Din periodice/Din Timpul, noiembrie 1881

 

❦

[1 noiembrie 1881]

De câte ori se discută cestiunea izraelită scriitorul român are teamă de-a vedea vorbele sale interpretându-se ca ură de rasă, ca prejudițiu național ori religios.

Unii ne răspund că evreii sunt folositori, ba necesari chiar, și că, dacă o organizare economică trebuie, ea nu se va întemeia pentru a sili pe evrei la muncă, ci pe români. Există mulți români chiar cari atribuie starea rea a populațiunilor noastre lenei, inepției și viciilor.

Noi ne-am obicinuit demult a privi lucrurile într-un mod mai natural. Stări publice de lucruri sunt mai puțin a se atribui indivizilor sau colectivității pe cât înrâuririlor de tot feliul și erorilor de organizare.

Priviți din punctul de vedere al unei invazii străine, cu deprinderi economice dușmănoase și cuceritoare, evreii sunt absolut stricăcioși ca speculanți și mijlocitori, de un folos foarte problematic ca meseriași.

Meseriași buni sunt puțini între ei; cei mai mulți lucrează pentru ochi și s-au vârât în organismul nostru economic concurând colectiv, cu fonduri comune, pe meseriașul ori pe micul negustor creștin. Ei au introdus și esploatat viciul beției în sate, au amestecat băuturile cu materii otrăvitoare, au înveninat astfel fizicește, au corupt moralicește populațiunile noastre.

Ei au intrat în țară nu ca amici, nu ca oameni cari căutau pânea de toate zilele ci ca dușmani; ca rasă străină ne-au declarat război pe moarte, întrebuințând în locul cuțitului și pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri. Sunt triste toate lucrurile acestea, triste pentru evreii ce le-au practicat; mai triste pentru noi cari le-am suferit, dar, din nefericire, sunt adevărate. Cu toate acestea ziarele lor se azvârl la iperbola că evreii au fost chemați, utili, necesari chiar.

Chemați calea valea! Nu știm cine i-a chemat, dar bun român și om iubitor de țara lui desigur n-au fost.

Utili și necesari, cum?

Este utilă, este necesară o rasă care, direct sau indirect, îți nimicește poporul?

Se vor ridica protestațiuni desigur, dar nu ne pasă de ele. Înainte-ne stă deschisă statistica populațiunii României pe anul 1877.

Din ea constatăm întâi un fenomen comun pseudocivilizației noastre: scăderea constantă a populațiunilor orășene.

Se înțelege. Trăiască liberul schimb și piară orășeanul român spre a fi înlocuit cu comisionarul și importorul străin. Două catedre de economie politică avem în țară, amândouă ocupate de liber schimbiști și dacă un student ar îndrăzni de capul lui să zică ceva de bresle, de apărarea piețeii și muncii naționale, i se dă zero. Cu înțelepciunea suprafină importată de la Paris am ajuns a importa făina și untul de la Brașov, verdețurile murate din Franța. Românul e de felul lui om prost. Morar nu i-a dat Dumnezeu să fie, a măcina nu știe, a mura verdețuri iar nu se pricepe, nici a bate lapte 'n doniță.

De aceea însă populația ortodoxă orășenească a scăzut prin superioritatea mortalității peste natalitate la Argeș, Bacău, Botoșani, Galați, Craiova, Dorohoi, Târgul Jiului, Iași, București, Turnu-Severin, Piatra, Slatina, Focșani. Roman, Caracal, Fălticeni, Tecuci, Turnu-Măgurele, Râmnicul Vâlcii, Vaslui și Giurgiu, unde mai pretutindenea evreii s-au înmulțit.

Dacă s-au înmulțit și creștinii în orașe e mai numai acolo unde nu existau evrei deloc sau puțini, ca la Brăila, la Buzău, la Târgoviște, la Huși, unde negotul e-n parte în mâna creștinilor, la Călărași, la Câmpulung, unde nu sunt deloc evrei, la Ploiești, la Bârlad, unde asemenea o parte a negotului e-n mâni creștine. Încolo, în orașe unde or fi evrei mulți, populația urbana se stinge ca prin minune.

Astfel la Botoșani nașterile creștine sunt de 320, morțile de 797, un minus de 277 de suflete; aci însă înghesuirea elementului evreiesc e atât de mare încât cu toate că au mai multe nașteri, 655, dar și morți 711, deci o pagubă de 56 inși. Dar să lăsăm orașele și să ne-ntoarcem la populația rurală.

Unii din nobilii noștri adversari ne spun că dacă românul scade în lupta cu evreul este din cauza că românul e leneș, e vicios. Să admitem un moment că așa ar fi.

De ce românul, când n-are evrei lângă el, sporește? Astfel vedem ca în județe în care se află puțini evrei sau nu se află deloc populația săteana sporește. În anul 1877 țăranii au sporit:

în Râmnicul Sărat cu 1238

în Dâmbovița cu 1390

în Buzău cu 2407

în Brăila cu 1415

în Dolj cu 1405

în Ialomița cu 2459

în Ilfov cu 2826

în Prahova cu 1162

în Teleorman cu 1204

în Vlașca cu 1712

Acum să vedem cum se înmulțește populația rurală în județele în cari sunt evrei.

La Bacău au crescut cu 480

la Botoșani a scăzut cu 268

la Covurlui a crescut cu 921

la Dorohoi a scăzut 1126

(în ce stare trebuie să se afle acel județ stăpânit de roșii și de jidani!)

la Fălciu a crescut cu 922

la Iași a crescut cu 265

la Neamț a crescut cu 463

la Putna a crescut cu 99

la Roman a crescut cu 47

la Suceava a scăzut cu 411

la Tecuci a crescut cu 405

la Tutova a crescut cu 20

la Vaslui a crescut cu 424.

Populația rurală a județelor în cari nu sunt evrei are tendința de-a crește cu 1500-2000 de locuitori pe an; populația din județele în cari sunt mulți evrei scade sub natalitate; unde sunt mai puțini, sporul e ridicol și atinge abia cifra de 100, 50, 20 chiar.

Există în adevăr și județe curat românești în care sporul populației e mic, dar acolo natalitatea e mare. Se vede că județele sunt suprapopulate în raport cu întinderea lor și cu mijloacele de subsistență.

E Argeșul, c-o natalitate de 4143; Gorjul, c-o natalitate de 4823; Mehedinții, c-o natalitate de 5087; Romanații, c-o natalitate de 4573; Vâlcea, cu 4180. Acesta e se vede maximul natalității pentru ele. Peste o cifră oarecare nu se poate înmulți o populație pe deasupra mijloacelor ei de subsistență.

Unde sunt evrei însă natalitatea e mică, și numai mortalitatea mare. Astfel Romanul are numai 2220 nașteri și mai tot pe-atâtea morți.

Întrebam acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic și politic pentru o țară a cărei populație se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea.

Românul e leneș, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral și vicios acolo unde nu sunt evrei?

Caveant consules populusque!

Cu principiile cosmopolite ale d-lui C.A. Rosetti, cu libertate, egalitate, fraternitate și cu teoria de „om și om“ nu facem decât să deschidem porți tot mai largi invaziei elementelor străine. Din datele statistice de mai sus se vede, după cum zice d-rul Platter, autorul Cametei în Bucovina, cine e vânatul, cine vânătorul. Vânător e elementul pretins persecutat care invoacă principiile d-lui C.A. Rosetti; iar vânatul e poporul românesc.

❦

[3 noiembrie 1881]

Articolul din „Post“ prin care se manifestă dorința cancelarului Germaniei de-a se retrage e următorul:

După cum auzim, cancelarul are de gând de-a se întoarce la Berlin în cursul săptămânii și de a da raport împăratului despre viitoarea formare a guvernului, în fața rezultatelor celor din urmă alegeri pentru Reichstag. După cum aflăm, principele cancelar s-ar fi rostit că e sătul de-a forma ținta pentru toată răutatea, înjosirea, calomnia și pizmașa suspiciune pe care-o produce un popor de patruzeci și cinci de milioane de oameni. Ingratitudinea evreilor, cari au a mulțumi tocmai politicei lui de stat egalitatea lor de drepturi, îl supără mai puțin decât împrejurarea că marea majoritate a presei germane 'l dușmănește în privire politică și personală, calomniază intențiile sale și că majoritatea alegătorilor germani e determinată — sau prin proprie dușmănie sau prin agitațiuni contrarie adevărului — să aleagă pe niște adversari cu cari e imposibilă consolidarea Imperiului și a principiului monarhic.

Din asemenea adversari va consista, probabil, majoritatea noului Reichstag. E prea adevărat că majoritatea nu e omogenă și nu se unește decât în opoziție în contra guvernului; jumătatea mai mare a ei tinde la forme de guvernământ particulariste și federale; jumătatea mai mică tinde la forme republicane. Amândouă sunt unite pentru moment în tendența de-a combate forma actuală unitară și monarhică a guvernului patriei; însă a forma un guvern nou când se va retrage cel actual nu sunt în stare nici fiecare îndeosebi, nici amândouă la un loc; tendențele lor sunt o prăpastie din momentul în care guvernul actual le va face loc.

Mulțumită sacrificiului de intelect și slugărniciei partidului național liberal față cu progresiștii, partidul radical au crescut în detrimentul unui partid moderat, iar centrul (catolic) cu aderenții lui au devenit cel mai puternic partid în Reichstag, încât vorba pe care cancelarul a rostit-o în anul trecut de pe tribuna Parlamentului, că progresiștii și liber schimbiștii vor arunca pe succesorul său în brațele centrului, se realizează mai repede de cum ar fi putut-o prevedea pesimiștii chiar.

Cancelarul, rostindu-se precum am spus mai sus, a recunoscut cu întristare că problema de-a duce poporul cel german dacă nu la unire, cel puțin la concordie, întrece puterile sale, deși pentru acest scop a lucrat toată viața. Nu s-ar gândi de-a se retrage de la continuarea acestei opere dac' ar fi mai tânăr cu câțiva ani și mai cu putere, ca după sfârșitul războiului franco-german, sau dacă ar găsi în aprobarea majorității compatrioților lui tăria și sprijinul necesar. Fără de acestea și obosit prin o muncă de treizeci de ani, plină de răspundere, pe terenul politicei mari, el crede că și-a făcut datoriile către patrie și se crede în drept de-a lăsa altor mâni problema ingrată. Încă în timpul Congresului de la Berlin el credea că puterea sa de muncă s-a sleit și numai în încrederea plină de onoare ce-a pus-o Europa întreagă în el a aflat curajul de-a-și îndeplini misiunea. În străinătate a aflat mult mai multă recunoaștere decât în Germania, unde, afară de M. Sa Împăratul, nu s-au aflat în poporul întreg o urmă de recunoștință asemenea aceleia a poporului englez pentru lordul Beaconsfield. Peace with honour! — aceste au fost cuvintele cu cari poporul englez recunoscător a primit cu entuziasm pe primul său ministru când s-a întors de la Congres. Noi n-am avut numai pace cu onoare — și prin aceasta cel mai mare bine pentru un popor civilizat — ci o pace cu glorie și cu putere. Fără oboseală principele Bismarck a lucrat de la 1871 încoace pentru a ne prezerva de războaie nouă și de coalițiuni dușmane, și cine are cea mai slabă idee despre politica europeană a acestei epoce acela știe că evitarea pericolelor ce ne-au amenințat în mai multe rânduri din partea străinătății e a se mulțumi numai consiliilor lui. I-a fost dat de-a înlătura în mod durabil îndelungata ceartă cu Austria, fără a pierde amiciția Rusiei, și de-a abate de la Germania pericolul coalițiunilor prea puternice cari o amenințau de la 1866 încoace.

Acest serviciu, cel mai greu după a noastră părere, pe care l-a făcut principele Bismarck Germaniei, se va recunoaște poate în alți timpi; în Germania actuală însă n-a aflat altă recunoaștere decât că întreaga presă germană — cu escepții cari dispar — l-a batjocorit pe unicul bărbat politic și cel mai avut în succese pe care l-a avut Germania de generații încoace prin injurii și suspiciuni de soiul cel mai de rând.

Cine i-ar putea-o lua a nume de rău dacă, după rezultatul alegerilor actuale, cancelarul a ostenit de-a se mai bate cu prostia și răutatea, deși regretăm din fundul inimei o asemenea hotărâre, din cauza patriei noastre? După principiile parlamentarismului, majoritatea înaintea căreia se retrage are să ia asupră-și succesiunea; însă progresiștii și centrul pot să formeze opoziția împreună, dar nu pot guverna împreună. E așadar necesar ca cancelarul să repete încercarea de a câștiga aprobarea împăratului pentru retragerea sa și ca succesorul său să opteze între cele două direcțiuni ale opoziției. În imposibilitatea de-a guverna Prusia monarhic și totuși în acord cu principiile progresiștilor, această opțiune nu se poate întâmpla decât în favorul centrului și a tendenței de-a forma, cu cooperarea partidului catolic, o majoritate capabilă de-a guverna. Din cauza luptei îndelungate pe care principele de Bismarck a avut-o cu Centrul pe când reprezenta interesele statului cată a se recomanda pentru această misiune alte personaje, cari n-au participat la luptele din trecut și cari corespund mai mult cu idealurile ziarului „Germania“ decât actualul cancelar, care, sprijinit de marele odinioară partid național liberal, a crezut a putea purta această luptă, până a trebuit să renunțe la ea, când liberalii l-au părăsit în urma neizbutirii tratărilor cu d. de Bennigsen.

După ce partidul național liberal a scăpat conducerea în mâinile unor elemente cu mult mai radicale, calea ce se zărea în fața guvernului de la 1877 a devenit impracticabilă; la luarea altor căi e mai bine ca responsabilitatea să treacă asupra unui om de stat care nu are antecedentele cancelarului.

❦

[4 noiembrie 1881]

Îmblă vorba că, în ajunul întrunirii Corpurilor legiuitoare, cabinetul va fi supus la schimbări.

Ne-am obicinuit atât de mult cu mutațiunile caleidoscopice ale guvernului roșu, am văzut atâtea nulități și atâți gheșeftari perindându-se pe băncile ministeriale încât o asemenea eventualitate n-ar mai avea meritul de-a interesa pe cineva, indiferent fiind la ce nume răspunde carnea cu ochi care ocupă din vreme 'n vreme acele bănci. Aceeași trăsătură comună de inepție, de șiretlic advocățesc, îi face să semene atât de mult unii cu alții acești patrioți de contrabandă încât trebuie să fie cineva un profund zoolog ca să claseze sub alte rubrici menajeria decât sub aceea a absolutei nulități.

Din acest punct de vedere știrea ar fi cu totul indiferentă. Ea câștigă însemnătate prin împrejurarea că stă în legătură cu cestiunea Dunării. Nu! Nu mai e vorba de-a înlocui pe Giani cu Fleva, pe Fleva cu Pherekydis, pe Pherekydis cu Stolojan; chestiunea e mult mai adâncă. E vorba de-a se afla oameni cu mintea subțire cari — ce-or face, ce-or drege — să afle modul de-a aplica formula contelui Andrassy despre „identitatea intereselor României cu acele ale Austro-Ungariei“.

Pre cât se știe teoria aceasta e veche. Mai cu seamă ungurii binevoiesc a ne dovedi zilnic ce identice sunt aceste interese și cât de mult ne iubesc neamul și limba. Ne pătrunde o adevărată duioșie când ne uităm peste munți și vedem cu câtă bună credință se aplică legea naționalităților bunăoară, cum pretutindenea limba românească e întrebuințată în administrație și în justiție, cum toți funcționarii vorbesc cu poporul în limba lui, cum românii sunt preferați chiar atât de mult, încât de dragoste … le vine să ia lumea-n cap.

Când cineva are parte de-o priveliște atât de duioasă și vede de cât respect, de câtă iubire se bucură conaționalii noștri de peste Carpați, mai poate fi îndoială că interesele noastre și cele austro-ungare sunt identice? Nici câtu-i negru sub unghie.

Toată greutatea e de-a ne-o dovedi nouă aceasta. Iată o treabă de care onor. Giani nu-i capabil. De multe e capabil acest tânăr înzestrat cu fel de fel de daruri, dar de asemenea lucru nu.

Trebuiesc aci inteligențe mai fine. Lucrul nu se poate face deodată, din topor. Mai întâi d. Brătianu se va retrage, se zice, pentru a lăsa câmpul liber d-lui Rosetti, ajutat de d. Cogălniceanu. Sub acest cabinet se va face desigur încercarea de-a accentua pe față opoziția guvernului în contra pretențiunilor monarhiei vecine. Această opoziție făcută o dată în toată forma, se va întoarce onor. d. Brătianu cu asigurări despre deplina ei zădărnicie și poate că d. Boerescu va oferi atunci concursul marelui său talent de om de stat pentru a regula Dunărea în chipul în care ne-a regulat negoțul și meseriile, de s-au ales praful de ele.

O nouă eră de fericire și prosperitate se va deschide atunci pentru România. Cât ține malul Dunării vom avea autorități de porturi chezaro-crăiești și, ceea ce e fără îndoială un folos, puterea și influența consulatelor se va urca iar, ca în epoca de fericită memorie a nobililor fanarioți. C-un cuvânt, o nouă pârghie se va crea, cât ține Dunărea, pentru marea menire istorică a epocii lui Carol îngăduitorul, pârghie pentru înstrăinarea treptată, dar cu atât mai sigură a țării. Tot ne place nouă ce e străin, încai să ne facem înșine străini, lăsând în știrea Domnului acea curiozitate etnologică care se numește poporul românesc.

De-or veni astfel lucrurile sau altfel — cine știe?

Un lucru însă știm despre patrioții noștri: că se bucură de cea mai bună opinie în străinătate. Un diplomat străin convorbind c-un român, s-a esprimat asupră-le în modul următor: „în zadar vă zbateți; ceea ce știu e că roșii d-voastră sunt foarte culanți în daraverile cu străinătatea și se țin de cuvânt, orice-ar promite. Țara? O 'nvârtesc ș-o sucesc pân-ce rămâne tot pe-a lor“.

