Din periodice/Din Timpul, mai 1879

 

❦

[1 mai 1879]

Am dovedit adeseori că liberalismul estrem al legilor noastre au prefăcut pământul României în mlaștină de scurgere pentru toate elementele de prisos din țările de prin prejur și că liberalii au fost aciia cari au creat cestiunea izraelită, întâi voind să le dea drepturi la toți en masse, apoi pentru că, spre a nu-și pierde popularitatea, au introdus, cu duplicitatea ce-i caracterizează, pro ibițiunea absolută a articolului 7.

„Românul“ zice că nu-i așa, că noi calomniem; d. Brătianu spune la Dorohoi că la 1848 d-sa avuse de gând a introduce legi cari să stârpească pe toți evreii dacă nu l-ar fi împiedicat conservatorii în această operă.

Ca să se vază acum cine spune adevărul și cine nu, reproducem din proclamația d-nilor liberali de la 1848, adresată popolului, următoarele:

Pe scurt, popolul român recapitulând decretă:

21) Emanciparea izraeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință.

…………………………………

Apoi pasajul următor.

„Cetățeni în general, preoți, boieri, ostași, negustori, meseriași de orice treaptă, de orice nație, de orice religie ce vă aflați în capitală și prin orașe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, izraeliți, armați-vă spre a ține buna orânduială și a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră și a voastră, vouă vă place a ședea într-însa și ea vă primește. Sistema cea veche nu v-a chemat și pe voi la masa de obște. De azi înainte o masă avem cu toții; un ospăț de frăție ni se întinde, aceleași drepturi vom avea cu toții.“

Asta e de ajuns.

Sunt cunoscute apoi intimitățile d-nilor liberali cu Crémieux, Montefiore și alți evrei însemnați, intimități prea naturale, pentru căi evreii tuturor țărilor sunt liberali și ultraliberali, republicani etc., lucru lesne de esplicat dacă considerăm că evreii, neavând nici patrie, nici tradiții, firește că nu vor ține la patria și la tradițiile poporului pe lângă care trăiesc.

Discursuri de ocazie ale d-lui Brătianu nu dovedesc din nefericire nimic. Căci acuzarea noastră principală pe care-o facem roșiilor nu este că au fost și sunt amici ai ovreilor; la urmă fiecine e stăpân pe cugetările și voința lui. Dar ceea ce n-au drept a face e de-a induce poporul în eroare și de-a se gera la ocazie de adversari ai ovreilor.

❦

[3 mai 1879]

„Românul“ în ajunul alegerilor a ajuns în doaga copiilor. Fie frica ce-o are de alegeri, cari promit a nu ieși pe placul radicalilor cu toate influențele și numirile de funcționari ad hoc, fie lipsa de judecată înnăscută și moștenită de la stârpiturile transdanubiane cari au prestat rolul de părinți radicalilor din România, fie din cauze psicologice sau fiziologice, destul că-n doaga copiilor a ajuns și se leagă de vorbele noastre chiar acolo unde ele nu au o însemnătate politică, ci se referă la descrierea realistă a oamenilor și împrejurărilor.

Dacă îndrăznim a zice că generalul Florescu de ex. are nu numai o arătare simpatică, ci și aristocratică, ni se spune că răspândim un aer de servilism. Mai știm încă și alte mistere despre general, care asemenea sunt în stare a-l compromite în ochii liberalilor. Generalul are totdauna o îmbrăcăminte îngrijită, pe când liberalii nu-și pot permite acest lux decât atunci când sunt la putere. Dacă și aserțiunea aceasta e o crimă contra libertății, o mărturisim cu căință, dar nu ne putem îndrepta. E vina generalului dacă nu poate semăna, nici în privirea arătărei sale esterioare, nici în privirea culturei și manierelor, cu d-nii radicali, ba că s-a-nfruptat într-atâta de blestemata de civilizație încât după ce s-a atins de un radical simte trebuința foarte esplicabilă de a-și spăla mânile; dar toate aceste mici crime contra libertății, egalității și fraternității sunt atât de naturale încât, departe de a le condamna, noi aflăm din contră cuvinte de-a le esplica în mod firesc.

Cât despre arhondologie și Regulamentul Organic al muscalilor, declarăm de mai nainte că le dăruim pe amândouă dd-lor radicali, ca fiind foarte potrivite cu firea d-lor. Tocmai vremea Regulamentului este aceea care au favorizat boierirea lichelelor a căror fii sunt liberalii de astăzi. Regulamentul a fost acea legiuire impusă de muscali care era îndreptată contra elementelor istorice din țară și avea scopul de-a desființa puternica clasă superioară din România, pentru a substitui în locu-i caracudă semiliberală. Regulamentul Organic — deși încă destul de restrâns — inaugurează deja epoca domniei ciocoiești și a căderii claselor istorice din țară.

A doua aiurire a „Românului“ pare a zice că noi declarăm a fi foarte liberi sub regimul radical. Deie-ni-se voie a o spune că noi nu suntem numai acuma liberi, ci am fost totdauna neam de neamul nostru, încât actele de eliberare succesivă au privit pe grecii, bulgarii, sârbii, albanezii și deosebiții redactori ai „Telegrafului“. Pururea românul a fost în țara românească pe deplin liber. Claca sau boierescul n-a fost decât o formă de învoială economică; dar nu se știe caz ca un clăcaș la noi în țară, în orice timpi ar fi trăit, să nu poată ajunge la cele mai nalte vrednicii ale statului, numai vrednic să fi fost. Egali nu erau românii, dar liberi au fost totdauna. Dacă ne plângem de libertatea prea mare a acelora cari împiedica lucrarea sănătoasă, fie intelectuală, fie economică a nației, noi știm foarte bine ce zicem și vom ilustra-o oricând cu cazuri dacă liberalii poftesc.

Sunt oameni cari au comis crime grave și cu toate astea rămân somități roșii, se primblă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de-a-și petrece viața la pușcărie. Sunt militari cari și-au călcat jurământul făcut Domnului lor și i-au pus pistolul în piept, sunt alții cari au proclamat răsturnarea lui și republica. Sunt iar alții asupra cărora planează bănuiala verisimilă de-a fi fost mituiți și de-a fi vândut pe bani viața și munca oamenilor la străini, c-un cuvânt oameni, precum unul din ei s-a definit însuși, „cari mănâncă carne de om și gura-i miroase a eau de Cologne“, și aceștia ne sunt nouă prea liberi, pe când după toate legile omenești și dumnezeiești ar trebui să putrezească la ocne. Libertate materială au românii destulă; nimeni nu e-mpiedecat de-a se ocupa cu orice ramură productivă, fie plugărie, fie meșteșug, fie negustorie, fie artă sau știință; ceea ce împiedecă însă și face a se închirci libertatea materială este impunitatea crimelor, este necesara lipsă de respect cătră autoritatea statului născută din această impunitate, din care rezultă apoi slăbiciunea absolută a statului înlăuntru și-n afară.

Noi susținem că slăbiciunea statului român înlăuntru e mai mare decât în vremea fanarioților și cu mult mai mare decât în zilele lui Mihai Sturdza sau a lui Vodă Știrbei.

Cităm un caz din vremea lui Vodă Caragea. Vestitul Gheorge Lazăr trecuse în Țara Românească, deschisese școală și i se deduse numaidecât o boierie. Nu știm acuma cum se făcea pe atuncea dezlipirea de cetățenia austriacă, destul că consulul austriac îl pretindea ca pe un supus al guvernului imperial, l-au ademenit între zidurile consulatului și l-au închis. Vodă Caragea, auzind, a poruncit prefectului de poliție ca pe orice austriac va întâlni pe uliță să-l bată la falangă, ceea ce s-au și întâmplat întocmai. Numaidecât Gheorge Lazăr a fost liber, căci operația polițienească nu era să se oprească la un austriac. Astăzi — întâmplându-se așa caz — el ar da loc la un lung conflict diplomatic, pe când atuncea falanga era de ajuns pentru a mănține autonomia internă a românilor, iar notele diplomatice erau floare la ureche.

În zilele lui Mihai Sturdza în fine „Foaia sătească“, al cărei redactor era d. M. Cogălniceanu, cuprindea zilnic decrete de esmitere peste Dunăre de vagabonți și escroci ovrei, încât cu sutele îi luau slujitorii din urmă și-i depuneau pe pământul fericit al Dobrogei. Astăzi ar țipa toată Europa, escitată de Alianța izraelită, de liberalii lumei întregi și de jurnalele acestora.

Ei bine, această estremă slăbiciune înlăuntru și înafară s-a născut din ura și vrajba introdusă în pământul nostru de secta roșie, din descompunerea vechei societăți române prin legi de-un estrem liberalism, din impunitatea crimelor, din împrejurarea că ne guvernă oameni cari nu pot impune respectul autorității nici prin naștere, nici prin știință și inteligență, nici prin avere.

❦

[4 mai 1879]

Puține zile încă și țara va fi ales mandatarii ei cei noi, trimiși anume pentru rezolvarea cestiunii izraelite.

Mai puțin decât oricare din ziarele opozițiunii, noi am lăsat cestiunea aceasta afară de orice discuțiune, noi am fost aceia cari n-am făcut o armă de partidă din ea.

Liberă e țara să nu dea nimic ovreilor, să mănție articolul 7. să respingă stipulațiunea art. 44 din Tractatul de la Berlin. Și într-adevăr aceasta ar fi fost opinia noastră, de-a mănține articolul 7, de-a respinge art. 44 al Tractatului de la Berlin; asta ar fi fost opinia noastră statornică, nestrămutată, dacă am mai trăi în vechea Românie, cu organizația ei de bresle, cu solidaritatea de interese, cu obiceiurile ei drepte, cu datinele ei naționale. Dar din acea epocă încoace s-au prăsit în țara noastră, împreună cu ideile demagogice, și reprezentanții acestor idei, s-au prăsit soiul de oameni fără pic de simț istoric, cari au stricat tot rândul și tot bunul trai din țara aceasta, s-au prăsit secta roșie, care nu dă-ndărăt nici înaintea crimei, secta în mijlocul căreia ignoranța și smintirea sunt titluri de recomandație, trădarea de Domn un merit răsplătit cu recompense naționale, revolta și răsturnarea un brevet, un privilegiu pentru a deveni om mare.

