Din periodice/Din Timpul, iunie 1879
Nu demult, în toate statele Europei stipularea dobânzei era mărginită: creditorul care și-ar fi stipulat dobândă nelegiuită era obligat de a restitui dobânda primită și pe lângă aceasta el era și supus unor penalități. Dar de pe la finea secolului trecut, legile contra uzurei au fost combătute și s-a cerut înlăturarea lor, ca fiind neutile. Întru combaterea legilor contra uzurei s-a susținut că statul n-are a interveni a regula relațiile creditului, acestea având a fi regulate numai de particulari, fără nici un amestec; că capitalul e liber și esploatarea lui nu poate fi supusă unei restricții din partea legiuitorului; că moneta, nefiind decât o marfă, precum prețul mărfei aseminea și mărimea dobânzei are a se determina prin legea economică de cerere și ofertă; că această lege și concurență vor contribui la regularea mărimei dobânzei în mod normal și priincios, iar după înlăturarea oricării restricții legale se lăsa a se spera micșorarea dobânzei. Mai ales în urma influinței școalei manchesteriane și a cercurilor finanțiare influente, precum și a tuturor cari credeau că abrogarea legilor contra uzurei ar fi o cerință absolută a progresului, legile contra uzurei au dispărut în ultimele două decenii. Singură Franța a persistat a se opune curentelui pretins liberal și continuă până astăzi d-a mănține legea din 1807 contra uzurei, cu toate că în diferite rânduri s-a cerut abrogarea ei chiar și-n Corpurile legiuitoare.
De mai mult de 10 ani s-a făcut o esperiență cu libertatea capitalului și ni se pare că nu a fost destul a înlătura numai restricțiile legale pentru ca pretutindeni să urmeze o stare priincioasă. Sub regimul libertății s-au produs fapte cari dovedesc că, indivizii lăsați pradă concurenței universale, cei mai puțini și mai abili se fac cei mai bogați și mai puternici, încât concurența și libertatea nu folosesc decât acestora.
Astfel, pentru Germania, aflăm din scrieri, din presă, din dezbaterile din Cameră, că toate clasele, dar mai ales micii industriași și micul proprietar de la țară sufăr de greutatea dobânzilor ce li se iau de capitaliști.
Nici micul industriaș, nici micul proprietar nu sunt în stare de a găsi credit pentru industria lor, pentru cultivarea pământului, decât în condiții ruinătoare pentru esistența lor. Micul industriaș e redus a se face simplu lucrător, micul proprietar e silit a-și vinde pământul capitalistului. Operațiile capitaliștilor, a institutelor de credit, a băncilor, sunt descrise ca operații uzurare (Vezi Perrot, In zwolfter Stunde, pag. 84 sqq.) Și spre a mărgini abuzurile uzurei, în Camerele legiuitoare din Prusia și din alte state ale Germaniei s-au întocmit comisii spre a propune măsurile necesare contra esploatării uzurare.
Și Austria a urmat curentului general, desființând în an. 1868 legea contra uzurei, dar de atunci s-au produs fapte și împrejurări economice atât de anormale și de înspăimântătoare încât legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiția și Bucovina o lege specială spre a înfrâna și a pedepsi abuzurile uzurare.
Faptele produse sub regimul libertății, efectele acestei libertăți într-o țară ca Galiția și Bucovina, procedările și uneltirile practicate de către uzurari și scopul ce ei urmăresc, cine sunt debitorii esploatați, ce sunt creditorii uzurari, precum și influența ce esercită uzura desfrânată asupra societății în general, toate acestea le cunoaștem prin cercetările ce s-au făcut anume în Galiția și Bucovina de către autoritățile publice administrative și judecătorești, prin revelările produse cu ocazia dezbaterii legii aceleia din iulie 1877 în Corpurile legiuitoare ale Austriei și prin diferite scrieri1. În special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu instructiv și foarte însemnat asupra naturei și efectelor uzurei, făcut de Platter, profesor la Universitatea din Cernăuți (Der Wucher in der Bucovina), lucrare pe care o recomandăm și pentru a cării răspândire am dori ca să fie tradusă.
- 1) Vezi: Das Gesetz vom 19 Juli 1877 zur Abhilfe wider unredliche Vorgaenge bei Creditgeschaeften mit Materialien herausgegeben von dr. Jos. Kaserer.
Acea lege escepțională s-a promulgat numai pentru Galiția și Bucovina, dar deputații din diferite provincii, precum din Silezia, Moravia, Garmolia, au dezvălit mizeria în care se află micii proprietari de la țară și industriașii și în alte provincii ale Imperiului prin exploatarea lor în mod uzurar de către capitaliști și au cerut pentru aceasta aplicarea legii și în acele provincii. Între alții deputatul Wurm a susținut că capitaliștii omnipotenți și lacomi storc populațiile și guvernul îi vede și-i lasă să facă. Uzurarii sunt organizați ca o ceată de tâlhari. Agenții lor descoperă pe industriașul sau pe țăranul nevoiaș, îi înșeală fără sfială și fără nici o piedică, iau țăranului averea și meseria și țăranul ajunge a fi proletar. În anul 1874 cel puțin 10.000 țărani din provinciile de dincolo de Leitha și-au pierdut proprietățile. În același an s-a îngreuiat averea lor cu datorii în sumă de 195 milioane florini. Dacă vor continua astfel lucrurile, a adăogat acel deputat, vor dispărea țăranii, cari sunt o condițiune pentru puterea și pentru existența statului.
Spre a înțelege natura și efectele uzurei astfel cum se practică în Galiția și Bucovina, nu putem fără a ține seamă și de condițiile sociale și economice a acestor provincii, precum și de condițiile morale și intelectuale a poporului din acele provincii. Galiția și Bucovina sunt țări agricole, învederat că țăranii, micii proprietari, vor fi aceia în privința cărora vor avea a se constata și cunoaște efectele uzurei.
În urma legilor de la 1848 și 1855 regulându-se cestiunea agrară, țăranii dobândiră dreptul de proprietate și libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gândit la măsurile tutelare în vederea stării lor și la măsurile necesare pentru ridicarea lor morală și intelectuală spre a putea susține lupta mai ales cu capitalistul. Având multe defecte morale, dedat beției sau îndemnat la beție chiar de speculanți, fără experiență, fără instrucție și lipsit de protecția proprietarului de care fusese dezrobit, țăranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzurare a speculanților la cari el e nevoit a se adresa. Însuși ministrul de justiție Glaser a zis că trebuie să fim cuprinși de spaimă când ne închipuim care poate fi starea intelectuală a multor persoane cu cari-și pot face speculanții manipulările cele mai de necrezut. Galiția e superioară Bucovinei sub raportul intelectual. Ce trebuie însă să fie în Bucovina? Cu ocazia aniversării de 100 ani a anexării Bucovinei s-au publicat scrieri de ocazie care vroiau a arăta cum toate progresele posibile s-au realizat în acea provincie, cum tot e în cea mai bună regulă. Cât însă diferă de acest tablou tabloul ce ni-l depinge Platter despre starea morală și întelectuală a poporului din Bucovina. După Platter, nu e nici o deosebire între țăranul de acum și între țăranul dinainte de 100 ani! Țăranul e o ființă cu totul nedezvoltată sub raportul moral și intelectual, care are trebuință de ajutor față mai ales cu speculantul rafinat. Pentru celebrarea acelei aniversări s-a înființat o universitate, ca și când s-ar fi putut simți necesitatea unui asemenea institut când, din copiii ce-ar fi trebuit să frecuenteze școale, nu o frecuentează decât 15,7% din cauza lipsei de școale, pentru a căror introducere ar fi fost mai mare necesitate. Lipsit țăranul astfel de instrucție, nu ne putem mira că el nu e în stare a pricepe socotelile și manipulările speculantului.
Datoriile ce contractează țăranul în Galiția și în Bucovina nu sunt numai pentru scopuri economice, ci în mare parte ele sunt datorii de lux, de consumpțiune. Cârciuma e locul de predilecție în care se contractează datoriile. Țăranul e învitat de speculant la cârciumă, i se arată spre cumpărare lucruri pentru femeie sau pentru copii și i se spune că, dacă el nu are mijloace spre a le cumpăra sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe vecini după obiceiul de la țară, i se vor da pe credit lucrurile și băutura. Astfel se suscită trebuințe pe care țăranul nu le poate satisface din mijloacele ce are. Pentru aseminea trebuințe se contractează datorii, se stipulează dobânzi pe lună, pe săptămână, se răfuiește socoteala din timp în timp, se adaogă și se socotesc dobânzi la dobânzi, se stipulează clauză penală și apoi se prezentă creditorul și debitorul la notar spre a încheia un act sau se cere debitorului o poliță. Actul ce constată datoria cuprinde o sumă care reprezintă de mai multe ori suma primitivă datorită.
Forma ce o preferă speculantul pentru constatarea datoriei e polița; se cere debitorului o poliță; acea formă e plăcută speculantului fiindcă ea ascunde manipulările uzurare, apoi din cauza procedurei sumare și din cauză că debitorul în general nu e în stare a se înfățișa la tribunalul depărtat comercial spre a face contestațiile.
Ani muncește țăranul cu nevasta și copiii spre a scăpa de creditor, însă adeseori în zadar. Dar era o margine pentru speculanți care prezerva pe țărani. Speculanții fiind, precum vom vedea, în cea mai mare parte izraeliți, ei nu puteau a-și însuși imobilele debitorilor lor și erau amenințați de legea contra uzurei.
În anul 1867 izraeliții dobândesc dreptul de a putea avea imobile și-n anul 1868 se înlătură legea contra uzurei. Se pare că deodată în urma acestor legi ar fi sporit posibilitatea de a dobândi credit, căci se înmulțesc vânzările silite a imobilelor debitorilor.
Dar din sporirea vânzărilor silite în urma legii din 68 nu se poate conchide că a sporit creditul. Cu înlăturarea acelor legi restrictive s-a creat numai facultatea de a exploata populația în mod uzurar; pe cât înainte marea majoritate era lipsită de credite, asemenea și în urmă ea e lipsită de credit. Ceea ce constituie sporirea creditului e înlesnirea de a găsi credite în condiții favorabile, astfel ca dobânda de plătit să nu covârșească folosul normal ce poate avea debitorul ca industriaș și ca mic proprietar; și, dacă aflăm că condițiile sub care în Galiția și în Bucovina debitorul își poate procura credit sunt astfel încât minarea lui ca meseriaș sau ca mic proprietar e sigură, vom admite că prin înlăturarea acelor legi nu a sporit creditul.
Astfel, de vreme ce sub regimul legii contra uzurei în Bucovina s-au efectuat vânzări silite 57 în anul 1864, iar 68 în anul 1865, cu toate că a fost în anul 1865 cea mai mare mizerie din cauza relei recolte, în urma introducerii libertății prin legea din 14 iunie 68 se înmulțesc vânzările silite; așa se efectuează vânzări silite 253 în anul 1875, 375 în 1876 și 817 în anul 1877. Iar în Galiția, de vreme ce în anul 1867, sub regimul legii contra uzurei, se făcuse publicații numai pentru 164 vânzări silite, deodată numărul publicațiilor sporește în anul 1868 cu 65%, în anul 1873 cu 273%, în 1874 cu 525%, în anul 1875 cu 814%.
Dr. Eydzowski, în raportul său către Cameră în privința legii din iuliu 1877, afirmă „că folosul capitalistului în Galiția întrece de 3, 4, 5 și de 10 ori câștigul ce-l poate avea agricultorul din pământul său sau industriașul din industria sa“. În unele districte ale Galiției nici nu se poate încheia o afacere cu mai puțin de 20% și în general se stipulează câte 30 sau 40%. Sunt cazuri, afirmă același raportor, în care datoriile primitive de 300 sau de 400 florini, în urma prelungirilor, a adăogirii dobânzilor la dobândă și a clauzelor penale, s-au urcat după trei ani la suma de 15.000 sau 20.000 florini cazuri în care pentru 60 florini s-a dat o poliță de 600 florini de plătit după 6 luni (Kaserer, p. 23). Ministrul de justiție declară că stipularea de 75 sau 80% e ceva obicinuit în Galiția (Kaserer, p. 85). Și cei mai mulți care sunt astfel esploatați și în urmă espropriați sunt cei mai săraci. Raportorul constată că din imobilele anunțate spre a fi vândute silit, a căror număr l-am arătat mai sus, 71% sunt imobile de o valoare mai mică de 1000 florini, 22% sunt de o valoare de la 1000 până la 5000 florini și numai 3% sunt de o valoare mai mare de 5000 florini (Kaserer, p. 22).
Dar ceea ce e înspăimântător e că multe din vânzările silite sunt pentru plata unor creanțe în sumă numai de 3 fl. 69 kr., de 3 fl. 30 kr., de 2 fl. 30 kr., precum constată ministrul de justiție (Kaserer, p. 85). Ce mizerie economică nu se revelează cu aceasta!
Și, pentru Bucovina, Platter dovedește în mod peremptoriu cât de falșă ar fi concluzia de a crede că, în urma înlăturării legii contra uzurei, condițiile sub care se poate procura credit ar fi ușoare sau că ar fi putință de a găsi credite.
În anul 1875 s-a vândut un imobil în valoare de 250 florini pentru o datorie de 90 creițari (!!); în anul 1876 s-au săvârșit vânzări silite pentru datorii de 1 fl. 36 creiț., de 2 fl. 50 cr., de 3 fl., de 20 florini (v. Platter, p. 32). Din cei espropriați în anii 1876 și 1877, 245 nu datorau decât numai câte 33 fl., apoi alți 533 datorau numai câte 88 fl. și 1047 datorau câte 240 fl. Ceea ce dovedește că espropriații sunt cei mai săraci! Și să nu uităm că în acele sume pentru care s-au săvârșit vânzările silite e nu numai capitalul datorit, ci și toate adăogirile prin dobândă, prin dobândă la dobândă.
Platter calculează că acei cari nu datoreau mai mult de 1000 florini au plătit în anul 1876 ca dobândă minimum 33,96% și în anul 1877, 33,95%; dar uitându-ne mai de aproape la dobânda plătită în fiecare caz, aflăm că, din 600 espropriați, 44 au plătit câte 36%, 5 câte 40%, 12 câte 42%, 79 câte 48%, 9 câte 50%, 15 câte 57%, 63 câte 60%, 27 câte 72%, 5 câte 96% și unii au plătit câte 100%, 109%, până la 185%! (V. Platter, p. 17 și 18).
Și datoriile, îngreuiate prin dobânzi în aseminea mod, mai se măresc prin clauze penale, prin cheltuieli de judecată, care sunt cu atât mai mari cu cât debitorii sunt mai săraci.
Calculând dobânzile și cheltuielile, găsim că peste tot s-au plătit pentru datorii până la 50 fl.
- În anul 1876 …… 118,13%
- iar în anul 1877 …… 121,39%
Pentru datorii de la 50 până la 100 fl.:
- în 1876 ………… 74,66%
- și în 1877 ……… 80,05%
S-ar putea zice că cei mai mici debitori au plătit cele mai mari dobânzi din cauza lipsei unei siguranțe suficiente pentru creditor; dar ne convingem de contrariu când aflăm că s-au vândut silit în anul 1876:
1. pentru datorii până la 50 fl. în sumă totală de 2357 fl. 45 imobile în valoare de 24.578 fl.
2. pentru datorii de la 50 până la 100 fl., în sumă totală de 6927 fl., 66 imobile în valoare de 38.638 fl.
3. pentru datorii de la 100 până la 500 fl., în sumă totală de 37.883 fl., 47 imobile în valoare de 175.207 fl. iar în anul 1877:
1. pentru datorii până la 50 fl., în sumă totală de 5035 fl. 65 kr., imobile în valoare de 54.570 fl.
2. pentru datorii de la 50 până la 100 fl., în sumă totală de 16.709 fl. 22 kr., imobile în valoare de 89.291 fl.
3. pentru datorii de la 100 până la 500 fl., în sumă totală de 78.655 fl. 07 kr., imobile în valoare de 396.955 fl.
Astfel că valoarea imobilelor vândute a fost mai mare decât sumele datorite,
în anul 1876 pentru datoriile de la 1, de 10,4 ori, iar
în anul 1877 pentru datoriile de la 1, de 10,8 ori;
în anul 1876 pentru datoriile de la 2, de 5,6 ori;
în anul 1877 pentru datoriile de la 2, de 5,3 ori;
în anul 1876 pentru datoriile de la 3, de 4,6 ori;
în anul 1877 pentru datoriile de la 3, de 5,0 ori.
Cu toate dar că siguranța oferită de debitor era mai mult decât suficientă, totuși el e silit a plăti acele dobânzi esorbitante.
Astfel mărimea dobânzei și a foloaselor ce are un speculant nu se determină, precum zice Platter (p. 17), prin riscul ce prezentă afacerea pentru care se dă suma împrumut, nici prin împrejurările bănești ale debitorului, nici prin gradul de încredere a debitorului, ci pe deoparte prin gradul de ușurință a debitorului, prin nevoia momentană în care el se află, prin stupiditatea, prin starea lui de beție, iar pe de altă parte prin lăcomia creditorului de a se îmbogăți, prin nerușinarea, prin perversitatea și prin gradul de a ști a înșela (“Von dem Grade der Gaunerhaftigkeit”).
Capitalistul în Galiția și în Bucovina, după ce a stors în tot felul pe debitor, îl despoaie la urmă pe cale legală de averea imobiliară, și esproprierea țăranului, acesta e scopul capitalistului uzurar. „Căci cine speculează în modul precum văzurăm trebuie să voiască ceea ce neapărat el a trebuit să prevază“ (Platter). Ce trebuie să mai zicem când aflăm din jurnalul oficial „Lemberger Zeitung“ că, în timp de 5 ani, s-a publicat vânzarea silită a 800.000 mici imobile, situate în 6371 locuri, care toate s-au cumpărat, în lipsă de doritori, sau de însuși creditorii uzurari sau de alți uzurari, căci uzurarii se ajută între dânșii.
Dar ne-am face o mărginită idee când am crede că esproprierea se săvârșește numai prin vânzări silite. „Uzurarul, dacă poate, evită publicitatea vânzărilor silite și preferă a cumpăra imobilul de bunăvoie. Și se pare într-adevăr că în Galiția uzurarii-și însușesc cele mai multe imobile de la țăranii debitori prin cumpărări de bunăvoie. Deputatul Naumovici afirmă că sunt locuri unde uzurarii și-au apropriat peste jumătate din imobilele locuitorilor prin acest mod.
Speculanții de care sunt înzestrate Galiția și Bucovina, spre a stoarce pe locuitorul de la țară și spre a realiza esproprierea lui, nu se sfiesc a întrebuința mijloace proibite de legea penală.
Pe când țăranul e în stare de beție, acei speculanți obțin iscălitura pe polițe, pe înscrisuri falșe, ei falsifică polițe, acte de vânzare, ei se folosesc de marturi falși în judecată, ei depun jurăminte falșe“ (V. Kaserer, p. 24).
Legiuitorul căutând prin legea din 1872 a împiedica obținerea iscăliturei țăranului pe polițe prin surprindere, speculanți rafinați, spre a nu mai fi expuși la contestări, obțin hotărâri arbitrale contra țăranului, încât acesta nu se mai poate opune la esecutarea lor. Mai mult: s-au falsificat chiar hotărâri arbitrale care constatau o închipuită judecată și, spre a înlesni lucrarea, aceste hotărâri arbitrale sunt litografiate sau tipărite, încât nu are a se înscrie în ele decât numele pretinsului debitor ce are a fi espropriat. Judecătorii cari au pronunțat asemenea hotărâri sunt indivizi cari au fost condamnați pentru înșelăciune la mai mulți ani de închisoare sau cari erau urmăriți pentru o serie de delicte.
Toate aceste procedări nelicite se constată de către raportorul Rydzowski și de ministrul de justiție (V. Kaserer, p. 24 și p. 84). Cu asemenea hotărâri arbitrale au fost espropiați într-un singur an, în circumscripția unui tribunal, peste 315 locuitori, precum a declarat ministrul de justiție (eodem loco). Raportorul Rydzowski afirmă că, prin procedările enunțate mai sus, toți locuitorii din comunele unor districte au fost espropriați, „reduși a fi arendași ai pământurilor ce avusese și sclavi perpetui ai uzurarilor înșelători“ (Kaserer, p. 24).
În asemenea condiții nu e mirare a vedea producându-se un fenomen neașteptat pentru o țară curat agricolă cu pământ destul, precum e Galiția. Locuitorul, în desperarea sa, părăsește „statul care l-a făcut cetățean liber, care i-a acordat folosința tuturor drepturilor politice, cari îi apără religiunea“ (Dr. Rydzowski în raportul său) și emigrează în America.
Spre ilustrarea practicei uzurare, e important a ști care este naționalitatea debitorilor și a creditorilor uzurari.
Pentru Galiția, atât raportul, cât și diferiții deputați poloni au observat oarecare rezervă asupra acestei importante împrejurări; însă prin combaterea legii din 1877 de către deputatul Menger s-a lăsat a înțelege că legea ce se discută e îndreptată contra uzurarilor izraeliți (v. Kaserer, p. 45, 46) și deputatul din Silezia, Cienciola, a zis chiar că mulți oratori nu ar fi vorbit cu atâta căldură contra proiectului de lege, dacă evreii n-ar fi cei cari bat, și noi (adică creștinii) cei bătuți (Wenn nicht die Iuden die Drescher und wir die Gedrischenen waeren. Kaserer, p. 161). Dar acest punct important e și dovedit de Platter pentru Bucovina prin date statistice. Populația Bucovinei consista în anul 1869 din 82,65 % români și ruteni, 8,02 germani și 9,33 evrei.
Din 1189 debitori espropriați în an. 1876 și 1877 sunt:
- 1059 români și ruteni, adică 89,06%
- 77 izraeliți 6,48%
- 53 germani 4,46%
- 100
Aceste țifre dovedesc că mai toți debitorii espropriati sunt români și ruteni.
În privința naționalității creditorilor cari au urmărit în anul 1876, aceștia au fost în număr de 369 din cari 51 creștini, cari nu erau germani, 5 germani și 271 evrei; iar în anul 1877 ei au fost în număr de 702, din cari 105 creștini, cari nu erau germani, 25 germani și 572 izraeliți; — așadar evreii ca creditori constituiau 82,9% în 1876 și 81,5% în 1877.
Sau, din 1029 urmăriri silite ce s-au efectuat, 10.000 izraeliți au efectuat 177% urmăriri;
- 10.000 ruteni români, 3,7 % urmăriri;
- 10.000 germani, 7,3% urmăriri.
Și chiar între acești desemnați ca germani sunt unii evrei. Se dovedește dar că mai numai evreii sunt aceia care speculează. Și că evreii esercită uzura ca o profesie, aceasta se dovedește prin faptul că întâlnim între creditorii evrei aceleași nume (v. Platter, p. 44 și 45). Evreii sunt uzurari și ei sunt cari espropriază!
Dar să ne dăm seama ce influență esercită practica uzurară a evreilor asupra moralei publice, asupra conștiinței dreptului. Justiția fiind chemată după dreptul strict a pronunța hotărâri și a ordona esecutarea lor, esecutații, când știu că nu datoresc și că pe nedrept sunt esecutați, încep a pierde încrederea în justiție. Astfel că justiția își pierde prestigiul și autoritatea ce ea trebuie să aibă.
Deputatul Naumovici a spus în această privință că locuitorii presupun că judecătorii sunt uniți cu uzurarii, pe care i-ar părtini fiindcă ar fi mituiți. O consecuență e că și simțul dreptului și conștiința dreptului se corup în asemenea împrejurări; locuitorii, spre a scăpa de urmăririle uzurarilor, nu se sfiesc a depune jurăminte false, a face acte de înstrăinare simulate. Apoi numărul delictelor crește din an în an și această creștere a demoralizării criminale o constată raportorul prin date statistice (Kaserer, p. 24). Și Naumovici asigură că mare parte din acei cari umplu închisorile sunt victimele uzurei și a mizeriei cauzate prin uzură.
Coruperea conștiinței dreptului ia aseminea proporții încât la urmă și clasele societăți mai înalte prin cultură, prin poziția socială, prin avere, sunt atinse. Acest simptom al practice uzurare-l constată și-l ilustrează îndeosebi Platter (p. 48), prin următoarele:
- Proprietarii mari esploatează pe țăran în mod uzurar; apoi institutele de credit naționale înființate în Bucovina iau dobânzi până la 24%, — vrea să zică practică uzura, — și de aceea ele pot fi cualificate institute uzurare cu toate că membrii sunt persoane din societatea înaltă, funcționarii cei mai înalți, de altmintrelea persoane oneste și morale.