Iată un adevăr care nu ne inspiră încredere nici în protestațiunile „Românului“, nici în seriozitatea opunerii lui în cestiunea Dunării.

❦

[5 noiembrie 1881]

„Ungarische Post“ aduce și ea știrea despre retragerea d-lui Brătianu în forma următoare:

După ce agitația în cestiunea dunăreană a ajuns atât de departe încât înființarea Comisiei de riverani nu se poate susține înaintea nici unei Camere și de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduința pe care el și Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-și dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti-Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut.“

Cam versiunea aceasta am adus-o și noi ieri. Deși ne-ar plăcea a crede că această schimbare ministerială e inspirată în adevăr de intenția de-a se opune pretențiunilor monarhiei austro-ungare, totuși nu ne putem lua după ceea ce ne place a crede și cată să analizăm mai de aproape dacă o asemenea procedare e în stare a abate primejdia în perspectivă.

S-a constatat în Parlament că d-nii Brătianu-Boerescu au făcut făgăduințe în privirea Dunării, făgăduințe cari pe de-o parte îi legau pe ei, pe de alta corpurile a căror delegațiune erau ei în înțelesul Constituției, Corpurile legiuitoare. Afară de asta Austria nu poate fi atât de rău informată în privirea mecanismului parlamentar din România ca să nu știe că 'ntr-o Cameră roșie totul atârnă de guvern și că ceea ce el dictează Camera primește. E așadar aproape de mintea omului să zică: „Ați făgăduit și acum — nu că nu puteți ține făgăduința, de vreme ce cunoaștem docilitatea Pătărlăgenilor voștri — dar nu voiți să vă țineți de cuvânt și de-aceea inventați față cu mine o opoziție a Adunării care nu există și care e insuflată chiar de voi. V-ați legat și puneți un corp care atârnă de voi să vă dezlege.“

Așadar puterea vecină e în drept de-a se îndoi de pretextata neputință a d-lui Brătianu de a-și împlini făgăduința, precum și de putința pretextată a Camerei de-a se opune d-lui Brătianu. Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării și în schimbarea ministeriului decât o comedie bine înscenată de oameni cari au făgăduit și cari, cu rea credință, nu voiesc azi a se ține de făgăduință.

O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur și simplu și într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lângă oamenii conducători ai partidului roșu ea poate insista ca sau să se țină de angajament sau să se retragă.

Cu totul altfel devine situația în fața unei Camere nouă și a unui guvern nou. Aci monarhia vecină nu poate invoca în favoare-i făgăduințele ce i s-a făcut de-un guvern trecut, de vreme ce chiar aceste făgăduințe pot fi cauza pentru care guvernul trecut va fi căzut. Numai o Cameră nouă și liber aleasă, numai un guvern cu desăvârșire altul, a cărui opoziție nici să pară a fi de comedie, ci să fie răsărită din chiar convingerea țării, ar sta cu totul neangajat în fața cestiunii dunărene.

N-avem nevoie a adăoga de câtă importanță este libertatea de acțiune a unei nouă Camere. Cestiunea Dunării nu este atât de simplă după cum s-ar părea la prima vedere, căci Dunărea fiind una din principalele căi de comunicație pe cari se introduce la noi industria străină, monopolul navigațiunii austriace înseamnă totodată pân-la un grad oarecare monopolul importului austriac. De soluțiunea ei atârnă sorții de izbândă a întregei noastre politici de emancipare economică; o politică al cărei adversar interesat este în linia întâia monarhia vecină. Interesele reciproce nu sunt identice, după cum are bunătatea a susține contele Andrassy, ci, în cazul cel mai bun, ele sunt armonizabile. Nu concesii se pot cere, nu concesii se pot da. Ceea ce se poate face este a se cunoaște în marginele adevărului cari sunt industriile ce se pot înființa cu succes la noi, și cari prin urmare ar trebui apărate, și cari sunt acele ce nu se pot înființa și ale căror produse s-ar putea introduce din Austria. Astfel numai interesele economice s-ar armoniza reciproc.

Tot în cercul discuției intră, se 'nțelege, și tratarea ce se aplică conaționalilor noștri de peste munte, cari formează aproape jumătatea poporului românesc. Luându-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale și economice, dându-i-se liniștea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoțul și industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atât de străină precum este astăzi.

Alte tratări se pot face c-un stat când am avea a schimba grâul nostru pe obiecte industriale produse de românii învecinați; alta e situația când avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat și pus în neputința de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gândim, și nici putem gândi la ele. Dar gândim la emanciparea materială și morală a poporului românesc de pretutindenea și când conaționalii noștri de peste Carpați n-ar fi împiedecați, prin șicane politice ungurești proprii a irita o conștiință cât de blândă, de-a munci în liniște pentru ei, poate că cestiunea dunăreană nici ar exista.

❦

[6 noiembrie 1881]

Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, și nu fără cuvânt. Nu numai interesul practic al navigațiunii pe Dunăre e în joc, deși acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupațiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurență „Societății privilegiate“.

Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munți, n-a avut contact cu marea și cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte și pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzând încă din secolul al XV-lea și al XVI-lea cetățile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze și venețiane cari se formaseră, sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) și la San-Giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi românești, negoțul nostru a trebuit să dea îndărăt și să dispară.

Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneață între Domnii români și turci a fost purtată pentru cetățile de pe Dunăre și de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăți au fost luate de covârșitoarea putere otomană, țările înșile și-au închinat steagul înaintea sultanilor și au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau italiani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naționalități foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurență cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adesporesteseori cetățenia de stat a oamenilor, mișcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziție în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.

Se vede că nu asta a fost intenția guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaționalilor noștri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are și din considerația aceasta a admis și Comisiunea Mixtă și prezidenția Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până și pe d-nii Rosetti-Brătianu despre sinceritatea și amicabilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie și guvernul român au devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de relațiuni prietenoase, decât pe cele întreținute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingășia atât de departe încât declară că, în interesul mănținerii bunei înțelegeri, guvernul imperial e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul“, înțelegând că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subțire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opozițiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Dacă în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putință, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizând și protestând în contra pretențiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărți măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.

Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii și stomacului câtorva sute de paraziți bugetari de proveniență din câteșipatru colțurile lumii determină soarta economică și politică a poporului românesc. Precum pensiile reversibile și recompensele naționale ale patrioților cu moț se iau din fondul nefericiților pensionari cari au servit câte 30 de ani statul, din fondul văduvei și orfanului, pentru a garnisi pivniți patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere și îngrășarea sistematică a partidului Gianilor și Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic și economic al naționalității române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice și să dea orice, și Dunăre, și Basarabie, și Moldovă, și Oltenie; c-un cuvânt — tot, numai bugetul să le rămâie la îndemână și moșiile statului să le arendeze pe nimic și păsuiți să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici și intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meșteșug cinstit să fie avizat la bugetul Țării Românești.

De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestațiunile „Românului“, de vreme ce guvernul imperial „nu publică toate actele relative“ în interesul bunei înțelegeri cu d. C.A. Rosetti.

Ciudată țară!

În Germania nația se pronunță în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea și mărirea ei, unitatea ei și un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că nației nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de țară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale țării pe Dunăre, și nimeni nu se găsește care să-i zică ceva. Gazetele scriu și asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupețire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete și-și fac sprâncene, ca să le crează lumea tinere și virtuoase, pe când în realitate și pe ascuns sunt înțelese demult cu adversarii naturali ai acestei țări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemenește „Pseudo-Românul“ în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an și mai bine, pe când toată greutatea este de-a amăgi țara ce pretind că e a lor.

❦

[7 noiembrie 1881]

„Journal des débats“ scrie următoarele în privirea cestiunii Dunării:

Declarațiunile făcute de d. de Kallay asupra cestiunii Dunării au mișcat adânc opiniunea publică din România. D. de Kallay a zis în adevăr că cestiunea va fi rezolvată în conformitate cu spiritul Tractatului de la Berlin și prin aceasta chiar a lăsat câmp deschis interpretațiunilor celor mai diverse și mai contrazicătoare. Românii pretind, nu fără oarecare aparență de cuvânt, că, politica austriacă n-are altă ființă decât de-a izola de Europa micile state vecine și de-a le atrage de bunăvoie ori cu sila în orbita austriacă, astfel încât ele să fie reduse aproape la starea de state vasale; toate aceste, firește, sub vălul Tractatului de la Berlin.

Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar România, scopul este același, oricât de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a se împotrivi; dar în curând s-a încredințat că puterile ei nu-i permit să se opuie și s-a închinat. România e într-o situație deosebită, care-ar putea părea mai bună.

Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigațiune pe Dunăre constituie un interes european și nu e România în drept de-a aștepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei?

Pân-acuma acest sprijin nu i s-a refuzat și Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretențiunile sale. Dar există teama în București că nu va fi totdauna astfel și că 'ntr-un timp mai mult ori mai puțin depărtat România se va găsi izolată și nu va mai putea să aștepte nici un sprijin.

Sunt în adevăr câteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din ședințele delegațiunii ungurești, cari sunt din cele mai caracteristice și n-au putut să fie tocmai plăcute românilor. „E cu putință — a zis contele — ca interesele șovinismului român să se îndrepte în contra noastră, dar interesele României înseși sunt identice cu ale noastre. De când România a devenit stat independent și de când nu se mai bucură de protecțiunea Europei, acest regat are mai mult decât oricât trebuința de-a se înțelege cu noi.“

Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena și mai cu seamă la Pesta. Dar e cu neputință să nu atingă adânc sentimentul național al mai marei majorități a românilor și, precum observă aproape unanimitatea presei române, acuzarea de „șovinism“ este cu atât mai stranie cu cât vine de la un maghiar, de la reprezentantul națiunii celei mai șoviniste ce există în lume.

Dar mai important pentru români este că li se declară că recunoașterea independenței lor i-a lipsit de protecțiunea Europei. Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimți la cele mai dureroase și mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condițiile ce i-au plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfârșit demni de independență. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască și i-ar lăsa espuși la întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrâurire la București? Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-și asigura marile căi strategice și comerciale ale Orientului. Aceste căi sunt în număr de două, calea Salonicului și a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie amerințate în coastă, nici prin urmare ca o altă înrâurire decât a sa să fie precumpănitoare în România. Dar această înrâurire poate să se exercite altfel decât într-un mod despotic. Ea poate fi blândă și chiar binefăcătoare, Se pare însă că, la București, nu se așteaptă nimeni la o asemenea înrâurire afară de câțiva oameni politici cari sunt acum la putere; apoi e sigur că vorbe ca cele rostite de d. Andrassy nu sunt de natură a înlesni stabilirea unor relațiuni de încredere între cele două țări.

❦

[7 noiembrie 1881]

„Fraternitatea“ cuprinde un lung răspuns la adresa noastră. Tonul acestui articol ne dispensează, din nefericire, de datoria de-a ține seamă de el și cu părere de rău cată să renunțăm la plăcerea de-a cerceta dacă „balanța comercială“ mai are o altă însemnătate decât părerea greșită că bogăția consistă în bani sau altele asemenea.

Împrejurarea că există mai multe școli de economiști și că școala liberului schimb nu predominează absolut spiritele este o dovadă în favorul oricui că e îndreptățit a se alătura la seria de idei pe care-o crede adevărată. Această îndreptățire ne dă totodată și tonul în care asemenea discuții trebuie să se poarte. A ne întrece în înjurături cu evreii nu credem de cuviință, de vreme ce aceasta e partea lor cea tare, ajutată și de… cunoscuta vitejie evreiască.

Dar „Fraternitatea“ susține între altele un lucru ce nu are a face cu teoriile noastre economice: că am falsificat un statut prusian.

„Fraternitatea“ spune neadevărul.

Nu am falsificat nici un statut prusian. Toate articolele reproduse sunt autentice. Dacă n-am reprodus articole favorabile evreilor, cauza e simplă. Nu avem nici nevoie, nici înclinare de-a cita ceva în favorul evreilor. De restricțiunile introduse în legile străine ținem seama, nu de favorile acordate.

Nimeni nu e obligat, în discuție, a spune tot ce știe, ci numai ca tot ce spune să fie adevărat, și nu renunțăm la dreptul de-a aproba restricțiunile, de-a disproba favorile. Pe cât timp citatele sunt autentice nu poate fi vorba de rea credință. E treaba adversarilor de-a-și ușura poziția și de-a cita articole ce sunt în favorul lor.

❦

[8 noiembrie 1881]

Primim de la un corespondent al nostru din Râmnicul Vâlcei următoarele amănunte asupra faptelor ce se petrec acolo.

Nu putem îndestul atrage atențiunea opiniei publice asupra unei asemenea stări de lucruri. Deși avem puternice temeiuri pentru a avea o foarte slabă speranță în guvernul actual, totuși ne facem o datorie de a-i semnala un sistem de administrație care de șase ani apasă această populațiune și o dă în prada câtorva esplotatori nerușinați. Deunăzi „Monitorul“ chiar publica destituirea a 14 perceptori din acest pașalâc, scoși pentru abuzuri și sfeterisire de bani publici. Cine a numit pe acești perceptori? Cine i-a menținut în funcțiune de atâta timp? Evident influențele locale în capul cărora se afla prefectul. Și când hoțiile au ajuns într-un grad încât se primejduiește chiar încasarea regulată a impozitelor, adică sfântul buget, atunci ministerul se deșteaptă și face câte un târziu și inutil esemplu.

Iarăși în „Monitor“ vedem că arenda moșiei Marcea a statului, arendată d-lui Klaus, nu s-a plătit. Cine este acel Klaus? Toată Vâlcea 'l știe. Este omul de paie al prefectului, acel ce-i împrumută numele pentru a ține în arendă mai multe moșii ale statului (între cari și Marcea).

Nerușinarea merge atât de departe încât asemenea lucruri nu se ascund cel puțin cu mai multă dibăcie. Acel Klaus este funcționar al județului, inginer plătit din bani publici. Iată dară pe de o parte prefectul arendaș al statului pentru mai multe moșii în județul ce însuși administrează și neplătind cel puțin arenda acelor moșii. Iată pe de altă parte omul lui de afaceri, epistatul, ocupând fără rușine și fără măcar a se ascunde postul de inginer al județului!

La ce se întrebuințează timpul acelui inginer? A gera moșiile pe care le-a arendat de la stat pe față și fără sfială. Căci din două una. Ori aceste moșii sunt în adevăr ale lui; atunci cum tolerează prefectul ca inginerul județului să fie arendaș? Ori, ceea ce se zice și este mai mult: decât sigur, acele moșii sunt arendate numai cu numele de zisul Klaus și sunt în adevăr ale prefectului? Atunci abuzul este încă mai strigător. Acum puteți înțelege ce se face cu zilele județene pentru șosele.

Mai nici o șosea nu s-a creat de la căderea administrațiunei trecute. Acele moștenite sunt în starea cea mai rea de întreținere.

Singurele lucrări ce se mai fac sunt canalizări de râuri precum Luncavățul la Marcea, care inunda moșiile arendate și esploatate de prefect, construcțiuni de mori la aceleași moșii, și altele de asemenea natură.

La 15 octombre era să se deschiză consiliul județean. Nu s-a putut completa două săptămâni și mai bine, fiind prefectul dus la Pesta fără concediu pentru a specula porcii săi, întovărășit și de veterinar, care, ca toți amploiații județului, sunt servitori particulari și epistați de moșie ai arendașului prefect.

Este inutil a mai insista asupra abuzurilor de tot felul ale lui Simulescu, denunțate de o sută de ori în presa de toate nuanțele și rămase necercetate și nepedepsite până astăzi.

Astfel se esplică că acest om, intrat în administrație c-o datorie, constatată la Tribunalul de comerț, de peste 60.000 mii galbeni, astăzi se găsește liberat de tot și cel mai mare proprietar din Vâlcea. Pentru a izbuti într-o asemenea operă îi trebuia negreșit acestui om o bandă întreagă de mizerabili hotărâți și cărora trebuie să le ierte nu numai abuzurile și jafurile, dară până și crimile cele mai îngrozitoare.

Dăm aci cuvântul corespondentului nostru. Dânsul ne semnalează una din acele fapte care, dacă s-ar fi petrecut într-o țară civilizată, ar fi ridicat groaza și spaima întregii națiuni și care, în județul încredințat lui Simulescu, este pe cale de a se cocoloși, cum zice românul în limba lui espresivă:

Iată faptele: Ștefan Slăvescu, judele de pace al ocolului Horez, deflorează pe cumnatele sale, una în vârstă de 14 ani și alta de 12; cea de 14 ani rămâne însărcinată și dă naștere unui copil. Câteva zile după naștere copilul este omorât și îngropat în curtea lui Ștefan Slăvescu. Tot târgul Horez, împreună cu moașa care a asistat la naștere, spun că Ștefan Slăvescu, soția sa și cele două fete, însoțite de o servitoare, au omorât copilul.

Închipuiți-vă că această crimă s-a întâmplat acum trei săptămâni. Procurorul, înștiințat la timp, nu s-a dus îndată să constate faptul, ci lasă să treacă 2 săptămâni. Ordin din partea Simulescului s-a dat parchetului ca să cocoloșească lucrurile pentru că 1) Ștefan Slăvescu criminalul este alegător în colegiul I; 2) socrul său, Stamate Budurescu, asemenea alegător în colegiul I și face parte din gașca roșie; 3) fiul mai mare a lui Stamate Budurescu, subprefect în plasa Oltețului de Jos; 4) fiul mai mic al lui Stamate Budurescu, supleant la acest tribunal.

