Din periodice/Din Timpul, octombrie 1881

 

❦

[1 octombrie 1881]

În Austro-Ungaria, unde există atâtea naționalități, aspirațiunile politice ale acestora nu rămân fără influență asupra relațiilor esterioare ale monarhiei. Pe de altă parte relațiile interioare, gradul de autonomie și de determinare de sine care se acordă deosebitelor rase ce locuiesc în monarhia vecină e adeseori determinat de apropierile pe cari le esecută cabinetul față cu vrouna din puterile străine.

În principiu s-a hotărât bunăoară o întâlnire între împăratul Francisc Iosif și Alexandru III al Rusiei. De această întâlnire se leagă mii de speranțe, dar și mii de nemulțămiri înlăuntru ca și-n afară. În momentul în care s-a șoptit despre o asemenea întâlnire se face un mare tărăboi de absolută autonomie în Camera provincială croată din Agram; sârbii catolizați ai celor trei regate de la sud ar vrea să anexeze jumătate Peninsula Balcanică și să înființeze sub auspiciile Habsburgilor o împărăție de miazăzi; cehii se propun a însoți pe împăratul în călătorie și a se prezenta și ei țarului ca reprezentanți ai slavilor din monarhie; bucuria în tabăra slavilor e mare.

Dar în același timp se văd nemulțumiri din partea germanilor din monarhie, ba chiar din partea celor de din afară de marginile ei.

Astfel ziarul „Tribune“ din Berlin pretinde a i se fi scris din Petersburg că cestiunea întâlnirii împăratului Austriei cu al Rusiei atârnă de guvernul din Berlin.

În principiu ea e hotărâtă, dar baza acestei întâlniri cată să se creeze în Berlin, și în toate împrejurările Austro-Ungaria trebuie să facă, în interesul păcii, concensiuni obligatorii. Sferele dominante din Berlin nu mai sunt atât de neutrale față cu mișcarea slavă din Austria precum s-ar părea; câtva timp așa a fost, căci se aveau în vedere turburările din Orient și era vorba de a se înlesni, sub firma slavismului, presiunea Austriei asupra țărilor balcanice, presiune necesară în contra înaintării Rusiei. Dar în timpul din urmă s-a întors foaia.

De când elementele germane de lângă Dunăre s-au ridicat cu atâta putere încât se pot naște turburări constituționale direcțiunea afacerilor străine ale Germaniei cată să se aștepte la manifestări demonstrative ale sentimentului național german, o considerație care înlăturează pe cea care o avea pentru influența austriacă în Orient. Țarul a dat în privirea Orientului asigurări atât de leale încât, despre partea aceasta, nu există deocamdată nici o temere.

Dar în Austria slavismul nu poate face și mai mari progrese. În privirea aceasta s-au născut un schimb direct de idei între cei trei monarhi, precum și între miniștri, principele Bismark și baronul Haymerle. De-o săptămână încoace mișcarea aceasta vie s-a comunicat și cabinetului Taafe. Conducătorii cehilor au avut ocazia de-a afla că guvernul nu se va mai pleca esclusiv numai dorințelor lor, de vreme ce considerația pentru mănținerea bunelor relațiuni cu vecinii exige neutralitate și înlăuntru. Curând se va observa retragerea cehilor. Agitațiunea panslavistă, care a rămas fără influență în Petersburg, va fi privegheată de acum înainte în Viena cu toată asprimea, ca și socialismul, de vreme ce s-a stabilit înțelegerea că Rusia nu va vedea în urmărirea panslavismului un act de ostilitate. Numai sub asemenea auspicii împăratul Germaniei va putea să asiste cu spiritul la întâlnirea țarului cu împăratul Austriei, întâlnire ce nu va fi în folosul cehilor; numai așa se poate imagina o înțelegere între cei trei monarhi și numai așa se va și stabili. Nici nu se poate imagina pentru Imperiul german o întrevedere care ar servi ca introducere sau continuare a unei neînfrânate predominări slave, care ar compromite pe țar. Asupra bazelor întrevederii s-au stabilit deja înțelegere și, din acest punct de vedere, întâlnirea va avea o însemnătate aproape tot atât de nemăsurată ca și cea de la Danzig.

❦

[2 octombrie 1881]

Din Franța se pot ceti pururea lucruri interesante.

Mai mulți deputați au plecat în Africa să vadă de aproape starea lucrurilor de acolo și să-și adune material spre a combate guvernul.

O foaie medicală, „Gazette hebdomadaire“, publică un articol care arată mizeriele sanitare ale trupelor franceze africane. Le lipsesc medici, medicamente, provizii, paturi și rufe. Cei îmbolnăviți de drum au fost puși în paturile celor bolnavi de tifos și astfel au sucombat acestei epidemii. Alții, greu bolnavi, au fost puși pe drum și au murit din această cauză.

Numita foaie mai are o mulțime de alte amănunte îngrozitoare.

Franța e avută, poate prea avută, dar republicanii fac economii — riscând sănătatea și viața altora — ei sunt liberali… în socoteala nenumăratelor suferințe ale trupelor din nisipurile africane.

Acum francezii au ocupat Tunisul și forturile lui. Dacă o făceau aceasta acum câteva luni, Republica nu plătea înzecit în bani și sânge.

Foile radicale din Paris publică următoarea notă:

Aducând la îndeplinire rezoluțiunea luată de întrunirea din sala Rivoli, biroul însărcinat cu aranjarea meetingului invită poporul din Paris ca dumineca viitoare, la 2 ore, să se întrunească în public în sala Tivoli-Vauxhall. Ordinea zilei: Darea în judecată a ministeriului. Ușile se vor deschide la o oră. Carte de intrare nu sunt necesare!

Lumea așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă guvernul francez va interzice acest meeting îndreptat în contra sa.

Știm atâta, că la noi guvernanții de astăzi strigă necontenit: libertatea absolută a presei, libertatea întrunirilor, tot absolute libertăți! Prin urmare ei nu interzic absolut nimic. De ce? Pentru că șiretlicul lor bizantin, instinctiv la sălbateci și la imbecili, le spune că oamenii de treabă nu se ocupă cu afaceri revoluționare, iar anarhiștii se află numai în tabăra demagogilor. Deci: anarhic curată, apă tulbure, sub firma libertății, în care acești vânători neobosiți își pescuiesc trebșoarele în tihnă și fără nici o frică.

Cât despre d. Gambetta, el pare că astăzi nu se prea grăbește a moșteni cabinetul Ferry. Organele sale caută să demonstre necesitatea unei „lichidări publice“ a vechiului ministeriu, adecă să-și supună gestiunea unei dezbateri serioase parlamentare. Poate că d. Gambetta află acum acri strugurii ministeriali? Cestiune de gust. De altfel și d. Grévy păstrează încă o tăcere diplomatică, care, pare-ni-se, este semnificativă pentru prințul ereditar al Republicei. Dar, chiar dacă d. Gambetta va forma noul cabinet, situația parlamentară tot nu va fi tocmai limpede. În Cameră nici un grup nu e destul spre a impune celorlalte. În Cameră sunt 39 deputați din centrul stâng, 168 din stânga republicană, 206 gambetiști, 52 din stânga extremă și 88 din dreapta monarhistă.

De unde să-și aleagă d. Gambetta colegii?

❦

[2 octombrie 1881]

Curtea de apel din Iași, după deliberări urmate, precum și consiliul Facultății juridice al Universității de-acolo, s-au pronunțat amândouă pentru inamovibilitatea magistraturii. Corpul advocaților din Iași n-a fost convocat pân' acum, nu se știe pentru ce, dar presupunem că guvernul central voiește să-l lucreze mai întâi prin agenții săi, plătiți din fonduri polițienești, spre a-l determina în favorul electivității. După cât aflăm, dacă ar fi fost consultat pân' acum, ar fi respins electivitatea.

Toate autoritățile consultante pân-acuma s-au pronunțat în contra electivității: Curtea de Casație, Curțile de Apel din București, Iași și Focșani; ordinul advocaților din București; Facultatea juridică a Universității ieșene.

Pentru electivitate nu s-au rostit decât o seamă de băieți cu coatele încă pline de praful școalei și al conventiculelor socialiste din Paris, oameni cari vor să-și facă carieră, se vede, sub auspiciile protectoare ale cadrelor electorale ale vestitului Serurie.

Ar fi interesant ca tot ce e competent în materie juridică să se pronunțe unanim pentru inamovibilitate, iar comisiunea parlamentară care-a consultat aceste autorități să se hotărască cu toate acestea pentru electivitate. Ce nu se poate la noi? La Dumnezeu și-n Țara Românească toate sunt cu putință, zice un proverb vechi.

❦

[2 octombrie 1881]

Ziarele din Viena recunosc că, prin moartea neașteptată a baronului Haymerle, i s-a creat politicei austro-ungare o situație foarte nesigură.