Astfel dar, precum zice Platter (p. 50), evreul uzurar contribuie și la corumperea conștiinței dreptului — și aceasta o partea socialo-etică a uzurei.
Iacă efectele libertății în țări ca Galiția și Bucovina. Am văzut dar că în urma regimului libertății, inaurat prin legea din 1868 în Austria, rezultatele produse în Bucovina și Galiția sunt: sărăcirea, esproprierea și ruinarea clasei muncitoare în folosul unui mic număr de uzurari, prin aceasta micșorarea mijloacelor de venit și de putere a statului, apoi că Izraelul, care esercită practica uzurară, este în fine corumperea conștiinței dreptului și a moralei publice.
Starea îngrozitoare cauzată prin uzură produsese o iritare în populația desnădăjduită a Galiției, încât raportor, ministrul de justiție, deputați confirmă că o catastrofă socială din cele mai grozave e de temut; sub impresiunea nu numai a rezultatelor libertății capitalului, dar și a pericolului iminent, s-a adoptat și promulgat în 1877 ca mijlocul cel mai grabnic și mai eficace deocamdată spre a combate efectele și abuzurile uzurei următoarea lege, pe care o reproducem în întregimea ei.
Se înțelege că această lege are numai scopul de a combate efectele uzurei, dar ea nu face să dispară mizeria socială și morală a poporului, aceasta atârnând de la un concurs de măsuri cu totul de altă natură.
De altmintrelea observăm că legiuitorul a lăsat la o parte principiile dreptului comun în materie de procedură penală și civilă și el a făcut bine.
Descrierea de mai la vale a urmărilor uzurei în România credem că va face pe orice român să gândească de zece ori înainte de a zice un cuvânt în cestiunea izraelită. Dacă cu efectele produse de domnia libertății se va combina apoi și libertatea deplină de daraveri a evreilor, rezultatul final va veni atât de curând încât chiar d. Brătianu ar ajunge să-și vază faptele mânilor sale, pieirea României.
Tuturor acelora însă, tineri sau bătrâni fie, cari jură în numele libertății, egalității și fraternității, le repetăm că aceste bunuri sunt întotdauna rezultatul unei înalte dezvoltări economice și că, fără de aceasta, sistemul liberal e un aparat și scump și rău care sfârșește prin a nimici poporul ce l-a primit înainte de vreme.
Între variile schimbări ce s-au săvârșit în România de la 1859 în ordinea publică și privată e și libertatea absolută — consacrată pentru creditor prin noul Cod civil — de a-și stipula, pentru lucrurile date împrumut, foloase de orice fel și nelimitate. Există acea libertate de 14 ani. Esperiențe s-au făcut, efecte s-au produs, și ne putem întreba care a fost influența acelei libertăți pentru locuitorul de la țară, pentru meseriaș, pentru comerciant și ce exercițiu a făcut speculantul de acea libertate.
Și mai întâi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la țară. Înaintea legii rurale de la 1864 proprietarii își esploatau moșiile în cea mai mare parte cu capitalul în muncă și în banii ce primeau de la săteni. De aceea se calcula venitul moșiilor după numărul clăcașilor. Sătenii clăcași erau îndrituiți de ex. după dispozițiile Regulamentului Organic din Valahia a primi pogoane pentru case și grădină, pentru cinci vite câte jumătate pogon de islaz și trei pogoane de fânețe, pogoane de arătură și lemne de foc din pădure; iar pentru aceasta erau obligați a da proprietarului dijmă din rodul pogoanelor primite; a lucra 13 zile, din care o zi de plug, și a-i aduce un car de lemne.
Prin legea din 1864 sătenii au fost emancipați de clacă și de dijmă; pe lângă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părți de pământ pentru arătură și fânaț pentru cari însă ei sunt obligați a plăti o anuitate de despăgubire. Legiuitorul nu a avut prevederea a recunoaște că nu era destul a consacra libertatea și dreptul de proprietate pentru fostul clăcaș; în condițiile morale și intelectuale în care se afla săteanul, în împrejurările economice create ar fi trebuit a se lua măsuri spre a-l instrui, spre a-l susținea și a-l apăra și mai ales a-i înlesni sumele de cari ar fi avut trebuință pentru diferite cauze și la diferite ocaziuni. Legiuitorul avea cu atât mai mult să îngrijească pentru ridicarea și pentru bunul trai al săteanului cu cât mulțimea dărilor ce s-au impus succesiv pentru trebuințele necesare sau de lux ale statului, ale județelor, ale comunelor, apasă mai numai asupra populațiunii agricole, principala clasă producătoare, și se plătesc în cea mai mare parte de dânsa. Pentru proprietarul lipsit de capitalul în muncă, ce-l avea de la locuitor, legiuitorul cel puțin a căutat a îngriji prin unica lege pentru tocmeli agricole din 1868, prin care, consacrându-se libertatea încheierii de tocmeli agricole fără nici o restricție, s-a procurat proprietarului facultatea de a-și obliga pe locuitorul de la țară cu bani și cu muncă în orice mod; apoi legiuitorul a mai îngrijit de proprietar prin legea înființării creditului funciar rural.
Pentru locuitorul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice protecție și e lăsat la prada, la bunul simț și bunul-plac a diferitelor categorii de funcționari administrativi și judecătorești și la discrețiunea proprietarului, arendașului, a speculantului de la țară, la care e nevoit a se adresa în caz de trebuință. Și trebuințe sunt multe. Fostul clăcaș, neavând, în urma promulgării legii rurale, imașul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite — și în vite consistă avuția principală a săteanului — neavând lemne pentru ars, neavând bani spre a plăti impozitele, neavând în urma unei recolte rele nutrimentul necesar pentru dânsul și pentru familie, el a trebuit să se oblige prin tocmeli agricole cătră proprietarul sau arendașul care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în paseri și în câte altele. Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendașul nu s-au sfiit a impune locuitorului cele mai inice condiții. Trebuie să vedem diferitele tocmeli agricole cu grelele condiții pentru ca să înțelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libertății sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decum fusese înaintea legii rurale.
Găsim învoieli după care săteanul se obligă: 1) să lucreze numai trei pogoane din cele proprii (!!) ale sale, iar pâmântul ce-i va mai trebui să-l ia prisoase de la arendași; 2) să facă fiecare om câte un pogon arătură fără plată; 3) din tot porumbul și grâul făcut în prisoase să dea din 5 una, pusă în pătul; 4) din fân din trei una; 5) cei cu boi să facă unul sau două transporturi, iar în lipsă de boi să lucreze două zile; 6) să plătească 2 lei noi de vită mare (v. I. Ionescu, Agricultura din județul Mehedinți, p. 532).
Găsim că în județul Mehedinți s-a executat următoarea învoială, deși nu se primise de săteni în regulă: de-a da din toate sămănăturile de cereale din două una, pusă în magazie; pentru iebrăritul de vită mare 7 sfanți; fânul pe jumătate cărat și îngrădit sau 40 sfanți pogonul; pentru cânepă și în câte 2 galbeni de om; pentru topitul cânepei în bălți câte trei zile de lucru; pentru un cazan de făcut rachiu câte 24 sfanți; pentru paie ce vor ține pe moșie câte 4 zile de lucru; pentru mărăcini și buturugi câte 18 sfanți pe an; pentru fiecare stup de albine câte o zi de lucru și de la fiecare om câte trei găini (vezi I. Ionescu, eodem loco, p. 149 și 534).
Pentru asemenea tocmeli numite pentru munci agricole stoarse de la locuitorul nevoiaș sau constatate ca primite de săteni în urma înțelegerii frauduloase între arendași și împiegații comunali, s-au instituit prin legea din 1868 pentru tocmeli agricole o jurisdicție specială a consiliului comunal care, din cauza împrejurărilor cunoscute, nu oferă nici o garanție pentru sătean și o asemenea jurisdicție s-a mănținut de partidul dominant prin Camerele dizolvate în martie 1879 prin legea în privința judecătorilor comunali și a judecătorilor de ocoale, cu toate că, în aparență, se manifestase intenția de a lucra spre binele locuitorilor de la țară prin organizarea unei justiții care să inspire încredere sătenilor.
Dar mai mult. Prin aceeași lege din 1868, revăzută în anul 1872, s-a introdus și un mod special de executare care e contrariu regulelor generale cuprinse în procedura civilă în privința executării silite. Dacă săteanul nu-și îndeplinește tocmeala, art. 13 din acea lege declară:
- În caz când, după îndemnul și execuțiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanții necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari, în comptul vinovatului.
Pentru executarea unor obligații private datornicul să fie considerat ca un vinovat și executat manu militari. Și aceasta se petrece nu sub regimul Regulamentului Organic, ci sub regimul celei mai liberale Constituții, care garantează libertățile individuale și care recunoaște și săteanului dreptul pentru alegere de deputați, cari să voteze, între altele, legi ca legea din 1868. Astfel dar clasa cea mai mare este supusă unor asemenea legi în folosul clasei proprietarilor, dar mai cu seamă a arendașilor. Și pentru justificare se invoacă interesul producerii agricole, ca și când aceasta ar fi reprezentată numai prin proprietari și arendași.
Rezultatele economice a robirii țăranului prin tocmeli agricole le și simțim. Condițiile în privința ierbăritului fiind atât de oneroase, săteanul e silit a-și mărgini cultura și caută să-și vânză vitele ce le are. Micșorarea numărului vitelor în paguba agriculturei, aceasta e un fapt necontestabil, constatat nu numai prin cunoașterea și afirmarea oamenilor competenți, ci și prin cifrele oficiale. La 1860 s-au aflat în România 2.751.168 capete de vite mari și mici, iar după recensimentul anului 1873 nu erau decât 1.886.990. Și desigur că numărul vitelor s-a mai micșorat considerabil prin efectele epizootiei grozave din 1877 și 1878 și a rechizițiilor din acei ani care, numai pentru trebuințele armatei române în acei doi ani, după constatările făcute de directorul statisticei generale, au consistat în 264.394 cară de transport cu 528.788 de boi, cari au trebuit să percurgă 26.143.677 chilometre.
Dacă analizăm diferitele tocmeli agricole ce cunoaștem găsim că dobânda ce plătește săteanul pentru ceea ce primește în pământ, în nutriment, nu e mai mică de 84,90%, dar în cele mai multe cazuri ea e de 164%, de 200%, de 250%, de 300%.
Ce să zicem când aflăm că arendași, persoane onorate în societate, și deputați cer săteanului pentru 2 lei dați împrumut, câte 30 bani dobândă pe lună și o zi de muncă ceea ce constituie, socotind ziua numai cu 11.40 bani, 250% pe an. Ce mizerie și lipsă de conștiință se revelează prin aceasta!! Nu e mirare să aflăm că săteanul muncește numai pentru plata dobânzii și capitalul rămâne datorat.
Și, dacă esploatarea mizeriei săteanului se săvârșește în asemenea mod chiar de către arendași sau proprietari creștini, ce trebuie să fie în Moldova, unde acei cari esploatează pe țărani sunt izraeliții așezați în sate ca arendași, ca cârciumari sau ca prăvăliași?! Se știe că nu e sat în Moldova care să nu aibă speculanți izraeliți, mai ales sub forma de cârciumari sau prăvăliași. Însemnătatea numerică a izraeliților în satele numai a Moldovei se constată prin cifrele oficiale.
În anul 1870 s-au încheiat în satele Moldovei 634 căsătorii între izraeliți, s-au născut 2048 copii izraeliți și au murit 1268. În lipsa de supraveghere serioasă de către poliție, în disprețul diferitelor legiuiri făcute în diferite timpuri în Moldova, izraeliții au fost îngăduiți a se așeza ca cârciumari și a locui în sate, cu toate că prin legea din 1843 s-a recunoscut aceasta ca o pricină de dărâmare a stării materiale și morale a locuitorilor; ei au fost îngăduiți a lua moșii în arendă cu toate că, după vechiul obiceiu al Moldovei, izraeliții nu aveau un asemenea drept, obicei consacrat de Domnul Moruz la 1804, apoi prin oficia Es. S. D. vice-prezidentului din septemvrie 1830 către Divanul judecătoresc pentru motivele că „jidovii, nesățioși întru câștig … se silesc a face locuitorilor feluri de strâmtori ce sunt foarte mari și zdruncinătoare pentru dânșii“ reprodus în Manualul administrativ al Moldovei din 1855, vol. I, pag. 525 și având a servi ca normă de observat; iar executarea acestei dispoziții, — astăzi încă în vigoare — s-a împiedecat nu numai prin motive imorale prea cunoscute, ci și prin tertipuri advocățești.
Izraeliții, veniți mai ales din Galiția, calici lipiți pământului, reușesc curând a se îmbogăți, nu doar prin spiritul de economie, prin cunoștințe deosebite, ci prin abilitatea și prin îngăduirea în exercițiul manoperelor celor mai nelegiuite și mai ilicite, prin cari esploatează continuu și cu conștiință pe locuitorii ușurei și neprevăzători, prin silința ce ei pun de-a pândi ziua și noaptea ivirii mizeriei spre a o esploata.
Ce e drept, însuși proprietarul, doritor a-și mări venitul de la moșie, a contribuit la esploatarea prin evrei. Dând izraelitului moșia sau cârciuma în arendă cu un preț prea mare spre a putea fi plătit de un concurent creștin, proprietarul știa bine că izraelitul va putea plăti prețul numai otrăvind pe țăran prin băuturi pernicioase și esploatându-l în tot felul.
Izraelitul nu a încetat a fi în Moldova ceea ce am văzut că este în Galiția. Și în Moldova și în Galiția aceleași manopere sunt întrebuințate pentru ruinarea săteanului. Săteanul muncește vecinic pentru speculantul izraelit. Tot ce are săteanul, recoltă, găină, unt, e luat de speculantul izraelit pentru plata datoriilor făcute sau pentru plata băuturilor și sunt cumpărate cu prețuri de nimic.
Prin concentrarea perceperii venitului băuturilor spirtoase și a tuturor accizelor județene și comunale în mânile izraeliților, aceștia exercită și puterea publică asupra săteanului, principalul plătitor al acelor biruri. Câte neajunsuri și nouă cauze de esploatare.
Dacă izraelitul ar fi avut și capacitatea de-a cumpăra imobile rurale am fi văzut și la noi țăranul espropriat în acele proporții înspăimântătoare în cari s-a săvârșit espropriarea în Galiția!
Și cu toate acestea, din cauza nepăsării și neexecutării riguroase a legii, în câte sate nu se constată că, pe lângă case, și-au însușit izraeliții grădinele de lângă case, ceea ce constată și I. Ionescu în Agricultura județului Putna. De altmintrelea numai necapacitatea, iar nu proibițiunea, înscrisă în legea rurală, de a nu înstrăina pământurile au împiedecat pe izraeliți de a-și însuși pământurile locuitorilor, precum această proibițiune nu a împiedecat pe mulți uzurari și speculanți creștini de a-și însuși — prin o formă ascunsă — chiar și pământurile sătenilor primite în virtutea legii rurale.
Trebuie să cunoaștem esploatarea săteanului în Moldova prin manoperele uzurare, prin beție, ca să înțelegem pentru ce el nu numai că n-a înaintat, dar a dat înapoi; pentru ce el ni se înfățișează abătut ca un idiot, fără viață și fără plăcere pentru viață.
Dar nu numai în Moldova, ci și dincoace de Milcov țăranului nu-i mai prisosesc mijloacele spre a-și ameliora condițiile traiului. Sărăcia, reaua alimentare, locuința rea, nu pot decât să aibă influență asupra mortalității. Faptul marei mortalități a populației rurale și prin urmare descreșterea populației în genere e constatat de un cunoscător al vieții populației rurale ca I. Ionescu (Agricultura Putnei, p. 138). Mizeria esplică și imoralitatea crescândă din an în an în România.
În anul 1863 în cele cincisprezece penitenciare centrale ale țării a fost populația mijlocie de 2130 și numărul zilelor de arest de 775.374; iar în anul 1874 populația mijlocie a fost de 3945 și zilele de arest de 1.199.448.
Sau, fiindcă aceste cifre nu pot să fie convingătoare, ne vom servi de următoarele cifre:
În anul 1872 au fost urmăriți pentru crime 664 inși, între cari 425 țărani și au fost condamnați 319.
În anul 1874 au fost urmăriți 1493 inși pentru crime între cari 961 țărani și au fost condamnați 701.
Iar pentru delicte corecționale:
În anul 1872 au fost urmăriți 37.143 între cari 26.473 agricoli și au fost condamnați 18.614.
În anul 1874 au fost urmăriți 47.970 între cari 33.918 agricoli și au fost condamnați 24.038.
Creșterea imoralității în decurs de trei ani e destul de considerabilă ca să provoace la gândire.
Această creștere a numărului crimelor și delictelor dovedește o micșorare a simțului moral și împreună cu aceasta alterarea simțului dreptului. Și desigur că instituțiile publice nu funcționează astfel ca încrederea săteanului în ele să se întărească sau să esiste. Esploatat și schingiuit de multe ori de fiecare funcționăraș, cu o justiție cu forme de procedură nepricepute de el, judecat și condamnat fără să fi avut cunoștință de terminele judicării, strămutat în mod arbitrar de pe pământurile primite în virtutea legei rurale, fără ca de multe ori reclamațiile să fie ascultate din cauza influenței arendașului sau a proprietarului, sub asemenea împrejurări ce idee trebuie sau poate să aibă săteanul de stat!
Dar încă un alt fenomen care nu poate fi trecut cu vederea — acesta e emigrarea populației din România în Bulgaria, în Serbia, chiar și în Basarabia, săvârșită chiar în urma legii rurale, la care locuitorul nu e îndemnat decât prin considerația găsirii unui trai mai bun și mai ușor. Această emigrare, săvârșită fie chiar în proporții cât de mici dintr-o țară ca România, dovedește mizeria în care se află populația agricolă și constituie o condamnare a stării actuale de lucruri.
Regimul libertății — astfel precum e în România ― izbutește la esploatarea în modul cel mai uzurar a celei mai principale clase, a populațiunii agricole, la sărăcirea, la mizeria ei, iar prin aceasta se micșorează puterea statului, veniturile fiscului și avuția națională în genere
Cari sunt acum condițiile pentru meseriași și comercianți?
Că existența și prosperarea acestor clase e o cestiune de mare însemnătate pentru economia unui stat, aceasta nu suferă nici o îndoială.
Plângerea generală e că nu sunt bani la noi, că industria și comerțul nu pot prospera fiindcă ele nu găsesc bani pentru trebuințele lor sau că nu-i pot găsi decât cu dobândă prea scumpă și în general numai cu siguranță reală.
Este incontestabil că, în țară ca și în București, nu există o adevărată bancă care să înlesnească trebuințele comerțului și ale industriei, că aceia în mânele cărora e concentrat numerariul, nu numai în Moldova dar și în Țara Românească, dau bani împrumut c-o dobândă a cărei plată trebuie să cauzeze ruinarea acelor clase.
Dar nu numai aceasta e cauza adevărată a neprosperării acelor clase.
Cauza principală e lipsa de pricepere din partea statului în privirea importanței industriei într-o țară, de acolo apoi neprevederea și nepăsarea întru apărarea industriei și a comerțului.
De la 1859 și mai până dăunăzi am crezut, și prin toate actele oficiale continuu am declarat, că România e o țară agricolă, că ea nu poate produce decât în sfera agricolă, că pro-ducerea industrială ar fi rezervată altor țări industriale. Sub influința unor asemenea idei am lăsat să dispară sau să cază în desuetudine restricțiile ce esistau și cari puteau apăra industria din țară; instituția corporațiilor ni s-a părut o instituție învechită, contrarie libertății absolute în tot și în toate, a trebuit dar să dispară. Nu numai înlesnirea comunicațiilor, nu numai trebuințele ivite pe cari pământenii, industriași și comercianți nu ar fi fost în stare a le satisface, ci acele opinii împărtășite de bărbații cari aveau direcția în țară, au înlesnit ca străinii și mai ales izraeliții să năvălească în țară și să se constituie în stat o pătură de industriași și comercianți străini, mai ales izraeliți. Aceleași opinii ne-au împiedicat a ne gândi la măsurile necesarii de apărare nu numai contra năvălirii străine, ci și contra importării obiectelor de industrie străină.
În cultul nostru pentru străini și în nepăsarea de ce e național am lăsat nu numai să se facă ca naționalii să fie înlăturați de cătră străini prin simplul efect al abilității reale a străinilor, dar am făcut tot spre a susține pe străini și industria străină. Nu era întreprindere, nu era licitație pentru procurare de obiecte pentru diferitele servicii ale statului, pentru armată între altele, la care să nu fi admis pe pământeni deopotrivă cu oricare străin sau izraelit ce s-ar fi prezentat și să nu se fi acordat concesiunea străinului sau mai ales izraelitului pentru… pentru că acesta ar fi lăsat cu preț mai ieften. Nu ne preocupăm că industriașul și comerciantul român contribuie la toate sarcinele de tot feliul ale statului și trebuia a fi preferit, că străinul ce se prezentă nu justificase nici cunoștință specială, nici solvabilitatea, nici în fine dacă concesiunea se mai putea îndeplini întocmai de cătră concesionarul străin sau izraelit după condițiile contractului cu prețul stipulat. Concesionarul caută a lua concesia oricum, căci știe că prin corupție, prin falsificare, prin înșelăciune va pune lucrurile pe cale bună.
Aceeași preferință și aceeași procedare la darea accizelor. Astăzi mai toate accizele comunale sunt în mânele izraeliților, nu numai în Moldova, dar și dincoace de Milcov. Chiar perceperea de impozite indirecte ale statului, precum ale băuturilor spirtuoase au ajuns în mânile izraeliților, încât în materie de impozite indirecte izraeliții au obținut și o jurisdicție.
Astfel, preferându-se străinii și îndeosebi izraeliții, statul le-a oferit acestora putința de-a mânui capitalul public, veniturile bugetului statului, al județelor și al comunelor.
Cu aceasta nu numai că s-au cauzat pierderi materiale industriașilor și comercianților români, dar izraeliții și străinii au fost înlesniți a-și face capitaluri cu banii publici.
Prin continua înlăturare a pământenilor li s-au luat însă mijlocul de-a se susținea și dea volta practica și inteligența afacerilor, spiritul de întreprindere, educațiunea industrială și comercială, cu un cuvânt acea cultură ce se dobândește prin exercițiul industriei și a comerțului; și în aceasta consistă slăbiciunea românilor și puterea izraeliților în România. Cu acest mod a trebuit să se constituie puterea industrială și mai ales comercială a izraeliților, iar statul a mijlocit-o, și prin aceasta a contribuit la imigrarea străinilor și a israeliților.
Industriașul și comerciantul român, nesusținut prin nici o măsură de statul pentru care plătește contribuții și îndeplinește tot felul de sarcini, neavând mijloace și neputându-și-le procura în lipsă de adevărate institute de bancă, a trebuit să renunțe la industrie, la comerț și, ca să nu piară, a trebuit să se facă funcționar, fie oricât de rău plătit.
Mizeria ce este în clasa de mijloc din orașe și chiar în orașul București ni se revelează prin publicațiile inserate în fiecare număr al „Monitorului“ pentru vânzarea a câte-o căsuță a vreunui orășan pentru impozit neplătit în sumă numai de câte 20 lei noi.
Această mizerie esplică în parte și marea mortalitate a populațiunii ortodoxe din București în comparație cu nașterile; pe când la izraeliți nașterile sunt mai numeroase decât cazurile de moarte.
Un simptom asemenea al mizeriei e numărul mic al căsătoriilor între locuitorii români din București. Despre aceasta se pot vedea Raporturile d-rului Felix pe 1876, pag. 65, și pe 1875, pag. 68. Chiar după recensimântul făcut pe anul 1878, din 61.859 capi de familie sunt căsătoriți 27.571; 23.197 necăsătoriți și 11.091 văduvi. Așadar numai 44 la sută sunt căsătoriți. La 1000 locuitori sunt 5 căsătorii, pe când în Paris sunt 9, în Londra 10 (Felix).