Procedarea procurorului în fața locului, cu toată părtinirea ce a pus în cercetare, constată că pruncuciderea s-a comis de cele două fete ale lui Budurescu, cea de 14 ani, mama copilului, și cea de 12 ani, însoțite de o servitoare. Se înțelege că în două săptămâni criminalul Slăvescu cu soția sa a putut să ascunză urmele crimei. Tot procurorul constată că deflorarea s-a comis de Slăvescu. S-ar fi putut crede că parchetul de aici să lucreze cu atâta ușurință încât în acest caz de crimă să nu se aresteze nici o persoană? Ei bine, parchetul n-a îndrăznit să aresteze nici o persoană; Ștefan Slăvescu și astăzi este judecător și judecă procese; soția sa este liberă la casa sa, cele 2 fete criminale împreună cu servitoarea se plimbă prin târgul Horezului spunând că nimeni nu îndrăznește să le facă ceva pentru că tatăl lor este prieten cu puternicii zilei.

Uitam să vă pun în vedere modul cum are să se cocoloșască această crimă după ceea ce auz că se petrece pe la Parchet.

Deflorarea n-are să se constate; prin urmare iată pe Slăvescu nevinovat. Soția sa asemenea n-a participat la crimă; îi dă de lături pe cei majori. Rămâne acum crima în sarcina minorilor mai mici de 15 ani. Tribunalul, care este la ordinele Simulescului, are să găsească sau că nu sunt destule probe sau că n-a lucrat cu pricepere, iată prin urmare crima nepedepsită.

Pentru dreptatea omenească ar trebui să se numească un alt judecător de instrucție, ca să nu să cocoloșească această crimă.

Judece acum oamenii onești care mai sunt în această țară pe guvernul care tolerează șase ani de-n rândul astfel de funcționari.

❦

[10 noiembrie 1881]

În „Românul“ de sâmbătă vedem publicat un proiect de lege despre „vânzarea băuturilor spirtoase în comune“, cu prețioasa indicațiune că d. ministru de interne este acela care va prezenta Consiliului de Miniștri ș-apoi Corpurilor legiuitoare acest proiect și că tot d. ministru de interne, onor. C. A, Rosetti, roagă pe redacția „Românului“ de a-l supune dezbaterii publice, ceea ce redactorul tot onor. C.A. Rosetti — declară a face cu mare plăcere.

Iată proiectul:

Art. 1. Dreptul d' a vinde băuturi spirtoase 'n comunele rurale și-n circumscripțiunile lor se declară absolut numai pentru casa comunală.

Art. 2. Primăriile comunelor rurale sunt obligate a da 'n întreprindere dreptul de-a vinde băuturi spirtoase 'n interiorul sau în circumscripțiunea lor pe termen cel mult de 3 ani.

Art. 3. Valoarea prețului ce se va obține la licitație pentru dreptul de-a vinde băuturi spirtoase se va trece pe fiecare au la bugetul comunei și se va afecta numai pentru 'nființare și-ntreținere de școală și biserică.

Prisosul peste cheltuielele necesarii anuale se va capitaliza la Casa de Consemnații spre a servi la timp la-mbunătățiri de clădiri și altele, tot pentru școală și biserică.

Art. 4. Contractele încheiate de comunele rurale cu antreprenorii băuturilor spirtoase sunt scutite de taxe.

Proprietarul care va avea 'n comună o clădire care este cârciumă va fi despăgubit de comună, în curs de 20 ani, prin rate cu anuități anuale garantate 'n chiar venitul prins prin întreprinderea dată.

Prețul despăgubirii se va fixa de către tribunalele ordinare.

Art. 5. Condițiunile dării în întreprindere a dreptului de vânzare a băuturilor spirtoase în comunele rurale se alcătuiesc de consiliile comunale și se aprobă de consiliul județan.

Ele vor fi făcute conform legii de față și a regulamentului de aplicarea ei.

În aceste condițiuni se va arăta și numărul cârciumelor ce se va permite a se înființa.

Art. 6. Nu se poate primi să concureze la licitație nimeni din cei cari nu însușesc condițiunile cerute de legile în vigoare și cari se vor mai face în viitor.

Art. 7. Datoriile contractate la cârciumă pentru consumare de băuturi spirtoase nu se pot urmări în justiție.

Art. 8. Cel care va împrumuta numele său pentru a putea lua în întreprindere dreptul de a vinde băuturi spirtoase unei persoane care nu are drept după legile în vigoare și care se vor mai face vor fi supuși la o amendă de câte una mie lei sau la o închisoare de la o lună la trei deodată cu întreprinzătorul, iar stabilimentul se va închide de îndată și întreprinderea se va da din nou prin licitație în garanția și comptul ambilor fraudulatori.

Art. 9. Nu pot fi tolerate hanuri și cârciumi afară din sate decât la depărtare de 10 chilometre de la cea mai apropiată cârciumă.

Stabilimentele de la gările drumurilor de fier nu intră în această categorie.

Această depărtare se poate scurta cu voia administrației, însă numai pentru locurile cari ar fi necesarii cărăușilor pe drumuri mari, pentru pășunatul vitelor și pentru orice alte esploatări, precum păduri, mine, uzine etc.

Art. 10. Este cu desăvârșire poprită vinderea de băuturi spirtoase prin comunele rurale de către vânzători ambulanți.

În caz de contravențiune, primarul, după încheiare de proces verbal în prezența a doi consiliari, va confisca acele băuturi în folosul comunei.

Art. 11. Această lege se va aplica șase luni după promulgarea ei, în care timp se vor regula-ntreprinderile actuale.

C.A. Rosetti

Oricine recunoaște în această lucrare a d-lui C.A. Rosetti un plagiat schimonosit al proiectului prezentat în Adunare de P.P. Carp. Unii termeni din proiectul Carp sunt ocoliți sau esprimați cu cuvinte mai puțin proprii, unele dispoziții lăsate afară, dar în esență este același.

Din fericire pentru d. C.A. Rosetti și pentru secretarul său intim, d. Guță Panu, nu există încă la noi o lege care să asigure proprietatea intelectuală; soiul acesta de proprietate e garantat numai prin regula de bună-cuviință de-a cita cel puțin numele autorului, ceea ce „Românul“ uită a face.

Hazlii sunt omisiunile din proiectul Carp făcute de d. C.A. Rosetti.

Proiectul originar prevede pedepse în contra… bețivilor. C.A. Rosetti le omite cu grijă. Asemenea pedepse ar putea lovi în mod grav pe mulți dintre iluștrii membri ai marelui partid liberale-naționale, începând cu ilustrul Giani și sfârșind cu însuși marele arhiereu al partidului, căruia articolul omis ar fi putut să-i turbure Ceasurile de mulțumire.

❦

[10 noiembrie 1881]

„Le Renseignement parisien“ (schimbat acum în „L'Echo de France“), reproducând, parte în estras, parte în pasaje întregi, un articol din „Românul“ privitor la cestiunea Dunării, adaogă următoarele:

A fost o zi când, puțin înaintea plecării principelui Carol în România, d. Drouyn de Luys, ministru al afacerilor străine, zicea d-lui I.C. Brătianu, pe atunci însărcinat oficios cu puterile națiunii sale, astăzi prezident al Consiliului de Miniștri: „Știi ceva, d-le Brătiene? Știi ce ați face d-voastră mai bine? Să vă anexați la Austria.“ „Mai bine invazia, zise, patriotul român. Austriecii nu vor intra la noi decât trecând peste corpurile noastre.“

Frumos a grăit d. Brătianu, nu-i vorbă. Dar ne aducem aminte de un ciudat obicei al d-sale care consistă în a cita conversațiile ce le-a avut cu oameni… morți. Fără să știm dacă fostul ministru de esterne a murit sau nu, ne putem prinde că, din momentul în care se citează o conversație a lui cu d. Brătianu, d. Drouyn de Luys … trebuie să fi murit.

Că relația i se datorește desigur însuși cancelarului de la … Florica se cunoaște de pe introducerea elegantă a conversației: „Știi ceva, d-le Brătiane?“

Ex ungue leonem.

❦

[11 noiembrie 1881]

Adunările legiuitoare se vor afla în fața cestiunii dunărene, pe cale de-a se rezolva în contra atitudinei de pân' acum a României. În timpul din urmă se urmează tratări între Austro-Ungaria și Franța privitoare la propunerea făcută de d. Barrère, reprezentantul republicei în Comisia Europeană de la Galați, de-a delega un membru al acestei comisii care să ia parte la ședințele celei mixte. Propunerea aceasta fiind pe cale a se primi de toate puterile, cată neapărat să se fi primit Comisia Mixtă însăși cu corolarul precumpănirii austriace. România singură nu a primit propunerea, dar, după cum merg lucrurile, preocuparea de căpetenie a celor interesați nu este de-a îndupleca România, ci aceea de-a preciza sfera de activitate și situația acestui delegat european în Comisia Mixtă.

Ce vor face Adunările, ce guvernul, cu aceste învoieli pe deasupra capetelor noastre, cu aceste hotărâri de nobis sine nobis nu putem ști. Destul că atmosfera e încărcată de complicațiuni interioare și esterioare cari ar cere o grabnică soluțiune și cari nu vor găsi în cei chemați a le rezolva decât o mare inepție în acțiune și o mare lipsă de înțelegere.

Căci pe când țara e amenințată din afară cu monopolul navigațiunii austriace pe Dunăre, cu precumpănirea strivitoare a importului austriac, pericolul acesta devine și mai mare în fața lipsei de organizare economică înlăuntru.

Meseriile au dispărut și dispar pe toată ziua în concurență cu fabricatele gata ce se introduc din străinătate; munca națională se simplifică și se îngreuie din ce în ce, reducându-se la munca câmpului, mărginită la anume timpi ai anului și care lasă în silită inerție brațele populațiunilor aproape șase luni pe an.

Paralel cu relele simplificării și reducerii muncii la o singură și cea mai primitivă formă se dezvoltă în progresiune geometrică răul social de care suferim mai cu seamă; creșterea neîncetată a elementelor improductive și consumatoare. Deja satele s-au împlut de boala postulantismului orășenesc, de vânători de funcții asupra moralității și activității cărora „Monitorul“ ne dă zilnice probe prin publicarea de destituiri și dări în judecată.

Față cu aceste greutăți ce cresc din zi în zi, față cu descompunerea societății române nu întâmpinăm decât fatalele fizionomii ale Caradalelor de toată mâna, cari, în loc de-a opri descompunerea, vor s-o grăbească și mai mult prin reforme escesiv de demagogice, precum e electivitatea magistraturii, sufrajul universal ș. a. Nici o idee sănătoasă și în adevăr organică de reformă nu se prezintă de nicăiri; luptele și diviziunile politice au osândit gândirea națională la sterilitate.

Guvernul pe de altă parte nu va avea a alege decât între urmarea politicei de pân' acum și schimbarea sistemului. Dacă va urma politica sa actuală de satisfacere de apetituri și ambițiuni el va continua a stăpâni, dar orice zi a stăpânirii sale va fi însemnată prin pierderi materiale și morale pentru țară. Dacă ar îndrăzni să-și schimbe sistemul și să apuce calea unei politici de stat, admițând chiar că ar avea îndestulă capacitate pentru aceasta, va pierde sprijinul partizanilor săi, cari nu-l servesc și nu-l pot servi decât în schimbul satisfacerii intereselor lor materiale.

Dacă victoriei verisimile a Austriei în cestiunea dunăreană i s-ar putea opune cel puțin o solidă organizare economică înlăuntru, care să neutralizeze și să zădărnicească pân-la un grad oarecare acea biruință, s-ar mai putea spera o îndreptare pe viitor. Dar, dezorganizați pe de-o parte, bătuți în afară pe de alta, condamnați a purta în spinare o generație care trăiește tocmai prin această dezorganizare și descompunere, noi vedem sorții de izbândă ai luptei noastre naționale împuținându-se din ce în ce.

Nu putem aștepta de la guvernanții noștri să ne priceapă, ba e mare îndoială dacă există mulți oameni în toată țara cari să se fi convins că mergem din rău în mai rău. Oamenii eminamente practici, cari văd în politică numai ocazia de-a-și face o poziție ori de-a trăi bine, nici nu vor voi chiar să ne înțeleagă.

În alte țări vedem în adevăr că politica de stat, politica ce are în vedere organizarea economică, învinge chiar în contra opiniei publice și un exemplu mare ne va da în această privire Germania. „Împăratul, zice o foaie germană, e prea bătrân pentru a duce la capăt marea reformă. Dar precum unul din predecesorii săi a testat desființarea robiei, astfel discursul său de tron e un testament care dispune dezrobirea claselor muncitoare“. La robia crescândă a poporului românesc sub elemente parazite nu gândește nimenea.

❦

[12 noiembrie 1881]

Am spus din capul locului că nu punem temei pe mâncărimea de limbă a ilustrului Guță Panu, care se traduce zilnic prin câte-o circulară supusă la iscălitura d-lui C.A. Rosetti, menită a face pe lume să creadă că se lucrează în adevăr ceva pentru stârpirea relelor administrative.

Nu se înlătură rele sociale prin circulări platonice. Abia legi organice, cari să reconstituie societatea descompusă de demagogie, ar putea să îndrepte cu încetul relele.

Circularele d-lui Rosetti nu au decât efectul de-a servi de pretexte pentru mituiri și stoarceri de bani, pentru corumperea pe o scară și mai largă a personalului administrativ, pentru esploatarea nerușinată a celor loviți de măsurile sale, ceea ce înrădăcinează și mai adânc răul de care suferim.

Publicăm mai la vale o scrisoare din Țara de Sus, adresată de-un proprietar mare foii „Gazette de Roumanie“, din care se va vedea la ce servă circularele menționate.

Se știe fără îndoială că nu suntem amici ai evreilor. Avem atâtea de suferit din partea imigrațiunii lor sterile și ruinătoare, sunt atât de multe lipsele populațiunilor noastre rurale, atât de mare mizeria lor materială și decadența încât nu putem să fim prietenii cauzei principale a acestor rele, a imigrațiunii izraelite.

Dar pe de altă parte relele, în loc de-a înceta, sporesc dacă administrațiunea d-lui C.A. Rosetti se servește de circularele sale pentru a ocoli legea, dar a stoarce din această ocolire cu atât mai multă mită. Pentru a ilustra modul în care administrația înțelege a executa ordinele d-lui C.A. Rosetti publicăm mai la vale o altă scrisoare, ce ne vine din târgușorul Negreștii (județul Vaslui) și pe care un izraelit ne-o adresează.

Venind din două puncte deosebite ale țării și scrise din puncte de vedere diametral opuse, cele două scrisori sunt cu toate acestea o crudă ironie a măsurilor luate de ministru pe hârtie.

Nu se convinge oare odată d. C.A. Rosetti că nu mai merge înainte cu Caradalele și Serurii săi, improvizați în oameni de stat, că lipsa de cultură a partidului său, lipsa lui de moralitate și de patriotism sunt în înspăimântătoare disproporție cu cerințele statului modern, cu necesitățile poporului nostru? Nu se convinge oare că cu diletanți politici, cu advocăței câte treisprezece la duzină, cu ambițioși mici la cap, dar și mai mici la caracter, afacerile statului trebuie să meargă rău?

Și d. Brătianu, care se pretinde român de viță și mare patriot, nu se convinge că e neapărat ca să lase moștenirea altor mâni, cari s-o scoată la un capăt mai bun? Nu să mai urmeze politica bizantină de pân' acum.

Nu știm în adevăr cum am convinge pe roșii că la cele mai multe din elementele opoziționale — vorbim de elemente bune și sănătoase — interesul de-a veni la putere este nul, sub nul chiar și că cu desăvârșire de altă natură sunt preocupațiunile cari le stăpânesc.

Politica practică recomandată de Machiavelli pentru a parveni și a se susține, politica operării cu apetituri și ambițiuni și arată urmările netăgăduite, urmări de cari oricine care are cât de puțin sentiment de om de stat trebuie să se înspăimânte. Nu numai arta de-a mânui oamenii înseamnă a fi om politic.

Arta de-a-i mânui este cel mult un mijloc pentru a ajunge la scop, pentru a le asigura dezvoltarea, bunul trai, prosperitatea.

Unde lipsește ținta, mijlocul mânuirii ambițiilor și intereselor nu face decât rău.

❦

[13 noiembrie 1881]

Împăratul Alexandru III, râvnind la epitetul de împărat al țăranilor și preocupându-se de starea rea la care forme de civilizație costisitoare au redus populațiunile agricole din Rusia, urmarea neapărată a acestei tendențe umane a suveranului s-a tradus în acte administrative îndreptate în contra evreilor.

În adevăr una din cauzele esențiale ale căderii economice a țăranului de acolo este, ca și la noi, evreul, care 'ntr-o țară unde există imense întinderi de pământ cultivabil precum e Rusia preferă a vinde rachiu și a precupeți, adecă, a trăi din speculă mai bine decât din muncă.

Fără 'ndoială că nu evreii singuri vor fi de vină la starea rea a populațiunilor rurale din Rusia, dar unul din factorii esențiali și vădiți ai acelei mizerii sunt ei. De acolo măsura, bună poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a espedia cârduri întregi în România cu paspoarte în regulă, de-a împinge pe alții să treacă noaptea fără pasport granițele țării noastre.

Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme de evrei rusești. Noaptea, ulițele Bucureștilor sunt pline de figuri cu totul străine, la cari recunoști numaidecât că abia de ieri li s-a comandat de-a-și rade barba și de-a-și tăia perciunii; toate colțurile de uliță sunt pline de colportori și precupeți, pe cari nimeni nu i-a văzut pân-în anul acesta, c-un cuvânt suntem amenințați de-a vedea și Bucureștii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc cum sunt Iașii astăzi.

Ca să dea de căpătâi puzderiei acesteia de noi venetici Ministerul de Interne a publicat un regulament privitor la petrecerea și așezarea străinilor în țară.

Nu vom discuta acest regulament de vreme ce suntem convinși că, orice măsură ar imagina capete ca d-alde d. C.A. Rosetti, ele vor fi născute moarte.