Neașteptându-se nimenea la un asemenea eveniment, necunoscându-se căile pe care omul de stat le urmărea, urmașul său va trebui să se inițieze mai întâi în misterile conducerii afacerilor, va trebui să afle în labirint firul Ariadnei, tăiat de mâna morții.

Cazul acesta a umplut lumea austriacă de consternațiune. Un om de 53 de ani abia, de un temperament pururea egal și liniștit, nu dovedea c-ar fi având în sine germenii unei morți premature. Chiar în ziua catastrofei, ministrul, foarte bine dispus, dictase înainte de amiazăzi mai multe hârtii diplomatice; masa sa era plină de elaborate destinate pentru sesiunea delegațiunilor; de la 1 la 2 după amiazi lucrase încă împreună cu un șef de secție. La 2 și jumătate simți strângeri de inimă. O agonie scurtă, plină de dureri, începu: el espiră în jețul său, dând strigăte nearticulate de durere.

Baronul Carol de Haymerle a fost născut în Viena la 7 decemvrie 1828, era însă de origine dintr-o veche familie nobilitară din Stiria, care emigrase în Boemia pe la 1560. În timpul războiului de treizeci de ani familia fusese dezbrăcată de drepturile ei nobilitare, în cari o reintegră împăratul Carol VI și Maria Teresia. Baronul și-a făcut studiile în Academia orientală din Viena, în acel institut escelent în care, pe lângă o sumă de alte obiecte, se predau toate limbile orientale vii și din care au ieșit pân' acum mulți literați austriaci cari s-au ocupat cu literatura persană, cu istoriografia împărăției turcești, cu multe alte ramuri ale vechilor culturi ale Orientului. Numit în anul 1850 adiunct de interpret la internunțiatura din Constantinopol, a înaintat în curând, și în timpul războiului din Crimeea a fost însărcinat c-o misiunea specială pe lângă Omer Pașa, comandantul oștirilor turcești, cu privire la protegerea supușilor austriaci. El a făcut călătoria făr' a fi însoțit de nimenea, printre detașamentele roitoare ale armatei turcești, singur și călare, și a împlinit misiunea spre satisfacțiunea tuturor. În 1857, numit secretar de legațiune la Atena, în 1861 în aceeași calitate la Dresda, la 1862 a funcționat în timpul adunării tuturor suveranilor germani care s-au ținut la Frankfurt. După războiul între Germania și Danemarca a fost trimis ca însărcinat cu afaceri la Copenhaga, unde a izbutit a restabili în curând, în urma războiului ce se întâmplase de curând, relațiile amicale între Curtea sa și cea daneză. După războiul austro-prusian din 1866 el a fost delegat la pertratările de pace din Praga și însărcinat cu misiunea de-a restabili bunele relații cu Berlinul, ceea ce i-a și succes. De la 1868 încoace a mai fost însărcinat cu afaceri la Constantinopol, ambasador la Atena, la Haga, la Roma.

În fine la 1878 a luat parte ca al treilea plenipotențiar la Congresul din Berlin, iar după retragerea contelui Andrassy a fost numit cancelar al Imperiului.

De însemnat este, și caracteristic pentru modul cum se păstrează tradițiile politice în alte state, că baronul era dintr-o familie ai cării membri, neam de neamul lor, fuseseră agenți ai Curții imperiale; că nu a fost un diplomat improvizat, ci a făcut studii pregătitoare la o academie anume destinată pentru creșterea personalului diplomatic al Austriei, dându-i-se cunoștințele necesare pentru a pătrunde esența politicei austriace îndreptate spre Orient.

Baronul Haymerle era un om de o arătare elegantă, de-o constituție gingașă și abia de statură de mijloc. Puțin încărunțit, atitudinea sa era demnă, umbletul ușor și elastic. Fața, cu trăsături fine și lucrate oarecum în amănunțime, trăda semne ușoare de oboseală, pricinuită prin studii ostenitoare, prin muncă necontenită. Glasul său suna încet, dar plăcut, în toată ființa sa era un amestec de diplomat, de om de lume și de învățat.

De cea mai aleasă politeță cu oricine ar fi intrat în relații cu el, nu părăsea niciodată o rezervă rece față cu cei ce stăteau mai departe de el.

Baronul a încetat din viață în ajunul unui eveniment important și anume înaintea întâlnirii împăratului Austriei cu țarul. Ziarele polone mai cu seamă vorbeau că această întâlnire o să aibă loc foarte în curând. Se vede însă că moartea cancelarului o să aibă un efect suspensiv și asupra acestei întâlniri.

❦

[3 octombrie 1881]

Preaosfinția sa musiu Chițu a ieșit prooroc și făcător de minuni. Hagi Ivat, care s-a încumetat a scoate luna din puț, n-a scos-o așa de bine la capăt ca Preaosfinția Sa, vlădica celei mai proaspete divinități, descoperite în seara banchetului, pe când Duhul Sfânt se pogorâse asupra apostolilor în chip de udătură, insuflându-le tuturor darul dumnezeiesc al suptului.

Demult am bănuit în adevăr că roșii ar fi având parte la crearea universului; dar că unul dintre ei e chiar Dumnezelea, închinat de neamul lui Fundescu în biserică de urdă, asta n-am știut-o încă.

A ieșit la maidan și Dumnezelea ciurarilor.

D-lor, zice Preaosfinția Sa nea Chițu, ridicându-mă acolo unde prevăzusem că am să mă ridic, am văzut aceasta ca prin un apocalips, prin o revelațiune ca a lui Sf. Ion …

La început …

O voce. La început era cuvântul.

Chițu. Ei bine, la început era „Românul“ și „Românul“ era Rosetti și Rosetti era „Românul“, și nimic nu s-au făcut din cele ce s-au făcut fără „Românul“ și fără Rosetti.

Voi zice, să trăiască „Românul“ românilor și să trăiască românii „Românului“.

Iată cuvintele Preaosfințitului Chițu, citate exact din Evanghelia sfântului Ioan Fedeleș.

E prea adevărat că Unirea Principatelor au făcut-o moldovenii; adevărat că cel întâi cabinet al României unite era un cabinet Barbu Catargiu, adevărat că secularizarea averilor închinate se datorește lui Cuza Vodă, împroprietărirea, cu toate defectele ei, lui Cogălniceanu, reforma legislațiunii lui Boerescu și altora, organizarea serviciului financiar și întemeierea creditului unui Mavrogheni și G. Cantacuzino; organizarea armatei — lui Știrbei Vodă, urmărită cu stăruință zece ani de zile de generalul Florescu, precum e asemenea adevărat că România e în orice caz făptura dinaștilor Basarabi și Mușatini.

Dar ce sunt toate acestea? Iluzii.

Apocalipsul sfântului Ioan Fedeleș, capitolul Udăturii, gârliciul 32, altfel spune:

„Nimic nu s-a făcut din cele ce s-a făcut fără Rosetti și fără «Românul»“.

Ba nu zău, gluma la o parte, pututu-ne-am-fi aștepta ca d. Chițu, care trecea de-a puterea fi de om mai serios, va ajunge la așa hal încât să-l declare pe d. C.A. Rosetti până și identic cu Dumnezeu?

Nu ne vom încerca să punem în relief meritele d-lui C.A. Rosetti. Dacă a nega și a descompune, a stârpi iubirea de trecut și instinct de adevăr e un merit, desigur că și viața acestui cetățean e plină de merite.

În opoziție fiind, se joacă cu bomba lui Orsini, destul de prudent pentru a n-o arunca, nu de alta, dar aruncând-o, ar fi făcut poate cunoștință c-un alt cordon, mai țeapăn decât acela al Stelei României. Dar se joacă cu acea bombă, amenințând în dreapta și-n stânga, neavând însă nicicând curajul de-a o face să esplodeze.

La putere fiind, devine tipul slugărniciei și al lingușirii. Nicicând regele sau regina n-au văzut în țara noastră, unde desigur e destulă plebe cosmopolită ridicată din gunoaie, slugarnică prin natura ei, niciodată, zicem, n-au văzut un om mai prosternat dinaintea mărimii lor pământești, mai gata de a-și renega tot trecutul, de a-și abjura principiile, de-a fi apostol al propriilor sale învățături, decât pe acest republican.

Să trăiască românii «Românului» zice d. Chițu.

O dorință foarte justificată din punct de vedere bugetar.

Românii „Românului“ sunt bunăoară d. Câmpineanu, cu 40.000 franci leafă; d-nii Fălcoianu, Stătescu, Costinescu, asemenea cu zeci de mii de franci lefuri anuale; cumulardul prinț Dim. Ghica, care e în același timp prezident la Societatea Dacia-România, la Creditul Financial Rural, la Regia tutunurilor, la drumul de fier Suceava-Iași, la Eforia Spitalelor, la Societatea de Construcție, la Fabrica de Chibrituri, pretutindeni cu lefuri și diurne și neavând pereche decât un alt cumulard și acaparator de funcții, vestitul general de clistirerie Davila.