Iată dar ceea ce face țara noastră slabă înlăuntru și în afară. Toate puterile apusene știu că posedăm deja, înlăuntrul nostru veninul descompunerii sociale, că la noi domnește demagogia, domnesc naturile catilnare, toată lumea știe că prezidentul Consiliului de Miniștri a fost amestecat în conspirațiile contra împăratului Napoleon III și în multe altele, că șeful partidului ce ne guvernă face parte din demagogia internațională care împânzește Europa, c-un cuvânt că acești oameni sunt ei înșii promotorii tuturor tendințelor de distrugere și de anarhie.

Ce-i pasă, ce-i poate păsa Europei de o țară căzută în asemenea stare?

Prin decăderea dinlăuntru suntem siliți a transige.

Ceea ce am cerut așadar de la partidul roșu nu mai este de a nu transige, ci de a spune lămurit, pe față, ce voiește să facă.

La aceasta n-am căpătat până acuma decât răspunsuri evazive. Chiar acuma, imediat înaintea alegerilor, „Românul“, organul demagogiei noastre, nu găsește decât vorbe late, pentru a amăgi buna-credință a românilor.

El ne citează cuvinte din discursul d-lui Brătianu cari nu susțin nimic, precum nu dovedesc nimic, și pe cari le reproducem, spre a se vedea cum fraza înlocuiește la acești oameni orice cugetare pozitivă.

Iată-le dar:

Europa poate oare să exige de la noi ca dintr-o trăsătură de condei să rezolvăm această cestiune?

Dar câte secole n-au trebuit Europei ca s-o rezolve ea însăși! Și când a rezolvat-o? După ani de progrese și numai după ce mai toate statele, trecând prin foc și prin sabie, se scăpaseră de mare parte de evrei. Nu vă mirați dar că, atunci când a venit un plenipotențiar în Congres și a propus o soluțiune, Congresul a respins-o și a pus un articol în care este numai un principiu, iar nicidecum o soluțiune. Mai întâi, membrii Congresului știau gravitatea cestiunii și aveau credință că națiunea română întreagă, dacă Congresul ar fi dat în cunoștință de cauză o soluțiune cestiunii prin Tratat, ar fi respins Tratatul din cauza acelui articol.

Credeți oare, d-lor, că Europa nu va înțelege, nu a înțeles chiar, cu toate uneltirile unora, că ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împământenirea la toți izraeliții în masă, așa cum pare că le e frică, la câțiva, că unii români ar fi dispuși să o facă? Aceasta este o supozițiune monstruoasă, inadmisibilă, care nu poate fi rădicată aci decât ca o armă de partidă.

Cum ați putea crede că Europa ar veni a ne impune să deschidem deodată porțile țării și să dăm drepturi în masă la toți acești izraeliți?

Când ar veni deputații izraeliții în Cameră, ei care nu au încă dezvoltate simțămintele românești, ei care sunt mai toți străini de țara aceasta, și prin limbă, și prin moravuri, și prin viața lor, nu s-ar rezuma decât pe acei 500.000 de coreligionari, cari mai toți sunt cu totul străini de această țară. Credeți d-voastră că Europa nu ar vedea în aceasta un pericol național? Care din marile puteri ar putea cere de la noi ca, pentru amorul unui principiu, să ne ucidem naționalitatea?

Toți suntem de opiniune să facem omagiul acestui principiu; trebuie ca religiunea să nu mai fie un obstacol la împământenire. Diferim numai în privința mijloacelor, în privința precauțiunilor de luat ca să îngrădim naționalitatea noastră și interesele noastre economice și sociale.

Dezlegarea cestiunii izraelite este o operă foarte laborioasă, care nu se poate rezolva într-un mod definitiv decât în timp, poate de o jumătate secol.

Trebuie să vă chibzuiți și să luați măsuri de apărare, fără însă a se mai putea zice de inamicii noștri că facem persecuțiune religioasă.

Iată dar programa d-lui I.C. Brătianu, o programă care consistă din întrebări.

Poate oare Europa exige?

Credeți oare d-lor că Europa nu va înțelege?

Cum ați putea crede că Europa ar veni a ne impune?

Credeți că Europa nu ar vedea în aceasta un pericol național?

Și această mizerie intelectuală, acest joc cu credeți sau puteți crede, e în ochii roșiilor un răspuns pozitiv, un program? Dar de când întrebările sunt în lumea aceasta un răspuns?

Cel mai ieftin răspuns al nostru, al căruia contrariu nu ni-l va putea proba d. Brătianu, este aceasta, că Europa se moque de d. Brătianu și de toți radicalii din România și le-a impus imposibilul, știind că numai oamenii mincinoși, fără de caracter și tărie, numai parveniți și naturi catilinare pot amăgi o nație cu nerușinare, pot realiza imposibilul. Dar se-nțelege că pe asemenea oameni nu-i poate crede nimenea pe cuvânt, ci numai pe fapta împlinită. Alianța izraelită este aceea care susține în România pe radicali și-i susține ca să-și facă treburile.

Și știți cum microcefalii redactori ai „Românului“ numesc acea jucărie de cuvinte?

Iacă o programă lămurită; ea este programa partidei naționale, care face omagiu principiului, dar îngrădește în același timp naționalitatea, îngrădește interesele politice, sociale, economice și chiar morale, cu garanții care să le proteagă în contra oricărei atingeri, în contra oricărei slăbiri periculoase pentru viitor.

Pe temeiul acestei programe și sprijinită pe mărețul ei trecut de luptă pentru ideile naționale, se prezintă partida liberală înaintea alegătorilor și cere a-i reînnoi încrederea de care s-a bucurat până acum, în tot cursul vieței noastre politice de la 1848.

Iacă o programă lămurită; ea este a partidei naționale!

Nu știm, zău, să râdem sau să plângem. Am râde într-adevăr, dar ni se strânge inima când gândim că asemenea capete, care dovedesc prin făptura lor semnele cele mai caracteristice a decăderii fiziologice și anatomice, înmuierea de creieri și atrofia oaselor craniului, conduc Soarta nației aceștia.

Iar cât despre mărețul trecut de luptă, îl vom ilustra numaidecât prin câteva fraze din Proclamația de la 22 iulie 1848 (no. 338), din care se va vedea cum vorba goală și sforăitoare acoperă lipsa de curaj, lașitatea liberalilor.

Iată acele fraze:

Popolul din capitală, asemenea mare și sublim ca totdeuna, își apără și astăzi drepturile cu eroismul timpilor primitivi ai creștinismului, care în inimile lor este și astăzi tare și puternic ca și atunci, și popolul român va birui, căci Dumnezeu ne-a zis că cu credința vom strămuta munții!

Înalta Poartă iarăși ne făgăduiește ne-ncetat prin glasul Excelenței Sale Pașa că va face tot pentru fericirea noastră.

Iscălit C.A. ROSETTI

Acesta e protestul la intrarea turcilor în țară sub pașa de la Rusciuc. Iată dar un popol mare și sublim, care strămută munții și pentru fericirea căruia glasul Escelenței Sale Pașa face tot!

Acesta este mărețul trecut de luptă al partidului radical.

❦

[6 mai 1879]

În urma constatărilor făcute de Parchet d. Simeon Mihălescu și-a dat demisiunea din postul de director al Ministeriului de Interne, rămâind, se înțelege, pe timpul alegerilor la postul său. Dar se știe că nu va putea să rămână la acest post decât până în ziua când Parchetul va lua măsurile cuvenite.

Supărat de presimțirea acestei necesități fatale, „Românul“ de la 5 mai atacă în mod pieziș pe magistrații însărcinați a arunca lumină asupra scandaloasei afaceri al cărei mijlocitor a fost d. S. Mihălescu. Dar în loc de a stărui asupra cestiunei adevărate, le zice magistraților următoarele:

După câte știm — și dorim să ne înșelăm — Parchetul nu se ocupă nicidecum despre cele ce a făcut acuzatorele și despre relațiunile sale intime și publice; ceea ce credem că este și nedrept și vătămător pentru niște bărbați cari desigur caută cu căldură adevărul și numai adevărul, fără nici o altă preocupare.

În orice caz, bărbații cari compun Parchetul sunt datori să descopere, cât mai curând, cu cine a fost și este în relațiuni intime și publice d. Moldoveanu, ce valoare are acuzarea sa, ceea ce o poate lesne afla de va binevoi a cerceta și a cere ca și poliția să îl ajute în cercetările sale, și ce cuprind dosarele Ministerului de Interne și ale prefecturelor, ce a ordonat să se facă d. Mihălescu și ce s-a făcut.

Fie „Românul“ liniștit, deoarece după cele ce știm că trebuiau să se constate, îl putem încredința că moralitatea publică în curând va fi satisfăcută. Iar cât pentru d. Moldoveanu, d-sa e un om destul de inteligent spre a nu fi început fără de a fi convins de reușită, și „Românul“ insultă magistratura când vine să-i spună ce este și ce nu este datoare a face.

❦

[15 mai 1879]

Lucru de care trebuie să fie desigur acru sufletul cititorilor sunt fără îndoială vecinicele espuneri de teorii constituționale, de principii și paraprincipii politice, de profesii de credință și alte producte intelectuale de soiul acesta, cari dovedesc numai starea de nematuritate a educațiunii politice.

Au ideile și principiile carne și oase? Sunt ele ceva real și de pipăit, încât dacă unul susține din gură că le are să-l și credem pe cuvânt, încât să zicem: „De treabă om, căci frumos vorbește!“.

Ideile și principiile sunt cuvinte cari se pot învăța pe de rost, fără ca să fi trecut în sucul și sângele celui care le recitează ca pe un rol învățat în teatru. Oare când un actor joacă pe un rege într-o piesă el a devenit rege printr-asta sau rămâne același actor sărac asupra căruia iluzia unei ore aruncă splendoarea regalității?