În locul unei legi de incolat, lege organică care să supuie la anume condiții petrecerea străinilor în genere în țara noastră, d. C.A. Rosetti vine c-un reglement pe care orice alt ministru îl poate revoca și pe care Caradalele sale de toată mâna nici nu sunt dispuse de a-l lua la serios.

Dar ceea ce este neauzit și caracterizează din nou protestațiunile de patriotism ale foilor evreiești din capitală este obrăznicia cu care Alianța izraelită stăruiește pe lângă d. Gambetta, ministrul prezident din Franța, de-a provoca înlăturarea acestui reglement. Pe Rusia nu îndrăznesc s-o acuze, care alungă evreii în mod sistematic. Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianța ar îndrăzni să intervie în favorul lor; ar fi semnalul pentru un tratament și mai energic decât cel de până azi. Dar aci, unde nimeni nu se atinge nici de persoana, nici de avutul lor, aci, unde nu e vorba decât de-a abate imigrațiunea lor stricăcioasă, prin mijloace cu totul umane, cari sunt de dreptul oricărui popor, aci Alianța îndrăznește a interveni și a calomnia din nou România.

Alianța are o mulțime de membri în România. Nu este o adevărată trădare de patrie din partea celor petrecători în țară de-a fi membrii unei asociații internaționale al cărei scop e de-a compromite statul român și interesele sale? Nu e vorba… în țara în care trădătorii din noaptea lui 11 fevruarie au ajuns a fi decorați și înălțați în demnități publice trădarea de patrie se consideră demult ca un merit. A fost o urmare naturală dar ca tocmai membrii cei mai influenți ai Alianței din România să fie încetățeniți. Numai Țepeș n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulțumi pentru modul în care pricep a fi români; noi suntem cu mult mai îngăduitori.

Dar vorbim către aceia cari pot înțelege. Cred în adevăr că răbdarea poporului românesc e nesfârșită, nesleită ca a lui Dumnezeu, cred că ne e absolut cu neputință de-a ne apăra de ei cu orice arme ne-ar conveni? E prea adevărat că poziția de stat a României și permanentele primejdii din afară cari ne amenință îmblânzesc luptele politice la noi, că patriotismul latent al rasei române 'i dictează precauțiune. Dar îi sfătuim să nu se joace cu focul. Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până și interesele statului lor, apoi desigur aceștia sunt evreii, ei, cari nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar s-aruncă cu toată insolența lor cunoscută asupra unui stat mic care-a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt.

Noi știm bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula atât de definitiv cestiunea izraelită încât Alianța să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaștem poporul. În aparență atât de blând și de guvernabil, are o margine blândeța lui pe care e primejdios de-a o trece.

❦

[14 noiembrie 1881]

Dacă inima adversarilor noștri ar fi atât de copilăroasă pe cât le e mintea n-am sta tocmai rău.

În unul din numerele trecute am înregistrat că Adunările se vor afla în fața cestiunii dunărene rezolvate în contra atitudinii de pân' acum a României; apoi că România singură n-a primit încă propunerea Barrère, aceea adecă de-a se delega un membru al Comisiei Europene în Comisia Mixtă.

Din această înregistrare, făcută într-un chip cu totul general, „Românul“ deduce:

opozițiunea a strigat că guvernul a luat ingagiaminte în cestiunea Dunării;

că guvernul a trădat interesele naționale;

că guvernul a vândut Dunărea Austriei spre a se menține la putere.

Acuma însă „Timpul“ mărturisește

c-atitudinea României a fost contrarie pretensiunilor austriace;

că România singură n-a primit propunerile austriace.

De-acolo strigăte de bucurie că adevărul a învins, că recunoaștem înșine dreptățile guvernului,

Ce copilăroși!

Noi vorbim de România, de atitudinea României, foaia guvernamentală substituie termenului nostru termenul de „guvern“.

Dar Românie și guvern sunt două lucruri identice? Din România facem parte toți și atitudinea țării a găsit desigur o espresie mai fidelă în foile opoziției decât în oscilațiunile d-lui Brătianu și a marelui său amic Boerescu.

România nu s-o fi rezumând în d-nul Pherekydis sau Giani; tot a mai rămas ceva afară de acești descendenți direcți ai lui Traian care merită a fi numită Românie. Pe când România avea o politică, o morală, guvernul a avut în cestiunea Dunării două politici și două morale: una în Ministerul de Esterne, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu-Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galați.

Confrații noștri cată să știe că vorbele au un înțeles oarecare al lor propriu și că nu se poate substitui, așa, după plac, una alteia. Știm foarte bine că generația roșie vorbește și scrie așa ca și când vorbele n-ar fi având nici un înțeles. Și nu-l au în capetele ei. Procesul substanțial al gândirii nu se petrece deloc înlăuntru-le; nu se învârtește în ele decât moara de vânt a sunetelor articulate, nu compararea și coordonarea substanțială a ideilor ce corespund cu acele sunete articulate. De aceea noi zicem „Românie“ și-n capul lor răspunde „Pherekydes“, ca și când termenii ar fi echivalenți.

Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sunt cele patruzeci și atâtea de combinațiuni caleidoscopice în cari intră cabinetul Brătianu-Boerescu, precum și cabinetul Dumitru Brătianu. Poate „Românul“ să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul și în toate solidar cu cabinetul Brătianu-Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulități ambițioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în cestiunea Dunării, ceea ce se dovedește din gingășia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la cestiune.

Pe guvern nu-l doare nici cestiunea Dunării nici altele. Durerea lui e de a-și mănținea partidul la putere. Dacă teama de-a cădea prin țară 'l face să încline într-o parte, teama de-a cădea prin străinătate îl face să încline într-altă parte, încât, formulându-se în două cuvinte sistemul acesta de echilibristică, se poate zice că epocele de întărire ale roșiilor sunt acelea în cari pot face pe pofta străinătății, amăgind România. A adormi România prin protestațiuni patriotice și a face în același timp, pe cât se poate, treburile străinilor, iată trăsătura comună a tuturor guvernelor roșii.

❦ TEATRUL NAȚIONAL

[14 noiembrie 1881]

Aseară s-a jucat, în fața unei săli mai mult goală, trei comedii. Puiculița, traducțiune, Trei crai de la răsărit de d. Hâjdău și Florin și Florica de V. Alecsandri. Lăsând la o parte cea dântâi și cea din urmă comedie, îndeajuns cunoscute publicului, să vorbim puțin de interpretarea celei d' a doua. Rolurile din Trei crai de la răsărit n-au fost jucate de aceiași actori ca până acum. D-na Mateescu și d. Ionescu sunt cu totul străini publicului în această piesă.

D-na Mateescu, în rolul Mariței, fata lui Hagi Pană, a fost binișor; căci nu o putem judeca altfel, acest rol fiind deja mult mai bine interpretat de d-na Romanescu. Să nu se creadă că-i facem vro vină din această; nu. D-sa, pe cât puterile și cunoștințele i-a permis, a făcut posibilul. Tânără încă și ținând în seamă consiliile celor mai cunoscători în ale artei, are un frumos viitor înainte-i. Să se silească numai a vorbi mai rar și mai deslușit.

D-nu Davidescu, în rolul lui Numa Consules, a fost departe — ierte-ni-se asprimea — de a fi înțeles pe autor și rolul ce i s-a încredințat să joace. Acest rol a fost totdauna interpretat cu multă măestrie de simpaticul Hagiescu, a cărui lipsă era viu simțită aseară. Rău a făcut comitetul teatrului de a primit demisiunea acestui actor, demisiune dată, pe cât știm, în urma numai a unor neînțelegeri între dânsul și unul din societari.

Ceilalți interpreți, d. d. Panu (în rolul Hagiului Pană), Julian (musiu George), Mateescu (tejghetarul Petrică) și d-na Frosa Sarandi (cocoana Trandafira) au fost ca totdauna bine.

❦ TEATRUL DACIA

[14 noiembrie 1881]

Tot aseară s-a jucat, după cererea generală, o dramă în 5 acte intitulată Șapte prinți ai Larei — și o parte din irozi plângea, iar altă parte râdea de bucurie pe scenă, căci erau „îmbrăcați stravitii“ (travestiți) cu costume de regi.

Am privit la o comedie de băieți și fete care se joacă de-a împăratul. Adică se îmbracă în hârtie poleită și-și încing câte un vătrai, câte un clește (în loc de sabie) care sună ca sabia.

Interpretarea a fost mulțumitoare. Nici că s-ar putea cere mai mult de la o trupă din provincie. Destul numai că place publicului.

❦

[15 noiembrie 1881]

„L'Echo de France“ urmează a scrie în cestiunea Dunării. În numărul de miercuri foaia franceză spune cele ce urmează:

Cestiunea libertății Dunării devine din ce în ce mai gravă. Națiunea română, care se simte amenințată în interesele ei vitale, împinge pe guvern să reziste absolut pretențiunilor Austro-Ungariei. Românii au încredere în izbânda silințelor lor. Ei își zic că și acum stăruința lor de-a nu ceda va da timp unora dintre puterile ce ezită încă de-a se lămuri și de-a înțelege că pe Dunăre România apără interesele Europei înseși.

Confrații noștri din București au reprodus deosebitele noastre articole. Suntem atât de convinși de dreptatea cauzei pe care-o susținem încât am voi ca glasul nostru să aibă de-o sută de ori mai multă autoritate. Nu suntem singuri însă. Între alte organe din Paris cităm pe „République Française“ și „Revue nouvelle“, cari în mai multe rânduri au ținut limbajul pe care-l ținem noi; apoi în Italia „Gazetta d'Italia“ și „Popolo romano“, făr' a aminti ziarele engleze, cari sunt unanime.

Foaia „Messager de Vienne“ a publicat acum trei zile un lung și escelent articol, în care citim cele ce urmează.

Acolo, între Turnu Severin și Galați, se află o nație vitează de șase milioane (?) de oameni, o nație care-a știut să se bată, și să învingă, pe câmpul de bătălie. Românii erei nouă, cari au deschis o atât de strălucită și luminoasă cale aspirațiilor unui popor, și-au adus aminte că e vorba de-a asigura României acum ori niciodată interesele economice. Calea ce aveau s-o urmeze oamenii de stat din București era însemnată de mai înainte și, țânându-se de litera Tractatului de la Berlin, ei cer ca Comisia Europeană a Dunării „să elaboreze reglementul cu care e însărcinat, rezervând, bine-înțelegându-se, cabotajul pentru țărmureni, iar executarea reglementului să fie în seama fiecărui stat țărmurean, pe toată întinderea teritoriului său“. Austria a prezintat din parte 'și un anteproiect asupra căruia Comisia Europeană va trebui să se pronunțe și a cărui dispoziție principală remite esecutarea reglementului, de cum va fi redijat, în seama Comisiei numite Mixtă, compusă numai din statele țărmurene. Aceste state ar fi România, Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenția în sânul acestei Comisii și că „va avea vot preponderant în caz de paritate de voturi“.

Astfel precumpănirea austriacă ar fi stabilită de facto pe tot cursul Dunării răsăritene și principiul libertății de navigațiune pe acest râu — un interes comun al Europei — ar fi primejduit.

Pentru Europa nu e 'n adevăr decât un interes economic; dar mai e și o altă considerație de politică generală, a cărei însemnătate nu scapă din vederea nimănui: dictatura pe Dunăre ar aduce cu sine fără îndoială dictatura asupra micilor state țărmurene.

N-ar servi la nimic de-a tăgădui această urmare a revendicațiunilor cabinetului din Viena, pentru că constituie învederat cuvântul lor de căpetenie. Toată lumea știe că pretențiunile Austriei asupra basinului răsăritean al Dunării nu sunt decât un epizod al rivalității dintre această putere și Rusia.

Nația care și-a câștigat independența cu prețul sângelui copiilor săi trebuie să-și dea mari silințe pentru a scăpa de primejdia ce-o amenință. Ea cată să respingă cu energie toate cererile exorbitante cari ar putea să pună în joc interesele ei cele mai sfinte și să întâmpine cu neîncredere toate sugestiunile cari i-ar putea fi fatale.

S-a zis adeseori că independența statelor țărmurene ale Dunării nu poate fi, în orice caz, decât relativă, adecă că sunt menite de-a gravita împrejurul uneia sau alteia din cele două mari împărății cari le înconjură. Pentru România s-apropie momentul în cari va putea dovedi că acest vechi axiom au încetat de-a fi adevărat.

Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din București vor ști să apere interesele legitime ale țării lor și dezvoltarea cestiunii Dunării va proba dacă noul regat e în stare de-a împlini rolul pe care i l-a însemnat cursul istoriei popoarelor și poziția geografică a teritoriului ei.

Ziarul „La France“, reproducând un pasaj din „Messager de Vienne“, adaogă:

Rămâne a se ști pe ce sprijin se 'ntemeiază tânărul regat dacă, conflictul începându-se, Austro-Ungaria nu va fi găsit pretextul pe care-l caută.

Nu e tocmai sigur că Austro-Ungaria dorește un pretext de luptă pe Dunărea de Jos. În tot cazul avem cuvinte de-a crede că România nu este deloc izolată. Dacă există o putere ale cărei interese pe Dunăre să fie identificate cu ale Austriei, sunt altele mai multe ale căror interese sunt absolut contrarii și cari, prin urmare, înclină firește a apăra România. România o știe aceasta și tenacitatea ei obicinuită sporește încă.

După ce foaia franceză adaogă două citate, unul din „Românul“, altul din „Timpul“, urmează:

D. Cogălniceanu intră în cabinet ca ministru al afacerilor străine, iar d. C.A. Rosetti rămâne ministru de interne.

Semnificarea ce se dă acestei combinații în lumea politică din București este accentuarea foarte vie a rezistenței României la pretențiile austro-ungare.

❦

[17 noiembrie 1881]

Mesajul cu care M. Sa Regele a deschis ieri sesiunea Adunărilor legiuitoare se distinge în bine de alte acte de asemenea natură. În loc de-a cuprinde fraze generale, mesajul încearcă a fi substanțial; stilul e îngrijit, termenii românești. Nu știm cui să atribuim aceste calități; constatăm numai că scrierea face o impresie binefăcătoare în comparare cu frazele deșerte și patetica goală a altor discursuri anterioare. Poate că mesajul bătrânului împărat al Germaniei a servit astă dată de nu ca model, totuși ca măsură a lucrării.

De însemnat este că guvernul își determină definitiv atitudinea în cestiunea Dunării. Aci însă observăm că fraza nu mai este atât de norocită și nu menește tocmai a bine.

Această credință (că libertatea Dunării este… condițiune esențială pentru propășirea țării) a fost, în alte împrejurări, unul din cuvintele puternice cari ne-au făcut să declinăm cu nestrămutare propunerea de retrocedare a Basarabiei. Tot această credință ne impune datoria de-a nu consimți la combinațiuni cari ar avea de efect ca navigațiunea de la Porțile de Fier la Galați să rămână sub acțiunea preponderantă a unei singure puteri.

Iată în adevăr o reminiscență care scade mult din valoarea declarațiunilor guvernului. Da, s-a declinat cu nestrămutare retrocesiunea și totuși s-au efectuat. Se respinge preponderanța cu frumoase cuvinte, dar ele poate nu sunt decât preludiul înduplecării.

În fine mai observăm că cestiunea eligibilităței magistraturii nu e deloc atinsă, ceea ce face a se crede că d. C.A. Rosetti a renunțat la această nenorocită și demagogică idee.

Nu mai rămâne acum decât lucrul de căpetenie: ca guvernul să se și țină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face.

❦

[19 noiembrie 1881]

D. Dumitru Brătianu, ales din nou prezident al Adunării Deputaților, a inaugurat ocuparea fotoliului său cu un discurs tot de natura celora de cari a mai ținut d-sa față cu cinstitele obraze ale coreligionarilor săi politici.

Gâtul prezidentului d-voastre este țeapăn ca al lupului; el nu se poate încovoia … Micile mele calități sunt, de mă pot esprima astfel, mai mult pasive, dar cari la prezidenție poate-și au și ele valoarea lor. Sunt pilos, știu să rezist; când dau în greu atunci mă simt mai tare; nu mă tem de nimeni, nici chiar de mine însumi; n-am nerve, n-am mâncărimi; nu sunt ispitit de dorința de-a avea trecere pe lângă d-nii miniștri și asta are un îndoit avantaj, căci astfel nici d-nii miniștri nu vor fi ispitiți de-a căuta să aibă trecere pe lângă mine. Niciodată nu vă voi da ocaziunea să vă aduceți aminte proverbul: Mână pe mână spală și amândouă obrazul. Asemenea spălăcanii nu se fac tocmai cu aiazmă; ele nu spală, mânjesc obrazul.

Fără îndoială d-nul D. Brătianu n-ar fi găsit cu cale de-a face asemenea declarații dacă predecesorul său în fotoliul prezidenției nu i-ar fi dat motiv de-a le face. Prin urmare d. C.A. Rosetti nu avea gâtul de lup, căuta să aibă trecere pe lângă miniștri și viceversa, spăla mână pe mână și amândouă mânjeau cinstitul obraz al ortalei, căci asemenea spălăcanii nu se făceau tocmai cu aiazmă, ci cu altceva.

Dar, în cursul cuvintelor sale, d. Dumitru Brătianu devine și mai esplicit:

Ce sunt miniștrii? Ce suntem noi? Suntem împreună membrii consiliului de administrație ai unei societăți anonime, ai căreia acționari sunt toți locuitorii acestei țări; miniștrii sunt directorii, noi suntem cenzorii.

Noi, în simplitatea noastră, am fi crezut că România nu este nici numele unei societăți anonime, nici firmă de hotel.

Dacă figurat se poate vorbi, deși cam impropriu, de acționari, adecă de proprietari parțiali ai țării, ale căror interese guvern și Parlament au a le căuta, aceasta s-ar putea zice cel mult de locuitorii români ai țării. Dar cum e pusă teza de d. Dumitru Brătianu, cu cenzorii și directorii care se spală reciproc, ni se pare că înlăuntru poporului românesc s-au constituit o societate străină pe acții, al cărei consiliu de administrație are în vedere esploatarea acestui popor. România e o vacă bună de muls și consiliul ei de administrație o mulge în folosul Caradalelor și al Stroussbergilor.

