei piese ar fi putut fi mai bine îngrijită. Sfârșitul ei nu prea e natural; ni se pare că în franțuzește mai e și actul al patrulea. Public a fost nici mult, nici puțin.
Observam numai onor. direcțiuni a teatrului că Scânteia e cam obscenă.
Nu este cestiune care să fi fost exploatată cu mai multă sfruntare de către partidul roșu în contra partidului conservator decât cestiunea finanțelor statului. Arma obicinuită a acestui partid, calomnia, nu a fost de ajuns: oficioșii și oficialii partidului nu s-au sfiit să recurgă la arătări neexacte, la contradicțiunea cea mai vădită între vorbă și faptă, ba chiar la minciună în toată goliciunea ei, pentru ca să înnegrească pe adversarii lor și să se laude pe dânșii.
Chiar mai alaltăieri „Românul“ revine din nou, cu ocaziunea prezentării bugetului pentru anul 1881, și repetă ceea ce de mii de ori i s-a demonstrat că nu este exact:
Că numai de la 1869 s-ar fi ivit deficitele, pe când cu toții știm că împrumutul domenial s-a contractat în singurul scop de-a plăti datoria flotantă a statului, sporită în mod spăimântător mai cu seamă prin gestiunea roșiilor din 1867 și 1868;
Că conservatorii au creat diferite impozite în anii 1871-1875, pe când iarăși este cunoscut că drumul de fier Stroussberg este o moșteniră lăsată de roșii și că dânșii contractaseră obligația pentru stat de-a plăti de la un an la altul o anuitate de 19 milioane fără măcar să se fi preocupat de a-i da pentru aceasta resursele necesare, lăsând guvernului care urma după dânșii ingrata misiune să pună tezaurul public în stare a-și îndeplini obligațiunea;
Că bugetele conservatorilor erau fictive și că ale roșiilor sunt echilibrate; că conservatorii făceau împrumuturi pentru ameliorarea lor, iar că roșii le echilibrează și fără împrumuturi și fără impozite nouă; că veniturile sub conservatori se umflau în mod artificial, pe când sub roșii veniturile sunt prevăzute cu o stricteță matematică. (Vom avea ocaziune în cursul studiului ce vom face asupra bugetului anului curent să demonstrăm puținul temei și puțina exactitate a acestor arătări); că guvernul conservator ar fi lăsat după declarațiunea d-lui Strat o datorie flotantă la începutul anului 1876 de 30 milioane, pe când „Românul“ știe că susținând aceasta spune un neadevăr. Astăzi este demonstrat pentru toți, chiar prin situațiunile tezaurului publicate de roșii, că jena momentană de la începutul anului 1876, de vreo 16 milioane, a fost cu totul înlăturată prin rămășițele din 1874 și 1875, ce aveau să se încaseze și cari s-au și încasat. Acele rămășițe covârșeau datoria flotantă din acel timp și, dacă s-ar fi dat de roșii la destinațiunea lor, adecă la plata puținelor mandate cari erau în suferință la începutul anului 1876, statul nu ar fi avut nici o datorie flotantă de pe urma conservatorilor, căci ei n-au lăsat bonuri de tezaur în circulațiune. Dar roșii au profitat, cu buna lor credință obicinuită, să soldeze bugetele lor cu resurse pe cari le sustrăgeau din încasările anilor anteriori lăsate de conservatori, și nu numai au mănținut mica datorie flotantă din anul 1876, dar au sporit-o, suind-o la 49 milioane la începutul anului 1880, și astăzi numai Dumnezeu știe la ce sumă, căci pentru contribuabili și Corpurile legiuitoare există cel mai mare întunerec asupra celor ce se petrec în Ministeriul de Finanțe.