De aceea nu cată să-ntrebăm ce anume principii profesează cutare și cutare, deși ele au însemnătatea lor, ci cine și cum este. Muncește acest om? Are ceva? A-nvățat carte? E cinstit în daraverile lui? Iată întrebările de căpetenie cari în ultima linie hotărăsc cât cântărește un om în bine și în rău — nu însă profesii de credință, tipărite pe-o hârtie răbdătoare, vorbe late și mari, escursiuni prin țările depărtate, cari nu se potrivesc în nici o privire cu țara noastră, verzi și uscate pe cari publicul le ia drept adevăruri profetice și revelațiuni incontestabile.

De douăzeci și mai bine de ani presa roșie amețește publicul român c-o mulțime de subtilități și de idei foarte controversate, cu sisteme de organizare și reorganizare, cu articole copiate din franțuzește, englezește și nemțește și cu toate astea publicul mi se-ntreabă: dovedesc toate acestea ceva?

Nu ceea ce zic acești domni, ceea ce fac e important.

Să luăm câteva exemple cari vor ilustra prăpastia dintre cele zise și cele făcute. Ne vom feri de vorbe mari, de libertate, fraternitate, egalitate, dreptate etc. și ne vom ține pe șleau de ideile cele mai elementare, pe care le pricepe orice creștin c-un cap normal și făcut ca al tuturor celorlalți.

De ce militarul e dator supunere oarbă, de ce el e legat prin jurământul lui mai mult decât oricine? Pentru că toate legile și instituțiile omenești, pentru că existența statului în afară are nevoie de apărare prin putere fizică. Se-nțelege că n-ai nevoie să aplici legile prin soldați, nici să te bați într-una la granițe. E destul că puterea fizică a statului să existe în reprezentarea ei armată, e destul ca inamicii ordinei publice dinlăuntru și inamicii cei dinafară s-o știe că există, pentru ca să nu tulbure liniștea. Nu întrebuințezi bățul, dar îl ai la-ndemână oricând.

Birul acesta al cetățenilor unui stat, birul de sânge e cel mai greu din toate și orice om o simte aceasta. Ca militar omul e legat orbește de ordinul superiorilor și de jurământul ascultării absolute, al credinței absolute către Domn. Ar fi într-adevăr ciudat a se vedea că tocmai ultima rațiune de care statul dispune pentru existența lui, apărarea lui fizică, să se revolte în contra-i în momentul suprem al pericolului, să lepede arma sau s-o îndrepte în contra statului chiar. Aceasta e ceva atât de elementar încât oricine o pricepe.

Ei bine, ce s-a-ntâmplat la noi? Rugăm să se facă distingerile necesare. Două partizi conspiră în contra lui Vodă Cuza, contra D-lui ales, recunoscut, inviolabil al țării.

Persoanele private cari conspirau puneau în joc persoana și libertatea lor, pentru că statul cu puterea lui fizică existentă putea să-i sfarăme în momentul în care ar fi încercat să-și realizeze scopul.

Dar ce se întâmplă? Ofițeri roșii și numai roșii predau această putere fizică fără luptă în mâna conspiratorilor și Domnul cade. Drapelul se dezonorează, asupra armatei s-aruncă o pată pe care n-a putut-o spăla decât cu sângele ei în cel din urmă război.

Dar oare cu ofițerii călcători de jurământ ce s-a întâmplat? De vină toți știu că au rămas intacți, ba unul din ei, ruda onorată a șefului partidului roșu, e deputat, poate ministru, mai știm noi?

Un altul proclamă răsturnarea Domnului și republică în Ploiești. Care i-a fost răsplată? Capătă o comandă în armată, e umplut cu decorațiuni, se alege deputat, e trimis extraordinar și de onoare al Domnului, intră în funcțiunea celei mai nalte siguranțe publice.

Iată dar trădarea și călcarea de jurământ, erijate de roșii în titluri de merit.

Să nu uităm că în același timp mulți ofițeri credincioși lui Vodă Cuza, care au păzit cu sfințenie jurământul lor, au fost dați în judecată pentru fidelitatea din armată.

Iată dar fidelitatea și credința nestrămutată degradată de roșii la un fapt ce merită pedeapsă.

Tot ei sunt aceia cari strigă mereu: știință, lumină, civilizație ș.a.m.d.

Dar oare cum le aplică?

Astăzi chir șeful diviziei școalelor din Ministeriul Învățăturilor Publice care nu știe scrie și citi cum se cade ca un rutinar cu patru clase primare.

Iată știința, lumina, civilizația oficială roșie atârnând de un om cu patru clase primare.

Se înființează o medalie pentru recompensarea meritelor literare artistice. Există în București însă o natură catilinară, lipsită de spirit și de talent, al cărei singur merit e că înjură în mod odios tot ce țara are onorabil începând cu M.S. Domnul. El târâie în noroi familia domnească batjocorește până și umbra copilului mort toate acestea într-un stil scârbos, c-un cinism care n-are a face de fel cu cinismul antic; apoi strofele sale fără pudoare se cântă prin cafenelele plebei, sunt aplaudate și urlete bestiale de aprobare se ridică când s-azvârle cu noroi în umbra unui înger!

Care e răsplata acestui om?

O funcție însemnată și medalia Bene merenti pentru merite literare.

Nu mai vorbim de incapacitate și de ignoranță. Ieie-se pe rând șefii de servicii ai roșilor și se va vedea că aproape toți sunt oameni cu desăvârșire ignoranți, cari nu posedă nici un fel de studii, cari nu pricep nimic din natura serviciilor ce au a le îndeplini.

Statul posedă de ex. o a cincea parte a teritoriului României. De se va întreba cine e șef la Domenii, răspunsul va fi numele unui om fără învățătură, a cărui singur merit este că e liberal-roșu.

Și așa în totul și în toate.

Toate calitățile rele: ignoranță, venalitate, trădare, prostie sunt în ochii roșilor singurele titluri de merit, după cari ei fac numirile în funcțiunile statului. Și acești oameni apoi sunt împluți cu decorațiuni, cumulează câte 5-6 funcțiuni importante, își creează misiuni și diurne, se aleg deputați în colegiul III și IV — au încrederea țării cum am zice.

Dar dacă țara are neapărata nevoie de-a fi guvernată în modul cel mai liberal posibil, nu are destui liberali cinstiți? Nu există mulți, foarte mulți oameni onești într-adevăr, în mare parte tineri, pe cari educația în străinătate i-a făcut liberali, și cari au numai calitățile acestui sistem? Noi nu-i aprobăm, căci regula și principiul nostru intim rămâne că existența și buna stare a țării și a poporului nostru sunt lucrurile de căpetenie, iar principiile după care el se guvernă sunt pentru noi un lucru secundar.

Pozitiv și necontestabil este că de când domnesc principii liberale birurile se-nmulțesc, datoriile publice tot așa, populația din orașe și sate moare și scade văzând cu ochii, străinii se nmulțesc și se-mbogățesc, iar românii scad și sărăcesc, c-un cuvânt toate relele au căzut ca grindina asupra țării de când ne-am lăsat de obiceiele vechi, precum le apucasem, și de organizația noastră veche, sănătoasă, potrivită cu starea țării.

Sub domniile naționale ale sutei a nouăsprezecea mai nu era an bugetar să nu se-ncheie c-un escedent de vro câteva milioane, nu era an în care populația să nu sporească cu vro câteva zeci de mii de suflete, precum nu era an în care să nu se scrie o carte bună și înțeleasă de toată nația de la Tisa pân' la Marea Neagră.

A ne-ntoarce îndărăt adevărat că nu mai putem. Suntem osândiți a purta de acuma-nainte greutățile unei organizațiuni factice; teamă ne e numai că asupra acestei munci zadarnice de Sisif nația va fi oprită cel puțin o sută de ani în dezvoltarea ei naturală, dacă nu va pieri chiar.

Astfel am văzut cum sub degetele magice ale roșilor trădătorii devin oameni mari și respectați, bârfitorii de cafenele — literatori, ignoranții și proștii—administratori ai statului român, cum în ochii lor e merit tot ce-n ochii omului cuminte e rău și vrednic de despreț și de pedeapsă.

Până când aceasta?

Noi nu ne-ndoim că adevărurile noastre vor pătrunde în societatea română. La ce le-am și scrie dacă n-am avea această convingere? Fără a transige așadar în privirea principiului nostru fundamental și nestrămutat că, în loc de a subordona țara și împrejurările unor teorii abstracte, din contra, teoriile trebuie să rezulte din starea și necesitățile țării, noi totuși nu suntem inamicii nici unei idei politice susținute de oameni onești, chiar dacă acea idee n-ar fi potrivită cu starea de lucruri.

Ceea ce am fi așteptat dar de la alegerile pentru Cameră nu e ca ideile noastre să prevaleze, căci nu le putem impune oricât de bune și temeinice ar fi, ci ca elementele liberale alese să fie din cele curate, din cele cari n-au amăgit poporul cu vorbe și au un trecut curat.

Deși mulțumiți cu rezultatul general al alegerilor, am fi dorit să avem adversari în genere mai demni decât aciia pe cari administrația roșie i-a trimis în Cameră.

❦

[17 mai 1879]

Deocamdată foile radicale nu simt altă trebuință mai urgentă decât aceea de a-și număra amicii din Cameră și din Senat; ocupațiune în care nu prea sunt jenați nici de regulele adevărului, nici de considerațiuni de onestitate politică. Înainte-mergătorul acestor numărători pe răboj e, ca-n toate afacerile de pură invențiune, ziarul „Românul“.

Temele de aritmetică vulgară și de „uite popa, nu e popa“, practicate cu atâta succes la Dâmbovița și-n alte locuri și așternute cu aceeași virtuozitate în revistele de acuma a foilor radicale, culminează apoi, după cum se-ntâmplă a fi căpățâna scriitorului radical, în una din două aserțiuni cari se esclud una pe alta.

Unii strigă: Conservatorii nu mai pot de bucurie.

Alții: Conservatorii nu mai pot de necaz.

Îndeosebi „Românul“ ne atribuie o bucurie estraordinară, precum ar avea-o roșii bunăoară dacă Fundescu ar ajunge împărat în țara cazalbașilor sau Dame prezident al Republicei Franceze, pe când ciracii „Românului“ ne prezenta publicului lor ca pe niște oameni cărora li s-a necat corăbiile.