Că așa este ne-o spune tot d. Dumitru Brătianu.

Multe lucruri nu sunt ceea ce-ar trebui să fie; puțini oameni sunt la locul lor. Multe rele bântuiesc această țară și, văzând ușurința cu care lucrăm, indiferența, înțelenirea noastră, mi-am zis una din două: sau răul este atât de mare că ne-am zăpăcit, ca unul care, cuprins fiind de flăcări în casă, își pierde mințile, voind să deschidă ușa să scape o închide, în loc să ia apă pune mâna pe untdelemn și-l aruncă-n foc; sau că imensitatea răului ne-a descurajat, încât am ajuns să credem că nu mai putem face nimic, că nu mai este nimic de făcut și am lăsat totul în voia întâmplării. O boală urâtă, contagioasă, ciuma inimei a început să atace stratele noastre sociale.

Această ciumă nu mai trebuie să înceapă a ataca stratele pestrițe de români ai „Românului“, căci tocmai în această împestrițare de străini din câteșipatru colțurile lumii, cari au monopolizat statul în toate ale lui, consistă ciuma inimei.

Situațiunea noastră internă lasă de dorit, (Lasă totul de dorit, zicem. noi.) Și cum ar putea altmintrelea dacă acele greutăți se găsesc chiar aici în guvern și Cameră, greutăți cari nu provin decât din relele deprinderi ce am contractat? Aci miniștrii și deputații, prin complezențe reciproce, se slăbesc, pierd prestigiul, autoritatea de care au trebuință și lucrul public sufere, aci ne ținem în eșec, ne paralizăm, ne absorbim unii pe alții. Noi voim să guvernăm, pretindem să impunem miniștrilor depărtarea ori numirea cutărui agent al puterii executive; miniștrii vor să legifereze; noi trebuie să ridicăm mâinile … Răul poate ajunge până a ni se zice într-o zi: „Guvernul reprezentativ, guvernul parlamentar nu convine țării acesteia; țara piere printr-însul; mai bine dar să se suprime guvernul reprezentativ decât să piară, țara.

Iată o părere pe care o împărtășim cu d. Brătianu, deși cu totul în alt înțeles. Precum regimul parlamentar n-a servit la noi în țară decât a îmbogăți și aristocratiza plebea străină, a o pune d-asupra claselor vechi și românești ale țării, tot astfel, pentru a consacra stăpânirea acestor noi români și a o asigura în contra poporului nostru, se va pretinde într-o zi că țara piere, pentru că Caradalele vor fi amenințate în monopolul de-a o esploata și se va suprima sistemul reprezentativ în interesul claselor dominante, reprezentate dincoace prin d-alde Pherekydes și Giani, dincolo de Milcov prin jidani. Precum în interesul esclusiv al acestor elemente s-a introdus la noi în țară sistemul reprezentativ, tot în interesul lor esclusiv se va și înlătura la nevoie. Acesta este adevărul adevărat.

Dar, cu toate adevărurile dureroase pe care d. Dumitru Brătianu le spune coreligionarilor săi politici, cu toate că arată cum deputații își vând voturile miniștrilor și miniștrii vând posturile pe voturi și că întregul mecanism parlamentar se 'nvârte pe osia do ut des „dau votul ca să-mi dai ceva“, cu toate spălăcaniile ce nu se fac tocmai cu aiasmă d. Dumitru Brătianu crede.

Cred nu numai în bine într-un mod abstract, ci în binele ce-l putem face, ce avem să-l facem, ce vom face noi. Avem o pozițiune geografică și topografică din cele mai avantagioase: suntem din toate părțile înconjurați de români; avem țara cea mai bogată; avem un popor inteligent, impresionabil, apt la toate, sobru, vârtos, omogen cum nu mai este altul în lume. Dumnezeul românilor este cel mai puternic pentru că este cel mai drept.

Nu e vorba de ce crede d. Brătianu. E prea adevărat că suntem înconjurați din toate părțile de români și încă de acei cari trăiesc sub guverne vitrege, unele dușmane chiar existenței lor, precum cel unguresc. Cu toate acestea starea românilor de sub stăpânire străină e fără comparare mai bună decât a românilor de sub stăpânirea pretinsă română. Nici țăranul român din Ardeal, nici cel din Basarabia, nici cel din Bulgaria ori din Serbia nu e atât de rău hrănit, atât de râu îmbrăcat, atât de esploatat de străini și de administrație precum e al nostru. Înainte de-a exista sămânța veninoasă a roșiilor în țară, înainte de-a se fi constituit puii fanarioților în partid politic, pe când Pherekyzii, Caradalele și Costineștii nu erau elemente politice și domnitoare în statul român, pe atunci era poporul inteligent: dar azi își pierde până și bunul simț comun. Înainte era sobru, azi a contractat și el darul d-lui C.A. Rosetti; înainte era omogen, azi la trei români găsești un străin în țară, înainte în adevăr acest popor era cum nu mai este altul în lume de onest, de curat la inimă.

Întrebe-se orice om bătrân dacă acum treizeci de ani nu puteai încredința oricărui țăran toată averea, fără înscris, prin simplă dare de mână, și dacă erai în pericol a pierde un ban roșu măcar? Astăzi nu poți încredința unui ministru ceea ce puteai încredința odinioară unui țăran.

Iar Dumnezeul românilor? A fugit din bisericile pustii și din inimele ciumate și în locu-i a intrat dracul negrei specule, al luxului și al desfrâului, al precupețirii sudorii și sângelui național.

❦

[20 noiembrie 1881]

Toată presa austro-ungară ocupându-se de mesajul cu care s-au deschis Corpurile noastre legiuitoare, începem prin a reproduce articolul ce-l consacră „Pesther-Lloyd“ pasajului privitor la cestiunea Dunării.

Foaia oficioasă a guvernului unguresc scrie următoarele:

Cu o conștiință de sine însuși sporită și c-o dreaptă mândrie că a fost menit de-a se adresa pentru prima oară Corpului legiuitor al Regatului României, regele Carol a deschis c-un mesaj solemn sesiunea Parlamentului român. Dacă pentru regele României ora aceasta e deosebit de solemnă, și pentru noi ea are oarecare însemnătate, readucându-ne în memorie toate câte-a făcut și la câte-a dat mână de ajutor monarhia austro-ungară pentru a aduce România la înălțimea pe care-o ocupă astăzi între vecinii ei; ne amintește serviciile amicale făcute guvernului român de diplomația noastră — dacă a avut dreptate să le facă nu cercetăm astăzi — servicii menite a-i ajuta României să treacă peste greutățile cestiunii izraelite și a îndeplinirii Tractatului de la Berlin, pe care România nu-l prea lua așa de ad litteram cum îl ia azi; ne aducem aminte de promptitudinea cu care Austro-Ungaria — înaintea tuturor puterilor celorlalte — a recunoscut întâi și 'ntâi neatârnarea principatului și mai târziu ridicarea lui la regat, asigurând prin aceasta statului român o poziție care constituie azi mândria regelui, bucuria poporului și invidia vecinilor mai puțin favorizați. Găsim că e lesne de înțeles ca, după atâtea succese politice datorite nu numai meritului propriu, ci și favorii Europei și îndeosebi a Austro-Ungariei, guvernul român să ajungă a crede că a sosit momentul favorabil pentru a se ocupa cu completarea și îmbunătățirea legislațiunii, căutând să dea intereselor economice o dezvoltare corespunzătoare cu rodirea și bogăția naturală a țării. Am fi plini de satisfacțiune când am vedea România apucând cu seriozitate și stăruință pe calea aceasta, și aceasta pentru România însăși, a cărei înflorire economică o dorim din inimă din multe puncte de vedere.

Cu atât mai rău cată să ne pară că nu avem de pe acum această satisfacțiune deplină. Mesajul tronului, rostit de regele Carol, e de natură de-a ne inspira pentru mai multe cuvinte o îngrijorare serioasă, o îngrijorare ce privește pe România însăși. Cât despre monarhia noastră, oricine înțelege că drumurile însemnate de mai înainte ale dezvoltării ei economice nu se pot altera din direcția lor prin piedici intenționate sau pregătite de România. Nu credem ca interesele noastre dunărene să fie câtuși de puțin primejduite prin nevoința sau împrotivirea României de-a conlucra cu noi; dar tânărul regat e amenințat de grea pagubă dacă sferele lui determinante vor continua, după cum se vede din discursul tronului, de-a renunța la orice obiectivitate, înțelegere și moderațiune. Tot ce spune discursul tronului despre marea însemnătate și marele preț al libertății navigațiunii pe Dunăre s-ar putea spune și într-un discurs de tron adresat Parlamentului unguresc sau celui austriac, însă autorii unguri sau austriaci s-ar fi păzit desigur, dintr-un sentiment îndreptățit de bună cuviință, propriu adevăraților oameni de stat, de-a da tezelor generale și inatacabile în sine o poantă care face ca ele să pară aproape o acuzare în contra unui stat învecinat. Nu e nici un stimul pentru noi de-a sta la ceartă pentru asta cu guvernul român; deosebirea proporției de putere între Austro-Ungaria și România ne silește la oarecare îngăduință în punctul acesta, pe care cel slab poate conta totdauna în asemenea caz. Noi considerăm lucrul în sine și observăm că guvernul român nu poate dori libertatea absolută a Dunării cu mai multă sinceritate și seriozitate decum o dorește Austro-Ungaria; credem însă că în cestiunea aceasta focul mesajului e cu totul fără folos de vreme ce libertatea Dunării e garantată și asigurată demult prin tractate internaționale, încât pentru moment nici nu intră în discuție. De prisos în același grad ni se pare focul mesajului acolo unde declară patetic că România nu se va asocia la nici o combinare ale cărei urmări ar fi de-a supune navigațiunea între Porțile de Fier și Galați acțiunii preponderante a unei singure puteri. Această declarațiune, pe care n-o putem considera decât ca îndreptată în contra Austro-Ungariei, cuprinde o interpretare atât de greșită a intențiunilor Austro-Ungariei încât ne vine greu a crede în seriozitatea ei. Repetăm ceea ce-am zis adeseori. Pentru monarhia noastră nu e, în cestiunea Dunării, vorba de mai puțin decât de secuestrarea liberei navigațiuni, care ne e tot atât de scumpă nouă ca oricărui alt stat riveran și nicidecum de-o preponderanță în control. Ceea ce vrea monarhia și ceea ce trebuie să voiască în chiar interesul navigațiunii ei e asigurarea utilizării economice libere și neîmpiedecate a acestei căi de apă, cea mai însemnată nu numai pentru Austro-Ungaria și România, ci pentru toată Europa, o utilizare, însă, în care trebuie să i se asigure necondiționat Austro-Ungariei influența aceea care i se cuvine acestei puteri mari în toate împrejurările, conform situației geografice și poziției de mare putere europeană, precum și conform înaintatei sale dezvoltări industriale.

Această țintă dorită de noi e și în interesul Austro-Ungariei și într-acela al României. Fiind de firma convingere că recunoașterea limpede a situației reale va pătrunde și în sferele determinante ale României, iar pe de altă parte că greutatea firească a puterii naturale și a influenței monarhiei noastre își va face cu timpul cale de sine, în contra tuturor elementelor ce se opun, credem că putem primi cu deplină liniște și neturburare cele zise de mesajul român. Austro-Ungaria e în adevăr interesată la facerea unui reglement de navigațiune obligatoriu pentru cursul Dunării de Jos, dar nu e interesată în linia întâia. O amânare a soluțiunii acestei cestiuni nu va atinge interesele economice și comerciale ale Austriei în așa grad încât să avem a sacrifica pentru aceasta cea mai mică parte a aspirațiunilor legitime ale monarhiei în privirea atitudinii ei în cestiunea Dunării de Jos. Putem dar să cutezăm foarte bine de-a ne retrage în linia a doua și a deveni spectatori câtva timp, a privi pe ceilalți cum vor voi să înțeleagă și să rezolve cestiunea. Nu e pentru noi nici primejdie, nici pagubă. Dar pretutindenea, și mai cu seamă la vecinii noștri din România, lumea va ajunge la convingerea că această cestiune nu se poate rezolva deloc nici fără Austro-Ungaria, nici în contra Austro-Ungariei, că nu se poate rezolva fără a lua în deplină considerare pretențiunile îndreptățite ale monarhiei, întemeiate pe fapte netăgăduite.

❦

[21 noiembrie 1881]

Continuăm a reproduce, de astă dată din „Neue freie Presse“, considerațiunile și criticele ce le-a inspirat foilor austro-ungare pasajul din discursul tronului privitor la cestiunea Dunării:

Mesajul cu care regele Carol al României a deschis Adunările se adresează în partea lui esențială mai tot pe atâta guvernului austriac pe cât reprezentanților din București. Nici răscumpărarea căilor ferate, nici organizarea armatei nu turbură cu atâta viociune opinia publică în România ca cestiunea dunăreană și găsim că e firesc ca cestiunea aceasta să ocupe cel mai mare loc în mesaj. Dar, fiindcă noi în Austria avem un interes tot atât de mare ca și românii la regularea cestiunii Dunării, putem zice că pasajul respectiv al mesajului s-a rostit și pentru Austria, că cuprinde răspunsul la silințele guvernului nostru de-a înfrânge împrotivirea României în contra pretențiunilor austriace.

Spre marea noastră părere de rău cată să mărturisim că suntem dezamăgiți amar prin acest răspuns. Nu ne-am legănat niciodată în speranțe sanguinice în privirea cestiunii dunărene și, după declarațiile făcute de d. de Kallay la 6 a curentei, în comitetul delegațiunii ungare, nu ne-am mai putut tăinui că succesul Austriei în cestiunea dunăreană a devenit cam neprobabil. În genere nu prea suntem răsfățați în privirea succeselor diplomatice ale guvernului nostru. Dar în oarecari puncte contasem pe înduplecarea României. D. de Kallay mărturisise în adevăr că cestiunile asupra compunerii Comisiei Mixte și a modului ei de votare nu se rezolvaseră încă, dar el adaogase că asupra dispozițiilor tecnice ale reglementului se stabilise acordul. Dintr-asta se putea deduce că Austria, urmând cu stăruință, va izbuti în sfârșit să facă a se da ascultare în București pretențiunilor ei îndreptățite și nu tocmai exagerate. Mesajul regelui Carol ne învață însă că România nu gândește nici pe departe măcar de-a îndeplini dorințele noastre și că rezistența ei e mai îndărătnică decât oricând.

Mesajul respinge datina obicinuită de-a îndulci c-o prevenitoare politeță pilula amară pe care o oferă statului învecinat. Din contra, se servă de-o manieră de-a vorbi francă și neînflorită și compensează prin sinceritate ceea ce-i lipsește ca politeță. Poate că nu s-a mai întâmplat pân-acuma ca-n mesajul unui monarh să se impute monarhiei vecine că se servă de pretextul epizootiei pentru a-și închide granițele și ne îndoim dacă în București ar cuteza cineva să țină un asemenea limbaj față cu Rusia. În cestiunea dunăreană în fine, mesajul declară c-o claritate mai mare decât ar fi de dorit că deplina libertate a Dunării e o condiție esențială pentru dezvoltarea României și că guvernul român are datoria de-a se opune la orice punere la cale care-ar espune navigațiunea de la Porțile de Fier până la Galați influenței precumpănitoare a unei singure puteri. Va primi reglementele cele mai aspre dacă vor garanta libertatea tuturor pavilioanelor, se va supune controlului celui mai aspru, cu supoziția însă ca în apele române el să fie exercitat de autorități române.

Aceasta e o deplină desfidere la adresa guvernului austriac. Comisia Mixtă nu se citează anume, dar abia ne putem îndoi că ea e înțeleasă sub cuvintele „combinațiuni cari ar asigura unei singure puteri influența preponderantă“. Chiar dacă guvernul român nu s-ar întoarce la punctul de vedere estrem ocupat la început de reprezentantul ei, colonelul Pencovici, în Comisia Europeană, chiar dacă ar privi în principiu instituirea Comisiei Mixte sub prezidenția Austriei, ea totuși declină de pe acum prin mesaj votul preponderant al Austriei. E însă clar ca lumina soarelui și am dovedit-o în mai multe rânduri, pentru a nu mai avea nevoie să pierdem azi multe vorbe, că prezidiul gol, fără puterea de-a aduce o hotărâre în caz de paritate de voturi, nu are nici cea mai mică valoare practică, că sunt bucate aparente cu care voiesc să mulțumească Austria, o formă goală, o aparență de prisos. România ne-ar putea-o recunoaște fără a se abate deloc de la pretențiunile ei. Cu toate astea nu știm nici măcar dacă amabilitatea României va ajunge atât de departe sau dacă ea respinge în genere Comisia Mixtă.

După comunicările ce le-am publicat acum în urmă, ea respinge Comisia Mixtă. Dacă se va confirma că guvernul român face la Londra și la Paris pașii cuveniți pentru a obținea de la Anglia și de la Franța întinderea drepturilor Comisiei Europene până la Porțile de Fier, atunci rezultă că puțin vor să știe în București despre anteproiect și despre Comisia Mixtă. Antipatia contra Austriei și teama că, cu propunerile ei, urmărește scopuri politice îi orbește pe români în contra propriilor lor interese. Dacă Comisia Mixtă va exercita poliția fluvială și supraveghearea navigației, România va avea mult mai mare influență asupra acestor lucruri decât dacă s-ar pune în mânile unei Comisii Europene, în care votul României se va pierde mult mai lesne în deșert. Românii sunt împiedecați, prin deșerte prejudiții, de-a o vedea aceasta și mai bine 'și fac rău lor înșile decât să recunoască Austriei partea ce i se cuvine la regularea raporturilor pe Dunărea de Jos.