Acești acaparatori de funcții sunt românii „Românului“.

Cât despre românitatea românilor „Românului“ vom cita numele convivilor d-lui C.A. Rosetti și cititorul va alege:

Urechia (din cauze cronice: recte Popovici, „Tata rus, mama rus, dar Ivan maldavan“); E. Caligari, general Angelescu (grec), Filitis, Giani, Davila, Cariagdi, Costinescu (armeano-neamț), Frederic Dame, Carada, Xantho, Derussi, Cerlenti, Chrisoveloni, Ioannidi, Muller, Elias, Papazoglu, Levy, Ascher, Nedekovici, Nacu, Rietz, Oppler, Graboski, Panaioti, Stelorian, Marghiloman, Pr. Demetrescu (armean), Th. Ștefănescu (bulgar), Eliad, Lapati, Dimitriadi, Villacros, Pascaly, Verussi, Eustațiu, Gobl, Pandrav, Fundescu (se pretinde bosniac, ezităm între ciurar și lingurar), Sergiu, Arghiropol, Halfon, Culoglu, Schina, Perticari, dr. Severin (recte Bosnagi; nu știe românește), Arion, Caramanlâu, Cavadia, Vermont (recte Grunberg), Sim. Mihălescu (recte Hagi Ivat, bulgar), Hilel Manoach, Djuvara, Pilidis, Lazaridis, Calerghi, Mavrus, Enciulescu (bulgar), Stăncescu, Zaharidi, Dancovici, Pencu, Staicovici, Radovici etc. etc.

Iată românii „Românului“.

Iar „Românul“ acestor români e d. C.A. Rosetti, om al cărui părinte, al cărui frate chiar nu știa să vorbească românește.

Ș-apoi foaia guvernamentală mai zice că cităm numai pe Pherekydes! Iată lista lungă a convivilor d-lui C.A. Rosetti, iată elementele determinante ale limbii, istoriei, caracterului național al României.

Celor mai mulți le-o fi de țară cum ni-i nouă de mere pădurețe. Mai e îndoială? Iubirea de țară e pururea și pretutindenea iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater și numai oameni cari țin la instituțiile părinților lor, la petecul de pământ sfințit de munca și sângele părinților, pot fi patrioți.

Patriotism cu părinți îngropați în Țara Bulgărească și cari nici știau românește, un asemenea patriotism nu există.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[3 octombrie 1881]

Aseară s-a deschis stagiunea Teatrului Național cu Marion Delorme.

Actorii și-au recitat bine rolurile. Dar atâta tot. Victor Hugo desigur nu și-ar fi recunoscut pe nici unul din personajele piesii sale.

Domnii Manolescu, Velescu și Nottara sunt singurii cari au încercat să se susție în rolurile d-lor, dar mai trebuia încă mult…

❦

[4 Octombrie 1881]

Toate foile germane vorbesc de călătoria lui Gambetta prin Germania și de întrevederea lui cu prințul Bismarck la Varzin. Sunt persoane cari susțin că l-ar fi văzut și în Berlin. „Dresdener Nachrichten“ crede chiar că

Această întrevedere va avea o importanță mai mare decât cea de la Danzig. Dar până acum nu se știe nimic pozitiv în privința întâlnirii celor doi bărbați de stat, decât numai că d. Gambetta s-a întors la Paris. Astfel negocierile pentru formarea noului cabinet se pot reîncepe și din rezultatul lor se va întrevedea poate cu ce deciziuni se va fi despărțit d. Gambetta de cancelarul german.

În opiniunea publică a Franței Gambetta trece de omul situațiunii. Alegerile au ieșit mai mult după dorința sa, el dispune în Cameră de fracțiunea relativ cea mai tare. Țara îl cheamă; chiar vrăjmașii săi strigă că mai bucuros l-ar vedea în fruntea guvernului decât pe fotoliul de președinte al Camerii. Cu toate acestea el pare a se îndoi. De aceea unii au început să-l numească: „Ministru-președinte fără voie“.

Este adevărat că un minister Gambetta deschide perspective ale căror ultime consecințe nu se pot prevedea. Iată ce scrie în „Voltaire“ Arthur Ranc, un intim amic al lui Gambetta:

Înainte de a începe să guverneze ar fi legat deja la mâni. Și așa s-a ajuns deja scopul propus, și anume de a face pe Gambetta prizonierul politicei de până acuma. Dacă Gambetta va primi guvernul va avea să rezolve o grea problemă. La dreapta și la stânga va întâmpina o vrăjmășie neîmpăcată. Chiar mulți dintre cei indiferenți vor avea față, cu dânsul sentimentul acelui englez care a însoțit prin toată Europa pe un îmblânzitor de animale feroce în speranța de a-l vedea odată sfâșiat. Va fi oare Gambetta sfâșiat de Sfinx?

Ni se pare că viitorul va răspunde prin: Da!

❦

[4 octombrie 1881]

Joi s-a adunat în Sibiiu congresul bisericesc al românilor răsăriteni din Transilvania, Banat și Țara Ungurească. „Pesther Lloyd“ relevă că acest congres merită o deosebită atenție, pentru că în el se va decide înmulțirea diecezelor române. Se va propune anume crearea a două dieceze încă. O parte ar voi ca nouăle episcopii să fie una la Făgăraș (deci în Ardeal), alta la Oradea Mare; alții propun ca amândouă diecezele să fie dincolo de munții Ardealului, și anume una în Timișoara, alta în Orade; iar mitropolia Ardealului să rămâie tot atât de mare precum este, dându-i-se doar în ajutor mitropolitului un episcop coadiutor.

Amândouă mitropoliile din Ardeal, cea răsăriteană și cea greco-catolică, au una și aceeași origine. Din evul mediu încă exista archidieceză răsăriteană în Alba-Iulia, ai cărei mitropoliți se sfințeau de către mitropolitul din București, ca exarh al patriarhiei constantinopolitane. Pe la începutul secolului trecut au început convertirea unui număr de români la ritul greco-catolic, de unde a urmat prefacerea mitropoliei din Alba-Iulia în mitropolie greco-catolică. Românii cari n-au primit uniunea au urmat paralel viața lor bisericească cu acei ce o primiseră, până ce în sfârșit Șaguna la 1864 izbuti a reînființa mitropolia răsăriteană, care curând își înființă două episcopii, la Arad și la Caransebeș.

După datele statistice publicate în anul 1873 credincioșii bisericii române greco-răsăritene de sub Coroana Ungariei sunt 1.609.169. Afară de 40.000 de români cari se țin de episcopia Vârșețului, ei sunt împărțiți astfel: arhidieceza din Sibiu 715.928; dieceza Aradului 558.880; dieceza Caransebeș 335.360.

Față cu cererea de-a se mai înființa două dieceze, „Pesther Lloyd“ dorește ca, la executarea acestui proiect, să se creeze astfel de organe bisericești nouă, cari

pe lângă cultura și creșterea coreligionarilor, să observe și acele îndatoriri pe care orice cetățean, de orice naționalitate sau confesiune, trebuie să le respecte, precum respectă învățăturile bisericii sale.

Desigur că aceste îndatoriri tot atât de sfinte ca ale bisericii sunt, după ideea ziarului oficios, acelea cari privesc statul unguresc. La acestea nu ar fi de observat decât că învățăturile bisericii sunt foarte statornice, soarta statului unguresc însă cam nestatornică. Într-un conflict care s-ar putea isca vro odinioară între Casa habsburgică și statul unguresc, precum a fost cel de la 1848, legea răsăriteană prescrie să ții per fas et nefas cu împăratul. Cu această ocazie o mulțime de îndatoriri pe cari „orice cetățean cată să le respecte“ încetează de sine și se nasc din contra o sumă de alte îndatoriri mai grele, al căror exercițiu însă ar fi poate îndreptat contra statului specific unguresc, neîncetând de-a fi îndatoriri patriotice și morale, în genere „îndatoririle ce fiece cetățean cată să le respecte“ sunt sub coroana Sf. Ștefan o cestiune de apreciație. Dacă românii ar face în socoteala lor ceea ce ungurii făceau și fac, asemenea în socoteala lor, ar fi taxați de către aceștia de trădători de patrie s. a. m. d.

Noi credem din contra că la înființarea nouălor dieceze considerații politice ungurești nu trebuie să joace nici un rol.

❦ LITERATURĂ POPULARĂ. PALAVRE, ANECDOTE, TACLALE Ș.A.

[4 octombrie 1881]

Nu e popor care să fi intrat în contact cu românul fără ca acesta să-și bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemții, ungurii, polonii, muscalii; asupra țiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum și-au făcut biserică, ce predică le-au ținut părintele Porgație și popa Mătrăgună, cel de viță bună. Crezul și cele zece porunci s-au răstălmăcit de către român și s-au potrivit neamului; despre bulgari există asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivat craiul, care a vrut să ia Țarigradul înarmat c-un praz; despre sârbi asemenea, c-un cuvânt despre toți.