În faptă amândouă aserțiunile sunt egal de greșite. Cine a citit „Timpul“ știe că noi am prezis rezultatul alegerilor, dacă nu din fir în păr, totuși în genere. Ne cunoaștem țara, n-am exagerat nicicând valoarea opiniei publice, știm defectele legii electorale, care pune soarta țării în mânile orașelor, deși acestea sunt departe de a purta sarcinile publice ale satelor și a proprietății mari de pământ, mai știm preste aceasta că amovibilitatea funcționarilor și arenzile moșiilor statului pun în mână guvernului două puternice mijloace de ingerințe, știm în fine că cel din urmă și cel mai netrebnic subprefect poate ruina, de voiește, pe un arendaș sau pe un proprietar mic, prin urmare din capul locului noi, oamenii adevărului, cari vedem limpede și vorbim tot atât de limpede, nu ne-am făcut iluziuni tocmai mari în privirea alegerilor.

Am avut o singură bucurie: că colegiul I din toată țara, apoi îndeosebi unele județe, acelea cari au dat și regimentele cele mai încărcate cu glorie în cel din urmă război, a dat o strălucită satisfacțiune tuturor bărbaților pe cari roșii au avut lipsa de rușine de a-i da în judecată precum și lipsa de curaj de-a mănținea acuzarea, bucuria c-un cuvânt că clasa cea mai puternică, mai cultă și mai bogată din România a ales, fie-n Cameră fie-n Senat, pe acei bărbați, în genere cu foarte însemnată majoritate.

Am avut apoi o părere de rău; nu aceea că partidul conservator n-a ieșit cu majoritate în amândouă Camerele, căci rezultatul a ieșit conform prevederilor noastre, ci că țara n-a avut destulă putere de-a respinge pe ciracii lui Warșawsky și de-a alege liberali mai cinstiți decum sunt roșii. Ne-am întristat văzând că bunăoară un dr. Severin cutează a se opune contracandidat d-lui G. Bosianu.

Succesul ideilor noastre proprii nu l-am sperat la moment, deși ele singure ne par mântuitoare; dar în orice caz aveam dreptul de-a spera ca să avem înainte-ne adversari onești, nu oameni cu cari nici n-am sta vrodată la vorbă în afaceri private și pe cari numai starea țării ne silește de-a-i combate din răsputeri, precum Cicero combate pe Catilina.

„Românul“ poate deci să esclame „triumf“, poate să ne atribuie bucurie ori întristare; lucrul e irelevant. Noi știm ce știm și nu ne preocupăm de aceste ace cu care radicalii se apără de ghiulele. Sunt foarte contrariați d-nii radicali de cum au ieșit alegerile în Senat; acesta e adevărul. Știm asemenea că majoritățile de votatori și Severini nu sunt în stare de-a ține guvernul deasupra apei și că se vor întâmpla remanieri, iar acestea vor fi începutul sfârșitului domniei roșie în România. Știm asemenea că n-au curajul de-a dizolva Senatul, că atunci când vor cădea pentru totdauna vor amenința pe Domn cu răsturnarea, c-un cuvânt știm multe, căci pentru cel cu auzul fin țânțarul e trâmbiță, după cum zice turcul.

Dar, până una alta, n-ar fi oare bine ca „Românul“ să ne spuie ce atitudine va avea guvernul în cestiunea evreilor?

Declarațiunile d-lui I.C. Brătianu, pe care „Românul“ avea extrema bunăvoință de-a le numi un program clar, am avut ocazie de a le arăta cât plătesc. „Domnilor, credeți d-voastră că Europa … Puteți crede că puterile occidentale vor voi etc. etc.“. Apoi tot șirul acesta de întrebări se mântuia prin observația nespus de profundă că cestiunea evreilor e o cestiune foarte gravă.

Ni se va permite dar a spune că cu asemenea vorbe nu se pot împăca decât copiii și cititorii „Românului“. Ce are de gând cabinetul a propune Camerelor, ce are de gând a susține și ce a combate, asta e cestiunea.

Cui dintre evrei și cum se vor da drepturile politice, cestiunea secundară.

Cui dintre evrei și cum se vor da drepturile civile în deplinătatea lor, cestiunea principală.

Am auzit într-adevăr că într-o adunare electorală ar fi vorbit un d. Costinescu asupra cestiunii evreilor: dar ni se va îngădui de-a nu ținea deloc seamă de discursurile de candidatură ale caracudei roșie. Ele nu obligă pe nimenea, ba nici aciia cari le-au rostit nu se țin obligați prin ele, de aceea din principiu nici n-am citit acele ingenioase espuneri, pentru că din nimic nimic nu iese și pentru că ne-am făcut regulă de-a nu da importanță decât oamenilor c-o însemnătate reală, nu acelora cari la căderea roșilor vor fi dispărut fără de urmă, unii în umbra notițelor de prin mahalale ale „Românului“, alții după tejgheaua cântărețelor de șansonete, alții în fine prin cafenele oculte unde ziua, dar mai cu seama noaptea, răsună prin obloanele închise misteriosul dialect, sărac în cuvinte, dar semnificativ, de setleva, chenzleva, mazu etc.

Așadar nu cu d. Costinescu vom sta de vorbă.

Voim ca ziarul „Românul“, în numele partidului și al guvernului pe care-l reprezintă, să vorbească limpede în cestiunea aceasta.

❦

[18 mai 1879]

Cine cunoaște câtuși de puțin istoria Țărilor românești nu poate să se mire de cele ce se petrec în zilele noastre.

Pe timpul fanarioților, mai nainte, ba chiar numaidecât după epoca lui Ștefan cel Mare, scaunele domnești au început a fi cumpărate cu bani. Fanarioții nu erau decât oamenii care au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui sistem de exploatare publică.

Mai mulți greci din Constantinopol și din țară se uneau între dânșii, compuneau din economiile lor un capital însemnat, se grupau pe lângă vreun fanariot cu oarecare trecere la Poartă și cumpărau tronul vreuneia dintre Țările românești. Venind apoi în țară, Domnul îndeobște nu înapoia banii, ci lua cu sine pe membrii companiei și le da funcțiuni înalte, din care să-și poată scoate capetele cu camete cu tot. Aceștia, la rândul lor, luau biruri legiuite și nelegiuite, vindeau funcțiunile și făceau negoț cu posturile atârnate de dânșii.

Acest sistem s-a păstrat în Țările românești aproape una sută și cincizeci de ani.

După documentele istorice cari ne sunt cunoscute, la companiile de exploatare ale fanarioților au luat parte și alți străini, zarafi din Constantinopol, mai mulți ambasadori ai Franței și ai Veneției; nu ne este însă cunoscut nici un caz în care boieri pământeni, fie chiar și de origine străină, să-și fi băgat capitalurile în asemenea întreprinderi. S-a întâmplat însă în mai multe rânduri că vreuna dintre partidele din țară s-a folosit de asemenea companii, constituite fără de concursul lor, ca să răstoarne pe vreun Domn. Astfel a fost răsturnat, între altele, voivodul Constantin Brâncoveanu.

Același lucru se întâmplă în zilele noastre.

Elementele pentru organizarea unei societăți de exploatare au existat totdeauna în țara noastră și era un lucru firesc să se găsească și oameni capabili de a le organiza. Liberalii mai avansați de la 1848 au crezut că se pot folosi de ele în lupta pentru principiile egalitare ce propovăduiau și, dacă elementele mai sănătoase de la 1848 nu ar fi făcut această greșală, niciodată compania de exploatare organizată de d-nii C.A. Rosetti și I.C. Brătianu nu ar fi ajuns la înrâurire hotărâtoare în viața noastră publică.

La 1848 oamenii luminați au pus la dispoziția acestei companii o armă puternică: fraza liberală și patriotică, dreptul de a pretinde să fie înconjurați cu nimbul unor oameni ce au luat parte la o acțiune de reorganizare națională. În zadar N. Bălcescu, Eliad Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Cost. Negri, Ch. Tell și ceilalți inauguratori ai epocei noastre moderne au înfierat pe sufletele problematice pe cari le toleraseră la 1848, căci ele până în ziua de astăzi se pretind, cu oarecare trecere, creatori ai epocei.

Vodă Cuza, inteligent mai presus de toate, a căutat să-i ducă ad absurdum și a izbutit. Dar era destul ca compania să vie o dată la putere pentru ca să se sporească și să prinză putere.

În urma revoluției de la 1866 compania a putut să-și găsească noi membri și nouă resurse. Ceea ce-i lipsea mai nainte, capitalul, acum îi sta la dispoziție, deoarece în timp scurt rentabilitatea întreprinderei s-a dat pe față și creditul companiei s-a întemeiat. Compania și-a creat un capital de rezervă parte prin fondarea ziarului „Românul“, parte prin îmbogățirea celor mai hotărâți dintre membrii ei, și îndată ce lumea a văzut că a fi roșu este o negoțătorie ce se rentează bine, numărul roșilor s-a sporit.

Chiar nici așa însă roșii nu ar mai fi putut ajunge să dispună din nou de averile țării, dacă nu s-ar fi găsit încă odată conservatori gata de a se folosi în mânia lor de compania Rosetti-Brătianu.

În două rânduri s-au încercat să răstoarne pe Domnitorul Carol I și să vie la putere și nu au izbutit, precum nu vor putea izbuti niciodată, fără de ajutorul, fie chiar pasiv, al altora.

Încetul cu încetul ei au sărăcit și și-au pierdut creditul astfel că, dacă nu ar fi venit coaliția de la Mazar Pașa, ca să-i reabiliteze, astăzi d. C.A. Rosetti ar fi tot la Paris, d. I.C. Brătianu ar fi rămas un cetățean folositor prin rachiul, vinurile și untul ce produce, d. Pantazi Ghica ar satisface o trebuință publică, organizând vreun Caffé chantant apelpisit, iară partea cea mare a roșiilor ar fi postulanți supuși.

În trei ani de zile însă compania a crescut și s-a întărit ca niciodată. S-au strecurat bani prin mânele ei, în acest timp, și banul e putere.

Dară vom trece cu vederea vina celor ce au pus nouă și puternice arme la dispoziția modernei companii de exploatare și ne vom mărgini a constata cum roșii știu a se întări prin slăbirea altora.

Toți foștii miniștri conservatori dați în judecată au ieșit cu majorități însemnate din urnele electorale.