Că în orașele Moldovei, precum Iași, Botoșani, Fălticeni ș.a., populația română descrește din an în an și că ne arată mai puține nașteri și mai multe cazuri de moarte decât populația izraelită, aceasta este un fapt necontestabil, dovedit prin cifrele oficiale. După statistica oficială pe anul 1875 s-au născut în orașele:
Botoșani 571 ortodocși, 720 izraeliți
Dorohoi 237 ortodocși, 377 izraeliți
Iași 1224 ortodocși, 1903 izraeliți
Neamțul 369 ortodocși, 368 izraeliți
Suceava 132 ortodocși, 243 izraeliți
Roman 259 ortodocși, 218 izraeliți
Au murit:
Botoșani 811 ortodocși, 677 izraeliți
Dorohoi 250 ortodocși, 255 izraeliți
Iași 1775 ortodocși, 1213 izraeliți
Neamțul 181 ortodocși, 188 izraeliți
Suceava 362 ortodocși, 206 izraeliți
Această decreștere a populației române din orașele Moldovei însemnează înlocuirea clasei de mijloc române prin izraeliți. Spre a ne convinge de acest fapt mai mult invocăm după statistica lui N. Șuțu la 1849 următoarele:
La 1849 erau în Moldova încă 10.695 de familii de negustori și meseriași pământeni ortodocși, iar în Iași erau 33 de corporații de comercianți și industriași pământeni ortodocși cu 1661 patroni și calfe. După comunicările obținute prin actualul d. primar al orașului Iași, în acest oraș erau:
în 1866, patentabili români 613, izraeliți 2909;
în 1877, patentabili români 488, izraeliți 2326;
în 1866, patentabili ambulanți români 187, izraeliți 1092.
Aceste cifre dovedesc, aceea ce este deaminteri destul de cunoscut, că în Iași, ca și în alte orașe ale Moldovei, comerțul și industria sunt concentrate în mâinile izraeliților.
Dar și dincoace de Milcov putem urmări și constata descreșterea românilor în ramurile cele mai principale ale industriei și ale comerțului.
Nu de mult înfloreau în București industrii însemnate: se fabricau testemele, se lucra mătase și se făceau dintr-însa țesături de tot felul, se argăseau piei, cari se exportau, blănăria din București era căutată în seraiul din Constantinopol, apoi erau ișlicăria, căldărăria, șelăria. Astăzi nu mai există acele industrii și trebuințele le satisfacem cu obiecte importate. În stradele unde erau așezate acele industrii, de care ne amintesc încă numirile acelor strade, astăzi întâlnim mai cu seamă izraeliți, comercianți cari vând haine gata aduse de la Viena și Pesta, și altele. Meseriașii români ce mai există, precum tabaci, ciobotari, căldărari, dispar căci nu mai sunt în stare a se susține.
În București erau în anul 1859 meseriași 6886 capi de familie, în care număr nu sunt membri de familie, calfele, ucenicii. Din 6886, erau de religie ortodoxă 4963, iar pământenii 5058. În anul 1878 numărul meseriașilor este de 16197 capi de familie din cari 5261 sunt imigrați de vro 20 ani.
Din 63 ramuri de industrie arătate pe anul 1878, numărul izraeliților e mai mare decât a românilor ortodocși în 17 ramuri. Astfel sunt capi și membri de familie:
1. Croitori bărbătești din 1836 suflete, sunt 812 izraeliți, 762 ortodocși;
2. Croitori femeiești din 872: 689 israeliți, 76 ortodocși;
3. Alămari din 160: 65 izraeliți, 34 ortodocși;
4. Argintari din 242 suflete, 164 izraeliți, 48 ortodocși;
5. Ceaprăzari și echipamente militare, din 392 sufl., 251 izr., 97 ort.;
6. Ceasornicari, din 182 sufl., 62 izr., 48 ort.;
7. Tinichegii, din 850 sufl., 729 izr., 61 ort.;
8. Zugravi, poleitori, din 635 sufl., 293 izr., 204 ort.;
9. Vopsitori, din 128 sufl., 61 izr., 11 ort.;
10. Strungari, din 181 sufl., 61 izr., 41 ort.;
11. Lampiști, din 75 sufl., 48 izr., 4 ort.;
12. Legători de cărți, din 135 sufl., 42 izr., 41 ort.;
13. Pălărieri, din 117 sufl., 28 izr., 17 ort.;
14. Perieri, din 25 sufl., 18 izr., ortodocși nici unul;
15. Tapițeri, din 192 sufl., 57 izr., 30 ort.;
16. Litografi, din 55 sufl., 5 izr., 4 ort..
În alte ramuri industriale, izraeliții figurează cu un număr considerabil; așa sunt:
1. Cusătorese izr. 137, ort. 342;
2. Măcelari, izr., 161, ort. 925;
3. Șepcari, curelari, izr. 119, ort. 207;
4. Coaferi, izr. 19, ort. 49.
Numai în unele industrii ostenitoare sau puțin lucrative constituiesc românii ortodocși marea majoritate; astfel sunt: din 64.732 totalul număr de suflete a meseriașilor aflați în București în 1878:
1. Muncitori cu ziua și plugari, din 31.700 suflete, 28.704 ort., 884 izraeliți;
2. Dulgheri și dogari, din 2727 sufl., 2562 ort., izr. nici unul;
3. Fierari, din 1797 sufl., 1017 ort., 26 izr.;
4. Potcovari, din 470 sufl., 420 ort., izr. nici unul;
5. Coșari, din 65 sufl., 52 ort., izr. nici unul;
6. Pantofari, din 585 sufl., 544 ort., 9 izr.;
7. Rotari, din 962 sufl., 752 ort., izr. nici unul;
8. Sacagii și căruțași, din 5202 sufl., ort. 5145, izr. nici unul;
9. Zidari, din 1846 sufl., 1648 ort., izr. nici unul;
10. Cavafi, din 180 sufl., 176 ort., 4 izr.;
11. Lăutari; din 1377 sufl., 1354 ort., 14 izr.;
12. Bărbieri, din 542 sufl., 512 ort., 13 izr.;
13. Cizmari bărbătești, din 2400 sufl., 1869 ort., 134 izr..
Să vedem acuma în ce număr sunt românii în comerciu.
În 1859 erau 4742 comercianți capi de familie cari cu 12.378 membri de familie constituiau 17.120. Dintr-acești 4742 capi erau ortodocși 3786, iar 3717 pământeni.
În anul 1878 sunt 7024 capi de familie cari cu membri de familie constituiesc 27.110 suflete. Dintr-acești 7024 capi, sunt 3834 supuși protecției române, 1355 protecției ruse, 787 protecției austro-ungare și 545 protecției elene; celelalte protecții cu un mic număr. După religie, din 27.110 suflete sunt 16.299 ortodocși și 8617 izraeliți. În cât privește diferitele specii de comercianți, toate în număr de 42 în București sunt:
1. Bancheri și zarafi, din 523 sufl., 324 izr., 164 ort.;
2. Bijutieri și giuvaergii, din 123 sufl., 101 izr., 3 ort.;
3. Hăinari, din 203 sufl., 185 izr., 11 ort.;
4. Comercianți de diferite nespecificate, din 7225 sufl., 5281 izr., 1576 ort.;
5. Marchitani, mănușari, din 885 sufl., 608 izr. 186 ort.;
6. Comercianți de mobile, din 102 sufl., 68 izr. 9 ort.;
7.Geamgii, din 126 sufl., 119 izr., ort. nici unul. Sunt alte ramuri de comerț în care izraeliții sunt în mare număr precum:
8. Birtași, din 324 sufl., 153 ort., 79 izr.;
9. Bogasieri, din 374 sufl., 230 ort., 117 izr.;
10. Cafegii, din 322 sufl., 205 ort., 65 izr.;
11. Lipscani, din 99 sufl., 65 ort., 31 izr.;
12. Comisionari, samsari, din 1190 sufl., 952 ort., 892 izr..
Numai în puține specii de comerț nu figurează izraeliții, precum bumbăcarii, orzarii, rogojinarii, cherestegii, florarii, jucrărierii de copii, farfurigii, sticlarii și olarii.
Că izraeliții ocupă cele mai însemnate specii de comerț aceasta se dovedește și prin faptul că între 16.299 suflete de comercianți ortodocși izraeliți sunt 5353 cârciumari, 2259 precupeți, împreună 8617. Rămân prin urmare 7682 ortodocși față cu 8617 izraeliți. La acest număr, mai trebuie să adăugăm pe contabilii de comerț înscriși între profesiunile libere, cari, din 581 suflete, sunt 271 izraeliți și 226 ortodocși.
Nu numai cifrele arătate dovedesc că izraeliții domină. Spre a ne convinge de acest adevăr, n-avem decât să ne preumblăm pe stradele Bucureștilor, atât în zilele de lucru, cât și în sărbătorile cele mari ale izraeliților, și vom recunoaște că au trecut timpurile când românii erau puternici pe piața românească.
Apoi, prin îngăduința ce li s-a dat a se așeza oriunde fără ca poliția să se fi inchietat întru ceva spre a ști de unde vin, care e proveniența mărfei, care e natura operațiilor ce fac, sau spre a combate mijloacele nelicite și neoneste în ezercițiul comerciului, prin diferite moduri arătate și prin diferite căi au trebuit să se concentreze capitalurile în mânile izraeliților. Mijloacele însă prin care au ajuns capitalurile în mânile lor nu au fost numai muncă reală și cinstită în comerț și industrie, ci mai cu seamă operații cari nu produc valori, prin samsarlâcuri, prin traficuri, prin operații îndoielnice, prin așa-numite operații de bani ce ei fac esploatând împrejurările, starea de strâmtorare sau mizerie sau prostia tuturor. Însemnătatea creditorilor pe piața comerciului o dovedește și ocuparea ce se dă tribunalului comercial din București de către izraeliți. De la 1870 până la 1879 s-au declarat faliți 259 comercianți între cari 130 creștini și 129 izraeliți. La tribunalul comercial s-au intentat procese în anul 1875 în număr de 1806, dintre cari 780 de izraeliți privați, 936 de creștini și de institute de bancă; în anul 1876: 2254 procese dintre care 1177 de către izraeliți, 939 de creștini și 138 de institute; în anul 1877: 2012 procese, dintre cari de izraeliți 1189, de către creștini 765 și de institute 58. Au ajuns dar izraeliții a fi o putere nu numai prin cualitățile cunoscute și necontestabile, dar și prin politica economică urmărită. De aceasta ne convingem când aflăm că în București sunt 324 suflete de zarafi și bancheri, 892 samsari și comisionari, 172 înscriși ca arendași și antreprenori, a căror operații mai ales de uzură ne sunt prea cunoscute, apoi 347 rentieri, cari nu se mărginesc în traiul odihnit; apoi din 20.749 izraeliți constatați ca aflători în 1878 în București, sunt 797 capi de familie fără profesiune, sau 2032 suflete fără profesiune cari, dacă nu trăiesc ca muncitori cu ziua și dacă nu sunt rentieri, industriași sau comercianți, trăiesc desigur după urmele traficului și a samsarlâcului, din operații cari desigur nu produc valori. Toți aceștia constituie 3747 suflete. Acest număr ar putea fi augmentat prin mulți cari, deși înscriși ca comercianți, vor fi făcând și operații de altă natură decât cele indicate de comerciul ce ezercită.
Că toți aceștia nu stau cu mânile în sân și că ei se îndeletnicesc cu operații de bani străine obicinuinței, de aceasta ne putem lesne convinge văzând registrele tribunalului comercial din București, de constatarea protestelor.
Din 1025 polițe protestate în anul 1878 sunt 450 ale creditorilor izraeliți, 208 ale băncilor, iar restul al izraeliților de tot neamul. Și între acești creditori izraeliți nu figurează decât rar numele puținelor institute de bancă izraelite din București, cunoscute prin soliditatea și prin efectuarea operațiilor de bani, legitime și admisibile; ceea ce întâlnim adeseori sunt numele unora cari nu sunt decât samsari, antreprenori, rentieri etc.
Pe strada Lipscani, pe calea Mogoșoaii s-a înmulțit și tot se înmulțește numărul caselor de schimb a zarafilor. Oare sunt într-adevăr în București atâtea afaceri ca să fie trebuință de atâția zarafi? În aparență. În realitate, toate acele suflete de zarafi, de samsari, de antreprenori, de rentieri, de oameni și fără protesiune, sunt agenții activi a practicei uzurare.
Operațiile lor consistă între altele în împrumuturi cu câte 48%, 60%, fiind asigurați nu numai prin câte trei, patru giruri, la poliție, ci mai cu seamă prin amaneturi.
Operațiile lor consistă în scontarea titlurilor de pensie, a lefilor, cu un scăzământ care reprezintă dobânda de 60%, 72%, 84% pe an. Cunoaștem cazuri în cari procentele luate întrec orice închipuire.
La asemenea speculanți sunt avizați aceia cari au trebuință; la ei se adresează funcționarii, la ei se adresează proprietarul și arendașul, mulțimea locuitorilor din mahalalele fără ocupație, la ei trebuie să se adreseze meseriașii, chiar și comercianții, întrucât lipsește o adevărată bancă care să facă operații propriu-zise de bancă. Cu cât mizeria sau strâmtorarea e mai mare, cu atâta e și esploatarea mai mare. Un proprietar e silit, spre a-și plăti datoria sau polița, a vinde recolta încă neadunată sau cerealele ce are cu prețuri de nimic, atât în București și mai cu seamă în orașele provinciale, încât mărimea dobânzilor plătite e în realitate de multe ori de 80% minimum. Folosindu-se de libertatea acordată, acei speculanți nu se mulțumesc numai cu foloasele exorbitante sub formă de dobândă, ci-și mai puteau stipula până la legea din 19 fevruarie 1879 și alte foloase, prin mijlocul clauzei penale, încât astfel, prin mijlocul acestei clauze penale, capitalul primitiv datorat se mărea în cazuri ce cunoaștem de mai multe ori.
Practica uzurară îngăduită de legi, fiind consfințită de judecători, efectul moral a trebuit să se producă în societate și prin contagiunea ei. Nu e îndoială că uzura s-a lățit în mod spăimântător. Nu putem contesta, în interesul adevărului, că și orășenii români asemenea esercită practica uzurară. Nu ne mai mulțumim cu foloase mici de 8 la sută, de 10 la sută. Dăm bani împrumut, la români cu deosebire, cu ipotecă reală, cu dobândă de câte 18 și 24 la sută și cu clauzele penale!! Sunt persoane în societate cari prin poziția, prin profesia ce esercită nu ar trebui să mărească numărul cămătarilor. Chiar profesori și funcționari, înalți magistrați participă la esercițiul practicei uzurare. Sunt funcționari cari esploatează nevoia colegului rău plătit sau prea cheltuitor, luându-i de la un napoleon pe lună dobânda de 1 leu 50-60 bani, adică 18 lei pe un an, sau 90 la sută!!
S-au înființat case de economie în diferite orașe pe cari, prin modul organizărei lor, le putem numi institute naționale. Mai toate operațiunile lor, dealtminterea mărginite, consistă în operații uzurare, de esploatare sau a deponenților lor sau a altor români cari se adresează, luându-li-se 18-24,36% pe an. Citim în „Gazeta“ pentru anunciuri judecătorești a Curții de apel din Iași că are a se vinde silit casa unei d-ne, Safta Baronischi, de către Casa de economie de acolo pentru plata capitalului datorat, a dobânzei de 3% pe lună, plata onorarului de 20% și se înțelege și pentru plata cheltuielelor judecătorești. Vrea să zică un institut național cere 3 % pe lună sau 36% pe an.
Libertatea nu a înlesnit procurarea creditului în mod priincios. În mizeria socială în care se află agricolii, industriașii și comercianții români, societatea română, libertatea în sine și fără să se fi luat măsurile pentru instruire și protegere a fost mijlocul de a esploata toate clasele societății, de a le stoarce cele mai multe foloase și a le cauza ruinarea. De această libertate se folosesc proprietarii și arendașii față cu țăranul; apoi unii orășeni români, dar mai cu seamă se folosesc, față cu toate clasele societății, izraeliții la cari suntem reduși a ne adresa.
În asemenea împrejurări, legitima întrebare e a se ști ce e de făcut?
În ultimul articol am întrebat ce ar fi de făcut. Înainte de a cerceta complexul măsurilor necesare la cari ar trebui a ne gândi și ce ar trebui a lua pentru ameliorarea stării de lucruri, cestiunea izraeliților fiind pusă la ordinea zilei, aceasta ne silește a curma dezvoltările și, rezervându-le pentru alt articol, a îndrepta acum atenția asupra acestei proxime cestiuni.
Sunt unii cari, pornind de la cugetări zise umanitare și de la idei generale de dreptate, cred că rezolvirea acestei cestiuni ar fi simplă, având a consista în înlăturarea art. 7 din Constituție și acordarea tuturor drepturilor la toți izraeliții fără de nici o deosebire și fără luarea nici unei măsuri. A procede în asemenea mod general este a urma tradițiilor uzitate în viața statului român de la 1859, însemnează a fi sclavi ai noțiunilor abstracte și generale, fără considerarea împrejurărilor deosebite ale țării. Pentru aceasta să ne întrebăm dacă condiția nu numai socială, dar și juridică a izrailiților s-a schimbat în alte părți deodată ca din senin și-n împrejurările cum se cere de la noi sau dacă a fost o altă cale care s-a urmat.
Așa-numita emancipare ce au dobândit-o izraeliții în alte părți a fost un lung proces la care însiși izraeliții au luat parte prin dovezile ce au dat de asimilarea cu nația în mijlocul căreia se aflau și prin participarea lor în tot feliul la lupta pentru bunurile cele mai înalte ale națiunii. Acea emancipare nu s-au efectuat deodată. Francejii, cari ajunseseră la o dezvoltare cu care nu putem compara pe a noastră, abia în anul 1789 au admis egalitatea și pentru izraeliți. În urma exemplului Franței, abia în secolul nostru unele state din Germania și mai cu seamă Prusia au căutat a regula și schimba condiția juridică a izraeliților.
Cel întâi act de emancipare prin care s-au recunoscut oarecari drepturi izraeliților din Prusia e edictul din 11 martie 1812 și abia la anul 1869, prin legea din 3 iulie, s-au abrogat toate dispozițiile restrictive pentru izraeliți, așadar a trebuit să treacă 57 de ani. E de interes a cunoaște care a fost condiția juridică a izraeliților, cum s-a transfomat aceasta, ce restricții au esistat în privința izraeliților încă în cursul secolului acestuia în Prusia, spre a ne convinge de un fapt, că legiuitorul prudent al Prusiei nu a crezut util a admite deodată pe izraeliți la exercițiul acelorași drepturi, ci, prin diferite măsuri combinate, care au variat în diferite provincii după împrejurările ce esistau și care s-au ivit, el a căutat pe de o parte să proteagă populația creștină, pe de altă parte a căutat în mod treptat să pregătească pe însuși izraeliții stabiliți spre a fi apți a fi admiși la esercițiul tuturor drepturilor.
Condiția juridică a evreilor reclama o regulare. De la sfârșitul veacului de mijloc și până la începutul secolului nostru evreii fiind considerați, din cauza religiei cât și din cauza naționalității, ca străini în Germania ca și aiure, ei nu puteau locui decât în virtutea protecției acordate, pentru care ei aveau a plăti diferite impozite. Dreptul d-a protege era rezervat împăratului în veacul de mijloc, era un regal a cărui esploatare după împrejurări și trebuințe aducea foloase bănești considerabile împăratului, precum și principilor diferiți ai Germaniei, orașelor pe al căror teritoriu se aflau evrei și întrucât împăratul acordase și acestora esploatarea acelui regal.
Evreii erau desemnați Kammerknechte, obiecte de esploatat. Față cu împăratul și față cu diferiții principi, evreii în veacul de mijloc n-aveau nici un drept, nici în privința persoanei, nici în privința averei. Se credea că evreii n-ar putea avea avere cu titlu de proprietate și că li se puteau lua totdauna. Ca obiecte de esploatat ei erau vânduți împreună cu averea adeseori și creanțele lor se reduceau sau se anulau de către împărat, de către principi sau de către autoritățile orășene în interesul unui puternic favorit.
Dreptul de protecție acordat se putea revoca și nu se transmitea la moștenitori. Și chiar acei evrei cari obținuseră patenta de protecție cu dreptul de a reședea trebuiau să plătească impozit deosebit când călătoreau prin țară (Judenzoll). Afară de dreptul de a reședea, evreii nu aveau decât mai cu seamă privelegiul uzurei până la jumătatea secolului al 16-lea. Și, cu toate schimbările urmate în secolul al 16-lea, 17-lea, 18-lea, totuși evreii continuau a fi toți numai străini îngăduiți, esploatați în tot felul de fisc și fără doar alt drept decât a se deda pe lângă operațiile de bani unor ramure de comerciu sau de industrie. Așa în Germania, așa în Prusia până la începutul secolului nostru.
Printre multe reforme ce se săvârșiră în Prusia în urma bătălii de la Jena, reforme cari au mărit puterile statului și l-au pregătit la lupta de emancipare, au fost și ameliorarea condiției juridice a evreilor prin edictul din 11 martie 1812 în privința regulărei relațiilor evreilor.
Care este condiția creată evreilor prin acest edict sub raportul dreptului public și a dreptului civil? Sub raportul întâi, § 1 al edictului menționat declară că evreii cari locuiesc în statele Prusiei în virtutea unui privilegiu general, unei patente de naturalizare, unei scrisori de protecție sau unei concesiuni se vor considera ca pământeni (Einländer) și ca cetățeni prusieni (preussische Staatsbürger). Așadar numai evreii cari locuiau în Prusia în virtutea unui act special ce emana de la puterea publică dobândeau drepturile de pământeni și cetățeni. Însă acea cualitate se acorda și acelor evrei sub două condiții: 1) de a purta nume de familie hotărât și 2) de a se servi în registrele de comerț, la redactarea diferitelor acte juridice, de limba germană sau de altă limbă vie și să poată scrie numele lor cu caractere germane sau latine (v. § 2 al edictului).
Pentru îndeplinirea condiției întâia, evreii aveau a declara autorității locului în care au domiciulul, în timp de șase luni de la publicarea edictului, numele ce vor purta, după care guvernul provinciei în circumscripția căruia se făcuse declarația avea a libera un certificat enunțând că cutare evreu este pământean și cetățean. Acest certificat avea să serve ca act justificativ pentru evreul care făcuse declarația, precum și pentru familia lui (v. §§ 3 și 4 ai edictului). Evreii cari nu se conformau acelor condiții aveau a fi considerați și tratați ca evrei străini, oricare ar fi fost timpul de când locuiau (§ 6 al edictului). În urma acestui edict, evreii străini nu erau autorizați a se așeza în Prusia decât după ce vor fi dobândit dreptul de cetățenie (das preussische Staatsburgerrecht). Spre dobândirea cualității de cetățean se cerea autorizarea ministrului de interne, pe lângă propunerea guvernului provinciei în care evreul străin voia a-și alege domiciliul (§ 31 și 32 ale edictului).
În cât privește pe evreii străini, ei nu pot intra și călători decât pentru săvârșirea de operații de comerciu licite, având a fi supuși întru aceasta supravegherii autorităților polițienești și dispozițiilor polițienești (§ 36 al edictului). Chiar în timpul bâlciurilor însemnate de la Königsberg, Breslau și Francfurt, evreii străini nu erau autorizați a se afla decât cu autorizația autorității (§ 38 al edictului).
Evreii străini nu pot fi admiși nici ca rabini, nici spre a îndeplini o funcțiune la sinagogă, nici ca meseriași, calfe, ucenici sau servitori (§ 34 al edictului). Evreii pământeni cari contravin la această dispoziție se pedepsesc cu amendă de 300 taleri (1125 lei noi) sau, în caz de insolvabilitate, cu închisoare, iar evreul străin se gonește afară din țară (v. § 35 al edictului, „Der fremde Jude muss über die Grenze geschaft werden“).
În privința intrărei pe furiș a evreilor, edictul a menținut dispozițiile polițienești ce erau în vigoare, precum e edictul de la 12 decemvrie 1780 în privința intrărei pe furiș a evreilor cerșetori. Conform acestui edict, un evreu care nu era cetățean nu putea reședea decât având pașaport, precum aceasta s-a regulat și prin edictul din 1817.
Ce drepturi aveau evreii cari dobândeau dreptul de cetățenie?
După §§ 7 și 33 al edictului, ei se pot bucura de aceleași drepturi cetățenești, „bürgerliche Rechete“, și libertăți ca și creștinii, întru cât edictul nu conține o dispozițiune contrară. Astfel ei pot ocupa catedre la academii și la școale, funcțiuni la comune pentru cari ar avea aptitudinea, dar în cât privește ocuparea de alte funcțiuni ale statului, edictul rezervă dispoziții mai târziu de luat (v. §§ 8, 9 ai edictului).