Un obiect predilect al ironiei populare e popa și călugărul. Mulțimea cea mare de călugări și lipsa de cultură a clerului laic și monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii.

Din această ramură puțin cultivată a literaturii populare d. Baican ne trimite câteva probe, cari desigur vor interesa.

Între mulțimea aceasta de tipuri, românul însuși apare isteț și batjocoritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală.

Cronicele noastre, descrierea din vremea lui Matei Basarab făcută de diaconul Paul din Aleppo, scriitorii poloni mărturisesc că la mesele domnilor Basarabi și Mușatini se cânta și se glumea mult. Astfel bunăoară cântecul dezgropat:

Ștefan, Ștefan, Domn cel mare,
Seamăn în lume nu are

se cânta unisono de către toți mesenii. Măscăricii își făceau mendrele, zicându-i lui Vodă „măi vere“, curțile domnești erau pline de cimpoiași, ospețele țineau câte douăsprezece ceasuri în șir, și-n această viață, pentru care Miron Vodă Barnoschi zice că „dulce Domnia la Moldova“, răsuna numai din când în când buciumul războinic chemând Vrancea și Câmpulungul, Soroca și Tigheciul, Țara de Sus și Țara de Jos sub cei doi vornici ce comandau aripele împotriva dușmanului. Pe cai, cărora le ziceau:

Așterne-te drumului
Ca și iarba câmpului
La suflarea vântului…

țara s-arunca, o adevărată vijelie, spre margine, și vai de neamul ce-i încăpea pe mâni.

Ceea ce presupunem este însă că în vremea unora dintre dinaștii români cată să fi existat o epocă literară ale cărei rămășițe fragmentare se mai găsesc astăzi și cari pe zi ce merge se împuținează.

Anecdotele au îndealtmintrelea proprietatea de a se schimba cu timpul și de a se adapta actualității; multe pot fi de tot moderne.

Bogăția consonantică și vocalică a limbii îi dă înlesnire românului de-a imita cu ușurința pronunția altor popoare, pe când celelalte cu greu deprind fonologia limbii noastre.

Reproducând aceste anecdote nădăjduim că autorul lor își va continua lucrarea, în care arată talent, și se va sili să dezgroape mai târziu poveștile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decât aceste ce scăpară din contactul cu străinii.

❦

[6 octombrie 1881]

Cele două preocupări ale zilei sunt întâlnirea între împăratul Austriei și al Rusiei și pretinsa întrevedere între d. Gambetta și principele de Bismarck.

Întâlnirea între cei doi împărați se vestește de câteva săptămâni, fără a se putea indica localitatea măcar în care ar avea să fie. Unii indică Varșava, alții localitatea Granița, dar cu mai multă stăruință se citează târgușorul Krszezovice (Crșejovițe), unde împărații ar fi având să se întâlnească într-un castel al familiei Potocki.

Despre însemnătatea acestei întâlniri baronul Haymerle ar fi zis că atât alianța celor doi împărați cât și tendința de-a se reapropia de Rusia se 'ntemeiază mai cu seamă pe dorința pe care Curțile o au de-a impune liniște mișcării republicane și socialiste din Europa. Preocuparea că exemplul Republicei Franceze ar putea să afle imitatori în Italia și în alte state, turburarea ascunsă însă permanentă în Rusia, cestiunea socială în Germania, tendențele centrifugale ale unor grupuri din Austro-Ungaria, toate acestea la un loc sunt de natură a inspira îngrijire marilor monarhii ale continentului nostru.

Dacă însă întâlnirea n-ar avea în vedere decât pericolele ce reies pentru formațiunile monarhice din tendențele ultraegalitare ale secolului nostru ea n-ar fi decât reînnoirea acelei alianțe, reînnoirea acelei politici conservatoare care a urmat după căderea lui Napoleon I.

Se poate însă că în cercul considerațiunilor politice ale întrevederii să intre și alte cestiuni, între altele acelea pe cari le-au creat Tractatul de la Berlin.

Vro câteva zile i s-au pierdut urmele d-lui Gambetta. Unele organe susțin c-ar fi fost văzut la Bruxelles, altele 'l fac să călătorească prin Elveția, dar cea mai răspândită din toate versiunile era că ar fi fost văzut în Germania și c-a avut o întrevedere cu principele de Bismarck la Varzin.

D. de Blowitz, corespondentul cunoscut al ziarului „Times“, luând de obiect această călătorie misterioasă a dictatorului francez în Germania, crede că scopul ei n-a putut fi decât o întrevedere cu cancelarul și citează pentru aceasta motive cari par plauzibile.

La 1878 d. de Blowitz se afla, în timpul Congresului, la Berlin și a avut de mai multe ori ocazia de-a vedea pe principele de Bismarck. În una din aceste conversații se vorbea de d. Gambetta. La auzirea acestui nume cancelarul exclamă:

— Gambetta? Iată un om pe care aș voi să-l văz înainte de-a muri. Orice s-a zice, e un om foarte remarcabil. Întrece c-un cap pe toți compatrioții lui. E un fermecător, se zice; cu toate acestea fermecătorii n-ar fi mari oameni de stat după cum se crede.

— D. Thiers mi-a spus într-o zi, replică d. de Blowitz, că și d-ta ești un fermecător, dar aceasta nu te-a împiedecat de-a fi un mare om de stat.

— Da, dar de reputația aceasta nu mă bucur în Germania.

Corespondentul ziarului englez văzu în insistența cancelarului de a-i vorbi de d. Gambetta o invitare indirectă de a-i pregăti o întrevedere. El se grăbi a-i vorbi principelui de Hohenlohe și baronului Holstein, unul din consilierii intimi ai principelui, cari amândoi au fost asemenea de această părere, ba s-au discutat chiar condițiile în care s-ar putea pune la cale o asemenea întrevedere.

A doua zi d. de Blowitz, crezând că baronul Holstein va fi avut timpul de a comunica principelui conversația ce o avuseră, a voit să afle ceva despre dispozițiile cancelarului.

Baronul îi răspunse:

Trebuie să înțelegi că o asemenea întâlnire e o afacere gravă, de care nu poate fi chestie decât după ce se vor fi cumpănit bine urmările ei. Cancelarul e convins că d. Gambetta e destinat peste puțin să exercite nu numai puterea în Franța, ci o putere de un caracter decisiv chiar.

Cancelarul vrea pacea. El ar vrea să vază mai deaproape pe-un om de la care va putea atârna pacea ori războiul. Vrea să-și formeze o idee despre ceea ce gândește d. Gambetta în această privință. Dar această întâlnire trebuie să fie o apropiere. Trecutul să rămâie trecut. Cei doi oamenii de stat au luptat unul în contra altuia, fiecare pentru țara lui. Ceea ce-i făcut e făcut, silințele momentului nu pot privi decât viitorul.

Deci trebuie să se înlăture tot ce-ar putea altera caracterul și obiectul acestei întrevederi. Nu se poate face nici o propunere care să întâmpine un refuz sau un eșec. Nu poate fi vorba nici de-un compromis, nici de retrocesiune, nici de modificarea tractatelor în vigoare.

Nici principele, nici împăratul n-ar putea să îngăduie o discuție asupra acestui punct. Dar o întâlnire între cei doi oameni de stat, în care și unul și altul s' aducă intenții pacifice, fiind pătrunși de datoriile ce le incumbă, n-ar putea fi decât fecundă în rezultate fericite, chiar dac' ar renunța fiecare din ei la satisfacerea personală de-a triumfa unul asupra celuilalt.

Întors la Paris, d. de Blowitz a avut ocazia de-a raporta d-lui Gambetta ceea ce d. de Bismarck îi zisese. Era hotărât a-i vorbi de întrevedere, dar s-a sfiit înaintea responsabilității care putea să cază asupră-i în această afacere.

Corespondentul foii engleze adaogă că amănuntele pentru punerea la cale a întâlnirii au putut să aibă loc și fără el și că petrecerea d-lui Gambetta în Germania a putut să aibă de scop întâlnirea cu cancelarul.

❦

[6 octombrie 1881]

Sâmbătă seara s-a reprezentat la Dacia comedia Trotman Vântură Țară. Piesa a reieșit foarte bine. Jocul artiștilor, ca totdauna, n-a lăsat nimic de dorit. Au escelat dd. Vlădicescu sen., Anestin, Sachelarie. Comedia este frumoasă. Ar fi trebuit însă să se mai revadă puțin, spre a se îndepărta franțuzismele, cum uneori cauchemar și altele.