A fi adversar al roșilor, a-i combate și a fi combătut de către dânșii este un titlu de încredere.

D. G. Vernescu, d. Mihail Cogălniceanu, d. Manolache Costache Epureanu și d. N. Ionescu, membrii fostei coalițiuni de la Mazar Pașa, de asemenea sunt aleși ca opoziție. Alegătorii le zic: „Voi i-ați adus pe roșii; vă alegem, ca tot voi să scăpați țara de dânșii“.

Dar d. Dimitrie Sturdza, ministru de finanțe al actualului cabinet, nu a fost ales, și nu a fost ales tocmai pentru că face parte din cabinetul Brătianu.

Astfel știu roșii să omoare pe oamenii ce le dau mână de ajutor.

*

Și oricine astăzi ar îndrăzni să se unească cu roșii o pate ca d-l D. Sturdza, căci cu dinadins omoară pe oamenii ce se amestecă în trebile lor și nu-i primesc decât spre a-i putea omorî.

Ca dovadă că și această apucătură e una dintre tradițiunile lor istorice vom pune în vederea cetitorului o parte din istoria lui Matei Vodă Basarab.

Matei Vodă Basarab, cel mai național și mai popular dintre toți Domnii Munteniei, acela care creă cea mai națională epocă în istoria noastră, întorcându-se de la Constantinopol fu primit, după cum ne spune un istoric, ca numai puțini Domni pe fața pământului.

Peste trei zile, pe la 1 martie 1634, a venit și Matei Vodă. O mulțime de popor și toți boierii au ieșit întru întâmpinarea sa la malul Dunării; și, drept semn de bucurie și fericire, poporul 'și dezbrăca hainele și le așternea la pământ, de a venit Domnul peste ele până în București călare.

Dar cum s-a sfârșit viața acestui Domn iubit, care a creat cea mai frumoasă epocă de prosperare națională? Cum și-au răzbunat vrăjmașii lui de dânsul?

I s-au făcut slugi plecate, spre a-l face urât de popor și spre a-l putea apoi răsturna, punând capăt și epocii create de dânsul.

La bătrânețe, el ajunsese de batjocora lumii și a oștirei care:

îi zicea fără de rușinare că, fiindcă a ajuns bătrân și în doaga copiilor, era bine să-și lase tronul și să se facă călugăr. Aceste toate au rezultat din cauza a doi oameni înrăutățiți, anume vistierul Ginea, numit și Olariul său Cicală, și Radu Armașul, numit și Vărzariul. Aceștia, având în mână cârma statului și încrederea absolută a Domnului, făceau abuzurile cele mai revoltante. Boierii, ajungând fără putere și văzându-și viețele în mânile acestor doi ticăloși, sufereau toate în tăcere.

Astfel au ajuns oamenii răi de pe timpul lui Matei Basarab să mânjească viața unui om îmbătrânit în fapte mărețe.

Dar cine erau acești doi ce organizaseră pe timpul lui Matei Basarab compania de esploatare?

Unul, Ginea, zice istoria:

era din Rumelia, om prost și neînsemnat, de meserie fierar. Venit de foarte june în țară și făcându-și avere, se însură la satul Brătășești, lângă Olteț, în județul Romanați. Cu viclenia sa cea iscusită, ajungând a se înainti în diregătoriile civile și apropiindu-se adesea de Domn, îi zicea totdeauna să-l facă pe el vistier și-i promitea că va afla mijloace să-i sporească veniturile, încât să poată cuprinde și alte țări. Matei Vodă, ajungând la bătrânețe a fi dominat de ideea înavuțireii și a iubirei de argint, l-a crezut și l-a făcut vistier plenipotent. Acesta îndată a lepădat pielea mielului și se arătă în adevăr lup: trimitea în toate părțile și dezbrăca oamenii cu felurite cuvinte; inventa feluri de dări și de abuzuri care ajunseră a înegri faima și numele cel glorios al Domnului.

Cine era celălalt?

Acesta era român din Ploiești, fiul unui grădinar (bulgar) care cultiva varză; de aceea îl și numiră Vărzarul. Ajungând din tinerețe a înainti în diregătoriile civile, se făcu și armaș mare, o dată cu Cicală, când s-a făcut vistier. Înzestrat cu un suflet răutăcios și neomenos, îndată ce-a ajuns la postul acesta a început a revărsa asupra tuturora veninul răutății sale; nici boier, nici preot nu scăpa nesupărat și nejăfuit de puterea lui.

Astfel acești doi venetici, strâns uniți între dânșii și profitând de slăbiciunea unui Domn cu trecut glorios, au știut să curme o viață atât de binecuvântată cum a fost cea începută pe timpul lui Matei Basarab și să pregătească țara pentru epoca fanarioților.

Nu-i vorbă, oricare alt Domn cu trecut mai puțin glorios ar fi căzut jertfă slăbiciunei sale.

*

Nimic nou sub soare!

Ce se petrece astăzi s-a petrecut sub forme deosebite mereu în timp de mai multe sute de ani. Când elementele sănătoase au avut destulă energie, când ele s-au arătat hotărâte, exploatatorii de meserie „s-au făcut nevăzuți de frică și de rușine“ iară cei amăgiți s-au pocăit și s-au întors pe căile bune. Și dacă noi, astăzi, voim că scăpăm de nevoile cu care ne luptăm, e destul să ne arătăm hotărâți pentru ca urmașii lui Cicală și ai Vărzarului să dispară ca fumul, goniți de frică și de rușine.

Să facem astăzi ceea ce au făcut străbunii noștri la începutul epocii lui Matei Basarab, să ne arătăm hotărâți, pentru ca fiii noștri să nu cază victimă celor ce exploatează țara și de treizeci de ani să trudesc să curme dezvoltarea noastră națională și să facă pe pământul românesc un stat cosmopolit.

Nu e vorba de boieri și de reacție; vrăjmașii noștri de la „Românul“ dau în sec când vor să sperie lumea cu momeli de felul acesta: lupta se urmează pentru românitatea țării noastre, pe care liberalii internali o neagă prin aspirațiile, prin faptele și prin activitatea lor de treizeci de ani, lupta se urmează pe tărâm național între noi, care ținem la obiceiurile și tradițiile poporului român, și între oamenii veniți de ieri de alaltăieri în țară ce, uniți cu niște români slabi de înger, 'și dau silința să ne abată de pe căile firești ale dezvoltării noastre și să întemeieze stăpânirea străinilor pe pământul românesc.

Nu mai e vorba chiar nici de conservatori și liberali, toți oamenii cumsecade și toți românii trebuie să-și deie mâna ca să scape țara de primejdia în care vor s-o arunce roșii, ce azi caută să se întărească prin un nou element străin.

❦

[20 mai 1879]

Dacă tonul foii noastre e uneori de-o estraordinară asprime, cititorii desigur că nu vor fi uitând ce cumplită e starea de lucruri în care se află țara și că pana lui Tacit și limba Duhului Sfânt abia ar ajunge ca să zugrăvească estrema decădere socială a României și primejdiile care atârnă asupra țării, nedându-i răgaz de-a-și veni în fire.

În altă țară de am trăi, în care mai e credință, onestitate, respect ca bunuri obștești ale spiritului public, relele ni s-ar pare trecătoare și nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau Văcăreștii, aceleași fizionomii și caractere întâlnești, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu și un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite țări, aici unde oameni ca aceștia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliți, stăteau ieri la învoială cu Warszawsky ca să-i vânză sufletele din opt ținuturi, stau azi la învoială cu Alianța izraelită ca să-i vânză țara toată și să desființeze printr-un trafic mârșav o nație și un stat pe cari zeci de popoare barbare nu le-au putut desființa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru, nici o lovitură nu e destul de tare, încât, am mai spus-o încă o dată, rolul scriitorului ar trebui să-nceteze și să-nceapă rolul călăului.

Într-un termin de patru zile, care nu e de ajuns nici pentru că „Monitorul“ să ajungă prin toate comunele, guvernul convoacă Adunările pentru ca să se folosească de întârzierea unora și altora și să le smulgă prin surprindere cine știe ce voturi de cari are trebuință.

Nu știm încă ce ne păstrează viitorul cel mai apropiat chiar. Prin promisiuni și amenințări, prin introducerea în listele colegiului I a sute de amploiați fără de avere, înscriși în mod fraudulos, prin cerșitoria sistematică de voturi, profesată săptămâni întregi de șeful cabinetului și de colegii săi, prin mituire și terorism roșii au ajuns să-și înjghebe majorități servile, cu cari vor face tot ce vor voi.

Aceste majorități vor fi în curând la un loc ca să se-nțeleagă cu ce preț se poate vinde țara aceasta, pe cât aur jidovesc trebuie vândut sângele eroilor căzuți înaintea Plevnei și Vidinului, pentru ca istoria să scrie că în suta a nouăsprezecea, sub guvernul d-lor Rosetti-Brătianu-Warszawski, regimentele munților și șesurilor României s-au luptat cu frigul, foamea și glonții ca să treacă țara lor din stăpânirea nominală a vitejilor osmani sub stăpânirea reală și ucigașă a idrei jidovești.

Din capul locului am întrebat pe „Românul“ ce are de gând guvernul să propuie în cestiunea izraelită, cari sunt opiniunile lui.

Până acum tăcere absolută.

D. Brătianu ne asigură că e cestiune foarte gravă, ca și când cu asta ne-ar fi descoperit ceva nou.

Întrebăm dar încă o dată:

Cui dintre evrei și cum voiește guvernul a se da drepturi politice. Cestiune secundară.

Cui dintre evrei și cum voiește ale da plenitudinea drepturilor civile. Cestiune principală.

Până la acest răspuns însă arătăm din nou, prin scrisoarea ce ne-o trimite d. N.T. Moldoveanu, în ce mâni a încăput țara întreagă, deci și cestiunea izraelită. Din scrisoarea de mai la vale se va vedea că între dd. Brătianu și Simeon Mihălescu nu e o mai mare deosebire decât între Anna și Caiafa.

❦

[25 mai 1879]

Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României.