De drepturi propriu-zise politice, de alegere și de a fi ales la adunările cercuale (Kreise) și la adunările provinciale nu numai că edictul nu face nici o mențiune, dar legile în privința cercurilor și a provinciilor cereau pentru alegere, pe lângă altele, religiunea creștină (v. Schulze Staats recht der preussischen Staaten, § 146, pag. 67 și § 150, pag. 99). Chiar și pentru alegere la comună se opuneau în multe cazuri statutele orașelor și ale comunelor rurale.
Edictul enumeră că evreii își pot alege domiciulul în oraș și la țară, că ei pot a se îndeletnici cu meseriile autorizate și cu comerțul, însă la țară ei nu pot esercita decât comerțul admis pentru toți locuitorii (§§ 10, 12, 13 ale edictului). Prin această dispozițiune cât și prin § 37, edictul se referă la legile polițienești în vigoare, cari, dimpreună cu dispozițiile urmate, au a fi consultate spre a se ști ce comerț și ce industrie nu putea esercita nici chiar evreul care era Staatsbürger, și între altele le era proibit comerțul ambulant. Orice relații de drept privat ale evreilor cetățeni au a fi judecate după legile ordinare (§ 20 al edictului), și între altele li se recunoaște dreptul anume de a cumpăra imobile (§ 11 al edictului). Continuă însă a se observa și în urma edictului dispozițiunile legale speciale, cari esista din cauza religiunei și a cultului diferit al evreilor. De aceea evreii au a presta jurământul în materie civilă după formele speciale prescrise în procedura ordinară și care sunt ca și formele prescrise de colecțiile Moldovei. Asemenea, în privința jurământului evreilor în materie penală, continuă a fi în vigoare dispozițiile anterioare, după cari evreul în materie criminală nu poate fi silit a jura, iar declarațiile voluntare făcute în aceleași cazuri nu constituie o probă deplină (v. §§ 21, 22, 23 ai edictului și Allegemeine Gerichtsordnung, Th. 1, Tit. 10, §§ 317—353).
În privința cultului și instrucției evreilor edictul nu conține nimic decât că pentru aceasta se vor lua dispozițiuni după ce se vor consulta bărbați cari prin cunoștințele lor și prin onestitate inspiră încredere publică (§ 39 al edictului).
Așadar, după dispozițiunile edictului, numai evreii care dobândiseră dreptul de cetățeni aveau drept d-a ocupa catedre și unele funcțiuni la comună, dreptul d-a face comerț și industrie, dreptul de a cumpăra imobile, erau însă lipsiți de esercițiul drepturilor politice, de dreptul de a ocupa funcții ale statului, aveau drepturi mărginite în comună și continuau a fi supuși restricțiilor speciale în privința jurământului.
Acest edict, deși avea un caracter general, nu s-a aplicat în părțile anexate Prusiei în urma Congresului de Viena, în care părți au continuat a fi în vigoare restricțiile de mai înainte în privința evreilor, de aceea, între altele, deși după § 11 al edictului evreii cetețeni puteau cumpăra imobile, cu toate acestea ei nu au avut dreptul d-a dobândi imobile în provinciile dezlipite de Saxonia, în părțile anexate de la Hessen, Darmstadt și Nassau precum și în Neuvorpommern și Rügen nu puteau dobândi imobile decât cu autorizația guvernului pentru imobile rurale, și a autorităților orășenești pentru imobilele urbane; iar în districtele Culm, Mechelau, în orașul Thorn evreii erau cu totul lipsiți de dreptul d-a dobândi imobile rurale, iar imobile urbane ei nu puteau dobândi decât dacă justificau că posed 40.000 fl., că cunosc limba polonă sau franceză, că trimit copiii lor de la șapte ani la școală, nu au semne esterne distinctive și nu se oferă un doritor creștin (v. Staatsrecht der preussischen Monarchie, I. p. 324).
Pe lângă acestea, în urmă s-a mai mărginit capacitatea evreilor, luându-li-se dreptul d-a putea fi profesori prin ordinul cabinetului din 18 august 1822.
Așezarea evreilor la țară și în orașe a fost mărginită în urmă și prin legea din 31 decemvrie 1842, în virtutea căreia comunele puteau să refuze primirea evreilor cetățeni întru cât nu justificau că-și pot procura locuința și întreținerea. Mai mult, ivindu-se pericul pentru esistența țăranilor din cauza contactului cu evreii ce se așezaseră la țară în patru districte ale guvernlui Minden, prin ordinul din 20 septemvrie 1836 s-a mărginit capacitatea evreilor ce o aveau după edict în următoarele privințe:
1. Că evreii să nu mai poată cumpăra imobile țărănești în acele circumscripții decât sub condiția ca să le esploateze ei singuri și tot cu evreii, altmintrelea aceste imobile au a se vinde silit de tribunal numai după cererea guvernului provinciei și fără altă cercetare;
2. Că evreii nu pot acționa pe țăranii acelor districte pentru sume datorite decât numai dacă se constată datoria prin un act făcut dinaintea judecătorului domiciliului debitorului, având judecătorul a cerceta de oficiu dacă nu este bănuială de uzură și în acest caz el putea refuza încheierea actului.
Dar între dispozițiile relative la condiția juridică a evreilor urmate în urma edictului din 1812 e importantă ordonanța din 1833, prin care s-au regulat relațiile evreilor din provincia Posen, cari continuaseră a fi supuși unor regule deosebite. Această ordonanță regulează mai întâi relațiile cultului și ale instrucției evreilor, organizează sinagogile și obligă pe fiecare evreu care se află în circumscripția unei sinagoge să facă parte din această sinagogă, organizează administrarea sinagogelor ca corporații și impune acestor corporații îndatorirea de a îngriji pe lângă interesele cultului de acelea ale instrucției.
Sinagogele fiind organizate în terminul de 6 luni de la publicarea ordonanței și, dacă autoritățile administrative ale sinagogelor vor fi declarat că vor îndeplini îndatoririle impuse prin ordonanță în privința întreținerii cultului și instrucției, toți părinții de familie și persoanele cari vor întruni oarecari condițiuni vor putea fi naturalizați (§ 16).
Condițiile generale pentru naturalizare ce se cer sunt: 1) viață nepătată, 2) capacitatea și îndatorirea de a se servi esclusiv de limba germană în toate afacerile publice, în acte și socoteli, 3) de a adopta un nume de familie (§ 17). Pe lângă acestea, evreii ce vor fi naturalizați trebuie să mai justifice: 1) că de la 1 iunie 1815 continuu au locuit în provincia Posen și 2) că îndeplinesc una din condițiile speciale în privința ocupației, a averii sau a deosebitelor merite ce au (§ 18). Acelor evrei cari vor fi în condițiile paragrafului 17 și vor justifica condițiile paragrafului 18 guvernul provinciei are a le da patente de naturalizare (§ 19). Capacitatea evreilor naturalizați e aceeași prevăzută prin edictul de mai sus. Se prevede în § 22 anume că ei nu au dreptul de a fi aleși la funcțiunile statului sau ale comunei (ca Magistratsdirigent), deși, pot dobândi dreptul de cetățenie în oraș (das städtische Bürgerrecht); că nu pot fi aleși ca deputați la adunările cercuale și privinciale, că, dacă posedează imobile numite Rittergüter (moșii nobilitare) de cari sunt lipite drepturi onorifice, acestea se vor exercita de către stat; că nu-și pot strămuta domiciliul în altă provincie decât cu autorizarea ministrului de interne.
În opoziție cu evreii naturalizați au a fi considerați ca nenaturalizați acei evrei cari locuiesc în provincia Posen de la 1 iunie 1815 sau cari locuiesc acolo în virtutea unei concesiuni posterioare însă nu întrunesc condițiile indicate mai sus spre a fi naturalizați (§ 23). Aceștia trebuie să se legitimeze prin certificate liberate de autoritatea polițienească a locului, după o listă ce se face de către autoritățile administrative a fiecării sinagoge. Evreii nenaturalizați nu pot să devie cetățeni într-un oraș, sunt opriți a-și alege domiciliul la țară afară dacă au dobândit un imobil rural sau l-au arendat sau îl esploatează singuri sau s-au vârât la un proprietar; mai sunt opriți de a ține cârciume la țară, iar la oraș numai în urma încuviințării poliției locului, asemenea a face comerț ambulant; actele pentru constatarea împrumuturilor trebuie să fie făcute dinaintea judecătoriei sub pedeapsă de nulitate; asemenea vor fi nule și pretențiile lor pentru băuturi vândute (cf. § 25). Atât evreii naturalizați cât și cei nenaturalizați nu se pot căsători cu o evreică străină decât dacă aceasta va avea o avere de 500 taleri (cf. §§ 15 și 26); asemenea ei nu sunt obligați de a servi în armată (cf. § 14), trebuind însă pentru această scutire să plătească impozite deosebite. Toți evreii cari nu se pot legitima prin certificate sunt străini și pot fi trimiși peste graniță la urma lor (§ 24).
În urma ordonanței din 1833 interveni importanta lege din 17 ianuarie 1845 în privința meseriilor, prin care evreii din toată monarhia erau escluși de la vreo 18 meserii cari cer o deosebită încredere publică (v. §§ 51—55 a legii).
Dar regularea generală a condiției evreilor din întreaga monarhie, așteptată de mult, se săvârși prin legea din 23 iulie 1847. Însă această lege nu face decât contopește dispozițiile edictului de la 1812 cu ale ordonanței din 1833.
În comparație cu edictul din 1812 legea din 1847 e chiar în unele privințe mai restrictivă, deși § 1 al legii declară că toți supușii evrei au aceleași drepturi și îndatoriri ca și supușii creștini. Cu toate acestea evreii nu pot ocupa la universități decât oarecari catedre anume indicate; dealtminterea ei nu pot fi admiși ca membri ai senatului universității și nu pot conduce și supraveghea treburile cultului și instrucțiunei creștine; nu pot ocupa nici o funcțiune a statului sau a comunei care ar consista în exercițiul unei puteri judecătorești, polițienești sau executive (§ 2 al legii); evreii nu sunt admiși la exercițiul drepturilor politice (städnische Rechte), de a fi alegători sau aleși, precum și tot astfel sunt escluși de la exercițiul unor drepturi onorifice (§ 3). Se mănține dispoziția că registrele de comerț nefiind scrise în limba germană nu pot servi ca dovadă pentru evrei, conform § 6 al legii; se desființează însă restricțiile cuprinse în legea meseriilor din 1845, ianuarie 17, precum și dispozițiile speciale în privința jurământului. Asemenea, în urma acestei legi evreii nestrăini cari nu ar fi fost naturalizați nu au trebuință de un pas-port spre a reședea (cf. Rönne, Staatsrecht, II, § 333, pag. 503).
Cu toată generalitatea legii, în vederea împrejurărilor deosebite ale provinciei Posen, legea din 1847 a mănținut în cât privește evreii din acea provincie dispozițiile deosebite a ordonanței din 1833 și, între altele, deosebirea între evreii naturalizați și nenaturalizați, cu capacitate deosebită pentru unii și alții (§ 24—33 a legii). În privința cultului și a instrucției evreilor, în acea lege sunt dispoziții cari dovedesc prevederea și solicitudinea legiuitorului pentru rădicarea nivelului moral și intelectual al evreilor, dispoziții cari și astăzi sunt în vigoare.
În cât privește însă pe evreii străini în general, § 71 din lege reproduce dispozițiile vechi din edictul din 1812 (§§ 34-36 a edictului) și dispoziția § 30 a ordonanței din 1833. În virtutea acestor dispoziții evreii străini nu se pot stabili în Prusia fără a obține patenta de naturalizare, ce se dă, în urma încuviințării ministrului de interne, de autoritățile polițienești; că fără acea autorizație a ministrului de interne evreii străini nu pot fi admiși, sub pedeapsă de închisoare sau de amendă, a fi rabini sau oficianți la o sinagogă, calfe, ucenici; că ei nu pot intra și călători decât pentru a face comerț licit conf. dispozițiilor polițienești ce s-au dat succesiv în această privință, fiind totodată obligați cu toții a avea pașaport.
Astfel au fost regulate relațiile evreilor până la 1848. Evreii nu dobândiseră egalitatea nici sub raportul dreptului public nici sub raportul dreptului privat. În urma mișcării de la 1848, promulgându-se și în Prusia o Constituție (la 31 ianuarie 1850) al căreia § 4 declară că toți prusienii sunt deopotrivă înaintea legii, iar § 12 că folosința drepturilor civile și politice este independentă de confesiunea religioasă, s-ar fi crezut că evreii ar fi trebuit să fie admiși la exercițiul tuturor drepturilor politice și a ocupa orice fel de funcțiuni. Cu toate acestea — și în urma Constituției — s-a contestat evreilor dreptul de a exercita oarecari drepturi politice, de a ocupa în sate funcțiunea de primar (Schulzamt), de a fi profesori nu numai la universități, ci și la școalele inferioare, de a ocupa funcțiuni judecătorești ș.a.; guvernul persista a susține că legile speciale în privința evreilor nu s-ar fi abrogat prin dispozițiile Constituției și că evreii continuau a fi supuși restricțiilor ce conțineau acele legi (v. Rönne, Staatsrecht, § 106, pag. 429 text și nota 1; eodem, § 449, nota 5).
Abia prin legea din 3 iulie 1869 s-au abrogat orice fel de restricții ce existau în privința evreilor pământeni, recunoscându-li-se egalitatea perfectă cu creștinii sub toate raporturile.
Astfel, dar nu deodată, ci pas cu pas, cu multă greutate și după un spațiu de mai bine de 60 ani de la memorabilul edict din 1812, s-a recunoscut evreilor din Prusia egalitatea perfectă.
În cât privește pe evreii străini, și între altele spre a opri năvălirea evreilor fără căpătâi, sunt varii dispoziții ce se esecută de o vigilentă poliție. Între alte dispoziții continuă a se observa încă astăzi în privința lor: 1) dispoziția edictului din 1780 decemvrie 12 contra furișărei evreilor cerșetori; 2) dispozițiile edictului din 1817 pentru paspoarte; 3) dispozițiile ordinului cabinetului din 11 septemvrie 1823 pentru împiedecarea năvălirei evreilor din Polonia; 4) dispozițiile § 71 al legei din 1847; și în privința evreilor ca și a străinilor cerșetori fără ocupație sau cari fiind izgoniți s-au reîntors de nou, conform legii din 6 iunie 1843 autoritatea polițienească are dreptul a-i izgoni peste graniță, fie înainte, fie după pedepsirea lor, acum conform § 361 din Codul nou penal.
Pe lângă supraveghearea ce esercită poliția în modul arătat, comunele însăși au dreptul a se opune până astăzi, conform legei din 31 decemvrie 1842, așezărei cuiva în comună, fie cetățean, fie străin, care nu ar avea mijloace spre a locui și spre a se hrăni. Comunele mai au dreptul, conform art. 52 din legea pentru organizarea comunelor urbane din provinciile răsăritene din 30 mai 1853, a percepe o taxă de la toți cari vor a se așeza în comună și a nu acorda dreptul de cetățean în oraș decât dacă acesta prestează o deosibită taxă (v. Rönne, Staatsrecht, § 90, pag. 309).
Toate aceste restricții, cari se esecută cu rigoare de poliție precum și de autoritățile comunale, nu constituie o persecuție, și nimeni nu le-a taxat astfel. Ceea ce e legitim aiurea de ce n-ar fi legitim și la noi? Introducând dispoziții analoage cu ale Prusiei și esecutându-le cu aceeași rigoare statul ar îndeplini o datorie ce o are în interesul siguranței publice și pentru care nu s-a făcut mai nimic.
Cu introducerea de dispoziții în felul arătat, cu organizarea poliției generale în mod serios, am scăpa țara și comunele de evreii fără căpătâi cari astăzi ne inundează și constituie o cauză de periclitare pentru populația urbană și rurală.
Oricum am întoarce cestiunea evreilor și din orice lature am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua și, oricât de mici și neînsemnate ar fi concesiile făcute în această privire, ele totuși vor fi recompensa unui act de trădare, votată de cătră cei trădați. Puterile europene știau bine că așa este: ba oricare din ele, în poziția noastră, ar fi refuzat net de a da ascultare unor asemenea cereri, iar pe inițiatorii unor asemenea cereri i-ar fi așteptat în alte țări, după loc și oameni, ici spânzurătoare, dincolo Sibiria, dincolo iar închisoarea pe ani ori pe viață. Acest caracter îl păstrează cestiunea și conștiința juridică a țării, credința ei în dreptate e adânc rănită, orice spirit onest e indignat de procedarea evreilor, cari răsplătesc ospitalitatea ce li s-a dat în țara aceasta, fără ca ei s-o merite, prin cea mai neagră ingratitudine, atârnând cestiunea lor ca o sabie a lui Damocle asupra creștetului nostru.
Puterile europene însă au o scuză. Îndată ce am pune cestiunea pe acest tărâm, ne-ar putea răspunde: „De ce v-ați înfierbânta oare atâta, când vedem că în țara voastră trădarea, cea mai neagră trădare, e în genere recompensată? Oare cei ce-au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza nu au căpătat recompense naționale? Oare nu sunt ei bine văzuți în societate, nu sunt ei senatori, deputați, nu pot ajunge miniștri? Dacă dar până și oamenii ce și-au călcat jurământul lor militar, cei cari au proclamat răsturnarea domniei și republica, se bucură de deplină impunitate și-și împodobesc pieptul cu semnele de distincțiune cari nu se dau decât fidelității absolute, de ce evreii să nu aștepte asemenea justa recompensă a actului lor de înaltă trădare? Înțelegeți dar o dată că voi nu intrați nici în rândul, nici în logica altor țări. Pentru voi e bine ceea ce pentru alții e rău: la voi adevărul e minciună și minciuna adevăr, la voi amăgitorul cel mai mare e totodată omul cel mai mare; la voi o bandă cosmopolită de esploatație se numește partid național-liberal; este dar în logica dezvoltării de la voi ca evreii să pretindă că ei sunt adevărații coloni ai lui Traian, adevărații români, și că voi sunteți cei cari uzurpați drepturile lor“.
Și acest răspuns nu ni l-ar putea da numai puterile europene; ni-l dă chiar „Românul“, organul oficios al partidului Warszawsky—Mihălescu, în n-rul lui de la 30 mai, unde umple două coloane și jumătate cu acuzări de înaltă trădare la adresa partidului conservator. Intră oarecum în logica acestor oameni de-a numi trădători tocmai pe bărbații aceia cari neam de neamul lor, prin veghearea și fidelitatea lor nestrămutată, au mănținut țările acestea în independență aproape deplină de la 1290 începând și până în zilele noastre, adecă curs de șase secole aproape.
Iată ce zice „Monitorul Văcăreștilor“ la adresa noastră:
- Chiar dacă ne-ar lipsi orice informațiune pozitivă despre întreaga urzire a complotului ale cărui unelte a primit a fi conservatorii, chiar dacă nu am avea științe despre fapte și nume cari joacă un rol în această întunecată istorie, înfățișarea actuală a partidei conservatoare, apucăturile ei de astăzi în Camere și în ziare ne-ar da cheia mecanismului secret care-l face a se mișca.
Noi somăm pe onor. redactori ai „Monitorului Văcăreștilor“ (alias „Românul“) să binevoiască a ne împărtăși în termen de 48 de ceasuri ce informațiuni pozitive despre întreaga urzire a complotului au, ce știință au despre fapte și nume care joacă un rol în această întunecată istorie?
Dacă nu ne veți răspunde clar și fără înconjur sunteți niște infami calomniatori!
Iată calea de a vă reabilita în opinia publică. Dați pe față toate scrisorile, toate actele, toate numele, pe cari negreșit trebuie să le fi având dacă cutezați a arunca asupra conservatorilor acuzarea înțelegerii cu străinii.
Cari sunt apoi apucăturile partidului conservator, cari sunt planurile lui ascunse, cari lovirile ce nu vrea a le distăinui?
Ce avem de tăinuit, ce de destăinuit? Cum că conservatorii nu vor să stea de vorbă cu voi e foarte natural, căci aceasta ar presupune că voi sunteți de bună-credință și, nefiind decât amăgitori, oameni ai silei și protectori de escrocherie, purtându-vă în Camere chiar ca bandiții de codru, introducând în mijlocul vostru oameni cari au fost aleși prin călcarea unor texte pozitive de lege și prin înșelăciune, vă dați pe fiece zi testimoniul că un om onest nu poate sta la vorbă cu voi în înțelegere amicală, ci numai public, în fața lumii, ca înaintea tribunalului.
Conservatorii, stând cu voi de vorbă în particular, ar face efectul unor gazde de hoți, ar acoperi cu numele lor turpitudinile voastre, v-ar da mâna ca să vindeți Moldova cum ați vândut pe țăranii din opt ținuturi lui Warszawsky, precum ați înstrăinat Basarabia, precum sunteți în stare a vinde tot pentru ca să stați la putere și să aveți pânea de toate zilele, pe care pe cale onestă nu sunteți în stare a o câștiga.
Și vă mirați de ce conservatorii sunt mândri și rezervați? Dar cum poate fi altfel un om onest care e silit de interesele supreme ale țării de a sta alături cu partidul Warszawsky—Mihălescu?
E, poate fi împărtășire frățească de opiniuni? Aveți voi opiniuni? Aveți voi în genere pic de onoare care să dea tărie cuvintelor voastre, pentru ca un om să vă poată crede?
Vorbit-ați de când sunteți o singură dată adevărul? Mai aveți voi, cei înfierați cu semnul lui Cain, cu semnul fratricizilor, dreptul de a pretinde lămuriri de la cineva?
Aveți voi dreptul de a suspecta pe cineva când toată existența voastră e o sumă de acte suspecte și vrednice de pedepse?
Am arătat pân-acuma în ce consistă soluțiunea propusă de „Românul“. D. Costinescu, după o coală de tipar de calificațiuni rele la adresa evreilor, urmând principiul sofistic că cel pe care îl aperi cată să-l batjocorești ca să nu bage de seamă lumea că-l aperi, vine la concluziuni atât de evreofile cum nici Alianța izraelită nu le-ar fi dictat mai cu asprime pentru români. Trece-va fără nici o rezervă, fără nici o tranzițiune deplina egalitate civilă prin Camerele actuale?
Nu știm.
Știm numai că pericolul e cumplit de mare și radicalii cumplit de corupți.
Aflăm că d. N.T. Moldoveanu ar fi fost arestat după avizul procurorului de la Turnu-Măgurele.
În sfârșit administrația bandiților roșii au căzut în mreaja foarte fină pe care d. Moldoveanu i-a întins-o de luni încoace. Deodată cu arestarea d-sale, care trebuie să-i fi cauzând bucurie, se va descoperi o rețea întinsă de hoții și falsificări liberale, încât temnițele nu vor fi destul de largi pentru a încăpea pe marele partid.
În legătură indirectă cu arestarea aceasta stă și încurânda sosire a unui comisar imp. rusesc pentru regularea despăgubirilor.
De când sunt roșii la putere administrația întreagă s-a împânzit cu fel de fel de Mihălești și numai pe ici pe colo justiția descopere câte ceva ca din întâmplare, pe când, dacă procedarea ar fi sistematică și energică, nu știm zău dacă marele partid național-liberal n-ar trebui să se bucure, aproape fără escepții, de umbra blagoslovită a Văcăreștilor.
Mai zilele trecute auzirăm că sămeșia și comisia de rechiziție din județul Dolj s-a mutat la pușcărie, „fiind indicii grave de culpabilitate ca complici în falsificarea unor acte de rechiziții“ — zice „Monitorul oficial“. Dar rechizițiile noastre sunt încă o jucărie pe lângă falsificările de acte doveditoare de păgubi pe care armata rusească le-ar fi cauzat bogătașilor de liberali. Un adevărat trafic s-a făcut cu aceste acte constatând pagube fictive. Ba s-aude chiar că în multe județe guvernul central — sub inspirația directă a d-lui I.C. Brătianu — a cumpărat voturi de alegători cu asemenea acte.