La urmă s-a jucat O partie de concină, de d. V. Alexandri, care a esprimat dorința a o vedea reprezentată. D-na Fanni Tardiny și d. Vlădicescu jun. au smuls aplauzele publicului. Barcarola cântată de d. Vlădicescu a transportat publicul. Terminându-se spectacolul, publicul a chemat pe autor. D. Vlădicescu a ieșit la rampă ținând o alocuțiune foarte la locul ei. Mulțumind pe de o parte publicului pentru încurajare, și-a exprimat fericirea că autorul piesei a asistat la reprezentație și, în cor cu spectatorii, a strigat: Trăiască Vasile Alexandri, marele poet al României.

Aseară s-a jucat Devotamentul unui soldat, dramă, cu mare succes. D-na Tardiny a fost superbă în scena nebuniei. În curând vom face o dare de seamă amănunțită asupra pieselor reprezentate și asupra jocului diferiților actori ce compun trupa d-nei Fanni.

❦

[7 octombrie 1881]

Criza ministerială din Paris pare a primi o turnură de comedie. Președintele Republicei, opinia publică și majoritatea deputaților și senatorilor poftesc pe Gambetta în fruntea cabinetului și, cu toate acestea, el cată să mai aștepte mult până să-și realizeze mandatul. Ministeriul Ferry e ca și demisionat, dar fără a se putea retrage. El trebuie să se prezinte în fața Camerii, să salute pe reprezentanții suveranului popor cu clasicul Morituri te salutant, să se justifice, să asculte cu evlavie critica și dojanele lor. Așa vrea Gambetta și așa o fi trebuind să fie. Oricum, situația pare a se fi mai clarificat.

Președintele Grévy a scris, acum câteva zile, lui Gambetta că dorește să vorbească cu dânsul asupra actualei situații politice. Gambetta a urmat acestei invitări ducându-se la președintele, unde conversația s-a învârtit în jurul evenimentelor politice de la închiderea Camerei încoaci și a situației politice creată prin ultimele alegeri. Grévy a recunoscut, cum vedem dintr-o telegramă a foilor străine, caracterul progresist al alegerilor din urmă; Franța, fără a dezaproba politica înțeleaptă și moderată din ultimii ani, și-a exprimat dorința în mod incontestabil ca să se înainteze pe calea reformelor. „Eu sunt sigur, a zis Grévy, că totodată Franța dorește executarea acestei programe supt conducerea bărbatului care a fost primul ei autor și cel mai neobosit al ei propagator“. Spre a corespunde acestei clare indicații a alegătorilor franceji Grévy zice să s-a simțit obligat să confereze și să audă consiliele conducătorului majorității Camerii înainte de începerea crizei oficiale ministeriale și înainte de a se întruni Camera.

Gambetta a mulțumit mai întâi președintelui pentru încredere și s-a declarat gata, dacă s-ar pronunța Camera în acest sens, a prezenta președintelui un program și, dacă s-ar ajunge la o deplină înțelegere, a forma un ministeriu; dar e imposibil, cel puțin oficial, de a face ceva înainte de a-și fi dat Camera părerea sa. Ministerul actual, înainte de a se închide Camera, a obținut un vot de încredere; în sesiunea din urmă ministerul niciodată n-a fost în minoritate și din nimic nu se vede că alegerile s-ar fi făcut contra ministerului; țara deci n-ar înțelege de ce ministerul, la începutul ședințelor, să nu se prezinte Camerii spre a justifica politica interregnului și să ceară un nou vot de încredere. Numai după o dezbatere publică mare, cât se poate de amănunțită, se va recunoaște care majoritate va guverna într-adevăr. Din realegerea foștilor deputați nu se poate conchide a priori că ne aflăm tot în fața aceleiași Camere; aceiași deputați pot reveni cu păreri și mandate modificate; de aceea, pentru moment, parlamentar și politic vorbind, nu e posibilă formarea unui nou minister. Actualul minister să se prezinte în fața Camerii și numai dezbaterea va lumina viitorul.

Grévy declară că pune prea mult preț pe opinia lui Gambetta, pe care pare a o împărtăși. Gambetta asigură pe Grévy despre devotamentul său și că e gata a urma orice invitare a lui Grévy când acesta ar dori vreo conferință.

Această convenire a durat aproape o jumătate oră. Președintele a chemat apoi pe ministrul președinte Jules Ferry și i-a comunicat conținutul întrevorbirii. Ferry a pledat mai 'nainte pentru formarea cabinetului înainte de a se întruni Camera și, crezând că Gambetta va lua afacerile guvernului, era să-și dea demisiunea oficial. Dar fiindcă Grévy, în urma acestei conversații, n-a putut oferi lui Gambetta prezidiul ministerial, se crede că ministerul va mai întârzia cu demisiunea. Dar, chiar dacă ar demisiona acum, miniștrii tot ar trebui să rămână până la formarea noului cabinet și astfel ar avea ocazia de a se justifica în fața Camerii. Cestiunea dacă Gambetta va fi ministru-președinte cu sau fără portofoliu nu s-a atins; dar se crede ca sigur că, dacă împrejurările vor chema pe Gambetta la guvern, Grévy are de gând să-i dea toată libertatea de acțiune îndată ce ar domni o înțelegere asupra programei. Toate listele ministeriale publicate până acum sunt falșe; Gambetta n-a făcut încă propuneri nimănui.

❦

[7 octombrie 1881]

Prin faimoasa scrisoare din Rusciuc d. C.A. Rosetti a declarat, la 1857, că e frate cu Rosenthal.

Se vede că în calitatea de frate cu evreii, venind la minister, a înființat secretariatul estraordinar pentru Moldova, post neprevăzut în buget, neautorizat prin nici o lege, menit însă a organiza pe evrei în partid roșu.

De când d-sa are la îndemână pe d. Guță Panu, circulările curg de la Ministerul de Interne; diletantismul literar pus în serviciul celui politic dă naștere la o mulțime de probe de stil, iscălite de C. A. Rose…nthal.

Dar acest diletantism nu se mărginește a fi pur literar, ci e totodată, din nefericire, politic.

Ministrul nostru de interne n-are nici o idee clară despre ceea ce trebuie a se face în privirea cestiunii izraelite, ba nici poate avea o idee. Cosmopolit precum este și adept al teoriei „om și om“, necunoscător istoriei noastre naționale și legislațiunilor altor țări pe cât privesc această materie, d. C.A. Rosetti crede a putea înlătura cestiunea izraelită printr-o circulară concepută de ilustrul Guță, prin care se încredințează că legea poliției rurale are să facă minunea de-a scăpa țara de boala socială.

În același timp în care această circulară se publică, pe sub mână d. C.A. Rosetti încvartiruiește pe jidovimea imigrată peste toată România, împle orășelele Țării Românești cu aceleași elemente cari au adus decadența morală și fizică a populațiunilor noastre din Moldova. Pe la punctele de graniță pe de altă parte curg evreii cu pașpoarte în regulă, căci guvernele lor respective, ca să scape de ei, le dau bucuros pașpoarte, ba poate chiar și bani de drum.

Țara în care d. C.A. Rosetti e stăpânitor e neapărat Eldorado al tuturor scursăturilor. La noi lucrul merge atât de departe încât chiar dreptul de grațiare, pe care constituția 'l dă regelui, a devenit un monopol jidovesc.

Evreii cari au bătut pe preuteasa română pentru că privea la îngroparea rabinului Șorr au fost grațiați.

Îndată ce un evreu ar fi condamnat pentru escrocherie, pentru faliment fraudulos, pentru crime ori delicte specific evreiești, se țin lanț stăruințele până împrejurul regelui, de unde vine neapărat… grațiarea. Românul, de va fi furat o găină, șade luni și ani în temniță; evreul ce prin faliment fraudulos va fi ruinat zeci de familii poate fi sigur că va fi grațiat, prin protecția și conexiunile ce le are solidaritatea neamului lor.

Dacă un judecător va fi drept și va pronunța sentințe pedepsitoare asupra evreilor poate fi de mai nainte sigur că, sau va fi pus în disponibilitate, sau permutat… sau înaintat la vro Curte din alt loc, numai să scape cuibul evreiesc de el.

O conspirație întreagă contra negoțului român, contra muncii române, contra statului român, conspirație la care iau parte fără s-o știe poate sferele noastre determinante, însă unii cu bună știință și între aceștia desigur putem cita pe d-alde Gheorghian, Guță Panu și pe părintele lor spiritual, d. C.A. Rosetti.

Relevăm toate acestea pentru a putea esplica circulara, necalificabilă din punct de vedere național, a d-lui C.A. Rosetti. Necalificabilă, pentru că ministrul de interne trebuie să știe cât de mult populațiile noastre sunt esploatate de acești străini, trebuie să știe că țara nu se află decât în cazul de legitimă apărare. Dar se 'nțelege… pentru fratele lui Rosenthal legitima apărare a elementului istoric în contra imigrațiunii și exploatării străine e o uneltire criminală. Când poporul nu mai găsește nici un sprijin în administrația sa venală, în justiția lipsită de experiență, nicăiri, când el s-ar decide a-și apăra moșia precum și-o apărau străbunii lui, cu parul, atunci d. C.A. Rosetti e virtuosul, poporul e criminal. Dar ce să facă poporul românesc dacă legiuitorii și căpeteniile lui nu fac nimic? Să se lase despoiat, să se simtă străin în țara lui proprie, să moară? Libertatea de-a muri e desigur aceea pe cari i-o concedeți mai lesne, după cum ne 'nvață datele statistice.