Nu e într-adevăr un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire și robie, numai pământul acesta era de sine stătător în urma vitejiei și prevederii înțelepților bătrâni și acesta e acuma amenințat a deveni prada tuturor adunăturilor fără de patrie din câteși patru colțurile lumii.

Înfiorătoare într-adevăr sunt amănuntele aduse de noi în numărul de ieri în privirea purtării evreilor din Galiția și Bucovina față cu populațiunile autohtone, și să nu uităm că acelaș soi de oameni, gonit de mizerie și de noile legi restrictive, s-au pripășit într-un număr zdrobitor pe pământul nostru, că de la trecerea rușilor încoace au umplut toate mahalalele Bucureștilor, că au prins rădăcini chiar în Craiova, în țara Oltului, unde locuiesc cei mai harnici și mai strângători români, că pretutindenea unde-ți întorci ochii îi zărești ca și când ar fi răsărit din pământ, toate acestea în perspectiva realizării articolului 44 a Tractatului de la Berlin. Aflăm asemenea că Rusia, precum închiderea mai alaltăieri granițile contra întoarcerei rublelor ei, le-a închis de astă dată contra întoarcerii ovreilor ei.

Față cu această cestiune de viață și de moarte și încă de moarte lașă și continuă, fără meritul de-a fi luptat cu bărbăție, fără conștiința de a fi fost învins, care va fi atitudinea Camerelor române?

Călări-vor deputații iarăși pe teorii umanitare și juridice? Confirma-vor minciuna obraznică că ovreii au fost la noi persecutați din cauze religioase, la noi, unde se grămădesc cum nu s-au mai grămădit nicăiri?

Când vedem rezultatele fioroase a dominațiunii jidovești în Galiția, când gazeta oficială a regatului arată că în cinci ani numai s-a publicat vânzarea silită a 800.000 imobile țărănești, când socotim că populația întreagă a acelei țări e de vro trei milioane cu ovrei cu tot și că acea cifră înspăimântătoare reprezintă totalitatea capilor de familie creștine de prin sate, când vedem un întreg popor dezmoștenit pe cale de a-și părăsi vetrele străbune spre a emigra în … America, oare mai e îndoială că aceleași elemente de corupție și spoliarea tind a uza de aceleași mijloace, a ajunge la aceleași scopuri pe cari le-au atins în acea parte a nefericitei Polonii? Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile și nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoțul și pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lățesc înspăimântător asupra șesului Țării Românești, dacă azi se încuibă în vatra harnicilor olteni ce va fi oare mâne, când vor avea drepturi egale, când vor avea putința de a-și zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi?

Pe câtă vreme cestiunea era pendentă, am promis a ne feri de ea ca de-o armă electorală, numai pentru că stătea prezumpțiunea că guvernul va lăsa alegerile libere, pentru ca cel puțin în această unică cestiune țara aceasta să poată rosti ce voiește. Dar nu. S-au încărcat listele electorale a colegiului I și al II-lea cu funcționari și arendași în restanță, s-au făcut din alegeri cestiune de familie, de postomanie și de interes, s-au falsificat în ora supremă voința nației cum nu s-au mai falsificat niciodată. Numai Moldova pământ înzecit de nefericit și înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurilor străine, pe a cărei moaște sfinte calcă picior străin, numai Moldova s-a scuturat ca un leu, menit spre junghiare o dată, poate pentru cea din urmă dată.

Astăzi au trecut timpul tăcerii și putem espune limpede întreaga primejdie ce ne amenință.

Prezidentul Consiliului, organul său „Românul“, în fine mesajul domnesc însuși repetă aceeași întrebare, naivă, dacă e din neștiință, culpabilă, dacă e făcută în cunoștință de cauză.

Puteți crede d-lor, zicea ministrul, că Europa vrea, poate să vrea nimicirea noastră?

Iar mesajul zice: „În regularea cestiunilor de detaliu (puterile) n-au cugetat, ele nu puteau cugeta a ne impune condițiuni absolute contrarie intereselor noastre celor mai vitale“.

Oare dacă prezidentul Consiliului știe ce voiește Europa de ce nu ne-o spune și nouă?

Noi, din nefericire, suntem convinși că Europa oficială știe întreaga stare de lucruri de la noi, că cunoaște din fir în păr toate relațiile noastre dinlăuntru, că agenții consulari au date statistice mai exacte decât noi înșine, că diplomația europeană știe că noi suntem cei amenințați și persecutați și evreii cei amenințători și persecutori sau pentru a vorbi ca deputatul din Silezia, Cianciola, ovreii sunt îmblătitorii, noi îmblătiții (die Juden die Drescher, wir die Gedrosschenen).

De aceea, înainte de a ne dovedi ziarul guvernamental contrariul, nu prin fraze ci în realitate, până atunci susținem că Europa e pe deplin informată în privirea stării noastre și în cunoștință de cauză ne-a dictat art. 44.

Ținem deci ca orice iluzie să dispară în privirea aceasta, să ne înfățișăm înaintea ochilor primejdia în toată întregimea ei și să luăm hotărâri conforme cu gravitatea supremă a momentului. Oricât de puține ar fi glasurile care ne vor sfătui să nu ne ucidem cu chiar mânile noastre, acelea vor trebui ascultate.

Deocamdată, pentru a arăta cum „Românul“ tratează cestiunea, vom reproduce următoarea lecție de umanitarism cosmopolit pe care ne-o dă în numărul de la 18 (30) mai;

Adecă articolul 7!

În contrazicere flagrantă cu spiritul de dreptate și de înfrățire generală care a inspirat legile noastre, organice, lăsând într-o fatală părăsire deprinderile ospitaliere ce disting dintre toți vecinii săi pe poporul nostru, noi ne-am apucat atunci orbește să rădicăm, chiar pe pragul pactului nostru social, un fel de meterez neesplicabil, care ― drept să vorbim — nu avea, când s-a făcut, nici o rațiune plauzibilă de a fi și care, în riguroasa lui formă, nu era nici prudent, nici românesc, nici nu dădea vro garanție.

Iertați-ne, milostivi stăpâni roșii, cel puțin dacă vom dovedi că lipsa noastră de ospitalitate o plătim cu viața noastră.

D-rul Flaișlen — care desigur numai vrun țuțuian fanatic de la Vrancea nu poate fi — ne spune în raportul general al consiliului de igienă că în anul 1878 în Iași

au murit 1454 creștini și

s-au născut 1093,

adecă au murit cu 361 mai mulți decum s-au născut, pe când din mult persecutații evrei

s-au născut 1602 și

au murit 1428

adecă s-au născut cu 174 mai mulți decum au murit. Fiecărui suflet de evreu în plus au trebuit să-i facă loc în lume doi creștini cari au murit.

Noi credem că ospitalitatea aceasta e atât de mare și de întinsă încât nu numai alături li se face loc evreilor, dar românii se curăță în genere de pe fața pământului, doi pentru unul, ca să-i lase noului cetățean în perspectivă două pâni, nu una.

Noi credem că înainte de discutarea articolului 7 Camerele de revizuire ar trebui să gândească la îmbunătățirea stării românilor.

Neînstrăinarea absolută și indivizibilitatea pământurilor țărănești, moștenirea imobilului indivizibil de către primul sau ultimul născut, împroprietărirea celorlalți fii pe moșiile parcelate sistematic ale statului sub aceeași lege de moștenire, iată măsuri ultraretrograde, dar românești, care ar asigura sporirea populației și existența măcar a unei singure clase puternice, a țăranilor. După ce prin sporirea suficientă a populației, cultura pământului, din estensivă cum este, ar avea brațe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp a ne gândi și la regularea poziției noilor cetățeni de rit mozaic.

În orice caz de la rezolvarea cestiunii sociale și economice atârnă existența poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inima bărbată, asupra aceluia cad cuvintele lui Vasile Lupu VV. „Cine-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“.

❦

[26 mai 1879]

Fiece zi este menită să aducă tot mai multă lumină asupra actelor săvârșite de oamenii „regimului virtuții“. Sacul nelegalităților, abuzurilor, crimelor se desfundă mereu și dacă, fiind chiar făptuitorii la putere, aceste monstruoase fapte tot străbat pe ici pe colo la cunoștința publică, închipuiască-și cine cunoaște pe radicali câte minuni vor ieși la maidan când făptuitorii nu vor mai avea mâna pe putere și pe dosarele afacerilor publice. E peste putință să-și facă cineva o idee justă de cât s-au jefuit statul și particularii în vremea războiului și de atunci încoace și de câtă mită a curs în buzunarele virtuoșilor republicani de la putere, mai nesăturate decât butea Danaidelor. Cine poate spune, de exemplu, câte abuzuri, câte crime s-au comis și cătră stat și cătră particulari prin faimoasele rechiziții? Dacă înainte de a se descoperi scandalul Mihălescu —Warșawski și-ar fi pus cineva această întrebare, ar fi putut răspunde, oricât de pesimist să fi fost, cumcă radicalii au mers cu nelegiuirea până la a da muscalilor de rechiziție nu numai vitele și productele locuitorilor români de la țară, dar chiar pe locuitori ca pe niște vite! Și cu toate astea astăzi știm cu toți că așa a fost. O populație muncitoare a fost vândută pe bani evreului Warșawski de către unul din stâlpii partidului roșu. Acum procesul patriotului d. Mihălescu d-abia se instruiește și, tot în privința faimoaselor rechiziții, încep a străbate la lumina publică alte nouă isprăvi ale d-lor de la putere, de un fel cu totul deosibit.

Nimica nu-i de mirare în toate astea. Masa partidului liberal este compusă din o droaie de funcționari, oameni ce nu au drept orice industrie decât politica fiind ai d-lor în opoziție, și bugetul statului fiind ei la putere. Toți acești oameni, cu cât produc mai puțin sau mai bine zis deloc, cu atât au și-și crează mai multe nevoi. La fiece pas ne lovim de acești patrioți pe cari îi știe toată lumea că n-au absolut alt venit decât o leafă modestă și cari cu toate astea îi vedem trăind mai strălucit decât niște bogătași chiaburi. De unde mijloace pentru satisfacerea atâtor nevoi când analog leafa lunară n-ar putea ajunge, cu un așa fel de trai decât pentru trei-patru zile?