Împrejurarea că România poate invoca Tractatul de la Berlin și poate zice pururea că în acel act nu stă nimic despre o Comisie Mixtă avem a o mulțumi ușurinței geniale, ca să nu zicem destrăbălării, cu care s-a stilizat art. 55. Oamenii de stat adunați la Berlin aveau atâta grabă și s-au îngrijit atât de puțin de amănunte încât au uitat lucrurile de căpetenie, ori le-au tratat ca pe lucruri secundare. Astfel s-a întâmplat ca cei trei reprezentanți ai Austriei să neglijeze a da articolului 55 o formulare clară, care să asigure interesele statului lor; astfel a fost cu putință ca Tractatul de la Berlin să serve ca armă în contra Austriei, deși elaborarea reglementelor de navigație pentru cursul dintre Porțile de Fier și Galați răspunde pe deplin stipulațiunilor lui.

Dacă mesajul cere ca pe malul român poliția fluvială să fie exercitată de autorități române, cererea pentru moment nu pare inechitabilă. Dar numai în aparență e întemeiată și nu trebuie vorbă lungă pentru a arăta că, acordându-se cererea aceasta, Austria e esclusă de la orice influență asupra navigațiunii și espusă la grave neajunsuri. Dacă se acordă României supraveghearea și executarea reglementelor prin organele ei proprii, nu i se poate refuza nici Serbiei, nici Bulgariei una ca aceasta, căci ceea ce e drept și bine pe malul stâng, tot așa cată să fie și pe cel drept. Dar dacă cele trei state riverane vor supraveghea navigațiunea în mod autonom și vor îngriji de stricta aplicare a reglementelor, ce-i mai rămâne Austriei? Nefiind riverană, n-ar mai avea nimic de zis dincolo de Porțile de Fier. Prin asta n-ar suferi numai negoțul ei, ci libertatea navigațiunii pe Dunăre în genere. Tocmai România, care o enunță atât de tare și care se erige în anteluptătoare, ea însăși ar purcede la mărginirea libertății; o știm din experiență. România nu se ține nici de convenția actuală măcar și pregătește corăbiilor austriace în porturile sale surprinderi neplăcute și piedeci; ba a făcut de curând încercarea de-a le supune la darea tonajului chiar când nu descarcă. A încredința unei asemenea țări poliția fluvială și aplicarea reglementelor ar însemna a ruina negoțul austriac pe Dunăre.

Dacă, cu toată, opoziția lui bruscă, mesajul va fi primit cu liniște de sferele noastre oficiale — și așa o să se întâmple, după cum ni se asigură — nu vom invidia nepăsarea lumei noastre oficiale. Poate că se esplică lucrul prin împrejurarea că am renunțat în genere de-a câștiga partida în contra României, deși contăm pe conlucrarea Rusiei. Ne înșelăm se vede, pentru că nu auzim decât ceea ce vorbește ambasadorul rusesc la Viena, nu însă și ceea ce șoptește însărcinatul cu afacerile Rusiei din București. Politica cabinetului nostru are de gând a aștepta un contraproiect, pe care-l va respinge dacă se va depărta prea mult de anteproiect. Prin aceasta, se zice, va trece vremea și vremea ne va învăța ce să facem. Ca ultim expedient se mai ține în rezervă dizolvarea Comisiunii Europene a Dunării și se uită că Austria ar avea mai mult de regretat un sfârșit atât de deplorabil al conflictului. Tactica aceasta e cunoscută în București — de la 1866 ea a fost tradusă pe terenul politic — și de aceea se dă atât de puțin pe dorințele Austriei, ca și când noi am fi micul regat și România marea putere. Iar cabinetul nostru păstrează liniștea sa distinsă, ca acel bătrân baron care, când o calfă ce trecea 'i dete o tiflă zise plin de demnitate: „Asta nu-mi atinge prestigiul“.

❦

[21 noiembrie 1881]

Mâne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită statua lui Ioan Eliad.

Cată să mărturisim că arareori s-a întâmplat cărturar să treacă prin atâtea peripeții intelectuale ca răposatul părinte al literaturii noastre.

Sunt mulți, între cari d. Ion Ghica bunăoară, cari n-au avut nicicând o mare părere de Eliad, sunt alții cari l-au ridicat în ceruri și l-au urmat orbește; unora le-a plăcut ca literat, altora și ca om politic, iar o opinie dreaptă, o dreaptă măsură a lucrării lui însemnate n-am întâlnit adesea. Ca promotor al culturii, ca membru activ al întreprinderilor literare din vremile sale, meritul său nici nu poate fi pus în discuție, căci e fără îndoială neprețuit de mare.

Dar asupra literatului părerile se deosibesc și se ramifică și ni se pare că, tocmai în această privire, ar trebui să i se facă dreptate și să se deosibească înrâurirea hotărâtor bună asupra limbei literare de o seamă de rătăciri ulterioare.

Nu doar că Eliad ar fi creat o limbă nouă din nimic. Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor și a legendelor e pe alocurea de-o rară frumusețe. Multe texte, și bisericești și laice, au un ritmu atât de sonor în înșirarea cuvintelor încât e peste putință ca frumusețea stilului lor să se atribuie întâmplării și nu talentului scriitorului și dezvoltării limbii. Într-o povestire din secolul trecut citim de ex. următoarele:

Atuncea acel boieri merse de spuse stăpânului său toate pre rând, însă, împăratul fiind cuprins de mânie, au zis către dânsul:

— Voi câte vise visați toate le credeți, dar nu sunt eu copil a nu împlini porunca mai marelui meu.

Iară, acel boieri zise:

— Împărate, din copilăria noastră ți-am slujit și minciună din învățătura mea n-ai petrecut; iară de vreme ce nu mă crezi, blemu de vezi lucru minunat …

Și porunci să-i ducă în beserică scaunul împărătesc și, șezând, porunci domnilor săi zicând: „Să, ședem și noi aici ca să putem povesti de aceste minuni împăratului Amurat“.

Într-acel ceas se umplu beserica de luminări minunate și oltariul de focul Dumnezeirii și, văzând acestea, împăratul fu cuprins cu spaimă și zise cătră domnii săi: „Minunată vedere este ceea ce văzum astăzi“.

Și când zise preotul: „Pentru cei ce umblă pe mare și călătoresc“, într-acel ceas văzu împăratul marea învăluită cu valuri mari și groase și corăbiile pățind mult rău și cu cuvintele preotului se alină marea, mulțumind corăbierii lui Dumnezeu.

Iată o proză scrisă de mai bine de o sută de ani pe care desigur oricine o va înțelege. Cam acesta e tonul limbei prozaice și poetice înainte de Eliad. Oricât de lumeț ar fi fost cuprinsul prozei sau versului, stilul avea ceva oncțios, ceva oriental, deși limba e îndealmintrelea foarte frumoasă. Scrierile lui Petru Maior și ale lui Șincai au tonul academic sau certăreț, de predică; cei mai mulți dintre cei vechi modulau fraza după cea latină sau greacă.

Cum deschidem Gramatica românească de d. I. Eliad (1828) dăm cu totul de alt ton, mai firesc:

Ei! Dar ce fel de carte e asta? Uite-te minune! Aci lipsesc o mulțime de slove! Ăștia vor să ne lase săraci! (Gramatica s-a tipărit fără eta, xi, psi, omega și altele.) Vedeți lucruri copilărești! Vedeți eresuri! Vedeți nesocotință! Toată lumea se silește din ce mai are să mai adaoge și să se mai îmbogățească, dar ei! Ia uitați-vă că și din ce mai avem vor să lepede! Ait! S-a stricat!! S-aaa duuus acum și limba! Ei au lepădat oxiile și psila și dasia! O, drăguțele! Ca de ele de nimic nu-mi pare așa de rău, că parcă era niște floricele. Oamenilor fără gust, fără leac de ortografie, dar cine s-a pus pe voi să vă arătați mai iscusiți decât atâția înțelepți bătrâni? Voi v-ați găsit să stricați ceea ce au găsit cu cale atâția inși și nu ca voi, ci altfel de învățați! Și apoi nu știți voi că obiceiul este bătrân și că trebuie să purtați cinste și sfială către dânsul? Păcat de Dumnezeu să se ducă atâtea slove!

— Așa, domnule, s-au dus și acuma dumneata să fii sănătos! Ele s-au dus și nu se vor mai întoarce căci le-a gonit o soțietate întreagă, le-a gonit însuși dreptul cuvenit.

Din această probă se va vedea care e meritul de căpetenie a lui Eliad. El scria cum se vorbește; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-a dezbrăcat de formele convenționale de scriere ale evului mediu și ale cărților ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întâi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm astăzi. Chipul propus de el la 1828 pentru încetățenirea termenelor tecnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează și se recomandă și astăzi ca cel mai potrivit. Dacă mai târziu el, omul practic al bunului simț și al esperienței, a început a croi sisteme a priori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ținut de începuturile sale cele bune (1826 — 1846) și au lăsat de-o parte erorile.

❦

[24 noiembrie 1881]

„Românul“, înregistrând cu bucurie părerile favorabile ale presei asupra mesajului de deschidere, citează și din „Timpul“ pasajul:

„Nu mai rămâne acum decât lucrul de căpetenie: ca guvernul să se țină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face“.

Apoi urmează:

Câtă depărtare este de la rostirea acestui deziderat, prin care se recunoaște că bune angajamente a luat guvernul prin actul cel mai solemn, la acuzarea pe care tot „Timpul“ a aruncat-o de sute de ori în contra guvernului, c-a luat cătră Austro-Ungaria angajamente în urma cărora cestiunea este cu desăvârșire compromisă și Dunărea vândută?

Din nefericire nu noi o susținem aceasta, căci lucrul n-ar avea mare importanță. Un articol de fond dintr-o foaie din București nu credem să fie în stare a compromite o situație politică. Cine afirma că promisiuni s-au făcut în cestiunea Dunării e d. Dumitru Brătianu bunăoară, a cărui venire la ministeriu în rândul trecut nici nu avea altă semnificare decât neutralizarea promisiunilor Boerescu. Cine-o afirmă încă sunt foile din Viena. Reproducem mai la vale un articol din „Presse“ (numită „Presa veche“), apărut cu ocazia rostirii discursului de tron, articol substanțial în adevăr, cu totul deosibit de strigătele polemice ale celorlalte ziare austriace și, după toată atitudinea, oficios. Se cunoaște că e inspirat de mai sus din încheierea lui, care e aceeași în oficiosul „Pesther Lloyd“ și în „Fremdenblatt“. Dar spune mult mai mult decât celelalte două foi și ne spune lucruri pe cari noi le-am știut demult. Dacă „Românul“ va binevoi să-și aducă aminte de articolele prin cari, la 1880, recomandam neutralitatea, după inspirațiunea bătrânului Epureanu, care trăia încă, și și prevesteau neizbânda pelerinajului d-lui I. Brătianu pe la fețele împărătești, va găsi ușor legătura pe care o stabilește „Presse“ între solicitarea primului nostru ministru de-a intra în alianța austro-germană și între făgăduințele făcute în cestiunea dunăreană. Dacă 'și va reaminti maniera viguroasă și iperbolele viteze ale d-lui Dumitru Brătianu când a devenit ministru prezident (leoaica care-și apăra puii), își va aduce aminte și de momentul în care acele făgăduințe au fost înfrânte. Retragerea d-lui Ion Brătianu la Măgura în răstimpul încoronării o credem îndestulă dovadă de ceea ce se petrecea pe-atunci.

Întrebăm acum: crede foaia guvernamentală că monarhia vecină ia la serios antagonismul dintre frații Brătieni, crede că, având făgăduința în mână („Presse“ se obligă a cita și ziua din care e datată), se va lăsa indusă în eroare prin ieșirile false ale comedianilor noștri politici?

Ar putea s-o crează în adevăr dacă realitatea nu i-ar dovedi contrariul, căci „Românul“ însuși confirmă știrea, răspândită de vineri seara, că „comitele Hoyos a primit de la guvernul său avizul de-a-i suspenda relațiunile sale cu guvernul român“.

Nu ne vine a admite că simple cestiuni de stilizare ar fi cauza unei atât de grave măsuri.

❦

[24 noiembrie 1881]

Între toate articolele de fond consacrate de ziarele vieneze pasajului privitor la cestiunea Dunării din discursul de tron, acela care cuprinde mai multe destăinuiri e datorit ziarului „Presse“ sau „Alte Presse“, cum i se zice spre deosebire de „Noua presă liberă“.

Îl comunicăm aci referindu-ne la cele zise mai sus.

Articolul de fond al regelui României care s-a citit la deschiderea Adunărilor din București face o ciudată impresie. Ici conștiința de sine a românilor înfrânge marginile obicinuite ale prudenței politice, ca și când de abia de câteva zile eroul național al românilor, Ștefan cel Mare, cu conștiința de biruință a unei bătălii câștigate, ar trimite mesajul său vrunui mic stat învecinat; dincolo mesajul e lipsit de obicinuita demnitate regală și se servă, în ton certăreț, de întorsături polemice pe cari le evită chiar o putere mare în notele ei, când ar face remonstrări unui mic stat învecinat pentru înfrângerea unui tratat sau pentru cutezanță.

Deși ispita e foarte ademenitoare de-a da ministeriului Brătianu o lecție concentrată asupra tonului tradițional al mesajelor de tron europene, asupra ordinei de rang reale pe care o ocupă România sau asupra deselor schimbări ale împrejurărilor politice sau asupra sorții statelor mici și a miniștrilor lor și mai mici, totuși ne abținem deocamdată de la o asemenea plăcere. Nu vom considera mesajul de tron ca atare, ci vom vorbi de el numai ca de-o manifestare autentică a opiniei guvernului român și anume în privirea cestiunii dunărene. Credem a face un serviciu cestiunii pendente în interesul amândoror statelor dacă ne abținem de la un răspuns precum i s-ar cuveni șovinismului consumat de atâtea luni în presa română întreagă și dacă vom examina rezistența României fără patimă, numai în valoarea ei obiectivă și în motivarea ei admisibilă.

Starea de fapt a cestiunii dunărene e următoarea:

Articolul 55 al Tractatului de la Berlin zice din cuvânt în cuvânt că „Reglementele asupra navigațiunii, supravegherii și poliției fluviale de la Porțile de Fier pân-la Galați cată să se elaboreze de cătră o Comisie Europeană, în care sunt a se atrage și delegați ai statelor țărmurene. Aceste reglemente sunt a se pune în acord cu acelea cari sunt în vigoare de la Galați în sus“. Pe baza acestui articol s-au elaborat din partea Austriei așa-numitul Avant-projet, care cuprinde reglementele citate mai sus și anume stipulațiuni curat tecnice, lipsite de orice caracter politic. Dar fiindcă totuși trebuia să se creeze o autoritate, un for, pentru a supraveghea executarea acelor reglemente și anume pentru a apăra în cazuri de litigiu libertatea navigațiunii, îndeosebi în contra vexațiunilor a o seamă de autorități de porturi, Austro-Ungaria a făcut, în anteproiectul său, propunerea de-a forma așa numita Commission mixte, compusă din delegații Austro-Ungariei, Serbiei, României și Bulgariei, care să aibă a supraveghea executarea acelor reglemente.

În considerația rangului politic al Austro-Ungariei și în vederea cu negoțul austriac, mijloacele austriace de comunicațiune sunt angajate pe Dunărea de Jos în linia întâia, anteproiectul cerea ca prezidiul Comisiei Mixte să se cuvină delegatului austriac. Dar, fiindcă în comisiile din toată lumea unde numărul membrilor e cu soț, în cazul parității, la vrun vot oarecare, votul hotărâtor i se cuvine prezidentului, de aceea și anteproiectul a pretins acest vot, eventual preponderant în Comisia Mixtă, pentru prezidentul austro-ungar.

Acest anteproiect a fost supus examinării Comisiei Europene din Galați și, după lungi dezbateri, în cari delegații aveau atitudini corespunzătoare cu grupările puterilor în politica generală, delegatul Germaniei făcu în fine propunerea ca în toate cestiunile tecnice și administrative Comisia Mixtă să aibă a hotărî conform anteproiectului, în toate cestiunile de principiu ce ar fi litigiu, să se apeleze, în caz de paritate de voturi, la Comisia Internațională a Dunării, care supraveghează cursul de la Galați la Sulina. Austro-Ungaria a cerut atunci o distincție exactă și definită între cestiunile „administrative“ și cele „de principiu“ și, fiindcă definiția aceasta nu i-a succes nici unui cabinet, ieși în fine d. Barrère, delegatul Franței, cu propunerea mijlocitoare: ca în Comisia Mixtă să se atașeze un membru al Comisiei Dunărene Internaționale, care să s-aleagă în fiece an, sau prin sorți sau după ordinea alfabetică, și care să aibă a hotărî dacă o cestiune în litigiu e a se considera ca „administrativă“ sau ca „de principiu“.

În tot cursul acestor tratări purtarea României a fost de la început până la sfârșit incorectă și îndărătnică România nu s-a mulțumit cu opoziția din Comisia Dunăreană; ea a mutat cearta pe uliță. Oameni din opoziție cari, vorbind fără înconjur, au poftă de bani și funcții și diplomați austrofobi ai mai multor state se uniră în intrigi de aceeași opinie și în articole de gazetă în cari se vorbea înainte de toate de o siluire a României prin Austria, poftitoare de cuceriri. N-aveau nimic de zis în contra existenței Comisiei Mixte, ci numai în contra votului preponderant al Austriei. Această opoziție șovinistă, condusă de Cogălniceanu, era la începutul anului trecut încă atât de puțin decisivă încât, în fevruarie 1880, Brătianu a cutezat a întreprinde o călătorie la Viena și la Berlin pentru a izbuti să alipească România cu desăvârșire de alianța austro-germană. Nu cercetăm aci de ce misiunea lui Brătianu n-a izbutit, destul numai că n-a izbutit, și Brătianu se 'ntoarse atât de supărat la București încât, animat încă și de venirea la putere a lui Gladstone, întoarse cu desăvârșire spatele Austriei. Pentru a face să se uite neizbutirea misiunii și pentru a-și reîmprospăta popularitatea, amenințată cam rău, Brătianu puse mâna numaidecât pe cestiunea Dunării și se apropie tot mai mult de atitudinea opoziției. Colegul său Boerescu, ministrul de esterne, compuse chiar o broșură, apărută la Paris, în care se identifica de-a dreptul cu Cogălniceanu și consoții. Dar, fiindcă existența Comisiei Mixte era tot încă asigurată prin Comisia Internațională, Brătianu și Boerescu declară că România acceptă Comisia Mixtă dacă Austria renunță la votul preponderant; putem servi cu însăși data zilei din anul trecut în care s-a întâmplat aceasta.