D. N.T. Moldoveanu, urmărind unul și același scop de un timp încoace, de-a da pe față turpitudinile administrative ale roșiilor în timpul războiului, turpitudini care pe el personal l-au ruinat, a voit să constate cu probe vădite și pipăite cu câtă ușurință și neregularitate se fac din partea autorităților roșii acte de evaluațiuni a pretinselor păgubi cauzate de armata rusească în diferite localități și au cerut în martie, anul curent, primarului din comuna Orbeasca, ca procurator din partea arendașului acelei moșii, să facă un asemenea act, ceea ce s-a și efectuat, fixându-se o sumă fictivă de 273.000 lei.
Nu poate fi cea mai mică îndoială că de o asemenea despăgubire nu se putea folosi d. Moldoveanu, căci, nefigurând ca suferitor al pagubei, nu i se poate atribui nici intențiunea frauduloasă, prin urmare nici infracțiune a legei penale; cu atât mai puțin cu cât faptul s-a mărginit în obținerea acelui act fără să se fi servit sau să fi avut de gând a se servi cineva de dânsul spre a pretinde de la comisia respectivă încuviințarea despăgubirii, conform regulelor stabilite în asemenea pricini.
Destul numai că d-sa a avut o probă evidentă cum că asemenea acte trebuie să se mai fi format, că pe baza lor trebuie să se fi făcut pretenții de despăgubire aprobate de comisii și că nu s-a făcut nici o cercetare în privirele, fiind ele negreșit opera unor persoane cu înalte protecțiuni, ceea ce s-ar putea constata cu siguranță dacă s-ar depune aceeași ardoare și același zel ce s-au depus când a fost vorba de Moldoveanu, acuzat de fals în acte publice.
O asemenea acuzație nu dă a se bănui că ea este recompensa ce i se menaja pentru c-a avut fericirea de a displace unora prin curajul cu care a dat la lumină daraverile rechiziții Warszawsky et comp.?
Ceea ce ne confirmă și mai mult în această opinie este modul cu care vedem că s-a procedat în privința d-lui Moldoveanu pentru acea acuzare.
Judecătorul de instrucție de pe lângă trib. Teleorman, sesizat de lucrarea primarului comunei Orbeasca relativă la actul de evaluațiune în chestie, calificat de fals în acte publice, s-a adresat prin comisiune rogatorie la unul din d-nii judecători de instucție al Trib. de Ilfov, spre a lua interogatoriu d-lui Moldoveanu, aflat în București, cerând totodată a fi și depus.
După luarea interogatoriului, d. judecător, negăsind bineînțeles o gravitate în acel fapt din partea inculpatului, l-a lăsat în libertate.
D. judecător de instrucție de pe lângă Trib. Teleorman, văzând cererea sa nesatisfăcută în parte, s-a gândit după mai mult timp de chibzuire că-și poate lesne îndeplini dorința, trimițând de-a dreptul de la d-sa în contra d-lui Moldoveanu un mandat de aducere, și astfel, pe baza unui asemenea, d. Moldoveanu în noaptea de la 31 mai a fost ridicat dintr-o grădină publică și condus la poliție unde a fost arestat sub sentinele fără a putea comunica cu nimeni pân-a doua zi, cu toate că nu există în contra sa nici măcar un mandat de depunere sau de arestare, conf. art. 100 din proc. pen., ci numai un simplu mandat de aducere, căruia d. Moldoveanu nici a refuzat a se supune, nici a cercat să scape, încât să se întrebuințeze măsura constrângerii, prevăzută la art. 101, aceeași procedură.
D. Moldoveanu, în fața unei asemenea urmări neregulate, a parvenit să se adreseze cătră d. ministru de justiție și către d. prim-procuror prin petițiuni cu următoarea cuprindere:
Domnule ministru,
D. judecător de instrucție de pe lângă Tribunalul de Teleorman, printr-un mandat ce a emis la 29 mai, ordonă aducerea mea din București înaintea d-sale, sub motivul că urmează să mă interoge asupra unu falș pentru care aș fi inculpat.
Asupra acestui fapt am fost deja interogat, după o comisiune rogatorie, de d. judecător de instrucție al cabinetului 5 de aici.
Având în vedere cele espuse,
În vedere că eu mă aflu constrâns la poliția capitalei, fără să fi refuzat de-a mă supune la mandatul de aducere, nici să fi cercat să scap, precum la art. 101 pr. pen. se indică:
În vedere că eu mă aflu afară din județul ofițerului care a dat acest mandat și la o depărtare de mai mult de două miriametre, cer a se aplica în contră-mi dispozițiile art. 102, adecă să fiu condus înaintea unui d. procuror al acestui județ unde mă aflu, spre a da un mandat de depunere și a se îndeplini dispozițiile art. 103 și 104 din pr. pen.
Plin de încredere în iubirea de dreptate ce vă caracterizează, sper că legitima mea cerere se va îndeplini.
Primiți etc.
Semnat. N. Moldoveanu
Legala însă cerere a d-lui Moldoveanu a rămas, nu știm pentru ce, fără rezultat, trimițându-se d-sa de la închisoarea poliției la prefectura de Ilfov, unde-a mai stat sub pază până a doua zi, la 1 iunie curent, când a fost pornit spre Turnu-Măgurele.
Vom vedea și acolo ce-l mai așteaptă.
În n-rul de ieri al „Timpului“ sub impresia celei întâi știri, ni s-a părut că d. Moldoveanu însuși ar fi crezut că e timp a cere cercetare în privirea acelui act despre a cărui existență și înțeles d-sa ne-a informat cu mult înainte de-a fi vorba despre vro cercetare în această cauză. Acest act de pagubă fictivă, împreună cu multe altele, va servi de probă când d-nii liberali se vor grămădi să ia despăgubiri pentru daune fictive.
Nu ne aducem aminte ca în vro epocă România să fi avut în fruntea ei, ca astăzi, un guvern dușman intereselor și existenței ei. Pentru întâia dată ni se-ntâmplă ca guvernul să reprezinte de-a dreptul străinătatea și pretențiile ei zdrobitoare, să ție în fața țării art. 44 al Tractatului de la Berlin și să ne zică „punga sau viața“.
Guvernul Warszawsky—Mihălescu e însărcinat de a răsplăti cu de prisos un act de înaltă trădare, adresarea evreilor cătră străini ca, sau să li se dea drepturi, sau să nu mai existe România. Cine se putea însărcina mai bine cu această misiune decât oamenii cari răsplătesc cu decorații și recompense naționale actele celei mai negre trădări?
Acești călăi ai Alianței izraelite se apropie dar de noi fără a spune ce vor și ne spun de-a dreptul prin foile lor, redijate de greci și de jidani: „Iată osânda de moarte! Ce ne dați să vă lăsăm cu suflet? Am scos pân-acum a cincea parte a pământului României în vânzare prin emiterea de bani de hârtie. Mai rămân moșiile particulare, cele răzășești, meseriile și negoțul în orașele Țării Românești. Dați-le pe toate la dispoziția elementelor pripășite din țări străine, proclamați egalitatea între român în țara lui și orice venitură din lume și atunci vă lăsăm cu suflet. Să vedem. Poate că de spaimă ne veți da mai mult decât ne trebuie. Ce-i dați sărmanei Alianțe ca să vă lase cu viață?“.
Aceasta e atitudinea guvernului patrioților, după cum ne spune „Românul“.
Tocmeală dușmănească, fără ca să s-arate ce voiește guvernul.
Numai într-un singur rând „Românul“ declară că discursul electoral al d-lui Costinescu e programa lui. Cu două trăsături de condei însă se vedea că, după o coală plină de batjocuri mai cu seamă asupra feudalității creștine și a boierilor din Moldova, d. Costinescu propunea deplină egalitate civilă și numai restricțiuni în privirea drepturilor politice. Adecă, Alianța izraelită nu cere nici ea mai mult.
Dar acestor oameni nu le-i destul atâta. Până și meritele domniei naționale ale lui Vodă Cuza, căruia ei i-au pus pistolul în piept, vor să și le atribuie șie. Ei își atribuie secularizarea moșiilor mănăstirilor închinate, Unirea Principatelor, împroprietărirea țăranului și apoi ei, pe care Vodă Cuza i-a tratat între patru ochi cu biciușca de călărie și cu izbituri cu piciorul pe uș-afară, mai cutează a zice că de la 1848 și pân-acuma orice idee de progres, de dreptate, de libertate și de naționalitate de la ei a venit.
Adecă de la prăvălia bizantină C.A. Rosetti & Comp.
Șase sute de milioane de franci datorie publică — iată ce vi se datorește vouă.
Împlerea țării cu elementele străine, vânzarea ei prin concesiuni pe nouăzeci de ani, precupețirea Basarabiei, vărsarea în zadar a sângelui oștirii noastre, rechizițiunile frauduloase, oamenii din opt ținuturi vânduți prin contract lui Warszawsky, împlerea listelor electorale cu rudele și funcționarii voștri, batjocorirea și ducerea ad absurdum a sistemului constituțional, înțelegerile pe sub mână cu Alianța, omorârea liniei Pitești—Vârciorova prin tarifele așezate pentru linia Ploiești—Predeal, hoția și falsificarea de acte publice erijate în sistem administrativ, mănținerea în înalte funcțiuni a oamenilor cari au furat milioane, și — finis coronat opus — vânzarea țării și nației la jidani, iată meritele voastre de la 1848 încoace.
Se mai îndoiește oare cineva de toate acestea?
Nu mai departe decât acum cinci zile, la 31 mai, o persoană care a avut ocazia de a fi bine informată ne-a înștiințat că vizitele primite de prezidentul Adunării, d. C.A. Rosetti, au fost următoarele:
D. M. Rosenthal, d. Schönfeld, d. Samuel Marcus, d. dr. Mendelsohn, d. Solomon Halfon și d. Elias, adecă tot descendenți direcți ai colonilor lui Traian ca și d. C.A. Rosetti.
A doua zi — 1 iunie — s-a prezentat la Adunare petițiunea unui mare număr de evrei cari cer fără restricțiune drepturile politice și civile.
Sapienti sat!
Ceea ce au Camerele de revizuire de făcut nu este, deocamdată, cestiunea evreilor.
Ele trebuie să judece mai întâi faptele ministeriului Brătianu. Ele trebuie să lucreze ca să dea țării un guvern în care toți să aibă încredere, să curețe atmosfera de mirosul Warszawsky-Mihălescu, să despartă pușcăria de guvern, și apoi va putea fi vorba de-o cercetare liniștită a cestiunii izraelite.
Oare roadele demagogiei noastre nu s-au pârguit îndestul pentru ca poporului românesc să i se aplece de ele?
Puțin timp — trei ani abia — a stat la putere partidul patrioților subliniați și țara și-a pierdut rostul de nu mai dă de capăt complicațiunilor; ba existența țării și a naționalității sunt în cumpănă. Încă trei ani și întreg teritoriul României s-ar scoate la mezat pentru a se da celui ce va oferi mai mult pentru el. În locul unei autonomii depline, garantate de toate puterile, avem astăzi moftul independenței atârnătoare de apostilul rușinos și ridicol totodată al Alianței izraelite, în locul răsplătirii drepte a sângelui oștirii noastre avem pierderea unei părți din moșia străveche a Moldovei și, preste toate acestea, primejdia de a fi inundați și cotropiți de sute de mii de proletari flămânzi și cu totul improductivi, al căror singur merit e o lăcomie rapace, a căror armă e vicleșugul și corumperea, a căror patrie nu e nicăieri în lume și cari nu-și mai găsesc căpătâi decât în România, unde să se oploșească la umbra teoriei rosetești de „om și om“.
Este aceasta sau nu o ducere ad absurdum a teoriilor demagogice?
Dar a trecut vremea imputărilor, acum e vorba de a scăpa pe cât se poate de mult de inundarea generală.
În treacăt doar mai pomenim că multe se spun despre complicitatea guvernului radical cu Alianța izraelită. E de ex. foarte semnificativă tăcerea deplină, lipsa oricărui protest a miniștrilor noștri cari au fost de față la deliberările Congresului de la Berlin, și tăcerea aceasta este atât de semnificativă încât cercuri, în genere bine informate, susțin că art. 44 al Tractatului ar fi fost propus de unul dintre ei. E și mai semnificativă tăcerea sistematică de azi a guvernului, căci nici în Adunări, nici în conventicule naționale-liberale guvernul nu spune ce voiește, ce soluțiune ar înlătura greutățile internaționale, nimic c-un cuvânt.
Dacă guvernul pare a avea esplicări, apoi le are numai cu Alianța.
Mai mulți reprezentanți ai acestei nouă puteri europene, mai mulți soli ai vitezei, iubitoarei de adevăr, lealei și generoasei nații izraelite petrec la București, mirabile dictu, nu în arest corecțional pentru escrocherie, nici în detențiune pentru vagabondaj, ci gură-n gură cu Sf. Marele Prooroc C.A. Rosetti, pentru a pune la cale fericirea țării românești, amenințând cu intervențiunea, având depline puteri de a cumpăra voturi în Adunări de va fi necesitate și de a se-nțelege asupra gheșeftului, mai dând unul, mai lăsând cellalt. În loc ca acești indivizi să fie transportați cu dorobanți peste graniță, ca o specie de spioni și de agenți provocatori ai unei societăți internaționale organizate contra existenței statului român, ei se plimblă prin București, bucurându-se ca orice om cinstit și neutru de umbra teoriei „om și om“. Nu mai lipsește decât să li se dea și banchete, iar masalagii marelui partid să facă o manifestație națională și patriotică în onoarea Înălțimilor lor semitice.
Sperăm însă că a sosit deja timpul în care nația românească să se fi săturat în adânc de superficialele teorii demagogice-umanitare și că reprezentanții acestor teorii, fie ei emisari ai Alianței, fie capi de partide numite în ironie naționale, vor reafla astăzi în noi acel vechi bun-simț, întunecat de câtva timp, dar pentru care poporul nostru era vestit odată, care nu se lasă indus în eroare prin distincțiuni subțiri și trageri pe sfoară de sistem superior.
Deși nu știm și nici putem ști dacă o rezolvare a cestiunii în sens strict național și fără nici o concesie făcută teoriilor rosetești și luminilor secolului, cum s-ar prinde, ar întâmpina sau nu greutăți internaționale, totuși nu trebuie să exagerăm aceste greutăți și, speriindu-ne de umbra noastră proprie și de închipuiri deșerte hrănite de-o jurnalistică venală, să sărim din lac în puț.
Mai înainte de toate să nu crează cineva că esistă în lume vreo putere care de dragul evreilor va pune în mișcare vreun soldat, că se vor primejdui oasele unui singur creștin pentru această rasă desprețuită din adâncul inimei de toate popoarele europene. Dacă ar urma într-adevăr o intervențiune — ceea ce nu credem ― cestiunea izraelită ar fi pretextul nu cauza adevărată a ei; iar, dacă e vorba de pretexte, cată să admitem că, îndată ce o înțelegere s-ar stabili între cei ce ar avea interes de a nimici statul român, pretextele nu vor lipsi; de nu va fi cestiunea izraelită, se va găsi altul și totul s-ar reduce la o cestiune de timp și de timp nu tocmai îndepărtat.
Dacă însă o asemenea înțelegere nu s-ar putea stabili, atunci nici cestiunea izraelită nu va fi mai primejdioasă, din punct de vedere internațional, decât aceea a deplinei uniri a Principatelor, a alegerii Domnului străin ș.a.m.d., aceasta cu atât mai mult cu cât nimenea, absolut nimenea nu are dreptul de a se amesteca în afacerile noastre interioare și a regula poziția nenumăratei mulțimi de proletari străini care au venit pe capul nostru.
Dacă dar un pericol internațional există, el există abstracție făcând de la cestiunea izraelită, iar dacă nu există, cestiunea izraelită nu e în stare a-l crea. În orice caz cestiunea aceasta n-ar servi decât ca pretext și n-ar fi nicicând cauza adevărată a unei politice dușmane nouă.
Mănținerea articolului 7 chiar n-ar adăoga și n-ar scădea pericolul internațional dacă el într-adevăr ar exista; numai că o asemenea mănținere ar însemna c-o luăm pe mânecă cu toată Europa, ceea ce nu ne-ar ședea bine ca popor mic ce suntem și ar avea aparența că căutăm pricina cu lumânarea. Avem în fața noastră un tractat internațional pe cari cei ce l-au semnat sunt obligați a-l respecta și, oricât de binevoitoare ar fi unele din puteri pentru noi, oricât ar voi a recunoaște greutățile cu cari avem a ne lupta, totuși trebuie să le dăm posibilitatea de-a ne face concesiuni și să ne punem și noi pe terenul formal al Tractatului de la Berlin. Dacă nu fără pericol, dar nu fără neplăceri continue o nație mică nu se poate face luntre și punte contra Tractatului de la Berlin.
Aci e toată greutatea și tot meșteșugul. A crea pentru evrei posibilitatea de-a ajunge la drepturi civile și politice fără a compromite nici un interes național și economic al românilor, a ridica piedeca absolută a religiei pentru a o-nlocui cu garanții și mai puternice, iată ținta la care trebuie să aspirăm cu toții.
Ținta aceasta e însă mult mai complicată de cum s-ar părea. Se cer lucrări de organizare și introducerea unor principii în legislațiunea noastră care, departe de a fi liberale-cosmopolite, vor fi binișor retrograde, dar vor avea meritul de a pune pe de-a pururea la adăpost naționalitatea noastră și a țării noastre.
Dar asupra tuturor acestora vom reveni.
Roșii, începând de la oratorii lor din Senat și de la ministrul Învățăturelor Publice și sfârșind cu redactorii „Românului“ și ai foii bărbierilor franțuji, sunt atât de neștiutori de carte încât adeseori dau ocazia la cel mai mare haz oricărui om cu oarecare cultură temeinică.
D. General Manu de ex. a întrebuințat în ședința de joi a Senatului față cu guvernul actual epitetul de cinic. Deodată toată suflarea roșie din Senat, ministrul învățăturilor de pe banca sa, d. Grădișteanu, oratorul roșilor, în fine ziarul „Românul“, toți într-un glas zic că acest epitet e neparlamentar, e o insultă gravă, iar ziarul „Românul“ esplică cuvântul — ipsissimis vorbis — astfel:
D. Manu merse până a-l numi (pe guvern) cinic, ceea ce se tălmacește în limbagiul poporar câne nelegiuit, câne spurcat.
Este oare un singur cititor care să crează cumcă un om de condiția socială și de cultura d-lui general Manu ar putea întrebuința în Parlament un cuvânt care să nu fie strict parlamentar?
Cuvântul „cinic“ are a face tot așa de puțin cu cuvântul grecesc Kucov (câne, și încă nelegiuit și spurcat) precât de puțin are a face d-l C.A. Rosetti cu partidul Rozei Roșie din Anglia.
Iată cum stă lucrul. După moartea lui Socrat discipolii lui se împărțiră în două direcțiuni, unii căutând a dezvolta mai departe principiul cunoștinței (școlile lui Euclid și Phaedo) alții căutând a dezvolta principiile lui morale și anume școala cinică a lui Antistene și cea a lui Aristipp din Cyrenae.
De ce școala lui Antistene se numea cinică? Pentru că vechiul filozof, un model de virtute și de înțelepciune, era un câne nelegiuit și spurcat, după esplicarea d-lui Grădișteanu și a „Românului“. Ciudată calificare pentru un discipol al lui Socrat!
Cauza poreclirii e următoarea: Antistene (născut la 444 înainte de Chr.) nu era copil legitim, deci nici cetățean cu drepturi egale în Atena. Tatăl său fusese atenian, mumă-sa însă tracă. Ca discipol și ca învățător el era deci mărginit la locul de educațiune (????), (cânele alb), un sat pe un deal spre nord de Atena, consfințit lui Ercule și loc de educațiune a copiilor bastarzi. Aci-și preda Antistene lecțiile și de aici elevii lui au lat numele de cinici. Numele acestui sat venea de acolo că, cu prilejul unei jertfe aduse lui Ercule, un câne alb, răpind o bucată din cărnurile de jertfă, a dus-o în gură pe acel deal.
Iată originea cuvântului „cinic“. Însemnarea originară a cuvântului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice.
Mai târziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvântul și-a schimbat întru câtva semnificațiunea. Cinismul a degenerat în trufie și lipsă de pudoare. În suta întâia după Christos, adecă 500 de ani după moartea întemeiatorului, cinismul devenise un fel de predicațiune morală, însoțită în mod ostentativ de barbă lungă, păr lung, haine neîngrijite ș.a.m.d.
De aci înainte cinismul înseamnă lipsă de pudoare până în ziua de astăzi; nimic mai mult, nimic mai puțin.
Pe deplin corect a fost așadar d. general Manu dacă și-a mănținut espresia, pe deplin potrivită și parlamentară, mai cu seamă fiind ilustrată cu exemple.
A propune Domnului un decret prin care se răsplătesc cu medalia Bene merenti batjocuri îndreptate contra persoanei și a familiei sale e lipsită de pudoare, e cinism.
A însărcina cu siguranța capitalei și a persoanei Măriei Sale pe omul care-a proclamat răsturnarea lui și republica din Ploiești e un act lipsit de pudoare, e cinism.
A striga pe toate ulițele că convenția cu Austria e „cadavrul sângerând al României aruncat la picioarele contelui Andrassy“ și a iscăli apoi singur acea convenție și a deveni ministru pentru a o aplica e un act de lipsă de pudoare, e cinism.
Dacă d-lor redactori ai „Românului“ le convine mai bine esplicarea pe care și-o dau înșiși ca mai potrivită, noi vom sta tot așa de puțin la ceartă cu dumnealor ca și cu calfele de bărbierie de la „Renașterea“.
În fine d. Petre Grădișteanu a spus că ecuivalentul cuvântului „cinic“ e cuvântul francez canaille.
Se înșală d-sa. Și un om cinstit poate fi cinic. Dar când întrunește cineva o exemplară tărie de caracter și de convingeri, un talent oratoric (de klown) și curăție de moravuri, atunci amândouă cuvintele, deși nu s-apropie în sens lexical unul de altul, totuși sunt strâns unite în unul și același nobil piept.
În orice caz, față cu d. Grădișteanu nu se va întrebuința numai epitetul „cinic“.
Interesante din orice punct de vedere au fost dezbaterile Senatului asupra răspunsului la mesajul tronului în zilele de 7 și 8 iunie.
Vom da pe rând toate discursurile membrilor opoziției conservatoare, din cari toate au strălucit prin farmecul adevărului și prin acea artă oratorică fără meșteșugire și panglicărie care e proprie oamenilor onești și serioși.
În ședința de la 7 iunie au vorbit din partea opoziției dd. general Manu, Strat și M.K. Epureanu, din partea partidului guvernamental — d. P. Grădișteanu. În ședința de la 8 au vorbit dd. Dim. Ghica, generalul Florescu, Lascar Catargiu, iar din partea guvernamentalilor iarăși d. P. Grădișteanu. La acest singur orator, demn, cum s-ar prinde, de parlamentele, dar și mai mult încă de circurile Franciei și a Angliei, se reduce tăria logică și mai cu seamă cea morală a partidului guvernului din Senat.
Există un biet om nenorocit aici în București pe care o soartă nemiloasă, hărăzindu-i un cap de mărimea unei măciulii de mac și un trup închircit și ridicol, l-au zvârlit totuși pe scândurile scenei, ba încă i-au mai inspirat și nenorocita predilecție nu pentru farse de genul paiațelor, ci pentru tragedie înaltă, încât vizitarea teatrului e totdauna primejduită de cătră acest creștin.
Numele proverbial a acestui geniu ciudat în felul său e Crăcănel. Dacă se dă vro tragedie și joacă și el vrun rol, publicul se prăpădește toată seara de râs de interpretarea ciudată pe care Crăcănel o dă rolului său tragic; dacă se dă vro comedie, publicul plânge de interpretarea, vrednică de comizerațiune a rolelor sale comice.
Ei bine, Crăcănelul Parlamentului e d. Petre Grădișteanu. Pronunțând cuvinte mari și având o fizionomie nenorocită, care poartă sigiliul neșters a unei viclenii pronunțate, voind a vorbi cu sentiment și căldură și nefiind capabil de aceasta, domnia sa se umflă în mod artificial și, cu sofismele cele mai netrebnice, de cari ar râde și copiii, cu întortocheri de cuvinte, cu tertipuri și cusururi subțiri de advocat, d-sa s-apropie de cestiuni mari și de espunerea liberă și clară a spiritelor oneste. Ca să lumineze flăcările, orbitoare prin claritatea lor, d-sa aprinde un chibrit și, ca să liniștească oceanul mânios, varsă un degetar cu untdelemn în el.
Dar se-nțelege că precum e guvernul așa și apărătorii lui sau mai bine zicând unicul lui apărător în Senat.