Abuzul și mita — iată izvoarele nesecate de unde curg acele tainice mijloace cari satisfac nevoile și poftele nemăsurate ale atâtor patrioți de meserie. După scandalul Mihălescu — Warșawski, precum am zis, alte scandaluri nouă se descopăr.

Astfel primim dintr-un oraș însemnat al țării o corespondență lungă, asupra căreia punem tot temeiul și prin care ni se aduc la cunoștință niște fapte în adevăr monstruoase ce s-au petrecut cu ocazia plății rechizițiilor.

Zilele trecute iată ce se descopere în acel oraș. Un oarecare intendent al unui spital de nebuni din partea locului, om ce nu are nici după ce să bea apă și cumnat al secretarului comisiei locale de rechiziții, dă acestui cumnat al său un mandat ministerial de 14.000 l.n. și o procură ca să primească în locu-i această sumă pentru niște obiecte rechiziționate de la moșiile sale — pe cari nu le-a avut niciodată. Banii s-au primit d-a dreptul de la casier, și acum se dovedește tâlhăria. Faptul se denunță procurorului, însă acesta nu cutează să atace pe făptuitori deoarece sunt compromiși în această afacere vreo șapte sau opt patrioți roșii din sferele mai înalte. Procurorul cere dezlegarea cestiunii de la ministru și de aproape zece zile nu i se dă nici un răspuns.

Un alt fapt tot așa de strigător. Un arendaș grec a primit plată de rechiziții cu 25.000 lei mai mult decât avea dreptul să primească. S-a denunțat faptul la minister și s-a numit în consecență ca comisari de cercetare asupra acestui fapt un domn ales la colegiul II de Senat și cumnatul alesului col. II de Cameră. Rezultatul cercetărilor a fost că faptul s-a făcut mușama și acum se pot aduce dovezi că numiții comisari cercetători s-au lăsat a fi mituiți. Parchetul nu cutează să atace pe senatorul guvernamental și pe cumnatul deputatului roșu.

Și mai sunt încă multe alte fapte asupra cărora în curând se va face lumină, poate chiar în Camere.

Care va să zică justiția nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiților, deoarece acești domni sunt patrioți înregimentați ai partidului roșu. Justiția nu poate să-și facă datoria, pentru că abuzatorii și mituiții, de la notarul de sat până la treptele cele mai nalte administrative, sunt organizați și constituiți într-un fel de bandă împrăștiată pe tot pământul românesc, și ai cărei membri se susțin și se apără reciproc când sunt cumva amenințați de loviturile dreptății.

Și această bandă, când se află în opoziție, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuții“, iar după ce au luat cu asalt puterea se numește „guvernul partidului liberal-național“.

❦

[27 mai 1879]

De ceea ce ne temem noi mai mult în împrejurările de față e ca nu cumva și Camerele actuale să fie insuflate de același spirit de pospăială și superficialitate care distinge generația actuală în defavorul ei de cele trecute.

Fără cele mai slabe cunoștințe istorice, fără a fi recunoscut că, mai cu seamă în științele ce ating statul și societatea, nu există nici un adevăr absolut și că toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul cari azi formează masca și pretextul sub cari Apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene, tinerii noștri au luat drept bun tot ce se poate citi în câțiva ani în autori franceji și germani, dispensându-se cu desăvârșire de a mai gândi și ei înșii ceva, de a mai cerceta și ei înșii.

Astfel, fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea cuvântului, cari substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor nație, țară, român, noțiunea om, cetățean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau în fine extract de Galiția. După capetele înțelepte și stup de liberalism ale epocei noastre, o nație ca a noastră, ieșită de ieri-alaltăieri din stadiul păstoriei, înzestrată, e drept, cu multe daruri, dar nedeprinsă la artele și munca apusenilor, trebuia pusă neapărat pe aceeași linie cu apusul, trebuia să concureze ca egal cu egal cu toate națiile și toate civilizațiile, trebuia să stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb și de liberă așezare reciprocă, în cari stau întreolaltă Francia și Anglia bunăoară.

Ce s-au întâmplat în urma acestui americanism introdus ca sistem în viața statului nostru?

Mai întâi s-a creat goluri artificiale în viața statului pentru cari se cereau cu totul alte individualități decât acelea cari s-au grămădit în ele. Un sistem reprezentativ, întins ca o rețea asupra țării întregi, influințat însă totdauna în mod absolut de guvernul central, și-au format în fiece părticică organele sale, sub forma de consilii județene, consilii comunale, consilii de instrucțiune, consilii în sus și în jos, care nici știau ce să consilieze, nici aveau ce reprezenta decât pe persoanele din care erau compuse. Mii de funcțiuni noi s-au înființat cari să garanteze exercițiul libertăților publice și private, dar s-au ocupat de oameni cari nici știau ce însemnează întreagă organizația aceasta. Toate brațele cât puteau munci sau produce ceva folositor s-au detras ramurilor de activitate economică pentru a aspira la funcțiuni publice, încât, în locul întrecerii pe calea industriei și a muncei în genere, viața nației se preface într-o întrecere în palavre, într-o luptă pentru puterea statului ca mijloc de existență. O deplasare generală începe în toată România. Oameni fără știință, fără onestitate și fără avere se grupează în toate părțile țării în partid radical, și fiecare din acești pitici se simte egal cu oamenii cei mai avuți și cei mai inteligenți ai țării. Unde chiar roșilor nu le ajung indivizi spre a umplea cu ei aceste goluri create în mod artificial, acolo ei întind mâna în pușcăriile țării sau în cele străine pentru a scoate deputați de coleg. IV din ele, făcând astfel, din vrun scriitor sătesc din Ardeal, urmărit pentru escrocherie, profesor de școală secundară și deputat în Sfatul țării. Lista detaliată a alegătorilor colegiului I de Argeș, pe care o publicăm și azi în capul foii, arată ce fel de nație este aceea în care noi n-avem încredere; este anume partea aceea a nației care trage pe sfoară clasele muncitoare și pozitive ale poporului, trăind de pe spinarea lui fără a-l compensa prin nimic, nici prin știință, nici prin onestitate, nici prin avere.

Iată rezultatul pospăielii și a superficialității de ieri.

Teamă ne e dar și astăzi că asemenea o samă de advocați buni, cu darul vorbirii vor tranșa și cestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni cestiunea complectei dezmoșteniri a poporului românesc, tot cu fraze umanitare și cu finețe de distincțiuni juridice, fără a se ținea seamă nici de trecutul acestui popor, nici de lipsa lui de experiență și de slăbiciunea lui economică, nici de lipsa lui de cultură. Ne temem în sfârșit ca nația cosmopolită a d-lui C.A. Rosetti să nu biruiască pe adevărata nație românească.

Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată.

Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases. În privința frazelor frumoase și protestațiunilor de uliță și de profesii de credință suntem atât de săraci, încât însuși d. Simeon Mihălescu și bancherul Warsawsky ne-ar putea da lecții de retorică; dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine și la oameni străini. Și chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor și s-ar șterge din memoria tuturor, tot pe aceeași cale a conservării naționalității și țării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului. Cine în această privire nu e pentru noi e contra noastră.

❦

[29 mai 1879]

Cestiunea Warszawsky-Brătianu-Mihălescu e desigur pagina cea mai neagră din istoria celor din urmă ani ai României. Neauzit va fi și va rămâne pentru toți timpii ca tocmai capetele supreme ale administrației române, refuzând pe de o parte cu stăruință rechizițiile convenite cu guvernul unui stat mare, să le acorde totuși unui bancher; neauzit, ca ceea ce o împărăție nu câștigă, să câștige personalele mijloace ale unui gheșeftar.

Noua scrisoare pe care ne-o trimite d. Moldoveanu arată în sfârșit că meschinăriile întrebuințate aici în țară contra intendenții imperiale a silit-o pe aceasta să acorde transpoarte aceluia cu care și guvernanții noștri erau dispuși a se înțelege prin personale mijloace.

Totodată ni se arată și pagubele sau, mai bine zicând, obiectul asupra căruia s-au tocmit și pe care l-au împărțit între ei gheșeftarii ruși cu capii liberalismului din România. Cincizeci și una de milioane de franci erau la mijloc.

Dar lăsăm să vorbească scrisoarea însăși.

❦

[30 mai 1879]

În zadar am încercat a afla pân-acuma ce au de gând radicalii în cestiunea evreilor. Organul guvernului găsește că pagina sa întâia stă prea sus ca producțiune literară pentru a se ocupa cu această cestiune de o greutate fără seamăn și numai în treacăt a catadicsit a ne spune că programa ziarului este aceea espusă de d. Emil Costinescu într-o adunare electorală și tipărită într-un suplement al „Românului“.

Acea programă însă e un discurs lung pe o coală-ntreagă de tipar cu garmond în care, per longum et latum, se debitează o mulțime de inexactități istorice și de altă natură, cu cari nu ne vom ocupa, căci minima știință de carte a liberalului în cestiune ne dispensează de la cercetarea teorilor sale și superficiale. N'avem a face decât cu capătul acelui lung discurs, ce cuprinde soluțiunea pe care „Românul“ și-o apropie ca program al marelui partid liberal. Iată dar soluțiunea d-lui Costinescu:

Asemene favoruri nu ni le pot cere niște state civilizate ca Franța, Italia și Anglia, ele nu ne pot pretinde să dăm străinilor de religiune mozaică nește avantagie de care nu se pot bucura supușii lor creștini.

Egalitatea cea mai perfectă pentru supușii lor, de orice religie ar fi, iacă ce le dăm. Nici nu se poate cere mai mult, iar noi suntem destul de garantați.

Iată cum cred eu că trebuie să procedăm:

O dată aliniatul II al art. 7 din Constituție suprimat, orice deosebire pentru cauză de regiune dispare. De aici înainte nu mai avem a face decăt cu străini, de orice religie ar fi ei. Toți locuitorii țării cari nu s-au bucurat în trecut de drepturile cetățenești sunt din acel moment niște străini cari pot dobândi deopotrivă împământenirea, conform legilor țării.