În adevăr, situațiunea tezaurului la închiderea exercițiului 1879 ne este cu totul necunoscută. Poate Constituțiunea, poate legea contabilității să oblige pe ministrul de finanțe să prezinte la deschiderea Corpurilor legiuitoare expunerea situațiunii? O asemenea îndatorire este sfântă numai pentru conservatori și a și fost îndeplinită de dânșii în tot timpul guvernării lor, de la 1871 la 1876. Nu numai situațiunea se prezenta la fiecare an și încă, înainte de depunerea bugetului pentru anul următor, dar la fiece trimestru se publica pe atunci o situațiune prin „Monitorul oficial“ din care orice contribuabil putea vedea mișcările fondurilor publice, încasările și cheltuielile. Dar pentru roșii obligațiune nu există, ferească Dumnezeu! Partidul roșu este întreaga națiune; dd. Brătianu și Rosetti fiind personificarea cu două fețe a partidului, destul este ca d-lor să cunoască situațiunea finanțiară; ce trebuință mai este dar ca reprezentanții țării să fie informați? Ce drept are coteria dreaptă, cum ne califică „Românul“, să se amestece și să cerceteze afacerile publice? De aceea nici publicațiune a gestiunii tezaurului, nici dare de seamă către Corpurile legiuitoare. În asemeni condițiuni îi vine lesne „Românului“ să decerneze partidului său cununi de lauri pentru gestiunea anului 1879 și a anului 1880. Victoria este dobândită fără contradictori.
Suntem la finele lui ianuarie. Sesiunea ordinară începe la 15 noiemvre și se sfârșește la 15 febr. Sub pretext că Corpurile legiuitoare n-ar avea timp să discute bugetul în timpul de la 15 noiemvre la 1 ianuarie, astfel ca bugetul să fie votat înainte de termenul când urmează să se pună în aplicațiune (în realitate însă fiindcă guvernul roșu nu-și face datoria, căci d. Brătianu se ocupă de orice afară numai de îndatoririle sale administrative) d-sa a obținut cu înlesnire de la partizanii săi schimbarea anului bugetar. Începutul lui s-a transportat de la 1 ianuarie la 1 aprilie și țara a făcut astfel un nou progres roșu; avem acum un an calendaristic și un an bugetar.
Cel puțin acum eram în drept să așteptăm ca bugetul să poată fi discutat la timp și să fie discutat serios, cu atențiune și în amănunt. Ne-a mai rămas însă numai 15 zile până la finele sesiunii. Vom obține dar iarăși sau un buget votat cu iuțimea vaporului, precum se votează de către roșii orice lege importantă; sau vom vedea iarăși prelungindu-se sesiunea ordinară și devenind o sesiune fără sfârșit. Oare să nu fi fost acesta adevăratul motiv al schimbării anului bugetar? Așa se dă o aparență de legitimare rentei anuale ce s-a angajat d. Brătianu să deserveze d-lor deputați, plătind diurna nu trei luni pe an, precum o prevede Constituțiunea, ci câte șase și șapte luni pe an. Apoi această lungire a sesiunii mai are și avantajul să discrediteze Senatul, instituție atât de agreată de roșii; căci în timpul sesiunii ordinare dd. senatori neavând nimic de lucru, este firesc lucru ca mai târziu Senatul să se descomplecteze, dd. senatori neputând ședea câte 6 și 7 luni în București, ca să aștepte bunul plac al d-lor deputați ca să discute vreo lege importantă.
Oricum ar fi, în sfârșit avem dinainte-ne proiectul de buget al anului 1881, precum l-a conceput d. Brătianu. Bugetul ne înfățișează la venit 119.671.214 lei și la cheltuieli aceeași sumă; cu alte cuvinte, bugetul este echilibrat până la o para.
Ne grăbim a exprima d-lui Brătianu adminirațiunea noastră pentru minuțiozitatea lucrării sale. Dacă d-sa n-a moștenit de la d. Dimitrie Sturza gustul statisticei finanțiare și n-a fost în stare să ne dea o edițiune de dare de seamă furnicând de cifre și de combinațiuni — cari conduceau adesea la concluziunile cele mai fantastice, precum obicinuia d. Sturza — apoi cel puțin d. Brătianu a învățat de la d. Sturza amănunțimea migăloasă, și potriveala de cifre, căci ne prezintă un buget echilibrat matematicește. Bugetul d-sale va avea nici mai mult nici mai puțin decât (lăsând milioanele și sutimile de mii la o parte) 214 lei cheltuieli și 214 lei la venit; adică nici un leu mai mult, nici mai puțin decât 4.