Existat-au și în alte țări cestiune izraelită, ba există încă. Dar a intervenit regele, statul, pentru a o regula, pentru a da o scurgere elementelor parazite.

Iată de ex. câteva paragrafe din edictul lui Frideric Vilhelm III privitor la poziția evreilor în Prusia.

§ 1. Evreii cu privilegii, patente de naturalizațiune, răvașe de protecție și concesiuni se vor privi ca pământeni.

§ 2. Durata acestei calități ce li se atribuie ca pământenii li se acordă însă numai sub următoarele condiții:

Să poarte porecle hotărâte de familie.

Nu numai în purtarea condicelor lor de negoț, ci și în compunerea contractelor lor și a declarațiilor juridice a voinței lor să se servească de limba germană sau de altă limbă vie, iar la iscălirea numelui lor să nu se servească de alte litere decât de cele germane sau de cele latine.

§ 3. Până 'n șase luni de la data publicării acestui edict oricare evreu privilegiat trebuie să declare la autoritatea domiciliului său ce nume voiește să poarte. Cu acest nume va fi numit atât în pertractările și în eliberările de acte publice, precum și în viața comună.

§ 4. După ce va urma declararea și stabilirea numelui de familie, fiecare va primi de la guvernul provinciei sale, în care-și are domiciliul, un certificat că e pământean, care certificat îi va servi lui și urmașilor lui în loc de răvaș de protecție.

§ 5. Evreii aciia cari vor lucra în contra prescripțiunilor 2 și 3 se vor considera și trata ca evrei străini.

§ 6. Ne rezervăm de-a hotărî prin legi, cu vremea, întru cât evreii pot fi admiși la servicii publice și funcțiuni ale statului.

§ 17. Evreii pământeni pot să încheie căsătorii între dânșii fără ca pentru aceasta să aibă nevoie de-o autorizare specială, întrucât nu e necesară, după prescripțiuni generale, învoirea sau permisiunea altora la încheiarea căsătoriei.

§ 18. Dar e nevoie de-o autorizare specială când un evreu pământean se însoară c-o evreică străină.

§ 19. Prin căsătoria c-o evreică pământeană evreul străin nu câștigă dreptul de-a se așeza în statele noastre.

§ 30. În nici un caz rabinii și mai marii evreilor nu-și pot aroga vro jurisdicțiune sau dirigerea de moșteniri pupilare.

§ 31. Evreilor străini nu le e permis a se așeza în statele noastre până ce nu vor fi câștigat dreptul de împământenire prusian.

§ 32. La câștigarea dreptului de pământenie nu pot ajunge decât după propunerea guvernământului provinciei în care vor să se așeze și cu aprobarea ministerului nostru din lăuntru.

§ 34. Evrei străini nu pot fi primiți nici ca rabini, nici ca servitori bisericești, nici ca calfe și ucenici, nici ca servitori în casă.

§ 35. Acei evrei pământeni cari vor lucra contra dispozițiunii §- lui 34 de mai sus se vor pedepsi cu 300 taleri amendă sau, în caz de neavere, cu închisoarea măsurată după regulile în general stabilite a preschimbării pedepselor, iar evreul străin se va transporta numaidecât peste graniță.

§ 36. Evreii străini au permisiunea de-a intra în țară pentru a trece prin ea sau pentru afaceri de comerț permise. Despre procedarea ce au a urma ei și care se va urma contra lor autoritățile polițienești vor primi o deosebită instrucție.

§ 38. În Königsberg în Prusia, în Breslau și în Frankfurt lângă Oder pot să petreacă și evrei străini în vremea bâlciului și cu permisiunea autorității.

Iată cum se apără un stat sănătos de invazie. Nu ni se spună că această lege, dată în secolul al nouăsprezecelea în unul din cele mai civilizate state din Europa, a fost abrogată. Rău s-a făcut că s-a abrogat și o dovadă că rău s-a făcut este mișcarea antisemitică care a cuprins și frământă Germania atât în cercurile de sus cât și în cele de jos ale ei.

D. de Bismarck, care desigur simte cu repugnanță cum evreii vor să devie elemente determinante în statul german, nu este cu totul străin de această mișcare. Cerem iertare de la pana noastră proprie că îndrăznim a cita numele principelui în aceleași șiruri în cari cităm pe un C.A. Rosetti și pe alți pitici.

Am fi nedrepți se 'nțelege de-a amesteca pe toți evreii în aceeași categorie; căci prin intuiție ne-am încredințat că există marea deosebire între cei veniți de mult în țară, adică de o sută și mai bine de ani, și cei veniți de la 1840 încoace. Acești din urmă sunt cei răi. În Moldova se găsesc adesea alături orășele cu evrei cu totul deosebiți. În județul Iași bunăoară nu e absolut nici o comparație între evreii din târgușorul Bivolarii, cari sunt vechi, vorbesc și se poartă țărănește, sunt prietenoși și de bună credință, și între rasa dușmănoasă și sălbatică din târgușorul Sculenii. Dar o lege de incolat ar putea face deosebire între cei în adevăr pământeni, cari prin contact secular cu poporul nostru i s-au asimilat în mare parte, afară de religie, și între cei veniți de 30-40 de ani încoace, cari sunt neasimilabili pe un secol înainte.

Circulara d-lui Rosetti va avea însă tocmai efectul contrariu de acel ce urmărește. Ministrul nostru de interne prea e urât de toată țara adevărată pentru ca aceea ce el zice să nu dea naștere unei vii rezistențe.

Astfel la 4 octomvrie s-a răspândit o foaie volantă hectografiată îndreptată tocmai contra circularei ministeriale. Primul punct al acestei foi spune:

Să facem apel la întreaga națiune română ca să ne dea nouă concursul, iar nu ideilor ipocrite ale d-lui C.A. Rosetti. (Vedeți circulara no. 17219 din 1 oct. către d-nii prefecți din țară.)

Celelalte puncte nu le comunicăm, de vreme ce cuprind un apel la acte ilegale, iar denunțători ai poporului nostru nu suntem nici atunci când el n-ar avea dreptate.

❦

[8 octombrie 1881]

Observaserăm una din zile că roșii, pentru a fi posibili, sunt siliți a se preface, de ochii lumii cel puțin, că admit principii conservatoare.

În chipul acesta am văzut pe d. C.A. Rosetti devenind regalist înfocat din republican ce era și aruncând în apă tot bagajul său de idei politice. Numai din buzunarul paltonului mai spânzură petecul roșu al republicei desculților.

Unii ne-au făcut întâmpinarea că dacă roșii, prin natura statului și a împrejurărilor, sunt siliți să admită principii conservatoare, de ce nu i-am susține, de vreme ce realizează ideile noastre.

Dacă n-ar fi vorba decât de ceea ce se realizează, atunci întâmpinarea ar avea cuvânt; dar o considerație de căpetenie în viața publică este modul cum se realizează o idee.

Modul cum o idee se pune în practică este totodată o probă de sinceritate cu care ea se aplică; de aci se vede dacă aplicarea se face de bună credință și în cunoștință de cauză sau numai ca pretext și pro forma. Roșii sunt în adevăr meșteri în escamotarea ideilor noastre și în renegarea propriului lor trecut. Și una și alta-i privește. Dar cum le escamotează și cum se renegă?

Ni se pare că, totdauna, îndărătul apostaziei lor se ascund vechile deprinderi cosmopolite și demagogice. S-a proclamat în adevăr regalitatea, dar M. Sa Regele a fost înconjurat cu oameni care n-au întru nimic de-a repeta actul eroic de la 11 fevruarie; și, la dreptul vorbind, oricât de multă tărie de suflet am recunoaște M. Sale, vedem libera sa dispunere în afacerile statului atârnând de prezența unui Candiano și a altor fevruariști, pentru cari jurământul militar e o păpușerie, iar adevărata datorie ordinul de noapte dat de C.A. Rosetti-Carada.

Dacă roșii se prefac a primi principii conservatoare, ba au îndrăzneala de a se numi pe ei adevărați conservatori, aceasta nu se întâmplă decât în aparență, de ochii lumii, pentru ca să fie posibili la guvern. Realitatea e că constituie o societate de esploatare fără nici un fel de credințe pozitive, cari bucuroși ar admite orice serie de principii numai dacă această mărturisire ar putea prelungi rămânerea la buget. De aceea sunt capabili a face orice și nu există nici un act înaintea cărui să se dea îndărăt, nu este principiu să nu-l declare de al lor, rămânând ca adevăratele lor motive de acțiune să fie interesele colective ori particulare ale membrilor partidului.