Atunci declarăm că în termen de atâtea luni, șase luni spre esemplu, toții străinii născuți în țară cari nu s-au bucurat niciodată de o protecțiune străină, după cum zice art. 8 din Codicele civil și cari prin urmare au tras până acum la sorți, să vie să-și producă titlurile la cetățenia română, deoarece tragerea la sorți să consideră ca o opțiune pentru naționalitatea română.

Toți acei cari nu se vor prezinta în acest termen naintea autorităților sau comisiunilor instituite anume, după cum se va crede cu cale, vor fi considerați ca străini prin singurul fapt al neprezintării lor și nu vor mai putea dobândi drepturile cetățenești decât conform art. 16 din Codicele civil.

Astfel am dat satisfacere Tratatului de la Berlin și am rezolvat cestiunea evreilor pe baza unor principie de drept solide.

Dar aceasta nu este decât prima parte a soluțiunei ce susțin eu. Vin acum garanțiele ce trebuiesc date intereselor naționale și economice ale României. După cât am dezvoltat soluțiunea mea până aici, tot rămâne art. 8 în Codicele civil; tot rămâne proprietatea rurală, cea mare și mai cu seamă cea mică, amenințată.

Ei bine, eu cer ca art. 8 din Codicele civil, modificându-se, să se introducă în Constituțiune. Dacă-l modificăm și-l lăsăm tot în Codicele civil, poate să fie în urmă remodificat de o altă Cameră ordinară, și atunci evreii iar vor putea să parvină în masă la cetățenie prin simpla opțiune.

Eu cer dar suprimarea art. 8 din Codicele civil și adoptarea unui alineat la art. 7 al Constituțiunei, după care străinul de orice religiune, născut în țară și care nu s-a bucurat niciodată de o protecțiune străină, să fie dispensat de stagiu, însă tot la Camere să vie să i se acorde drepturile de cetățean. Prin aceasta am luat o garanție puternică, fără să ni se poată striga: persecuțiune religioasă.

Apoi, fiindcă trebuie să dăm timp poporațiunilor noastre rurale de a se deștepta și de a ajunge la acel grad de cultură prin care să-și poată apăra singure interesele în contra cămătarilor și esploatatorilor de tot felul, trebuie să cerem ca pământurile țăranilor să fie declarate prin lege nealienabile încă pentru 30 ani, sau vânzările să nu să poată face în acest period decât între foștii clăcași, și fiindcă evreii și străinii în genere n-au fost niciodată clăcași, ei nu vor putea să cumpere pământurile sătenilor.

Prin această a doua garanție salvăm moșioara țăranului, singura lui avere.

Rămâne acum proprietatea mare rurală.

În alte țări, în Anglia spre exemplu, proprietatea rurală este un drept politic. Nu poate să fie proprietar rural decât cetățeanul englez. Ar trebui să facem și noi acelaș lucru, cu atât mai mult că la noi dreptul electoral, primul din toate drepturile politice, se regulează în colegii după proprietate. Zicându-se reprezentantul proprietății mari sau proprietății mici se zice reprezentantul pământului. Ar trebui dar ca pământul să nu poată aparține decât cetățeanului român, pentru ca să nu fie lipsit de dreptul politic ce este legat de dânsul. Prevăd însă că anevoie se va putea dobândi aceasta; greutatea cea mare avem s-o întâmpinăm tocmai din partea proprietarilor mari. Acei cari au să se rădice în contra acestei dispozițiuni au să fie tocmai conservatorii, cari fac atâta paradă de patriotism astăzi; deja i-am auzit zicând că printr-o asemenea măsură moșiele ar pierde din valoarea lor.

Mă tem dar că această garanție va fi foarte anevoie de luat. Afară de aceasta ea nu este decât o jumătate de garanție: din nenorocire se găsesc oameni, tocmai din aceia ce strigă mai tare, ce vor să monopolizeze tot patriotismul în această cestiune, cari se fac mijlocitorii evreilor și cumpără moșii pe sub mână pentru dânșii.

Prin urmare, chiar dacă am dobândi-o, această garanție nu va fi decât o jumătate de garanție; garanție reală și eficace va fi numai cea luată în privirea proprietății țăranului, care are în adevăr și cea mai mare trebuință de a fi protegiată.

Este încă o garanție de luat căreia eu unul îi dau o mare însemnătate. Comunele noastre rurale sunt esploatate într-un mod nedemn mai cu seama de cârcumari străini. Nu mai zic evrei, căci din momentul ce se va modifica art. 7 din Constituțiune, nu va mai fi vorba de evrei ci de străini, de orice religiune.

Ei bine, pentru ca să punem pe cât se poate capăt acestei esploatări a poporațiunilor rurale, am putea adopta ― nu negreșit prin Constituțiune, ci printr-o lege specială — o măsură împrumutată de la poporul cel mai liberal, de la englezi.

În Englitera nu poate nimeni să fie cârcimar decât în virtutea unei patente reînnoite pe fiecare an de magistratul comitatului. Dacă se rădică vreo reclamațiune în contra unui cârciumar, magistratul comitatului are dreptul de a-i refuza reînnoirea patentei.

Putem adopta și noi această măsură, luând-o de la poporul cel mai civilizat.

Dăm această atribuțiune a magistratului comitatului din Englilera consilielor noastre județene; și dacă într-o comună d. Ițik, spre exemplu, se va purta rău, va ruina prin camete pe locuitori sau îi va învenina cu băuturi falsificate, consiliul județean va interzice fără apel acelui d. Ițik dreptul de a fi debitant de băuturi spirtoase.

Astfel vom aplica la noi o lege din civilizata Anglie și nimeni nu ne va putea zice nimic.

Mă rezum.

În ceea ce privește acordarea egalității tuturor drepturilor la evrei, cred că trebuie să ne mărginim numai la cei născuți în țară, cari nu s-au bucurat niciodată de o protecțiune străină și cari și-au dat impozitul sângelui, trăgând până acum la sorți, căci de aci înainte mulți ar trage la sorți dacă ar ști că aceasta este de ajuns spre a deveni cetățeni români. Toți ceilalți sunt considerați ca străini, și dacă voiesc să dobândească împământenirea, n-au decât să vină a o cere individual de la Camera, ca și străinii creștini.

Pe de altă parte, cred că trebuie să se înscrie în Constituțiune și în alte legi garanțiile pe cari le-am enumerat și altele cari s-ar mai crede necesare.

Aceasta este, d-lor, soluțiunea pe care o cred eu și de natură a mulțămi pe Europa, și echitabilă din toate punctele de vedere, și conformă cu interesele țării.

Am o convingere atât de puternică în eficacitatea acestei soluțiuni încât, dacă aș fi partizan al guvernului sau în opozițiune, dacă aș fi în Cameră sau simplu cetățean publicist, în orice împrejurări ale vieței mele, nu voi susține nici o altă soluțiune, căci numai aceasta, după mine, poate salva naționalitatea română de orice pericole, numai aceasta poate da satisfacere tuturor intereselor politice, naționale și economice ale României.

Ceea ce va fi observat orice cititor din șirurile de mai sus e că pe d. Costinescu îl preocupă drepturile politice, deși suntem de mai înainte siguri că evreii nici nu vor aceste drepturi, căci nu țin deloc la onoarea de a fi concetățenii d-lor Costinescu, Pătărlăgeanu, Mărgăritescu, Pundescu ș.a.

Iată o cestiune nespus de indiferentă și pentru poporul român, căci totuna este pentru dânsul dacă palavragii politici ai Bucureștilor vor fi greci, bulgari sau ovrei.

Cât pentru deplinătatea drepturilor civile, cestiunea de căpetenie, d-nu Costinescu admite egalitatea cea mai perfectă pentru toți supușii străini de orice religie ar fi.

Și fiindcă supușii străini sunt egali cu românii în această privire, iată egalitatea cea mai perfectă între români și evrei.

Noi îl asigurăm pe d. Costinescu că Cremieux și Montefiore n-ar cere c-o iotă mai mult decât ceea ce dă d-lui evreilor.

Evreii sunt totdeuna gata de a recunoaște d-lui Costinescu și tuturor radicalilor privilegiul esclusiv de debitare de palavre politice, numai ei să poată cumpăra moșiile statului și cele particulare, să puie mâna în oraș și sate pe orice negoț și orice industrie, c-un cuvânt să aibă toate drepturile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armată.

Iată dar care va fi urmarea soluțiilor d-lui Costinescu:

1) Moșiile statului, a cincea parte a teritoriului României, scoasă deja în vânzare prin emiterea de bilete ipotecare, se vor cumpăra de evrei.

2) Moșiile răzășești care nu sunt ale foștilor clăcași se vor cumpăra sistematic de evrei.

3) Moșiile particularilor vor fi, în Moldova cel puțin, pe aceeași cale.

Toate acestea sunt însă peste două din trei părți din teritoriul României.

Să se mai adaoge, pe lângă toate acestea, acapararea a tot negoțul și industria și rezultatul final al singurei soluțiuni care poate salva naționalitatea română, după d. Costinescu, e lesne de prevăzut.

❦ O SERATĂ LITERARĂ. DESPOT VODĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[30 mai 1879]

Vineri seara, la d. Titu Maiorescu, a avut loc o serată extraordinară a Societății literare „Junimea“, unde d. Vasile Alecsandri a citit noua d-sale producție Despot Vodă, dramă în 5 acte în versuri.

Între asistenți, cari erau în număr de peste treizeci, se aflau dd. Bariț, Babeși, Roman, Hăsdeu, Hodoș, Maniu, Caragiani, membri ai Academiei, d. I. Jarnic, romanist și profesor de filologie din Viena, dd. Circa, Frollo, Haret, D.A. Laurian, Șt. Mihăilescu, Manliu, profesori, câțiva deputați și senatori și mai mulți membri ai „Junimei“ din Iași, unii împreună cu damele lor.

Citirea dramei Despot Vodă a făcut cea mai bună impresie asupra acelui distins auditor, și serata s-a sfârșit tocmai după miezul nopții, când asistenții s-au retras; fiecare dintr-înșii împreună cu oaspeții au mulțumit poetului de onoarea ce le făcuse venind în sânul Societății și citindu-le noua sa producție.

Asupra acestei producții dramatice suntem scutiți de a mai face vreo laudă banală; credem a fi spus destul arătând numele autorului și cine erau auditorii cari i-au dat admirația lor întreaga.