Dar să-l lăsăm în știrea Domnului. Nici ne-am preocupat vreodată de stoicismul ciudat al acestui domn și nici avem de gând a ne preocupa de acuma-nainte.
Ședința de ieri a Senatului s-a început printr-un discurs al principelui Dim. Ghica. Ca și în alte rânduri principele au atras atenția asupra primejdiei situațiunii și au făcut un nou apel la înfrățire. D-sa a recunoscut că ministerul trebuie să rămâie la putere pentru a rezolva sub proprie responsabilitate cumplita cestiune la care a dat naștere. Cestiunea e destul de spinoasă ca să n-avem nevoie a ne irita unii pe alții, precum s-au întâmplat aceasta prin manifestul electoral al partidului național-liberal, care aruncă acuzări de trădare asupra conservatorilor. Între subsemnătorii acelui manifest sunt 10—12 străini, încetățeniți de ieri-alaltăieri. Numai astfel se poate esplica provenirea în manifest a unor asemenea nedemne acuzări la adresa celor mai vechi familii din România. În același manifest se vorbește și de Basarabia.
În loc ca partidul guvernamental să se apere, ce face el? Aruncă acuzări și în această cestiune asupra adversarilor politici, schimbând rolurile.
Noroc — adaose principele — că poporul nostru e înțelept, căci rar se va găsi un popor mai răbdător decât al nostru. Dar și răbdarea lui cată să fi având o margine.
Principele au încheiat cerând guvernului un proiect de lege în cestiunea evreilor care, numai de va fi posibil pentru România, d-sa îl va vota împreună cu toată opoziția.
Dar la apelul de pace și înfrățire d. Stătescu a răspuns prin insinuațiuni și contraacuzări care de care mai neadevărate, învinuind pe conservatori de introducerea evreilor în țară, de voința de a le da drepturi, de complicitate la dărâmarea havrei, mai mult încă — de uciderea cetățenilor. În privirea alegerilor a spus că cele făcute sub conservatori erau mai rele decât cele făcute acum în perfectă legalitate.
Răspunsul d-lui general Florescu la acestea au fost scurt dar foarte cuprinzător.
Au avut loc în alegeri ilegalitățile cele mai monstruoase, cele mai culpabile ingerințe. Cât despre alegerile cu bâta, ele sunt o invențiune a liberalilor, îndeosebi a unui om foarte aproape de guvern (P. Grădișteanu). Cine nu-și aduce aminte de barba și de perii smulși ai bătrânului prinț Constantin Ghica cu ocazia mișcărilor electorale roșii? Liniștea materială, ordinea care a domnit în alegeri a existat din cauză că cei cari fac dezordine erau ei înșii la putere. Era să mor — zise generalul — fără să știu că partidul conservator e susceptibil de-a turbura apa. De la dv. am trebuit s-o aflu aceasta. În realitate au fost ingerințe nespuse și candidaturi oficiale; guvernul a făcut în orice colț al țării să lucească la ochii mizeriei și ai slăbiciunii sau decretele domnești de numiri în funcțiune, sau teroarea destituirilor.
Răspunzând la acuzările d-lui Stătescu privitoare la liniștirea turburărilor de la 3 august, generalul a zis că nu de acuzat, dar de deplâns este că a fost silit să întrebuințeze armata, aceasta pentru că rămâne neclintit în credința juruită și pentru că tot d-nii roșii erau să răstoarne atunci pe Vodă. Se miră însă în genere de cutezarea ce o au cei cari au pierdut Basarabia, cei cari au pățit rușine la Arab-Tabia, cei cari n-au protestat cu nici un cuvânt la Berlin contra art. 44 și au adus asupră-ne cestiunea evreilor, cum de mai pot acuza pe cineva. Vrednică de plâns este starea conștiinței publice, vrednice de plâns exemplele cari se dau tinerilor de către tinerii miniștri. Acești domni prin purtarea lor au dat exemplul că nu prin muncă, nu prin emulațiune, nu prin învățătură se poate ajunge ceva în astă țară, ci prin lipsă de caracter. Alături cu d. Brătianu stau tinerii cari au numit convenția cu Austria cadavrul sângerând al României aruncat la picioarele contelui Andrassy, și cari a doua zi, ajungând miniștri, nu numai au promulgat și iscălit convenția, dar s-au și umplut de cordoane austriace.
Iată exemplele de moralitate publică ce le dă tinerimea liberală.
Până la publicarea dării de seamă stenografice a discursului d-lui Lascar Catargiu, foarte însemnat prin atitudine și cuprins, dăm deocamdată în șirurile următoare un estras al acelui discurs.
Ocupați cu strângerea de material în cestiunea izraelită și tratând-o noi înșine cu toată paza cuvenită, n-am avut de câteva zile nici timpul material, nici spațiu destul în coloanele noastre pentru alte întâmplări.
De atunci a venit știrea cumcă departe de continentul european și de patria sa, Franța, s-a stins în luptă nobila și cavalereasca inimă a lui Napoleon IV, al împăratului prin drept divin și uman, și noi n-am găsit timp a-i consacra câteva șiruri, ba nu-l avem nici astăzi chiar. A fost într-adevăr o tainică legătură între steaua Napoleonizilor și steaua statului latin de la Dunăre — cu îngălbinirea uneia a îngălbinit și steaua nației românești pe cer. Dacă împăratul Napoleon III n-ar fi avut nenoricirile care le-au avut în anul din urmă al domniei sale, niciodată nu se punea în mișcare cestiunea orientală în modul în care s-a pus, niciodată nu câștigau în Europa preponderanța acele puteri a căror înrâurire nu ne poate fi decât fatală.
Cât au pierdut naționalitățile cele slabe în genere, naționalitatea română îndeosebi prin moartea ocrotitorului lor nu se poate prevedea încă cu siguranță. Destul că în trecut ca și în prezent nu Franța, nu Italia ne-au susținut în conflictele noastre internaționale, ci Napoleon în Franța, iar în Italia influința sa predominatoare. Concepând el întâi ideea unei mai strânse legături între popoarele latine, pentru a ținea cumpănă mulțimii reînviate a popoarelor germane și slave, ne acoperise și pe noi, pe cât a trăit, cu umbra acestei idei înviitoare.
Atitudinea d-lui Waddington și a d-lui conte Delaunay în Congresul de la Berlin ne-au dovedit că, cu sufletul marelui împărat deodată, s-au stins și ideile sale și că nu avem nici un razim de așteptat de la Apusul latin al Europei. Avizați la noi înșine și la propriele noastre puteri, sfâșiați prin efectele unor organizații premature și corumpătoare, cu capetele stricate de o ideologie importată fără știrea vameșilor, guvernați în momentul de față — cel mai periculos al existenței noastre — de ignoranță și de rea-credință, moartea lui Napoleon IV e pentru noi îndoit de dureroasă. Nu doar că tânărul principe, urmând calea croită de părintele său, ar fi putut să ne dea vrun ajutor imediat, dar poate că ― întorcându-se roata lumii după cum din vechi obicinuește — principele, ajuns la înălțimea ce i se cuvenea, ar fi ajutat generației din România care creștea deodată cu el, de a lupta cu urmările greșelelor de azi.
Popoarele lesne uitătoare i-au înnegrit fără de judecată memoria, ingrații care îi înconjurau odată tronul părintelui său au aruncat fiere în inima nenorocitei mume — nici ocazia asta nu putea trece fără ca o jurnalistică lipsită de demnitate și de sentiment să nu bârfească contra celui abia săvârșit din viață; noi, descoperind încă o dată vălul negru ce acopere fața palidă, fină și brăzdată de suferințe a împărătescului tânăr, dorim sufletului său repaosul ferice a celor buni!
Aflăm că d. N.T. Moldoveanu a fost liberat. Cine ar trebui să îi ia locul? Noi nu credem că pașa din strada Armenească ar voi să schimbe palatul domniei sale cu altă chiliuță. Oricum ar fi, liberarea d-lui Moldoveanu ne-a surprins ieri. Azi însă, aflând că un comisar rus a sosit în București pentru a lua parte la cercetarea încurcatelor afaceri ale cinstitului Simion, am preceput totul. Parchetul însă, ca să evite orice bănuială, a declarat că deocamdată nu e caz de urmărire! Bun! Să așteptăm acum și vom mai vedea multe! Bravo d-le Stătescu, dragă-ți este Themis, dar mai drag portofoliul!
Vechea imputare pe care pururea ne-o făcea presa radicală e că nu credem în nație, pe când dd. radicali s-au identificat atât de mult cu ea încât partidul Mihălescu-Warszawsky reprezintă, ca o cristalizațiune geometricește exactă, toate aspirațiunile și voințele nației.
Convingerea noastră intimă a fost însă cu totul contrarie. Am știut și știm că numai partidul conservator reprezintă și poate reprezenta o țară agricolă ca a noastră în privirea adevăratelor ei interese și că dd. radicali n-au alt rol decât de-a amăgi orașele cu fraze ieftene și a esploata țara în socoteala lor. Mofturile cele subțiri, șurupurile advocățesti, apocaliptica învățăturilor liberale-cosmopolite nația nu le pricepea, și fiindcă tot ce nu e priceput exercită farmecul necunoscutului, de aceea capetele cu semicultură s-au luat cu droaia după ele, căci ce era mai lesne și ce convenea mai mult deșertăciunii individuale a fiecăruia decât de-a se crede învățat citind coloanele „Românului“, și de-a crede că recitând fraze de jurnal ai ajuns a întrece prin civilizație pe statele cele mai vechi ale continentului european, pe Franța, pe Anglia, pe Germania.
Dar iată că a venit în rândul acesta o cestiune pe care nația o pricepe îndestul și ca prin minune nația nu mai este cu dd. radicali, și așa e de departe de-a mai fi cu ei încât fondatorii și glorificatorii gardei orășenești, adică dd. radicali, au trebuit să proceadă la dezarmarea nației, să-i ia îndărăt puștile și cartușele ce i le încredințase și să-i zică: „Nație dragă, de astă dată tu nu pricepi nimic, deci te oprim de a te amesteca cumva în mod simțitor în daraverile noastre.“
Și cu toate acestea niciodată nația n-a avut mai multă dreptate și radicalii mai puțină, niciodată pericolul unei dominațiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât tocmai astăzi.
Dacă toți evreii — străini și pământeni — vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decât zece ani, Țara Românească treizeci poate. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără de milă — atât de favorizată de legislațiunea liberală — care s-a operat înainte de câteva decenii în California între rasa spaniolă și cea anglosaxonă și care s-a sfârșit prin esterminarea pe calea economică a rasei spaniole. Domnia fanarioților a fost o epocă de aur în comparație cu domnia de tină a evreilor și să nu uite nimeni că, evreii fiind clasă de mijloc și legislațiunea liberală fiind esclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aci stăpânii privilegiați și românul slugă la jidan.
Iar guvernul acestei țări merge atât de departe cu frica și cu nedestoinicia, dacă nu cu trădarea, încât pe români îi amenință cu soarta chedivului din Egipet, detronat de puterile europene, deși cazul se potrivește cu noi ca nuca în perete. Chedivul era dator cu bani, era dator a avea miniștrii străini și a supune finanțele țării sale controlului străinătăței. România nu e datoare nimic evreilor decât doar cu o bună recoltă de cânipă și cu câțiva țăruși, ciopliți anume pentru membrii pământeni ai Alianței izraelite.
Iar Europa însăși nici ne amenință, nici pretinde ceva în favorul evreilor. Ea a făcut din cestiunea izraelită o cestiune de recunoaștere a independenței noastre. Dar, de va recunoaște-o sau nu, pericolele internaționale ale existenței noastre naționale și de stat rămân aceleași.
Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va ajuta independența recunoscută dacă pericole într-adevăr există. Sau e organul guvernului atât de naiv să crează că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate milion de vagabonzi, teritoriul României devine sacrosanct și, dacă nu s-ar putea mănține un stat apărat de badea Toader, se va putea mănține unul trădat din capul locului de Ițic și de Leiba?
Așadar — cu sau fără evrei — pericolele internaționale există și soluțiunea largă a cestiunii izraelite, propusă de Alianță și de redactorii „Românului“ le-ar adăuga numai prin anemizarea și slăbirea elementului român, singurul în drept de a exista pe pământul nostru și singurul apărător al lui.
Noi credem că dându-le evreilor putința de-a deveni români am fi făcut tot ce se poate face. E o concesie mare aceasta, căci pretutindene în Europa evreii emancipați, amestecându-se în cultura țării, au falsificat-o și corupt-o, dar cultura în România e deja o semicultură atât de coruptă și de radicală prin toate tendințele încât o picătură de otravă mai mult nu va schimba-o. Adevărata cultură națională merge ș-așa alături cu cultura generală și ea își va găsi temeliile numai atunci când fiecare țăran va ști a citi și a scrie. Orașele cari în locul sănătosului Anton Pan citesc dramele nesănătoase ale Parisului ș-așa și-au pierdut tot rostul unei culturi adevărate și vor redeveni într-adevăr românești când vor începe a-și reînvăța limba și obiceiurile de la badea Toader.
În sfârșit să mai lămurim încă o chestiune. Se face vorbă multă de evrei pământeni, a căror existență o susțin mulți, între care și d. dr. Bluntschli.
În realitate însă o seamă de evrei se pot declara pământeni, deși nu există, căci nu există evrei cari în familia lor să vorbească românește.
Legile prusiene pentru emanciparea evreilor au urmat aceeași cale. În principiu toți evreii erau considerați ca străini, deși așezați de sute de ani în statele regelui Prusiei, și li s-a recunoscut dreptul de cetățenie numai acelora cari știau scrie și citi limba germană și își purta condicele de comerț, își făceau contractele și corespondența în această limbă. Iar restul era considerat de străini, n-avea permisiunea de-a se așeza nici la țară nici în orașe, n-avea permisiunea de-a intra ca slugi, ucenici sau calfe, c-un cuvânt marea mulțime era amenințată cu alungarea peste graniță și silită să emigreze.
Și-n Prusia au existat asemenea legi, fie generale, fie provinciale, până la 1869.
Nici Prusia așadar nu le-a dat evreilor decât posibilitatea de-a deveni germani și cetățeni, nimic mai mult.
Dar chiar această posibilitate dată a fost și este combătută de mințile mai luminate.
Învățatul profesor de drept și economie politică Robert de Mohl contestă că evreii ar fi devenit într-adevăr germani și propune escluderea celor pământeni chiar de la drepturile politice.
Dar se-nțelege că Prusia nu are nici pe d. C.A. Rosetti, nici pe d. Brătianu și de aceea acolo ideea statului e puternică și esclude orice elemente putrede și venetice din mersul dezvoltării ei.
Camerele de revizuire, după aproape o lună de la întrunirea lor, s-au gândit în fine că erau convocate pentru cestiunea revizuirei art. 7. Mai bine târziu decât niciodată. La ce au întrebuințat aceste 25 zile Adunările radicale? Puține la verificarea titlurilor, puține la discuțiunea adresei, și restul s-au închinat unuia din sfinții roșii numit Pierde-vară. Nu pot acuza opozițiunea că-i împiedică sau îi trăgănește. Nici o interpelațiune nu s-a făcut până astăzi, cu toate scandalurile zilnice ale unei administrațiuni unice, credem, în Europa. La verificarea titlurilor, opozițiunea, prin micul ei număr, a fost condamnată la un rol neînsemnat. În discuțiunea adresei i s-a închis gura, după ce vreo doi-trei oratori din sânul ei au putut abia să se rostească în zgomotul și miorlăiturile Bueștilor et Comp.
Tot așa s-a petrecut și cu discuțiunea cestiunii atât de importante a numirii unei comisiuni în cestia izraelită. Opozițiunea, prin glasul d-lui Vernescu, stabili cu multă forță și cu mult bun-simț că, dacă este vreo cestiune în care inițiativa aparține guvernului, este această reformă atât de capitală, care este cea mai îngrijitoare pentru viitorul naționalității noastre din toate câte ne-au fost propuse sau impuse până astăzi. Totdeodată caracterul internațional pe care, grație art. 44 din Tratatul de Berlin, această cestiune l-a căpătat impunea guvernului datoria cea mai strictă de a se rosti cu lealitate și cu francheță față cu reprezentațiunea țării. Nu așa i s-a părut guvernului că trebuie să lucreze; a stăruit să se numească de Cameră o comisiune, în majoritate compusă de Stolojeni și Costinești, și dânsa, întrunită cu devotații guvernamentali din Senat, are să propuie țării soluțiunea acestei mari afaceri. Aci este un joc copilăresc. Niminea, nici în punctul de vedere fizic, nici în punctul de vedere moral, nu se ascunde dindărătul umbrei sale. Dificultatea pentru guverne este că nu poate obține cele două treimi pentru a satisface angajamentele ce, cu toate denegările sale nerușinate, le-a luat și față cu Alianța izraelită și față cu câteva guverne europene. Dar majoritatea o poseda în Cameră și în Senat, și nici că se putea altminterea după alegeri săvârșite prin asemenea mijloace. Oricine știe dar că nimenea n-a intrat în aceste comisiuni, fie din minoritate, decât prin voința sa. Ce purtare însă trebuia să ție minoritatea?
Din momentul ce opoziția s-a pus pe singurul teren constituțional și logic, adică de a cere guvernului să-și ridice masca și să spuie în fine țării cum crede că această mare și națională chestiune poate fi rezolvată fără a atinge interesele și drepturile ei, și totdodată împăcând în marginile putincioase cerințele Tratatului de la Berlin, atitudinea sa era din cele mai simple: să aștepte acest proiect de lege, fie ca guvernul să se hotărască a-l propune direct ca guvern, fie ca, printr-un tertip copilăresc, să-l propună sub vălul foarte subțire al unui proiect făcut de amicii săi din Cameră și Senat.
Prin urmare opozițiunea n-avea nici un rol în acel consiliu de familie roșu ce se numește comisiunea Camerei și a Senatului. Astfel totalitatea opozițiunii din Senat a înțeles rolul său. Așa nu numai n-a luat parte la vot, dar doi membri ai opozițiunei, dd. N. Boerescu și N. Cretzulescu, aleși în acea comisiune, s-au grăbit a-și da demisiunea.
Astfel a lucrat și opozițiunea din Adunare, cu o singură escepțiune. Onor. d. P. Carp, ales de majoritate în această comisiune fără concursul niciunuia din amicii săi politici, a crezut că trebuie să ia parte la aceste lucrări.
Fără a osândi în mod absolut această linie de purtare a onor. d. Carp, fără a contesta câtuși de puțin că dânsa a putut să-i fie inspirată prin considerațiuni destul de puternice, cum de exemplu necesitatea de a supraveghea mersul guvernului și al comisarilor săi în această afacere, orișicum nu mai puțin stăruim a crede că d. P. Carp este în această afacere cu totul izolat și în contradicțiune chiar cu amicii săi politici cei mai apropiați: d-sa nu reprezintă decât ideile sale personale, iar nu ale minorității Adunării. Această declarațiune era necesară. Cu bizantinismul lor cunoscut, prea adeseaori roșii s-au servit de opinia izolată a unui membru din partidul conservator pentru a-l confunda cu întregul partid la răspunderea acestor opiniuni cu totul personale; și cu toate astea orice membru al partidului conservator care a crezut că în cutare cestiune trebuie să se despartă de majoritatea grupului său a avut totdauna lealitatea să se rostească că lucrează în numele său personal. Dar aceasta nu a împiedicat pe onestul organ al partidului roșu să facă să atârne asupra întregului partid conservator răspunderea unor opinii izolate. Pentru că dar de astă dată această tactică vicleană să nu aibă nici chiar un pretext de a se ivi, am crezut că trebuie să facem această declarațiune netedă.
Oricari ar fi opiniunile partidului conservator din Senat și Cameră asupra soluțiunii definitive a gravei cestiuni a art. 7, într-un punct el a fost unanim, în punctul procedurei constituționale, adecă de a cere ca guvernul să se conforme și Constituțiunii și uzului parlamentar din toate țările, dându-și opinia sa motivată și aducând sub responsabilitatea sa un proiect de lege în cestiunea de față. A lua parte în comisiunea numită din îndemnul guvernului pentru a-l scuti (cel puțin așa crede el) de sarcina constituțională care-l privește numai pe dânsul este dară a reveni în mod indirect asupra acestei opinii. Pentru a nu se da loc deci la asemenea interpretațiuni, care ar aduce confuziune în spiritul public, suntem autorizați a declara că partidul conservator stăruiește în atitudinea care a luat-o de la început și că orice opinie sau demers al vreunuia din membrii săi contrarii acestei atitudini nu pot lega decât pe acel membru, iar nicidecum schimba sau angaja politica întreagă a partidului.
Publicăm următoarea epistolă ce primim de la amicul nostru d. P. Carp:
- Domnule redactor,
- În numărul de miercuri al ziarului „Timpul“ îmi faceți onoarea de-a vă ocupa de persoana mea spre a condamna participarea mea la comisiunea mixtă, menită a da o dezlegare chestiunii evreiești, și vă grăbiți totodată de-a constata, nu fără amărăciune, deplina mea izolare în mijlocul partidului conservator.
- Mergeți chiar mai departe.
- Dând comisiunii numele de consiliu de familie roșu, aveți aerul de-a insinua că aș fi intrat și eu în sânul acestei patriotice familii.
- Îmi veți permite o mică întâmpinare.
- Am afirmat în diferite rânduri, și toți membrii partidului conservator au afirmat-o ca și mine, că chestiunea evreiască nu este o chestiune de partid.
- Dacă aceste declarațiuni erau fățarnice, nu am nimic de zis, dacă însă, precum o afirm, ele erau sincere, hotărârile fiecărui sunt libere de orice legătură de partid.
- Sub punctul de vedere deci al principiilor nu poate fi vorba de izolare, căci vă desfid să-mi arătați un program comun, afară numai dacă propunerea făcută de câțiva juni conservatori dimpreună cu câțiva juni liberali de-a nu revizui art. 7 constituie programul opozițiunii. Până acum însă nu avem nici o probă despre aceasta.
- Rămâne deci chestiunea de procedură constituțională, cum o numiți nu prea știm pentru ce.
- Dacă nu mă înșel, țara ne-a trimes să dezlegăm chestiunea evreiască, și a căuta în o chestiune de procedură un motiv de abstențiune este după mine a se gândi prea mult la guvern și prea puțin la datoria ce avem cu toții în această tristă împrejurare.
- Am acuzat pe d. Brătianu că, prin lipsa lui de idei și de vroință, a compromis cu desăvârșire soluțiunea acestei chestiuni. Să fie oare aceasta un temei ca să arătăm la rândul nostru o lipsă de vroință și de idei nu mai puțin culpabilă?
- Am crezut că nu, și nu e vina mea dacă această credință a rămas izolată. Tot ce se poate zice este că pozițiunea unui membru al minorității este mai grea, căci, neavând informațiunile guvernului, voința lui poate să meargă pe căi rătăcite. Aș înțelege deci să criticați ideile mele, pentru aceasta veți binevoi însă a aștepta ca părerea mea emisă în comisiune să iasă la lumină. Chiar rătăcite însă de ar fi, răspunderea nu este a mea, ci a celor cari, având a zice ceva, nu au zis nimic și care, putând să lumineze țara, nu au vroit să o facă.
- Atât aveam de zis și vă rog să-mi permiteți o ultimă observațiune.
- Credeam că trecutul meu politic mă pune la adăpostul unor insinuațiuni ca acele de care am vorbit mai sus. Se vede că m-am înșelat. Fiind însă că ați iertat pe conservatorii de la Mazar Pașa, sper că va veni o vreme în care veți ierta și pe conservatorul din consiliul de familie roșu.
- Primiți, vă rog, încredințarea distinsei mele considerațiuni.
- P.P. Carp
D. P. Carp s-a crezut atins prin reflecțiunile ce foaia noastră a publicat în privința atitudinii sale în cestiunea izraelită. Cugetul nostru n-a fost de a osândi sau critica această atitudine. Știm foarte bine că orice opinii ar profesa un om ca d. P. Carp, ele nu proced decât din niște sentimente onorabile și din convincțiuni adânci. Însă aceste reflecțiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare. D. Carp este nu numai un membru însemnat din partidul conservator, dar încă o persoană care în toate cestiunile se pune cu curaj înainte și nu suferă a rămânea vrodată în umbră; astfel dar partidul conservator, dacă ar tăcea, i s-ar putea cu drept cuvânt imputa de adversarii săi că opiniile sale în cestiunea izraelită au fost reprezentate de unul din principalii săi membri, d. Carp. Asta nu este, și era și dreptul și datoria noastră, ca organ al partiduluii conservator, a o constata.