Dar lucrurile veniră altfel decum socoteau Brătianu și Boerescu. Ei credeau a afla un subterfugiu în opinia publică, iritată de șovinism, dar opoziția creștea din ce în ce mai mult și le-a crescut atât de mult pe deasupra capetelor încât se speriară și demisionară. Predispoziția austrofobă spori; ministerul Dumitru Brătianu, pentru a fi posibil, trebui să urmeze același curent; iar când Ion Brătianu veni iar la cârmă, din focul cu care se jucase se făcuse incendiu și astăzi nu mai poate cuteza de a-l stinge, ci trebuie să ajute a-l hrăni. Astăzi nu mai vorbește, cu toate spiritele rele ale României, despre votul preponderant al Austro-Ungariei, ci tăgăduiește orice Comisie Mixtă, reclamă sub stindardul libertății de navigațiune, dreptul pentru România de a putea dispune după plac pe Dunărea de Jos.

Aceasta este starea regretabilă a cestiunii dunărene; regretabilă pentru că nu convingerea și patriotismul, ci îndărătnicia și patimile ușoare au creat această situație și au făcut-o nebiruită. Orice-ar hotărî Comisia Europeană din Galați, ce se va întruni în curând, asupra Comisiei Mixte, totuși un cabinet Brătianu se va așeza dindărătul Camerei, și nu în curând se va afla un ministeriu sau un Parlament în București care ar fi dispus a împlini cererile îndreptățite ale Austro-Ungariei. Pentru că cei din București știu prea bine că pentru cestiunea dunăreană nu se face război, vor striga pururea Non possumus și toată austrofobia europeană își va freca cu bucurie mânile asupra pretinsului eșec diplomatic al Austro-Ungariei.

Dar după a noastră părere lucrul stă cu totul altfel și, peste câtva timp, vedem apropiindu-se momentul în care România singură va avea să poarte cheltuielile șoviniștior ei și ale agitației străine. Austro-Ungaria se ține, ca oricare stat, de libertatea Dunării de Jos, asigurată prin Congresul de la Viena, prin Tractatul de la Paris și prin cel de la Berlin. Pe baza acestor tractate orice aranjament, orice reglementare a navigațiunii Dunării e pur și simplu cu neputință fără consentimentul Austriei. Dacă România nu vrea să știe nimic nici de Comisia Mixtă, nici de-o înțelegere cu monarhia noastră, Austro-Ungaria se va afla, de bine de rău, tot în starea de până azi, dar în nici un caz nu se vor putea face reglemente locale de navigație pentru apele române, nici nu se va întinde, precum se plănuiește, Comisia Internațională până la Porțile de Fier. Dacă România vrea cu orice preț să facă, pe Dunărea de Jos, treburile navigației rusești, engleze, franceze și grecești, atunci procederea aceasta nu ar duce numai la astuparea cestiunii dunărene, ci și la astuparea gurilor Dunării, căci Austro-Ungaria nu va găsi nici un motiv pentru a reînnoi mandatul Comisiei Internaționale a Dunării, care espiră la 1883. Atunci astupe-se din parte-ne brațul Sulinei și grânarii români vază cum își vor face esportul prin Porțile de Fier sau prin Sulina. Lipsa regretabilă a unei linii de esport ce s-ar naște pentru negoțul austriac în Orient va fi compensată între acestea îndeajuns prin deschiderea liniilor ferate ce duc la Varna, Constantinopol și Salonic.

Și cum rămâne oare, când Anglia și Franța, Gladstone și Gambetta, se vor convinge în curând că preferă libertatea Dunării de Jos austrofobiei României? Oricum ar fi, Austria poate s-aștepte, abstracție făcând de orice presiune constantă asupra României, căci în cestiunea dunăreană se poate cita cuvântul lui Schiller: Lucrul la care n-ai renunțat nu l-ai pierdut nicicând.

❦

[25 noiembrie 1881]

Zi-i să nu-ți zică, povestea celeia. Un articol al pseudonimului Delfinul publicat în „Timpul“ dă „Românului“ ocazia de-a ne insinua până și tendențe revoluționare.

Un articol semnat c-un nume propriu sau c-un pseudonim atât de transparent precum e „Delfinul“ îl privește înainte de toate pe autor. Nu numai noi, dar orice ziar are obiceiul de-a da ospitalitate articolelor bine scrise ori celor purtate de-o puternică convingere, căci din momentul în care scrierea poartă o semnătură individuală nu mai poate privi colectivitatea unui partid.

Locul de căpetenie nu i se dă unui articol din punct de vedere al responsabilității colective, ci din acela al formei și al omului ce l-a scris. Dacă un membru însemnat din partidul roșu, d. Brătianu sau Rosetti bunăoară, ne-ar trimite un articol asupra unei cestiuni sociale ori politice i-am da locul de onoare, fără ca prin aceasta să ne mărturisim de aceeași părere cu d-niile lor. Nu știm pentru a câta oară trebuie s-o repetăm „Românului“ și altor colegi că semnătura pusă sub un articol este prin ea însăși o rezervă. Asupra unei și aceleiași materii am publicat adesea articole diametral opuse, dar cu semnături deosebite.

Dar împărtășim ori nu împărtășim cu totul opiniile corespondentului nostru din Galați — asta nu e treaba „Românului“ și a nici unei alte foi.

Un partid și opinia lui se judecă după manifestările sale autentice, și autentice sunt cele date de organele chemate a vorbi în numele partidului. Aceste organe sunt șefii lui recunoscuți, sunt articolele acele de fond cari nu poartă semnătură și cari vorbesc în numele partidului. Ar fi absurd de-a limita atât de mult libertatea de gândire a membrilor unui partid până a nu-i lăsa să zică ce cred individual despre cutare ori cutare situație și până a le reteza pana și stilul.

Câte sunt părțile pe cari le-ar putea semna orice conservator într-un articol ce poartă o semnătură individuală e cu totul altă chestie, care nu-l privește pe nimeni, pân' când o adeziune colectivă nu are loc.

Am cita ca model în această privire ziarele engleze și unele din cele germane („Gazeta generală din Augsburg“), „Figaro“ din Franța, cari dau ospitalitate unui articol semnat pentru că e bine și energic scris, nu pentru că foile în cestiune împărtășesc pe deplin și pân-în amănunte părerea autorului.

Așadar încă o dată: semnătura unui articol constituie prin ea însăși o rezervă din partea redacției; articole semnate nu implică responsabilitatea unui partid.

Dar, pentru Dumnezeu, cine ne acuză de spirit revoluționar?

„Românul“, organul confraților lui Orășanu, „Românul“, prietenul monarhizatului prezident al republicei Ploieștilor, „Românul“, condus tot încă de redactorul „Republicei Rumâne“. E o curată ironie a sorții de-a vedea organul turburătorilor de meserie, al oamenilor cari s-au îmbogățit din revoluție și pentru cari dizordinea socială e un mijloc de trai, un meșteșug pentru câștigarea hranei zilnice, acuzând de turburători pe partidul recunoscut al ordinei.

Dar „Românul“ insinuă lucrul c-un cusur și mai subțire.

Tot „Timpul“ mai spuse:

D-nii Catargiu și Florescu nu voiesc a mai veni la putere pe cât va fi pe tron Carol I… Dacă dar, pe cât va fi pe tron Carol I, nu voiesc să mai vie la putere, pentru care scop s-organizau și s-organizează?

Am esplicat în mai multe rânduri această manieră a noastră de-a vorbi. Am spus că oamenilor mai înaintați în vârstă din partidul conservator li se datorește o reparare a onorii lor individuale, atacate prin faimoasa dare în judecată. Cei tineri n-au nevoie de această reparare pentru că le-o dă țara și țara are timp să le-o dea. Dar această reparare va consista în exprimarea unei simple păreri de rău sau altfel …? Forma e indiferentă.

Când vedem pe unul proclamând azi căderea monarhiei și instituirea republicei, iar mâne solicitând o funcție de încredere de la acelaș monarh, cată să admitem că suveranul s-a deprins a desprețui oamenii din țara aceasta. Căci, în adevăr, ce opinie își poate forma cineva despre un individ care, pentru o pensie ori o funcție, își renegă tot trecutul, își abjură credințele? „Man muss es in diesem Lande nicht so genau nehmen“ e poate un axion aplicabil față cu d-alde Candiano, C.A. Rosetti ori alții, față cu oameni ce nu se pot măsura decât cu propria lor micime; dar, pe lângă rămășițele fanariotice din România, mai există și nume cari au un trecut în țările noastre și nu pot fi tot o apă cu cei de sus. Când republicanii de ieri se bucură de favori și distincțiuni la cari nu i-ar îndreptăți nici o ordine de lucruri în vro altă țară, nu li se poate refuza oamenilor onești o reparare a atingerii suferite prin frivolitatea elementelor roșii cari au votat darea în judecată, fără ca unul măcar din această plebe să aibă curajul a o și susține înaintea forului cuvenit. Iată dar înțelesul vorbelor noastre. Ele sunt spuse condiționat, nu absolut. Repetăm că vorbim aci de bărbații în vrâstă ai partidului nostru, cărora poate că țara nu mai are îndestul timp, în cursul schimbărilor parlamentare, de-a le da ea însăși repararea cuvenită. Vorbim de bărbații aceia pentru cari, din cauza vârstei, vremea are un zbor întreit de repede.

❦

[26 noiembrie 1881]

Nu putem ști care e forma pe care Adunarea va da-o răspunsului la mesajul tronului; observăm însă că între discurs și răspuns au intervenit suspendarea relațiunilor Austriei cu guvernul nostru, încât cată a se recomanda Adunării o deosebită precauțiune în privirea parafrazei ce va crede de cuviință a alege. E drept că nici ziarele din Viena nu dau acestei suspendări a relațiunilor o gravitate tocmai mare și se poate ca totul să nu fie decât o cestiune de cuviință, de exagerare de termeni. Însă Adunarea cată să țină seamă de-o împrejurare: că ea nu este în stare a ști prin ce anume pasaj, prin ce anume vorbe din discursul tronului Austria s-a putut simți atinsă. Aceasta ar putea-o ști numai atunci când ar cunoaște tratările diplomatice. Cestiunea fiind încă pendentă, nerezolvată nici într-un chip, nici într-altul, guvernul se 'nțelege că nu e în stare a comunica Adunărilor actele respective. De aceea Adunarea, neștiind ce să răspunză tronului într-o cestiune pe care n-o poate cunoaște deocamdată, va fi bine să aibă prudență în parafrazarea acelui pasaj din răspunsul ei care va atinge cestiunea Dunării și să nu înăsprească prin formulări energice o situație care, dacă nu e periculoasă, nu e pe de altă parte nici tocmai plăcută.

Observăm pentru cine știe a înțelege că, cel puțin în aparență, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenția sferelor noastre parlamentare asupra atitudinii Bulgariei în cestiunea dunăreană. Ea e, în aparență cel puțin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei și desigur că nu de capul ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptățește la concluzia că și un alt stat, cu mult mai puternic și mai determinant în chestiunea aceasta, nu refuză concursul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărâtă, dar, chiar dacă n-ar fi așa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămâie necunoscută. Dacă guvernul se bucură de sprijinul cuiva desigur nu e în stare a spune în ce grad și până unde poate uza de acel sprijin căci, dac' ar spune-o, ar crea tocmai celor mai buni amici ai lui o poziție foarte dificilă în cestiune.

Deducerile ce le putem face din atitudinea statelor slave ale Peninsulei în cestiunea dunăreană ne procură o sumă de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudență politică în răspunsul la discursul tronului pe care-l va concepe. Același lucru se poate spune în multe forme și nu trebuie să se uite că forme oricât de precaute, numai bine susținute să fie, nu alterează cestiunea de drept.

❦

[27 noiembrie 1881]

„Le Nord“ scrie în privirea conflictului austro-român următoarele:

Spiritul conciliant al contelui Kalnoky e prea cunoscut pentru ca să avem a ne teme de noua campanie a ziarelor vieneze în contra României. Nu pentru întâia dată auzim presa austriacă aruncând strigăte de alarmă față c-o afirmare a suveranității statelor balcanice. Discursul de tron al regelui României n-are desigur nimic amenințător pentru împărăția Habsburgilor. Dispozițiile pe cari le manifestă nu sunt o revelație și, la urma urmelor, cată să recunoaștem că, combătând preponderanța absolută a Austro-Ungariei pe țărmii Dunării, românii nu fac decât să exercite un drept indiscutabil, acela de-a-și apăra propriile lor interese, precum le pricep. Divergențele cari s-au iscat între România și Austria în cestiunea Dunării n-au desigur o importanță mai mare decât cele ce amenință a face să nu izbutească negociațiunile comerciale între Franța și Anglia. Posibilitatea unei rupturi pe terenul economic nu împiedecă pe organele cabinetului din Londra de-a declara că, oricum ar sta cauza, Anglia se va sili a mănține bunele ei raporturi cu Franța și avem cuvinte de-a crede că tot acest exemplu va fi urmat de guvernul austriac în privirea României, cu toate țipetele presei vieneze.

Nu este în discursul de tron al regelui României un singur pasaj care să aibă caracterul unei provocări la adresa cabinetului din Viena. Guvernul român se mărginește în a declara că libertatea Dunării este o condiție esențială pentru dezvoltarea economică și politică a României și că va refuza de-a subscrie vro combinațiune al cărei efect ar fi de-a rezerva navigațiunea pe Dunăre, de la Porțile de Fier până la Galați, acțiuni precumpănitoare a unei singure puteri. Românii fiind cu totul dispuși de-a primi reglementele ce se vor crede necesare pentru garantarea libertății Dunării în general, pretențiunea de-a însărcina autoritățile române cu supraveghearea și aplicarea acestor reglemente, cel puțin în apele române, nu are nimic exorbitant. N-ar fi tocmai logic ca o putere care nici nu este țărmureană în partea inferioară a fluviului să aibă vot precumpănitor pentru a dezlega cestiuni ce s-ar isca în apele române și se știe îndealtmintrelea că Austria a renunțat la această pretenție. În realitate guvernul român se arată îndestul de conciliant; nu este el acela care respinge fără discuție un aranjament care consacră principiul egalității puterilor țărmurene, un principiu pe care unele din foile austriace îl califică de absurd și monstruos. Judecând după un articol recent al „Românului“, guvernul român nu gândește a esclude Austro-Ungaria din comisia de executare; el nu cere decât garanții în contra acelor uzurpațiuni pe cari limbajul presei vieneze îl autoriza de-a le crede posibile, dacă nu probabile. Oricum ar fi, contele Kalnoky va lua o atitudine espectantă și nu va face nimic pentru a agrava dificultățile a căror importanță organele germane o exagerează cu intenție. Va asculta propunerile ce le vor putea face puterile ostile faimosului anteproiect și va primi orice reglement care n-ar fi de natură a compromite interesele politice și comerciale ale Austriei. Măsurile energice și autoritare pe cari le reclamă presa vieneză vor rămânea în starea de pium desiderium.

Atâta zice „Le Nord“. Și noi credem în adevăr că Austro-Ungaria, în loc de-a suspenda în genere relațiile cu guvernul român, ar fi făcut mai bine să suspende numai tratările în cestiunea Dunării. Mandatul Comisiei Europene din Galați espiră la 1883 fără ca să se știe dacă va fi ori nu prelungit. Iată o cestiune prealabilă care, precum s-a susținut în chiar sânul Comisiei, ar trebui să preceadă discutarea reglementelor pentru navigațiunea pe Dunărea de Jos.

Poate că din capul locului ar fi fost mai practic de-a nu se împrumuta la tratări pe cât timp însăși existența corpului ce deliberează asupră-le era pusă în cestiune într-un foarte apropiat viitor.

Ceea ce zice „Le Nord“ zic și foile oficioase vieneze în concluziile articolelor lor.

Am declarat, zice „Fremdenblatt“, și cată s-o repetăm azi espres că, dacă prin respingerea anteproiectului ar fi să dureze status quo pe Dunărea de Jos, Austro-Ungaria poate să suporte cu mult mai multă înlesnire starea actuală de lucruri decât micele state țărmurene cari se zbat atât de mult în contra anteproiectului. Cei ce resping să propuie un alt proiect. Îl vom primi dacă va ține seamă în toate privirile de interesele noastre angajate în cestiune, a căror păstrare și înaintare e de datoria noastră inevitabilă. Dacă nu, necondiționat nu.

❦

[28 noiembrie 1881]

Pare-ni-se că, mulțumită lui Dumnezeu, s-a început o nouă eră în chipul de-a legifera. Nu se mai copiază texte străine de legi, născute în alte împrejurări, la alte popoare, după constrângerea prin nevoi cu totul de altă natură; de astă dată proiectele d-lui P. Carp, depuse de mai mult timp pe biuroul Camerei, formează tezaurul din care guvernul escamotează câte-o idee, pentru a o prezenta, cu multe și rele modificațiuni, ca a sa. Astfel d. C.A. Rosetti și-a apropriat, în altă formă și cu știrbiri în rău, proiectul privitor la cârciume și, tot din seria proiectelor menționate, s-a luat și desfigurat cel privitor la reforma tocmelilor agricole.