Putem încă exprima d-lui Brătianu gratitudinea noastră pentru modestia sa. Odată intrat pe calea potrivelelor de cifre, apoi de ce nu ar fi mers mai departe, de ce nu ar fi creat chiar un mic excedent? Ce merit ar fi fost pentru d-sa să ne arate că venitul este de 216 lei și cheltuiala de 214 lei. Cei doi lei excedent ar fi putut cere să i se voteze d-sale, ca să-i toarne în aur și să-i poarte ca medalie pentru primul buget cu escedent care s-a votat în România!
Dar ce alt decât un buget de potriveală se poate numi un asemenea buget. Până vom intra în amănunte ca să dovedim aceasta să cităm numai pasajul de la pagina VIII din expunerea de motive:
Amenzi judiciare s-au prevăzut 310.000, și d. Brătianu zice:
- Această sumă, deși mai mare decât mijlocia încasărilor pe cinci ani, care este de lei 123.387, este egală cu a anului curent. Ea s-a mănținut deoarece încasările din amende se măresc din ce în ce.
(Aceste încasări au mers de la 1875 încoa tot descrescând, precum se dovedește prin tabloul de la pagina 6 a expunerii de motive. În anul 1879 n-au fost decât de 105.000 și d. Brătianu prevede aproape întreit!)
Găsim de prisos a compara bugetul în bloc al anului 1881 cu acel al anilor anteriori. Asemenea comparațiuni n-au nici un folos. A zice spre pildă, în genere, că înainte bugetele fiind numai de 80-90 milioane și acum fiind de 119 milioane, bugetul cel nou este sporit peste capacitatea contribuabililor; sau a zice că sporirea simțitoare a bugetului unui an în comparațiune cu bugetul anilor anteriori este un indiciu al sporirii avuțiilor particulare nu este exact în mod absolut. Pentru ca o comparațiune să poată duce la concluziuni temeinice trebuie ca termenii de comparațiune să fie identici. Așadar am conchide greșit dacă am judeca spre pildă bugetul 1881 numai după totalitatea sumei de la venit și de la cheltuieli, căci este firesc lucru ca bugetul pentru 1881 să prevază o sumă totală superioară celei de mai nainte, pe cât timp în acest buget s-au introdus veniturile și cheltuielile Dobrogei, s-au prevăzut veniturile brute ale monopolului tutunului și ale băuturilor, cari neapărat trebuiesc să fie cu mult superioare celor prevăzute în bugetele anterioare, ce nu cuprind decât veniturile nete șcl. Precum iarăși, când de la un buget normal al unui an oarecare am trece în viitor la un buget urcat peste măsură, unde sporirile fiecării ramuri de venit n-ar fi rezultatul progresiunii naturale, ci o umflare arbitrară, am greși dacă am conchide că avuția publică a crescut și că prin o bună administrație s-au îmbunătățit resursele fiecărui particular.
Când voim să criticăm un buget trebuie să vedem cum se justifică produsurile de venituri și la ce cheltuieli sunt destinate să fie întrebuințate. În asemenea condițiuni am fi dorit ca roșii să fi judecat gestiunea partidului conservator. Noi ne propunem a o face pentru anul 1881 în numerile viitoare. Un contribuabil va fi fericit să plătească contribuția sa, va admite chiar un impozit sau un împrumut, numai cu condițiune de a vedea că prin impozitul său, prin împrumutul ce s-ar face, se aduce o îmbunătățire reală, sub toate privirile, țării sale; căci de la asemenea stare generală bună va profita și dânsul, iar cheltuiala ce a făcut prin plata impozitului i s-a reîntors prin bunul ce a tras și dânsul îndeosebi din acea îmbunătățire generală. Nu credem că bugetul pentru 1881 să dea contribuabilului asemenea satisfacțiune și nu credem aceasta întemeindu-ne pe cele ce se petrec în țară de cinci ani încoa.