Nici unul din cei optsprezece senatori care reprezintă partidul conservator în Senat sau din cei douăzeci și doi deputați care îl reprezintă în Cameră nu a fost de părere ca să luăm deocamdată parte la comisiunea fără nume, neprevăzută nici de Constituțiune, nici de regulament, care s-a substituit inițiativei guvernamentale și care în spiritul ministerului trebuia să-i serve totdeodată de eco și de perdea adică să-i traducă în mod fidel adevărată voință și totdeodată să-i acopere responsabilitatea.
Acesta cel puțin a fost calculul guvernului, deși până astăzi știm că nu a izbutit. Dorul unui membru al opozițiunii, mai cu seamă al unui parlamentar corect ca d. P. Carp, care se rostise cu atâta talent în contra acestei machiavelice combinațiuni, nu era dar de a o absolvi prin prezența sa. Onor. d. Carp ne mai face o întrebare în epistola sa, întrebare care ni se pare cam neînțeleasă. Ne întreabă dacă din cestiunea izraelită facem chestiune de partid. Dacă înțelege prin aceste cuvinte a face „chestiune de partid“ a esploata o cestiune în interesul pur și simplu al unor ambițiuni personale sau a unor interese de putere, nu numai din cestiunea izraelită dară din nici o cestiune nu facem cestiune de partid. Din partea d-sale, care cunoaște partidul conservator din care face parte de atâta timp, întrebarea era zadarnică; trebuia s-o lase coloanelor foilor roșii, unde era mai la locul său.
Dacă înțelege însă, ceea ce ne place a crede, prin această întrebare că partidul conservator are alte opiniuni decât partidul roșu în rezolvarea cestiunei izraelite, aci-i răspundem curat că da; este o deosebire între noi și partidul roșu. Dar între noi și toți membrii partidului roșu? O știe d-l Carp că nu. Știe că chiar în partidul radical mulți se vor separa de restul partidului lor, acei cel puțin ce vor privi această cestiune dintr-un punct de vedere mai înalt și mai larg decât interesul de gașcă.
D. P. Carp ne mai face o întrebare. Care sunt opiniunile partidului conservator în această cestiune?
Ne pare rău că până acum onor. nostru amic n-a putut să-și formeze o convicțiune în această privință. Opiniunile acestea au fost rostite în mod destul de clar până astăzi în presă prin diferitele organe. Însă, dacă este vorba de opiniile reprezentanților din Cameră și din Senat ai partidului conservator, numărul lor nu este așa de însemnat încât să poată ajunge la un rezultat practic rostind o opiniune cu totul specială a grupului conservator.
Cu toate acestea, d-sa este în poziție a ști că în comisiunile parlamentare se propune o soluție care nu-i convine guvernului și care cu toate acestea este un program stabilit de conservatorii din Moldova în unire cu liberalii-moderați, program la care a aderat, după cât ni se afirmă, și fracțiunea, ba chiar mulți membri din partidul roșu. Dacă față cu tăcerea guvernului, adecă față cu exigențe necunoscute, nu se poate stabili un program absolut — ceea ce pare a fi în ochii d-sale o condiție indispensabilă pentru ca un partid să poată pretinde că are idei și inițiativă — atunci desigur că vina acestei situațiuni nu este a partidului conservator, carele tocmai prin procedura constituțională propusă aștepta să i se dea elementele necesare pentru ca acel program să se poată formula cu toată exactitatea cuvenită.
Într-un lucru deci au fost unanimi membrii partidului conservator, afară de d. P. Carp, în modul de a proceda la rezolvarea cestiunii și în spiritul ce trebuia să dirigă lucrarea lor în aceasta. Iată puncturile ce s-au stabilit în comun acord: 1. A nu lua nici o parte într-o comisiune antiregulamentară și anticonstituțională; 2. A aștepta ca guvernul sau să prezinte un proiect de lege sau să se rostească în mod serios asupra chipului cum dânsul, guvern constituțional și responsabil, crede că trebuie aplicat art. 44 al Tratatului de la Berlin; 3. În urma acestor preliminări indispensabile și când vom fi deplini luminați asupra cestiunii în toate puncturile de privire, a lua o rezoluțiune matură căutând mai cu seamă a salva naționalitatea română de pericolele la care o ar espune o invaziune de elemente străine introduse în proporțiuni necumpătate și într-un mod precipitat în corpul ei; și al 4-lea a nu face din aceasta o cestiune de esclusivism politic și a primi pe acest tărâm, dară numai pe acest tărâm, concursul, nu numai al tuturor grupurilor din opozițiune, dară și chiar al membrilor partidului de la putere, cari vor voi să se unească cu noi, în fine chiar al guvernului dacă el se va ralia la aceste păreri.
Astfel partidul conservator a înțeles a nu face din cestia izraelită cestiune de partid, iar nu intrând în comisiuni neconstituționale și venind a mai adăoga o notă discordantă la haosul de opiniuni ce purtarea fără demnitate și fără curaj a guvernului a lăsat să se producă în Adunările de revizuire.
În treacăt vom vorbi și de propozițiunea d-lui Blaremberg. D. N. Blaremberg n-are, credem, pretențiunea de a reprezenta partidul conservator și de aceea n-am crezut că-i trebuie să declinăm responsabilitatea propunerii d-sale, pe care a iscălit-o vreo doi-trei membri ai partidului conservator. Această propunere, deși este izbucnirea legitimă a unui nobil sentiment de indignare în contra politicei mizerabile care ne-a condus a primi ordinile străinilor în cestiuni cu totul interioare, totuși nu o credem practică în starea în care a ajuns cestiunea. Nu ne îndoim însă că d. N. Blaremberg și subsemnatorii nu cred a avea mai multe șanse de izbândă și că au propus-o numai ca espresiunea unei nobile și legitime indignări ce trebuia să găsească un glas în sânul unei Adunări române.
După înlăturarea ei, nu ne îndoim un moment că subsemnatorii se vor ralia la soluțiunea ce partidul independent din Cameră o va crede mai națională și mai practică.
Terminând, noi credem că onor. d. Carp, fără să sacrifice nimic din opiniunile sale personale, putea, cel puțin în privința procedurei, a nu se despărți cu zgomot de toți amicii săi personali și coreligionari politici.
Liber a fost să o facă, și iarăși am fi tăcut și aci; dar, când am văzut că adversarii noștri comuni, și în presă și în Cameră, esploatează această tăcere și că un Dimancea ne strigă că minoritatea este reprezentată în comisiune prin d. Carp și că d. Carp nu ia cuvântul spre a se ridica în contra acestei afirmări, a trebuit să vorbim; am făcut-o fără plăcere, dar fără șovăire.
Cu cât trec una după alta zilele, cu cât se prelungește fără nici un termen prevăzut sesiunea estraordinară, cu atâta cestiunea revizuirii se încâlcește mai mult, cu atât neliniștea și temerile cresc și cuprind toate mințile, cu atât mai mult toată lumea își pierde cumpătul și facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domnește în toate cercurile. Judecata rece lipsește de pretutindeni și mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trecem prin niște zile în adevăr foarte grele și trebuie în sfârșit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greșelilor și rătăcirilor noastre politice săvârșite de treizeci de ani încoace. De la mișcarea din 48 și până astăzi națiunea românească, pe tărâmul politic, n-a făcut alta decât a se lepăda sistematic de orice tradiție, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viața ei națională, și-n același timp a adopta, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de coloni din America de miazănoapte și pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaționale, în viața politică și intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurățeniile ce s-ar scurge din cele patru colțuri ale lumii, în România ca și-n America; fraternitate și egalitate între om și om; republici mari și mici și prezidenți de republică pe toate ulițele și-n toate cafenelele, în România ca și-n America; șiretenia, vicleșugul și cinismul — virtuți cetățenești; gheșeftul — scopul; și politica umanitară — mijlocul. Acestea pe tărâmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, și poate că așa de târziu încât îl vedem în zadar.
Suntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înțeles al cuvântului în țara aceasta decât pe tărâmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar și, mulțumită nestatorniciei de temperatură ce domnește în valea dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, producția noastră atârnă mai mult de la bunăvoința cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane și jumătate de țărani (cifră exagerată poate), populație în adevăr românească, lucrează pământul și dau singura producție reală în această țară, pe câtă vreme restul locuitorilor români, cei din orașe, târguri și târgușoare, populație amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilați încă și din jidani neasimilați și neasimilabili, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcții publice, trăiesc din gheșefturi și din politică.
Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănânce carne și să bea vin; trăind sub un regim alimentar așa de mizerabil, țăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român, om de la țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, galbeni, ligniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administrația. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la țară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mâna acestei administrații, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ștrengarii și necăpătuiții de prin târguri. Această corporație liberală și umanitară nedreptățește, batjocorește și jefoaie pe țăran fără nici o milă; sunt membri în această onorabilă corporație al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. Aceasta ca stare normală și constantă, fără să mai pomenim că pe la soroace vine și câte o împrejurare mai însemnată, ca de exemplu afacerea Mihălescu—Warszawsky.
În același timp, în orașe mari și mici, liberalismul și umanitarismul ne priește foarte bine: în numele libertății se face camătă fără margine; în numele egalității și fraternității deschidem brațele tuturor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societățile ipercivilizate și, în numele națiunii române, facem politică radicală, aspirând la o republică, ba chiar și la mai multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizații calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate și lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în țară se numește politică. Acela ce cutează a se revolta față de această stare de lucruri, acela care îndrăznește să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure și să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei țări este denunțat opiniei publice de către negustorii de principii liberale umanitare ca barbar, ca antinațional, ca reacționar.
Rezultalul unei asemenea vieți publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii art. 7 nu stă atât în însăși cestiunea izraelită cât în starea în care ne aflăm când ni se pune această cestiune.
Cu multă greutate, cu destul chin, poate și este speranță că se va dezlega cestiunea evreilor, și independența, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută; va rămâne însă de dezlegat o cestiune cu mult mai gravă și mai grăbitoare, cestiunea vieții noastre publice, cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atâta vreme sau dacă trebuie să mai putem apuca pe calea cea adevărată.
Vom fi un stat independent, cum vom face uz de această independență, aceasta e cestiunea cea mare.
De când nația nu mai este cu roșii, dând a înțelege aceasta prin deosebite acte care de care mai semnificative, de atunci „Românul“ a devenit amenințător.
Într-un număr amenință țara cu soarta chedivului din Egipet, într-altul cu o lovitură de stat; încât, dacă aceste amenințări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va putea să esclame, nu fără mândrie: Două lovituri de stat s-au făcut în România, una de Cuza și Cogălniceanu pentru a împroprietări țăranii români, alta de roșii pentru împământenirea ovreilor. Alăturarea pur și simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osânda roșilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porțile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scârboase decât epoca fanarioților.
Ce însemnează aceste amenințări cu soarta chedivului și cu lovitura de stat? Sunt într-adevăr pericolele internaționale atât de mari încât țara, pentru a exista, să aibă neapărat nevoie de asemenea leacuri drastice?
Noi n-o credem sau cel puțin nu credem că asemenea pericole ar putea răsări din chestiunea evreilor. Am mai spus-o în alt rând că, dacă asemenea pericole există, ele există abstracție făcând de la evrei și că cestiunea aceasta ar fi cel mult pretextul, nicicând cauza adevărată a unui amestec din partea străinătăței, încât singurul motiv serios care s-ar putea învoca în favorul unei soluțiuni rele a cestiunii nu e înlăturarea pericolului, ci numai câștigul de timp și probabilitatea cumcă în acest timp constelațiunea politică generală s-ar fi schimbat în favorul nostru. Dar, dacă acesta e motivul purtării guvernului, el ar trebui să-l mărturisească, nu însă să amenințe cu soarta chedivului sau cu lovitura de stat; și n-ar trebui numai să-l mărturisească, ci să vie totodată c-un proiect de lege care să fie espresia acestei situațiuni, căci guvernul știe prea bine ceea ce noi toți știm, că țara nu voiește să dea nimic și, pentru ca ea să fie înduplecată a da ceva, trebuiesc a i se da cuvinte cu mult mai puternice decât cazul de mofluzie de la Cairo. Căci lucrul în sine e foarte clar. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit și văzut; ei formează acea nenumărată populație cu desăvârșire improductivă care trăiește din precupețirea muncii și sănătății românului, încât, dacă în mod absolut s-ar ridica stavilele de până acum, soarta poporului nostru ar fi analoagă cu aceea a rasei spaniole din California: moartea prin mizerie și anemie. Populația evreiască crește în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dentâi de la începutul secolului și pân-acuma a devenit de cincizeci de ori mai mare atât prin nașteri cât și prin imigrațiune; ei au început a se așeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu, prin Câmpu-Lung și prin Târgul-Jiului bunăoară, ei amenință a împânzi toată țara și a o preface într-o altă Galiție, încât numărul lor înspăimântător vorbește de sine și nația are oricând înaintea ochilor pericolul întreg.
Nu este însă tot astfel cu pericolul internațional. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin a fost introdus fără voia unora din puteri și, dacă ele s-au unit, cauza e că într-un congres toate hotărârile se iau cu unanimitate, iar care din ele ar vota contra ar declara printr-aceasta că e gata a-și susține cu arma părerea contrarie. Care însă din puterile europene ar fi plecată de a sacrifica un singur soldat pentru evrei? Desigur că nici una. Prin urmare cu toată unitatea formală de vederi în Congres, în sine vorbind lucrul nu este atât de limpede, nici puterile nu sunt atât de unite în această cestiune așa-zisă umanitară. Noi mergem mai departe și susținem că evreii nici nu sunt cauza măcar a introducerii art. 44. Ei sunt o unealtă în Tratatul de pace al cărei mănunchi nu știm cine voiește să-l ție în mână; ei sunt un pretext de amestec, creat în favoarea nu știm cui. Mai mult încă: rolurile în Congres erau împărțite de mai nainte, ca și cele ale actorilor, și ministrul de esterne al Franței a primit, ca toți ceilalți, să învețe pe de rost cestiunea evreilor și cea grecească, numai pentru ca o putere mare precum e republica să nu joace pe figurantul mut în reprezentația de gală. Nu e îndoială că improviziunile nu erau permise defel, și o pildă de aceasta ne-a dat contele Delaunay, care propunea și soluțiunea cestiunii evreilor, lucru la care prezidentul Congresului, principele Bismarck, s-a opus.
Mergem și mai departe. O notă colectivă a puterilor dacă ne-ar veni în cestiunea evreilor, ea încă n-ar fi decât pro forma colectivă: instrucțiunile paralele verbale și confidențiale ar putea fi cu totul altele.
Deci într-o asemenea rețea fină de acțiuni și contraacțiuni desigur că poporul românesc nu poate vedea un pericol imediat și pipăit și e lesne de înțeles de ce el nu voiește să dea nimic.
Teama noastră nu este așadar nici cestiunea evreilor ca atare, nici exigențele mai mari sau mai mici ale puterilor; teama noastră e că cestiunea este deja rezolvată gata de către guvernul roșu și că actualele Adunări de revizuire au fost deschise cu neadevărul că cestiunea nu e de loc angajată. Teamă ne e că cestiunea evreilor e tot așa de rău rezolvată gata precum era la vremea ei convenția cu Rusia, trecerea peste Dunăre, cesiunea Basarabiei, pe cari Camerele n-au avut decât tristul și umilitorul rol de a le înregistra, făcând multe fraze mari se-nțelege, dar cari în sine nu mai însemnau nimica.
Înțelesul acesta par a-l avea amenințările organului guvernamental. Dacă Adunările nu vor înregistra și ratifica soluțiunea gata propusă prin escamotare de către cinstiții ciraci ai roșiilor ca din proprie inițiativă, atunci … atunci lovitura de stat.
Același sistem vicios se urmează necontenit. Guvernul face și apoi s-acopere cu responsabilitatea anonimă și ocultă a băieților din Adunări. „Sus băieți, jos băieți“ și nația s-a pronunțat în favorul evreilor, spre stupefacțiunea tuturor cari cunosc și pericolul și voința țării.
„Românul“ se plânge amar de nedreptatea pe care Parchetul o face d-lui Simeon Mihăiescu nepuind capăt instrucțiunii și invoacă ajutorul d-lui ministru de justiție, al președintelui cabinetului etc.
Această plângere are aerul unei amenințări la adresa Parchetului.
Protestăm contra unor asemenea nedemne apucături.
Cine-i dă drept ziarului guvernamental de-a se amesteca în cercetări cari prin natura lor cată să rămâie secrete până ce magistratul se va fi convins că are în mâna lui rețeaua întreagă a crimei — dacă ea s-a comis?
Sau voiește „Românul“ să se prefacă într-un copilaș atât de naiv încât să nu înțeleagă că o afacere de milioane nu se poate pune în evidență în câteva săptămâni de zile, mai ales când, în cursul cercetărilor, obiectul acestora, d. Mihălescu, a continuat a sta ca director la Ministerul de Interne și a avut putința de a încurca ce se putea descurca și de a turbura ce se putea limpezi? Pentru noi rămânerea la post în curs de două luni a d-lui S. Mihălescu este indiciul cel mai grav; iar al doilea indiciu e arestarea d-lui Moldoveanu tocmai în dricul afacerii. Prin urmare suspiciunea e mai gravă decât oricând și așteptăm de la tinerii magistrați însărcinați cu afacerea că, cu cea mai mare minuțiozitate și luându-și oricât timp le va părea necesar, vor cerceta afacerea din fir în păr, ceea ce va contribui și mai mult spre liniștea și mângâierea d-lui S. Mihălescu, dacă e nevinovat.
D. Mihălescu ar trebui să roage pe coreligionarii săi politici ca să nu-i compromită și să nu-i îngreuieze poziția prin strigătele lor, căci publicul e în stare să-și zică că acestea toate sunt ridicate anume spre a intimida justiția, și se știe că asemenea intimidări au adesea tocmai efectul contrariu, de a încuraja pe magistrat și de a întări în el suspiciunea când cauza e apărată într-un mod atât de meschin.
O lună de zile a trecut de la deschiderea Camerelor chemate a revizui Constituția, spre a o pune în acord cu cerințele art. 44 al Tratatului de la Berlin, primit, fără nici o competență, în principiu, de către guvern și Camerele lui dizolvate. Adunările de revizuire și-au verificat titlurile și întâia lucrare la care au procedat după constituirea lor în regulă a fost răspunsul la adresa tronului. O cestiune importantă s-a ridicat cu ocazia dezbaterii asupra acelui răspuns, cestiunea adică dacă guvernul este sau nu dator a veni cu o propunere, cu un proiect asupra modificării art. 7 sau dacă Adunările trebuiesc să facă acea propunere din propria lor inițiativă. Cu toate stăruințele minorităților din amândouă Adunările, guvernul a refuzat cu încăpățânare de a veni cu o propunere, ceva mai mult, a declarat că, în cestiunea evreilor el nu are absolut nici o părere, n-a prejudecat nimic, n-a legat întru nimic țara la vreo soluție oarecare, și că Adunările sunt libere a dezlega cestiunea cum vor crede mai bine.
Înainte de deschiderea Camerelor și până la dezbaterea asupra răspunsului la mesaj întrebarea era aceasta: guvernul luat-a vreun angajament față cu Europa sau cu Alianța izraelită în privința art. 7? Nu se găsea aproape nimeni care să răspundă negativ la această întrebare, și sentimentul general al țării era că guvernul luase niște angajamente, atât numai că în privința acestor angajamente unii aveau temeri mai mari, alții mai mici. Veni apoi dezbaterea asupra răspunsului la mesaj: abținerea guvernului de la orice propunere, declarațiile lui categorice că țara nu este legată întru nimic și că dânsa poate să propună și să hotărască orice-i va plăcea pentru moment liniștiră oarecum temerile generale. Guvernul nu avea în Camere cele două treimi trebuitoare pentru un vot de revizuire, așadar, deși propunerea din inițiativă parlamentară trebuia să vie din partea majorităților sale drept credincioase, dacă ea nu era conformă intereselor generale, nu putea trece. Dacă, prin urmare, guvernul lăsa soarta dezlegării cestiunii la bunul plac al Camerelor, fără ca să se amestece direct în afacere, dânsul nu putea avea angajamente luate în afară și tertipul spălării de răspundere nu-l întrebuința decât pentru a nu-și lega poziția ministerială de soarta problematică a unei oarecare soluțiuni. Astfel judeca publicul după întâia impresie; cele advenite însă în urmă erau menite a ne dovedi că lucrul stătea cu totul altfel.
Camerele își aleseră câte o comisie care să elaboreze un proiect de modificare a art. 7. În sânul acestor comisiuni s-a dezbătut îndelung și în fine comisia Camerii și-a redactat raportul, pe lângă care a alăturat și un proiect pentru înlocuirea art. 7. În comisia Camerii, la redactarea proiectului s-au petrecut niște scene foarte interesante. Prezidentul Consiliului, d. I.C. Brătianu, a intervenit de mai multe ori în lucrarea comisiei, a făcut câteva tirade patriotice, a arătat că țara e în primejdie mare și, cu tonul cel mai desperat, a conjurat majoritatea să adopteze propunerea d-lui Costinescu pentru salvarea patriei prin împământenirea unei mase de evrei împărțită pe categorii. Majoritatea comisiei a refuzat, și-a urmat lucrarea și a hotărât să-și citească raportul în ședință publică înaintea Adunării. Prezidentul Consiliului, în fața neizbândei încercate în sânul comisiunii, a cerut ca Adunarea să țină ședință secretă. Ședința secretă sau intimă a fost foarte furtunoasă: d. I.C. Brătianu a repetat tiradele patriotice pe care le cântase comisiei, însoțindu-le de astă dată cu lacrămi fierbinți; a spus că țara e amenințată de o primejdie de moarte în cazul când nu se va da împământenirea cum o cere d. Costinescu și că guvernul va fi silit să se retragă dacă comisia va stărui în hotărârea ei. Mai mulți deputați au cerut d-lui prim-ministru să arate care anume este primejdia ce ne amenință, căci o simplă afirmare a d-lui I.C. Brătianu, neîntemeiată pe dovezi, nu mai plătește astăzi nimic; prezidentul Consiliului neputând aduce nici o dovadă, comisia a rămas să-și citească raportul în ședința de sâmbătă, când l-a și citit. Dăm mai la vale acest raport în întregul lui, împreună cu toate anexele.
În același timp când în comisia Camerii se petreceau cele arătate mai sus, „Românul“, care a declarat de cu vreme că împărtășește în cestiunea evreilor părerea redactorului său d. Costinescu, povățuia țara să fie cu minte și să adopte soluția patronilor săi, amenințând-o în caz contrariu cu toate relele închipuite și neînchipuite, cu soarta chedivului, cu lovitura de stat, cu „însângerarea țării“ ș.c.l. Povețile și amenințările gazetei personale a dd-lor Brătianu și Rosetti au avut din partea țării răsunetul și primirea pe care le meritau. Presa și publicul au fost unanime în această privință: amenințarea cu soarta chedivului e nerușinată, cea cu lovitura de stat ridiculă, cea cu „însângerarea țării“ nebunească — pentru a judeca astfel nu-i trebuie cuiva decât simțul comun. A compara starea unei țări de sine stătătoare, oricât de nenorocită ar fi din cauza unei politice rătăcite, dar vitează și onestă în relațiile ei exterioare, cu o provincie turcească care a disperat lumea prin neonestitatea și neplata datoriilor sale, încât a ajuns să i se impună un minister internațional; a compara pe domnitorul onest, leal și braval Țării Românești cu chedivul mufluz al Egiptului este în adevăr o mișelie, o nerușinare, mai ales când acel ce face această comparare infamă este organul personal al primului-ministru și al prezidentului Camerii, cari poate că au cea mai mare parte de răspundere pentru starea unde a ajuns azi țara. A doua amenințare, cea cu lovitura de stat, a făcut o impresie mai puțin penibilă. Lovitură de stat? Cu ce? Cu plebiscit sau cu năbușirea țării prin puterea armată? Sau poate, cine știe, va fi trecând prin capul „patrioților“ de la putere să facă lovitura de stat cu oștire străină? Este ridicul a crede măcar un moment că pentru darea drepturilor la evrei s-ar putea face o lovitură de stat cu plebiscit; e o nebunie a crede că pentru un așa scop s-ar putea întrebuința puterea armată a țării sau că un stat vecin ar avea atât de puțină minte și destule puteri disponibile pentru a le împrumuta d-lui Brătianu de dragostea evreilor. Cât pentru a treia amenințare, cu „însângerarea țării“, ea este asemenea o nebunie. În orice țară din lume se pot găsi o mână de descreierați cari, fiind din niște nenorocite împrejurări ajunși la cârma țării și nesocotind nici dreptul, nici sentimentul național, nici rezultatele călcării acestora, să s-apuce a da promisiuni anticipate și a se lega ca din partea țării într-o cestiune internațională; țara însă nefiind datoare să primească, întru cât o privește, decât ceea ce e legal, poate respinge îndeplinirea acelor promisii sau legăminte date fără competență și, când din această respingere foarte legitimă ar fi să rezulte vreo mare dificultate, vreo primejdie internațională pentru dânsa, ea are un mijloc sigur de a aplana dificultatea și a conjura primejdia; însângerarea țării venind din afară cu care ne amenință foaia ministerială o poate țara înlătura foarte ușor prin o procedare sumară față cu cei ce, fără nici un drept, au dat în numele națiunii ceea ce știau bine că națiunea nu voiește a da odată cu capul. O repede spălare a necurățeniilor în familie, și țara se poate prezenta iarăși curată în fața lumii.