O lege născută din nevoile reale ale unei țări, nu localizată din franțuzește, e totdauna de natură a împătimi lumea politică pentru și în contra ei. Dar pentru că nevoile sunt reale, pentru că neajunsurile noastre sociale cer îndreptare, de aceea proiectele ce au a le regula cată să fie studiate bine și în amănunte.

Fără îndoială raportul între marea proprietate și muncitori cete tot ce poate exista mai însemnat într-o țară agricolă. Puncte de vedere unilaterale, cari nu țin seamă de obiceie locale, de deosebirile dintre provincie și provincie, nu vor putea decât strica.

Dorim din toată inima îndreptarea stării țăranului și o dorim cu toții, căci e învederat că, rău stând țăranul, rău stă proprietarul, rău toată țara. În această privire cată însă să se țină seamă că altele sunt raporturile în Moldova, altele în Țara Românească.

Se 'nțelege că nu se pot crea legi deosebite pentr-o parte a țării; însă trebuiesc studiate relațiile între capital și muncă atât dincolo cât și dincoace de Milcov și legea care le va regula pe viitor trebuie să le pună într-o concordanță oarecare.

Ceea ce s-a învederat pentru liberali ca și pentru opoziție este insuficiența legii vechi, care ruinează și pe țărani și pe proprietari.

Se știe că țăranul nostru e un om și inteligent și, în fundul caracterului său, onest. Un țăran poate fi adus prin dări exorbitante la starea de-a nu mai putea munci; cu toate astea niciodată nu va tăgădui un ban ce l-ar fi luat, niciodată nu va refuza a plăti o datorie dacă are de unde. Numai unde-or fi evrei prea mulți, precum în Dorohoi și Botoșani, în Țara de Sus, acolo și inima cea dreaptă a țăranului e atinsă de corupție. Cu toate acestea țăranul acesta onest are cea mai malonestă și mai răpitoare administrație și toată legislațiunea, calculată pe creare de posturi și pe căpătuire de postulanți, contribuie a îngreuia zilnic poziția lui. În mâna acestei administrații se știe la ce abuzuri a dat loc legea tocmelelor.

Cată dar ca legea viitoare să ție seama de nevoile, de caracterul onest al omului nostru de țară, de capacitatea sa de muncă, în acelaș grad în care e obligată a ține seamă de nevoile proprietății mari. Interesele agriculturii mici și ale celei mari, departe de-a se esclude, sunt identice. Cu cât țăranul va avea mai multe vite, și după capete de vite își socoate bogăția, căci proverbul zice că „Sărăcia n-o poți scoate din casă decât, cu boii“ — cu atât mai multe instrumente de muncă are, cari sprijină și ușurează munca sa proprie; cu cât va câștiga mai regulat și în condiții mai echitabile cu atâta va munci mai cu tragere de inimă. Lenea care i se impută credem că e fabulă convenită. Dacă cineva ar cerceta starea de lucruri din Anglia în evul mediu, ar vedea că și țăranul englez era leneș pe cât timp condițiile muncii erau nefavorabile; cu cât ele deveneau mai bune cu atât populațiunea se făcea mai harnică.

Sperăm că, înainte de a se supune discuției proiectul de lege defectuos al guvernului, se va delega o anchetă parlamentară care să studieze la fața locului și în diferite puncte ale țării raporturile agricole. Numai cunoscând pe deplin materia soluțiunea va putea fi practică și aplicabilă pretutindenea.

❦

[28 noiembrie 1881]

„Pesther-Lloyd“ și alte ziare oficioase austro-ungare sunt în prada unor curioase fantazii în privirea poziției României ca stat independent, fantazii cărora le dau zbor cu ocazia discutării cestiunii Dunării. Dăm un specimen de asemenea natură, reprodus din ziarul oficios al guvernului unguresc:

Oare nu i s-a făcut guvernului român nițel frică de propria lui vitejie? Oare nu e chinuit de sentimentul că, în discursul tronului, s-a pripit pe-o înălțime piezișă, de pe care nu mai poate face un pas înainte, pe când întoarcerea 'l amenință cu căderea în adâncimi fără fund? Cu toată îndrăzneața încredere cu care ziarele oficioase române vorbesc despre suspendarea relațiunilor personale ale ambasadorului nostru, n-am răspunde cu totul negativ la cestiunile aceste. E cu totul altceva de-a lua foarte pe tăcute în note diplomatice atitudini viteze și altceva e de-a proclama de la înălțimea tronului o hotărâre care te obligă la un curaj durabil; în cel dendâi caz te poți supune dulcii violențe și poți ceda ca om cu minte; dincoace trebuie să dovedești în faptă curajul opiniei populare căreia i-ai dat sancțiunea. Și, cât toate acestea, cu greu va putea guvernul român să menție în cestiunea Dunării punctul de plecare pe care-l ocupă astăzi. Pre cât e de exact că de libertatea Dunării sunt legate interese europene importante, tot pe atât de puțin se va putea concede în practică ca tocmai interpretarea română a acestei noțiuni să fie cea corectă și ca tocmai noul regat să fie chemat în linia întâia de-a ține paza Dunării libere. După cât se pare, se nasc deja în cabinetul englez oarecari obiecțiuni în contra manierei de-a vedea a României și e semnificativ în orice caz că tocmai cabinetul din St. James, pe sprijinul căruia întemeiau cei din București cele mai nebuloase combinațiuni, oferă astăzi bunele sale servicii pentru a stabili un compromis între România și Austro-Ungaria.

Nu știm, se 'nțelege, dacă Ministerul nostru de Esterne va fi dispus de-a încărca pe ministerul Gladstone cu sarcina grea a unei atât de dezinteresate mijlociri: a făcut deja neplăcute esperiențe cu mijlocirile chiar sub auspicii mai bune. Sigur ni se pare însă că, pe bazele date, nu mai e loc pentru un compromis, adecă pentru concesiuni, și mai mari din partea Austro-Ungariei. Ia să vedem în ce se pretinde că consistă preponderanța Austro-Ungariei, siluirea celorlalți interesați pe Dunăre și tăgăduirea libertății de negoț și de navigațiune? Acea voix preponderante care i se dă Austro-Ungariei în Comisia Mixtă, conform anteproiectului ajuns la o comică celebritate, se pretinde că cuprinde în sine acest grav neajuns. S-ar crede după toate acestea că Comisia Mixtă decide asupra unor cestiuni de cari atârnă binele și răul statelor țărmurene sau cel puțin ființa negoțului pe Dunăre. Dar ce eroare ciudată! Drepturile Comisiei Mixte sunt din capul locului cât se poate de inofensive. După proiectul originar, care desigur că n-o să se mai înăsprească ulterior, Comisia Mixtă avea să se întrunească de două ori pe an, pentru a stabili ordinea internă a afacerilor ei și a da instrucțiuni speciale în privirea aplicării statutului. Fără învoirea ei și fără deciziunea că libertatea Dunării nu se împiedecă, nu se poate clădi nici un pod, nici un alt stabiliment pe Dunăre. Ea numește pe inspectorul șef, pe subinspectori și pe funcționarii subalterni, hotăraște sediul subinspectorilor și formează instanța de apel în contra hotărârilor acestora și ale căpitanilor de porturi. Iată tot ce avea de făcut Comisia Mixtă. Cele mai esențiale lucrări sunt însă în seama inspectorilor. Administrația, supraveghearea și aplicarea tuturor dispozițiilor statutului; votul consultativ la organizarea și numirea personalului; dreptul de-a cere asistență militară, libera intrare în toată vasele, intervenirea în toate cestiunile dintre căpitan și mateloți — cu un cuvânt toate lucrările mai însemnate nu sunt de atribuția Comisiei Mixte, în care i se dă Austriei votul preponderant, ci de atribuția organelor statelor țărmurene. Ba sfera de activitate a Comisiei Mixte pe distanța Porțile de Fier — Galați e chiar mai îngustă decât aceea a Comisiei Europene pentru distanța de la Galați pân'la gurile Dunării. Atribuțiile ei sunt de natură curat administrativă; organele pe cari le instituie au deplină libertate a mișcării și Comisia nu are decât dreptul controlului.

Astfel e anteproiectul și n-a suferit nici o schimbare de atunci încoace care să fi făcut mai nefavorabilă poziția vreunui stat la Dunărea de Jos. Din asta se vede însă că Austro-Ungaria n-ar fi în stare, prin votul ei decisiv în Comisie, să câștige dictatura pe Dunăre, ba nici Comisia însăși n-ar fi în stare de-a tinde la dictatură. De unde dar a dedus discursul de tron îndreptățirea de-a se plânge că „o putere singură“ ar putea să exercite preponderanță asupra Dunării de Jos? Monarhia noastră nu cere decât ceea ce rezultă din natura și tradițiile ei de mare putere în Orientul Europei, din greutatea firească a raportului ei cu cestiunile dunărene și din relațiile cu statele țărmurene. În aceste lucruri nu mai e cu putință un compromis ulterior și am arătat deja că orice concesie în privirea aceasta din partea monarhiei noastre trebuie să rămâie esclusă. Dacă renunță la acțiunea directă pentru validificarea pretențiilor ei, rezistența pasivă ca atare e îndeajuns pentru a face să străbată interesul ei. Dacă fără Austro-Ungaria nu se poate face nimic, nu se poate face nimic nici în contra Austro-Ungariei și promptitudinea Angliei de-a lua rolul de mijlocitor arată îndestul de clar că prin mâlirea cestiunii — și acest cuvânt să nu se ia numai în senz figurat — n-ar suferi mai cu seamă numai interesele noastre comerciale. O cercetare mai pre larg a punctului acestuia o credem de prisos.

Dar suntem împinși de a cerceta motivele din cari răsare atitudinea cabinetului român. Credem a fi dovedit îndeajuns că nu sunt motive obiective cari să rezulte din însuși obiectul în cestiune. În realitate tânărul regat simte stimulul de-a manifesta escesiv conștiința lui de neatârnare în fața monarhiei noastre și tocmai în fața monarhiei noastre. Se crede în București că se vor dezbate mai lesne de supărătorul sentiment al datoriei gratitudinii căutând o ceartă din senin. Aci am voi să împrăștiem unele din neînțelegerile de bunăvoie a acestor domni. Înainte de toate e o pură absurditate dacă d-nii din România voiesc să traducă în practică visul independenței depline. E poate nedelicată vorba ce-o zicem, dar va avea poate un efect trezitor asupra oamenilor transportați prin splendorile regalității într-o nespusă amețeală: samurul regelui Carol nu poate acoperi lanțurile vasalității. Desprinsă de Turcia și avansată la regat, România nu și-a câștigat cu toate acestea atributele deplinei independențe, căci trebuie neapărat să se alăture la una din puterile cari domnesc în Balcani, la una din puterile cari determină soarta Orientului și soarta României. Dacă ar veni la adecă sau, mai bine zicând, dacă Austro-Ungaria va urma politica observanței laxe, li se poate îngădui românilor de a alege după a lor socotință liberă suzeranitatea morală căreia vor să se subordoneze, dar de ales trebuie să aleagă necondiționat. Al doilea lucru asupra căruia voim să atragem atenția dumnealor este următorul: se înșală — poate nu fără s-o știe — asupra naturii interesului pe cari puterile apusene 'l au de România. Anglia și Franța, dar îndeosebi Anglia, consideră noul regat ca pe un productiv obiect de esploatație pentru comerțul ei prădător. (Și Austria ne consideră altfel? E naiv Pesther-Lloyd). Pe cât timp va fi ceva de luat din acea țară o vor sprijini în dorințele ei neroade — cu presupunerea că aceasta ar fi cu putință dintr-o respectuoasă depărtare și prin vorbe bune; în complicațiuni serioase nu se vor arunca niciodată de dragul României și ele sunt desigur mai degrabă gata de-a privi România ca un teren de încercare pentru compensațiuni în politica orientală decât ca pe purtătoarea unei misiuni în Orient.

Asta voim să recomandăm reflecțiunii dumnealor. Nu stă pe deplin în legătură cu cestiunea Dunării, dar totuși puțin stă. Pentru că dumnealor cred că interesul Austriei e angajat în cestiunea aceasta în linia întâia s-arată îndărătnici și opoziționali în București. Ei bine, dacă e adevărat că monarhia noastră e atinsă în mod eminent în cestiunea dunăreană, atunci fie convinși în București că nu Austro-Ungaria va fi învinsă. Influențele și legăturile monarhiei noastre în Europa sunt prea intensive pentru ca vro putere să riște amiciția Austro-Ungariei de dragul românilor. Deocamdată însă nici nu e vorba de dispozițiile și cooperarea Europei. Ar trebui să fie o minune dacă, continuând acțiunea serioasă a Ministerului nostru de Interne, nu ne-ar succede a băga mințile 'n cap așa numiților oameni de stat ai României.

❦

[29 noiembrie 1881]

Până la proclamarea regatului se putea susține cu drept cuvânt că deosebirea între programul partidului roșu și acel al partidului conservator era diametral opusă, că vederile unora escludeau vederile celorlalți. Partidul roșu, având șef pe redactorul „Republicei Rumâne“ și membri pe diferiții republicani de la Ploiești, mărturisea niște credințe politice cu totul contrarie monarhiei și dacă, în aparență, renunțau, pentru a veni la putere, la aplicarea în prezent a ideilor lor, se putea crede că-și rezervau pentru mai târziu realizarea idealului lor: proclamarea Republicei Române pe țărmii Dunării. Deosebirea între idei liberale și conservatoare era acum doi ani încă atât de fundamentală încât atingea însăși forma statului, însuși modul de-a exista al țării și naționalității noastre.

Cu ocazia proclamării regatului d. C.A. Rosetti împreună cu tot partidul său au abjurat formal ideile sale din trecut, s-au convertit la altă religie politică, au recunoscut monarhia ca formă definitivă și inalterabilă de existență pentru statul român. Vechii republicani, afiliații lui Mazzini, membrii comitetelor republicane au recunoscut monarhia, au devenit dinastici; „pionul din mânile d-lui de Bismarck și agentul prusian“ a devenit cavalerescul rege al României, a cărui autoritate nu mai e contestată de nimenea.

Dar regimul monarhic presupune un sistem de guvernământ; nu se poate admite ca șeful statului să fie dinast, iar guvernul de sub el să aibă apucături republicane. Cu simpla mărturisire că liberalii au devenit un partid monarhic nu ni s-a dat dovada că primesc și premisele și condițiile regimului monarhic, și organizarea monarhică. Încercarea de-a introduce electivitatea magistraturii ne-a dovedit că există între roșii elemente, al căror șef e d. C.A. Rosetti, cari nu văd în monarhie decât eticheta pentru instituții republicane. Atitudinea țării l-a silit pe bătrânul demagog să renunțe la proiectul electivității, dar nu știm dac-a renunțat la el în mod definitiv sau își rezervă de a-l pune mai târziu pe tapet.

Ni se pare că a sosit momentul în care să se arate din nou deosebirea între ideile conservatoare și acele ce au de gând a le profesa liberalii convertiți de acum înainte. Deodată cu proclamarea regatului s-a stabilit pentru totdeuna forma de existență a statului nostru întru cât privește poziția lui în Europa, raportul lui cu străinătatea, maniera lui de a fi în familia popoarelor europene. Care e maniera lui de-a fi înlăuntru? Urma-se-va calea de pâne acum? Localiza-se-vor legi și regulamente din franțuzește fără privire la stadiul de dezvoltare a poporului nostru, fără privire la nevoile reale ale claselor noastre producătoare? Urma-vom și de acum înainte a ne comanda legile și cugetarea din străinătate precum ne comandăm mănușile și pălăriile, sau vom începe a ne studia țara și poporul în toate punctele, pentru a pune organizarea noastră în armonie cu însăși natura și condițiile de existență ale lor? Asta-i întrebarea.

O mulțime din legile noastre organice copiate s-au dovedit parte neroditoare, parte de-a dreptul stricăcioase. Legea comunală n-a avut efectul de-a crea din sate centre de activitate autonomă, ci acela de-a crea câteva zeci de mii de funcții salariate din punga aceluiași țăran pe carele odinioară organizarea comunală moștenită din părinți nu-l costa nimic. Regimul parlamentar, în loc de-a fi regimul unor grupuri de interese generale, în loc de-a fi lupta și armonizarea între marile interese ale claselor economice, e în esență o luptă între liste de persoane cari, în privirea principiilor, nu prea știm în ce se vor fi deosebind. Duelul între reputații individuale a luat locul comparării de argumente și al luptei între convingeri. Lucrul a ajuns atât de departe încât d. C.A. Rosetti e pururea în stare a escamota un proiect de lege, în esență conservator, ba reacționar chiar, numai popular să fie, fără a ține seamă că un asemenea proiect e diametral opus seriei de principii pe cari d-sa le profesează.

Cată dar să se facă lumină în privirea aceasta, cată să se cristalizeze o dată pentru totdauna sistemul ideilor liberale de-o parte, al celor conservatoare de alta, pentru ca țara să se poată pronunța în favorul unora sau a celorlalte. Fraza zilnic repetată că „Țara ne cunoaște și pe unii și pe alții“ nu mai poate avea trecere în urma marei apostazii a partidului roșu, care a aruncat bagajul lui de idei trecute în apă, pentru a primi, în parte cel puțin, o serie de idei contrarie. Câte din ideile vechi au mai rămas ale lor, câte nu?

Mai vor electivitatea magistraturii, opusă inamovibilității, mai vor sufrajul universal, opus reprezentării intereselor pe baza censului? Cari sunt principiile generale pe cari vor să 'ntemeieze de acum înainte organizarea interioară a statului român?

Poate că nu mult timp va trece și vor fi puși în necesitatea de-a se rosti și unii și alții în privirea aceasta, încât țara să fie în stare a judeca care serie de principii se potrivește mai mult cu nevoile ei și cu starea ei reală.