Să vedem ce s-a întâmplat bunăoară în cestiunea Dunării.

D. I. Brătianu, împreună cu ilustrul d. Boerescu, fac verbal concesii hotărâte Austriei. Ei admit Comisia Mixtă, admit prezidenția, admit votul preponderant. Puterile apusene sunt indignate de jocul duplu al guvernului, care-n Comisia Europeană una zicea, în corespondența diplomatică alta făcea.

În acest timp intervine interpelarea și discursul d-lui Alexandru Lahovari, prin care se arată că Comisia Mixtă nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, că Austria nu este putere riverană, că nu trebuie să ne abatem de la spiritul și litera Tractatului dacă voim a nu se atinge libertatea de navigațiune pe Dunăre.

Numaidecât d-nii Brătianu-Rosetti întorc foaia.

Se tăgăduiesc făgăduințele făcute baronului Haymerle și 'ntr-un consiliu de miniștri se decide a nu se admite existența unei Comisii Mixte, fiind contrarie Tractatului de la Berlin.

Când au fost sinceri roșii? Când au promis concesiuni sau azi, când se opun.

Credem că nici acum, nici atunci. Sinceră e numai dorința de a rămânea cu orice preț la putere, mâni cu prețul Dunării, precum ieri cu prețul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împământenirii și al Basarabiei. Nu ne îndoim deloc că, pentru a putea esploata în liniște țara și bugetul, roșii ar fi în stare de-a ceda poimâne Moldova până 'n Siret. poipoimâni Țara Românească pân-în Olt. Căci nu țara e 'n cestiune, ci pânea de toate zilele ori îmbogățirea acestor pretinși români, incapabili de patriotism.

❦

[9 octombrie 1881]

„L'Independance roumaine“ își face plăcerea de a se întoarce asupra cestiunii noastre etnologice, dându-i importanța unei bagatele. Desigur nu ne vom supăra de apreciația aceasta, de vreme ce atârnă de oamenii care o fac. Cel ce știe istoria țării noastre, cel ce cunoaște câte s-au întâmplat din începuturile țărilor și până la anul 1700, cine a pătruns de marea deosebire între epoca în care toată viața publică era înrădăcinată în obiceiele, în modul de-a vedea al nației românești, cel care cunoaște starea materială și inimoșia țăranului nostru la începutul acestui secol chiar și compară acea stare de lucruri cu proletariatul agrar și morbiditatea generației actuale va înțelege că teoria noastră este în esență adevărată.

A spune că „poporul împărtășește ideile roșiilor“ este o erezie. Ce să împărtășească în adevăr? Ideile cuprinse în legi traduse din franțuzește, pe cari numai juriștii cu titluri le pricep? Principiile cosmopolite ale d-lui C.A. Rosetti? Romanurile franțuzești, cântărețele de cafenele, toată pătura de viață străină, toată lumea aceasta de craidoni scoși din cutie, apetiturile oamenilor fără ocupații serioase, vânătoarea după avere fără muncă? Toate acestea constituie o lume aparte, superpusă, pe care poporul o suportă, dar n-o pricepe.

Ziarul francez ar trebui să ne arate o singură țară pe tot continentul, mai mult, în toată lumea, a cărei instituții și legi să fie o maimuțare a străinătății, pentru a ne face să credem că poporul împărtășește undeva importul de fraze costisitoare, pentru a ne face nu să credem, dar să admitem posibilitatea cât de depărtată a unui asemenea lucru. O slabă analogie a unei asemenea stări se află în Germania, în secolul al șaptesprezecelea și în începutul secolului al optsprezecelea, timp în care toți prințișorii de duzină încercau să imiteze pe Ludovic al XIV-lea, timp de mizerie și vexare pentru țăran, de demoralizare pentru burghezie, de înstrăinarea deplină pentru clasele dirigente; timp în care limba era aproape desființată prin barbarismi, statele înecate în datorii, cultura un neorganic amestec din rămășițele evului mediu și din fraze franțuzești.

Nimeni pe de altă parte nu va putea atribui conservatorilor viciile actualei organizări sociale, de vreme ce ei n-au fost decât în defensivă.

Afară de aceea viața publică era preocupată în linia întâia cu crearea unei poziții internaționale a țării. Unirea, alegerea regelui, politica esterioară a Independenței, toate acestea preocupau mai mult pe oamenii noștri politici decât o sănătoasă organizare dinlăuntru. Dar toate acestea stabilite odată, privirea tuturor cată să fie ațintită asupra organizării dinlăuntru. O organizare care să aibă în vedere mai cu seamă păstrarea și întărirea naționalității, a claselor naționale, a muncii noastre, va trebui să ia locul formalismului gol de pân-acuma, importului de legi și regulamente copiate din franțuzește și nemistuite.

Când va fi sosit momentul luptei pe acest teren și ziarele străine se vor convinge de teoria noastră, se vor convinge că există o nemăsurată deosebire între trebuințele reale ale poporului nostru și între apetiturile nesățioase, lipsa de gândire și de principii, apucăturile demagogice ale adversarilor.

În orice caz, le-am tăiat acestor oameni pe de-a pururea gustul de-a se mai pretinde unici români, români per excellentiam, cu moț și cu privilegiu.

Mai știa haiducul nostru ș-altă potecă!

❦

[10 octombrie 1881]

Cu timpul au început a se recunoaște însemnătatea limbii cărților bisericești.

În adevăr, dacă, din deosebitele și variile dialecte ale limbei germane de pildă, unul a ajuns să domineze și să devie limbă literară și de stat, aceasta este a se mulțumi mai cu seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut, în al XVII-lea chiar, limba germană se poate zice că încetase de-a mai exista. Cine deschide cărțile scriitorilor din acei timpi află un jargon în care întreagă averea lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate și falsificate de mii de fraze franțuzești sau latinești; reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane literare, curate, era Biblia lui Luther.

La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog.

Epoca reformațiunii, răspândindu-se prin periferii, au ajuns în Ardeal; calvinii începuseră a traduce cărți bisericești în românește, pentru a atrage la Reformă și poporul românesc. Ei bine, biserica și Domnii noștri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărțile bisericești în limba românească, au introdus limba poporului în biserică și stat, în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit și a rămas limba și naționalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naționalitatea cu religia.

Retipărirea cărților bisericești cu caractere latine și cirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate.

Lucrarea ce și-a propus-o Sf. Sinod e de o însemnătate cu greu de măsurat în toată mărimea ei. Fără îndoială că limba cărților bisericești va fi supusă unei revizuiri în ceea ce privește slavismi tehnici, nejustificați și nepricepuți nici pân-în ziua de azi de popor. Cuvinte populare romanice se vor introduce în locul termenilor slavonești, cuvinte înțelese de toți; frazelor li se va da pe ici colo orânduirea ce li se cuvine după geniul limbei noastre, înlăturându-se traducțiuni servile și prea ad litteram; c-un cuvânt, ferindu-se în mod egal de neologismi dar și de barbarismi slavonești sau de altă origine, revizuitorii cărților vor avea în vedere atât avutul propriu al limbii populare cât și arhaismii aciia cari se pot reintroduce fără alterare a înțelesului.

E o operă în adevăr națională aceasta, o operă care va face gloria celor ce vor fi întreprins-o dacă va ieși bine, dar și stigmatizarea lor dacă vor păși cu ușurință la o lucrare pe cât de măreață și sfântă pe atât de gingașă. Gingașă ca tot ce e organic, subtilă adesea cu deosebirile ce le face gândirea națională, dar ridicată odată, mai trainică decât legi civile și politice, decât formațiuni de state și dinastii, temelie zilelor de glorie, scăpare în zile de cădere.

În congresul bisericesc din Sibiiu d. Parteniu Cosma a făcut asemenea, în ședința de la 4 octomvrie, o propunere în înțelesul retipăririi cărților. Va trebui în adevăr ca în privirea aceasta să existe o înțelegere între mitropolia românilor din Ardeal și Țara Ungurească, între mitropolitul Bucovinei pe de o parte și episcopatul nostru. Dând mai la vale propunerea făcută de d. Parteniu Cosma dorim ca spiritul veacului al șaisprezecelea, spiritul lui Matei Basarab, să domnească asupra acestei mărețe lucrări.

Iată acea propunere:

Este știut că Sfântul Sinod din România a decis revederea și editarea cărților bisericești, cari se vor tipări atât cu litere latine cât și cu litere cirilice.

După regulamentul sancționat deja relativ la această editare, se va constitui un comitet compus din persoane competente, posedând cunoștințele teologice și limbistice necesare la traducerea cărților bisericești din limbile în cari au fost scrise și din cari s-au tradus în limba română; spre a putea verifica acele traduceri și a le perfecționa unde va cere trebuința.