Atât stăruințele primului-ministru în comisie și în ședințele secrete ale Camerii, cât și povețele și amenințările „Românului“ au tins a face să se adopte propunerea împământenirii unei mase de evrei împărțită pe categorii. Și d. I.C. Brătianu și foaia d-sale au mers cu pornirea lor, după cum văzurăm, până la uitarea de sine. Din toate acestea ce rezultă prin urmare? Luat-a sau nu guvernul angajamente în cestiunea evreilor? Nu mai încape îndoială, e mai mult decât sigur că da. Să vedem însă față cu cine le-a luat? Față cu Europa nu se putea lua angajamente decât asupra principiului că „religia nu mai poate fi o piedecă“ ș.c.l, principiu înscris în art. 44 al Tractatului de la Berlin. Prin urmare, dacă guvernul n-a luat angajamente decât numai față cu Europa, pentru ce se ridică din toate puterile în contra proiectului majorității comisiei, care dă deplină satisfacere principiului din art. 44 al Tractatului? Pentru ce guvernul nu se mulțumește cu admiterea principiului? Pentru ce dânsul — care la începutul sesiunii a refuzat, cu încăpățânarea cea mai îndărătnică, a veni cu o propunere în cestiune, a-și da măcar o părere, declarând că nu el, ci țara este chemată a dezlega cestiunea cum ea va crede mai bine — astăzi stăruiește cu vaiete și cu disperare pentru a face să dea națiunea mai mult decât cere litera Tratatului?
În o ședință intimă a Camerei d. I.C. Brătianu, amenințând pe deputați cu primejdie din partea Europei și fiind întrebat care este anume acea primejdie, d-sa a răspuns că așteaptă pe azi, pe mâine o notă colectivă a puterilor prin care să ni se impună o soluțiune à la d. Costinescu. A trecut o săptămână la mijloc și acea notă grozavă n-a mai sosit. Se afirmă că nota colectivă ar fi numai o dulce speranță a guvernului, menită a nu se putea realiza, deoarece Europa nu poate face colectiv pasul greșit de a ne impune o anume soluțiune înainte de a da noi mia și mai ales când Camera este în ajun de a da satisfacere principiului din art. 44 al Tratatului. Odată admis principiul în dreptul nostru public, Europa nu se mai poate amesteca în modul aplicării lui, aceasta fiind o cestiune de drept privat. Așadar se naște întrebarea: guvernul stăruie să dăm evreilor mai mult de cât pretind puterile prin Tractatul de la Berlin, care să fie cauza? Față cu cine a luat dânsul un angajament pentru a da mai mult decât putea Europa să-i fi pretins? Răspunsul este numai unul: angajamentul s-a luat față cu acea putere internațională care a făcut să se înscrie în Tratat pe socoteala noastră art. 44, față cu Alianța izraelită. Lucrul e lămurit, așa de lămurit încât foarte puțini mai sunt aceia, atât în sânul națiunii, cât și în Camere, care să nu fie pe deplin convinși de aceasta.
Din norocire pentru țară e speranță că angajamentul luat de guvern pentru împământenirea unei mase de evrei împărțită pe categorii nu se va putea îndeplini. Camerele de revizuire nu vor ratifica învoiala făcută între guvernul „patriotic și național“ al d-lui Brătianu și Alianța izraelită universală.
Marea majoritate, aproape unanimitatea românilor — zice organul oficios al guvernului— nu-și dă încă seamă de mărimea pericolului în care și-ar pune țara dacă ar lua cam peste picior Tratatul din Berlin, adecă hotărârea celor șapte mari puteri, întărită de voința de fier a d-lui de Bismark.
A lua peste picior Tratatul din Berlin! Dar cine-l ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziție e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se impune sub orice împrejurări? Nu.
Tratatul zice: „Liberă sunt eu Europa de-a-ți recunoaște sau nu independența; ți-o recunosc dacă admiți art. 44, nu ți-o recunosc dacă nu-l admiți“.
Unde vede „Românul“ obligațiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecât și oricum ar propune-o guvernul?
Neadmițând art. 44, rămânem în poziția în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porții, cu deosebirea numai că Poarta însăși nu ne-a pus deloc această condiție, că ea ne-a recunoscut independenți din capul locului, încât am rămânea vasalii unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano și prin cel de la Berlin.
Poziția noastră ar fi așadar o independență reală, fără atârnare de nimenea, nerecunoscută însă de o parte dintre puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiție ce ni se cere, nu poate zice nimeni ca am fi călcat noi Tratatul, abstracție făcând de la împrejurarea că nici îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate cuprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.
Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat rațional și, dacă nu e altă primejdie decât ca independența noastră reală să nu fie recunoscută numaidecât, atunci ea nu e atât de mare pentru ca „Românul“ să aibă dreptul a amenința cu lovirea de stat, cu soarta chedivului, ba cu a Poloniei chiar. Suntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligațiunea aceasta, ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu suntem datori nimănui nimic și totul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi fiind și unii și alții de a voi sau de a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independența este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independența și recunoașterea regalității legitime atârna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari și de-a fi într-adevăr independenți și fără binecuvântarea specială a Santității Sale.
Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind e în favorul nostru, totuși puterile — călcând ele înșile Tractatul de la Berlin ―ar voi a exige numaidecât admiterea art. 44.
Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevărată a ei.
Dacă acuma e cea mărturisită de art. 44, adecă pur umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerință din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunoscute, sunt cu totul altele și n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mânică. Cerneală și hârtie s-au întrebuințat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sânge nici o picătură măcar. În fine, dacă e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care întra-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, nu neamul exploatator al evreilor, încât chiar din acest punct de vedere restricțiunile noastre sunt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman. Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lângă mulțimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau și acele câteva mii cari le merită și această injustiție suntem oricând gata de-a recunoaște și de-a o drege, dând deplină satisfacere exigenței umanitare. Și aceasta vom face-o de-ar exista art. 44 sau n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătății. Dacă Europa nu e mulțumită numai cu atâta, bine, dacă este, și mai bine. Mai mult decât posibilitatea pentru evrei de-a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.
Lucrul s-ar schimba însă atunci când cestiunea umanitară n-ar fi decât pretextul cerințelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială, a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admițând art. 44, adică înlăturând pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămâne tot în cazul fabulei despre lup și miel, adică tot noi la vale și tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sunt foarte ieftene în lumea aceasta.
Întorcându-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rânduri, repetăm: „Dacă pericol există, el există abstracție făcând de cestiunea evreilor“.
Iar dacă el nu există și dacă cele șapte puteri mari și voința de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decât cel umanitar, decât cel de a vedea că evreii nu sunt îngrădiți pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișicând.
După ce „Românul“ recunoaște însuși că majoritatea, aproape unanimitatea poporului nostru nu-și dă seamă de pericolele fictive ce le inventează guvernul pentru a-l speria, noi nu mai avem multe de zis. Pentru noi e de ajuns dacă aproape unanimitatea poporului nu împărtășește spaimele organului oficios, și e și natural că nu le împărtășește, căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâștiga chiar vechea și admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece și de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simț, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot, poporul românesc, cel mai numeros în Orientul Europei, nu a produs un singur sfânt din mijlocul lui; și drept, fără finețe juristice, el s-a judecat fără cod civil și penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calități ale strămoșilor, la vitejie, dreptate și cuminție, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare și numai atunci când cineva nu va fi numit bun sau rău după cum e alb sau roșu, ci abstracție făcând de la opiniile lui politice, numai atunci când vom fi drepți față cu noi înșine și nu ne vom sfâșia pentru vorbe scrise pe hârtie de autori străini în țară străină, pentru alte popoare și alte împrejurări, atunci când vorba adevărată va găsi ureche ascultătoare vom începe a ne respecta între noi și a fi uniți.
Ministeriul, în neunire de astă dată cu majoritatea, ba aproape unanimitatea românilor, va pune, zice „Românul“, cestiunea ministerială.
Dacă va pune-o, bine va face, căci sperăm că va face loc unui cabinet într-adevăr responsabil, care să se pună el însuși cu propriul lui curaj în fața Europei, nu ca d. Brătianu care, din nefericire, se dă îndărătul Camerelor și lasă săgețile să curgă asupra pieptului deschis al țării. Ceea ce dorim din adâncul inimei e ca viitorul cabinet, oricari ar fi ideile lui asupra marginilor libertăților publice, să fie compus din oameni cu desăvârșire integri, cu caracter statornic și cu mai multă iubire de țară decât de sine. Un cabinet leal va găsi oricând concursul leal a tuturor partidelor.
Dacă aparențele nu amăgesc, proiectul de soluțiune patronat de guvern nu numai că nu va avea două treimi, dar nici măcar majoritatea simplă în Adunare. Patru secții ale Camerii s-au pronunțat pân-acuma pentru proiectul prezentat de opoziție, două pentru proiectul guvernului, iar votul uneia se va da astăzi.
Sătui de a mai face recriminări, repetăm numai pe cea principală, pe care am făcut-o în atâtea rânduri; lipsa de curaj și de opinii a guvernului, care pân-acuma s-a acoperit totdauna cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mânecă. Tot astfel a urmat în cestiunea evreilor. În loc de-a spune de mai nainte ce are de gând să facă, pe ce cale dorește rezolvarea, cari sunt exigențele puterilor, în loc de a veni c-un proiect de lege cu care să stea sau să cază, guvernul pune Camerele, deci reprezentațiunea țării, înainte și-i spune:
„Tratează tu cu Europa!“
De aceea partidul conservator în Senat și în Cameră s-a rostit contra acestei proceduri fricoase, care putea, care poate să compromită fondul cestiunii. Dacă ministeriul formula un proiect și dacă acesta trecea, atunci compromisul între interesele noastre și Tratatul din Berlin ar fi fost aflat și era bine. Dacă proiectul cădea — ceea ce e mai verisimil — el cădea pe cale negativă, lăsând mânele libere atât Camerelor cât și unui nou guvern, oricare ar fi fost acela, de-a face ce i se va părea mai de cuviință și mai practic. E foarte clar că, având fiecare responsabilitatea lui bine definită, un proiect neadmis de țară cădea împreună cu guvernul actual, iar țara precum și succesorii guvernului actual rămâneau degagiați din nou și liberi a reîncepe tratările din capul locului.
Dar azi, presupunând că guvernul cade, în fața cui rămâne țara cu voturile ei date în mod pozitiv? În fața Europei. Guvernul care ar lua locul cabinetului Brătianu ar sta cu mânele legate printr-un vot pozitiv al Camerelor și, în caz de estremă necesitate, Camerele ar trebui să revie asupra unui vot pozitiv, dat în toată forma, să se supună ele împreună cu țara unei umiliri, să treacă sub jugul caudin. Foile adversarilor noștri vor simți din tonul ce ținem că nu suntem de loc dispuși de a face recriminări și, dacă totuși începem cu recriminarea de căpetenie, cauza e pentru a arăta că partidul conservator și astă dată s-a purtat pe deplin corect când a susținut o procedură strict constituțională, când a cerut un proiect din partea guvernului, pentru a-l admite, a-l modifica sau a-l respinge. Acuma se va vedea de ce importanță era cestiunea de procedură constituțională și de ce partidul conservator a trebuit să țină la ea pentru a ține pieptul țării acoperit de cătră avangarda guvernului.
A mai fost o cestiune în care cabinetul Brătianu a urmat aceeași cale greșită, punând pieptul țării înainte în loc de a lucra din proprie inițiativă și pe proprie răspundere: cestiunea Basarabiei. Nu negăm că păhar mai amar decât acesta nici Mântuitorul pe muntele Măslinilor n-a avut să-l beie, dar părerea noastră este că, odată guvernanții noștri văzând că Basarabia va fi în orice caz pierdută și că nu vor avea pe nimenea în Congres pentru a-i susținea, trebuiau să-l beie, trebuiau să primească marile foloase materiale propuse de puternica, prea puternica noastră vecină, pentru ca în cestiunea art. 44 să aibă un sprijin măcar, un sprijin cu atât mai sigur cu cât acel articol al Tratatului era îndreptat și contra Rusiei. E drept c-ar fi pierdut toată popularitatea și că în alegeri ar fi căzut definitiv, dar ce ar fi însemnat această pierdere ca partid pe lângă pavăza care ar fi creat-o contra art. 44?
Tocmai din contra a urmat însă. Iar a pus Adunările înainte, a făcut pe opoziție să crează că cine știe de ce sprijin se bucură în străinătate și a-ncheiat-o apoi cu rușinea umilirii Corpurilor legiuitoare și a țării întregi. În loc ca șapte persoane să treacă sub jugul caudin, a trecut țara sub el.
Opoziția, văzând tonul sumeț al organelor guvernamentale, a contribuit a crea acelaș curent, crezând că cine știe de ce sprijin puternic se bucură dumnealor în străinătate; în zadar un ministru plenipotențiar al unui stat cu desăvârșire amic ne-a scris din Berlin că Basarabia e pierdută, să nu fim copii, să căutăm a trage cel puțin foloasele cele mai multe posibile din această pierdere; noi am stăruit a crede că amicul nostru n-avea dreptate, că fusese amăgit și că guvernul nostru trebuia să fie foarte tare în afară când vedeam tonul semeț și insultător al organelor lui. Am tăcut deci, i-am dat spornic ajutor în senzul în care părea a-l voi guvernul, am comis greșala de-a crede pe d. Brătianu și organele sale.
Cine nu-și aduce aminte ce calificațiuni nu ne-am atras cu acea ocazie? Pe când armatele erau pe câmpul de război, am spus deja: „Luați seama, rușii vor Basarabia“. Am fost numiți calomniatori ai împăratului pe de o parte, ai guvernului nostru pe de alta, până ce în sfârșit s-a văzut cine a avut dreptate.
Dacă guvernul ar fi fost leal în cestiunea actuală, ar fi avut concursul nostru leal. Partidul brătienist ar fi trebuit să se convingă de mult că în toate cestiunile am fost de bună-credință, că tonul organului nostru n-a fost nicicând acela de a căuta popularitate și că-n orice cestiune națională am fost în realitate alături cu el și numai în aparență contra lui, cu toată înverșunata ură cu care căpeteniile partidului nostru au fost tratate de diferiții Patărlăgeni ai Camerelor. Am crezut într-un rând tăria închipuită a dd. Brătianu-Rosetti, dee-ni-se voie acum a nu mai crede pericolele închipuite de iest timp, asupra cărora vom reveni mai jos.
Articolelor de speriiciune ale „Românului“ nu li se poate nega meritul de a merge crescendo.
Întâi chedivul, apoi lovirea de stat, în fine intervențiunea.
Pentru a ilustra pericolul intervențiunii „Românul“ reproduce o parte din strălucitul într-adevăr discurs al d-lui T. Maiorescu din ședința de la 30 septemvrie 1878. Culminațiunea pasajului citat de „Românul“ e următoarea:
- D. Maiorescu. Eu vă întreb: care va fi pozițiunea noastră dacă nu vom primi Tratatul de la Berlin? Ei! d-lor, am văzut că Rusia s-a grăbit de a numi la noi un ministru-reședinte, deși nu ne-a făcut onoarea a numi un ministru-plenipotențiar; nu putem totuși, desigur, decât a fi recunoscători guvernului imperial rus pentru această bună-voință ce s-a grăbit a ne arăta. Am auzit chiar că și guvernul austro-ungar a numit la noi un ministru-plenipotențiar. E curios lucrul acesta, e curios de a vedea graba cu care cele două puteri vecine numesc miniștri-reședinți în țara noastră, fără să aștepte să vază dacă noi esecutăm Tratatul din Berlin sau nu; și cum puterile mai îndepărtate, care și ele sunt scutul nostru și poate apărătorii mai firești ai noștri, Italia, Franța, Englitera, Germania, după cum am aflat, refuză de a ne recunoaște independința până ce nu vom esecuta în întregul său tratatul. Apoi, dacă până ce nu vom esecuta în totul tratatul, acele puteri protectoare naturale nu ne vor recunoaște independința, nu ne vor susține drepturile noastre, la cine ne vom adresa oare la 1 iulie spre a cere ca să efectueze slobozirea teritoriului nostru? Nu pot adăoga niciun cuvânt mai mult pe acest tărâm. Cu toții ne înțelegem. Trag numai concluziunile că este neserios a se zice că putem să nu esecutăm Tratatul de la Berlin fiindcă situațiunea țării s-ar lămuri foarte bine și fără aceasta. Nu; situațiunea țării va fi compromisă fără aceasta și, neesecutând complect tratatul, țara e în pericol.
- Acea gravitate abstractă, anunțată mai înainte, are dară o primă realitate, are o întrupare pipăită, fie acest corp real este îmbrăcat în uniforma soldatului rus care ne stă pe teritoriul nostru.
Citatul „Românului“ ar avea într-adevăr loc, dacă noi am fi negat vreodată că opunându-ne în mod absolut de a ne conforma cu tratatul, n-ar exista pericole pentru țară. Am spus-o și repetat-o de atâtea ori că chestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune. Pe de altă parte însă organul guvernamental ne va concede cum că la 1 iulie 1879, adecă de astăzi peste două zile, nu vom avea nevoie a ne adresa la nimeni spre a cere să se efectueze slobozirea teritoriului nostru, căci prima realitate, întruparea pipăită a gravității abstracte, acest corp real care este îmbrăcat în uniforma soldatului rus, care stătea pe teritoriul nostru, toate acestea au dispărut. Țara e de mult evacuată de ruși de la Dorohoi până la Chiustenge; e evacuată de facto azi, va fi evacuată de jure poimâni.
Asemenea e cu desăvârșire necunoscut ca guvernul austro-ungar să fi concentrat trupe în Ardeal pentru o eventuală intervențiune armată. Așadar nici cel mai puternic motiv de intimidare al guvernului, intervențiunea, nu este atât de clar încât să primim orice soluțiune ne-ar propune d. Costinescu.
Reprezentanții congregațiunii izraelite de rit spaniol din capitală, precum și reprezentanții templului choral de rit occidental au adresat Camerei o petiție prin care cer egala îndreptățire a coreligionarilor lor pământeni. Din această petiție reproducem următorul pasaj:
- Iată un număr îndelungat de ani de cînd această țară se bucură de era constituțională, de cînd soarele libertății complecte a răsărit pentru toți romînii. Un timp de înălțare pentru toți afară de noi. Atîția ani de viață și de propășire tuturor, iară pentru noi evreii romîni tot atîția ani de durere și suferință sufletească.
- În momentul cînd s-a proclamat rădicarea tuturor, ni s-a creat nouă o viață înjosită și amărîtă.
- Regenerîndu-se Romînia, toți fiii ei au fost puși pe același picior de egalitate. Noi însă am fost lăsați în starea escepțională de mai nainte, care astăzi ne pare și mai grea rămînînd singuri noi supușii ei.
- Reprezentanți ai națiunei! cu umilință vă implorăm să dați ascultare strigătului de durere ce iese din adîncul inimei noastre. Faceți ca să dispară acele legi care ne țin pre noi într-o stare de escludere nepotrivită cu secolul în care trăim. Și noi sîntem fii ai Romîniei. Și noi sîntem devotații ei. Și noi ne rugăm pentru binele ei, precum contribuim și noi la toate sarcinele deopotrivă cu toți. Ea este singura noastră Patrie, toate interesele și simțimintele noastre sînt legate cu și pentru ea, în solul ei sînt depuse osemintele părinților noștri.
- Romînia, nobilă pentru toți și întru toate, nu poate fi decît nobilă și pentru noi. Ea nu poate îngădui ca libertatea și egalitatea să nu fie egal împărțite.
- Libertatea implică echitate și dreptate pentru toți. Fiți dară, o, voi, aleșii acestei națiuni atît de nobilă, de tolerantă și de bună, drepți și generoși pentru noi, cari ne iubim Patria ca și ceilalți. Dați-ne și nouă loc în cetatea Patriei ca să putem și noi lucra cu vigoare pentru întărirea și strălucirea ei. Dați-ne și nouă voie să ne putem mîndri cu falnicul nume de cetățeni romîni.
- Noi evreii pămînteni, pacinici industriași și muncitori, avem în sînul nostru o inimă romînească care tresare de bucurie cînd Patria prosperă și care se întristează cînd se află în nevoi. Nu tolerați ca să fim numiți străini în această țară cînd istoria și rațiunea probează contrariul.
Am subtras asigurările de patriotism pentru că le credem. Știm prea bine că art. 7 al Constituției cuprinde o piedică absolută și că mulți izraeliți, din cei cari ar fi meritat drepturi, au fost loviți de acel articol.
Deși durerea și suferința sufletească, viața înjosită și amărâtă ni se par, la dreptul vorbind, calificațiuni cam prea colorate pentru traiul apărat de legi al unei populațiuni care a avut în mod egal toate drepturile civile, afară de acela de a cumpăra moșii, totuși recunoaștem că legile noastre viitoare trebuie să dea posibilitatea de a se șterge rânduri-rânduri și inegalitatea aceasta.
O singură observație mai avem de făcut. Dacă izraeliții se simt într-adevăr fii ai României și sunt devotați ei, dacă țara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sunt legate de acest pământ sfânt pentru ei ca și pentru noi pentru că acoperă osemintele părinților lor, dacă își iubesc patria ca și ceilalți, dacă inima lor se întristează când ea se află în nevoi, dacă toate acestea sunt, precum suntem și noi bucuroși a crede că sunt, atuncea:
Hic Rhodus, hic salta!
Recunoască dar că restricțiunile de pân-acum au existat tot pentru motivul apărării patriei și naționalității și declare-se mulțumiți cu începutul de emancipare oferit de Cameră, un început căruia din inimă îi dorim să dea roade bogate, să aibă de rezultat asimilarea a cât mai mulți izraeliți se va putea.
Izraeliții, deși nu le-ar fi cu putință să înlăture prin o asemenea declarație solemnă pericole reale, dacă ele ar exista, ar adăogi cel puțin la înlăturarea unui pretext de intervențiune și ar da o dovadă strălucită de patriotism, o dovadă care o datoresc chiar României în urma uneltirilor Alianței.
Pună-se în poziția românilor și spună-ne care ar fi românul ce n-ar renunța bucuros la orice drept politic și civil, ba la viața lui chiar pentru a înlătura umbra unui pericol dasupra patriei sale?
Aducă-și aminte că în Prusia civilizată nu mai departe decât acuma 8 ani jurământul evreului n-avea efect juridic, nu era crezut precum nu era jurământul ghiaurului înaintea cadiului turcesc. N-au fost legile noastre mai umane chiar înainte de regulament, cari admiteau pe evreu ca om de onoare și de conștiință, deși nu ca cetățean al statului?
Despre o prea mare durere sufletească, despre înjosire și amărâre nu poate fi dar vorba.
Fiți drepți și cunoașteți-vă. Cei mai mulți din coreligionarii voștri — escepțiunile sunt atât de neînsemnate încât mai nu numără — aproape totalitatea voastră nu vorbește românește în familie; mulți, foarte mulți nici nu cunosc limba românească.
Oare o condiție pentru a fi fiu al României și o dovadă de iubire de patrie nu este a vorbi limba patriei?
Noi nu suntem — izraeliții o știu bine — inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru și să periclităm interesele poporului, care de sute de ani au apărat și ținut aceste țări, așa amici nu suntem. Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoință și abnegație reciprocă.