Nu este vorba deci de o simplă retipărire a cărților bisericești cu litere latine, ci de o emendare a edițiunilor existente în text și în limbă.

Considerând că cestiunea tipăririi cărților bisericești cu litere latine s-a rezolvat la noi încă mai înainte decât în România, căci, în urma esibitului sinodului eparhial din Arad nr. 101 ex. 1871, congresul nostru din 1878 prin concluziunea sa no. 180 „constatând necesitatea de a se tipări cărțile bisericești cu litere latine, decerne cestiunea aceasta la sinodul episcopesc spre apreciare“.

Considerând că biserica ortodoxă română în toate provinciile locuite de români are una și aceeași limbă, că până astăzi se folosesc de aceleași edițiuni a cărților sale procurate în trecut, cele mai multe, chiar și prin România, din patria noastră.

Considerând că emendarea ce o va afla necesară comitetul care va edita în România cărțile bisericești vrând-nevrând se va accepta și la noi și presupunând că edițiunea emendată, făcută cu precauțiune și cu pricepere de lucru, astăzi trebuie să fie mai perfectă decât edițiunile vechi, este și de dorit ca să se accepteze.

Prin urmare este o necesitate inevitabilă ca acel organ care în provincia noastră metropolitană este chemat a se îngriji de editarea cărților bisericești, nu numai să fie informat pe deplin despre schimbările ce au să intre în textul cărților, dar să conlucre chiar la stabilirea acelora, ca să nu se strecoare în biserică înnoiri de cari el n-ar avea știre și cari, nefiind corecte, ar putea deveni stricăcioase.

Pe aceste considerente îmi iau voie a face următoarea propunere.

Sinodul episcopesc e rugat ca, luând informațiuni autentice despre modul în care se intenționează în România revederea și editarea cărților bisericești cu litere latine, să-și valoreze influența sa canonică la revederea textului, iar retipărirea cărților bisericești cu litere latine pentru bisericele din provincia noastră metropolitană să o efectueze cu textul stabilit și cu ortografia adoptată acolo.

Parteniu Cosma m.p.

Propunător

❦

[10 octombrie 1881]

Aseară s-a reprezentat pentru întâia oară Cazacii și polonii, dramă în 5 acte în versuri de d. Deroulede, tradusă în proză de d. M. Pascaly, care a interpretat rolul principal al hatmanului Flor Gheraz. Piesa a ieșit bine. Punerea în scenă n-a lăsat de asemenea mult de dorit. Decorurile și costumele — noi și frumoase. Jocul artiștilor ne-a probat că și-au învățat și au înțeles îndestul rolurile. Muzica d-lui Ștefănescu — plăcută. Dd. Pascaly, Manolescu, Velescu, Notara, precum și doamnele Eufr. Popescu și M. Constantinescu avut-au fiecare, după merit, partea sa de aplauze. Ținem a vedea piesa a doua oară pentru a putea face o dare de seamă amănunțită și conștiințioasă.

❦

[11 octombrie 1881]

„Cât despre țară, d. Brătianu ar sta mult și bine la putere“. Iată o vorbă a noastră căreia „Românul“ îi dă o tălmăcire cu totul proprie a lui.

Protivnicii noștri au recunoscut și proclamat că-n orice împrejurare țara va fi lângă și cu partida liberală, că-i va da încredere …

Când înșii protivnicii noștri sunt siliți să recunoască că cu noi e majoritatea țării …

Protivnicii noștri au zis: cât despre țară, partida liberală ar sta mult și bine la putere …

Etc. etc.

Pardon.

Protivnicii d-voastră niciodată n-au declarat sau proclamat că țara e cu partida liberală, că majoritatea e cu această partidă.

„Timpul“ a constatat pur și simplu un fapt.

Acela că puterea de rezistență a țării a fost și mai e poate încă înfrântă de cătră o sumă de manopere roșie. Suiți la putere, nu prin ei înșii, ci pe spetele unui Epureanu, Vernescu ș.a., c-un cuvânt pe spatele uniunii de la Mazar Pașa, roșii au știut să elimineze unul câte unul toate elementele câte nu erau cu apetiturile lor.

Au urmat apoi falsificarea listelor electorale pe scară mare. Patrioți ce n-aveau nimic au fost introduși cu deridicata în colegiile I și II, cărora, alegerile odată făcute, bietele comune rurale au fost silite, prin solidaritatea ce le impune legea percepției, a le plăti dările și privilegiul de a figura în colegii superioare averii și condiției lor sociale.

Favori și funcții nu se mai dădură celor cari le-ar fi meritat sau cari ar fi fost calificați, ci nepoților, verilor, rubedeniilor pân- 'ntr-a șaptea spiță a alegătorilor influenți.

Pe de altă parte, pentru a interesa prin daraveri curat materiale corpul electoral, s-au creat sute de funcțiuni nouă, împărțite asemenea sau la alegători, sau la rude de alegători.

O mreajă întreagă de interese meschine, de împărțiri de slujbe la feneanți și netrebnici, de arendări pe nimic a moșiilor statului, de păsuieli, de împroprietăriri a Campiniilor, ce nici sunt nici au fost plugari, de stipendii împărțite 'n familie, o mreajă întreagă de corupție bizantină, de nepotism fanariotic s-au aruncat asupra Corpului electoral, făcându 'l flexibil pentru pentru voințele companiei de esploatare.

Iată dar înțelesul cuvintelor noastre „cât despre țară, d. Brătianu ar putea sta mult și bine la putere“.

Înțelesul este cel dat de A.V. Millo în monografia sa asupra Țăranului. Tot organismul statului, administrația, comunele, drumurile, căile ferate, băncile, toate s-au pus la dispoziția intereselor electorale ale companiei de esploatare numită partid roșu. La pungă, la interesele pungii s-au adresat roșii, la apetituri; nu la conștiința liberă, limpede, a alegătorului, nu la convingerile lui politice, cari pentru d. C.A. Rosetti nu au nici o însemnătate, de vreme ce nici d-lui, nici coreligionarii săi politici nu au convingeri cari să poată fi cumpărate c-o pensie reversibilă, c-o sumă de bani oarecare.

Bani — și „Românul“ devine mâne chiar reacționar, bani destui să-i îndopăm — și toată tagma roșie va fi de orice părere vom pofti.

Am spus-o demult, e greu, e ingrat a se lupta în contra unor asemenea arme. Nici o idee cât de clară, cât de generoasă nu poate opri tagma oamenilor fără de patrie de-a goni buna lor stare în detrimentul nației, a dezvoltării muncii și a culturii.

Trebuia poate această amară experiență.

Trebuia nația să vază cum toată plebea aceasta greco-bulgărească au pretextat numai idei liberale ori naționale pentru a face averi din nimic, pentru a fi galopinii lui Bleichroeder și a cumpăra în numele statului cu 60% valori ce făceau 20%, pentru a ridica bugetul cheltuielilor în câțiva ani cu 40 %, pentru a escamota în toate chipurile averea și bunăstarea publică. Trebuia poporul să vază această goană oarbă după avere fără muncă, să vază că rezultatul final este sărăcia tuturor, pentru a se convinge că roșii sunt străini ca rasă și ca apucături, că n-au nimic sfânt, că pun la mezat, la sultan-mezat, cetățenie și frontiere, interese economice și sociale, pretinsele lor convingeri politice, totul c-un cuvânt.

Văzut-au țara ce însemnează în adevăr evanghelia roșie, ce înțeles au articolele „Românului“?

Nu libertate, nu egalitate, nu naționalitate. Cestiunea principală e ca niște Caradale și Costinești să fie milionari, ca C.A. Rosetti să capete pensii reversibile, ca toată pletora de plevușcă fanariotă-bulgărească să încape în pita lui Vodă.

Vorbe de esclamațiuni patriotice! Fum și pleavă!

Bugetul, bugetul! iată formula magică, iată stindardul împrejurul căruia s-adună urmașii adunăturilor lui Ypsilant; banul statului, sudoarea țăranului, averea bisericii, a școlii, a spitalelor, iară ținta adevărată a toată suflarea fanariotică.

Și aceasta fără pudoare, fără demnitate, fără respect pentru destinația organică a acestor averi!

Nu vorbim de popor! El e mânat la alegeri de subprefecți, de civico-electorala baionetă a lui Serurie, el suportă numai plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi și articoli traduși din franțuzește, nemaiștiind a destinge alb de negru și adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni cari n-au nici o realitate îndărătul lor, el e în punctul de a-și pierde până și limba și bunul simț, vestit odinioară.

Acestea toate sunt știute, sunt secrete publice. Care-i dar țara care e cu roșii? Am văzut-o acea țară arhistrăină adunându-se împrejurul d-lui C.A. Rosetti la banchet. Aceasta nu este însă adevărata țară istorică, strivită de roțile regelui Strussberg, cu oasele măcinate de „Millowie“, acesta nu este neamul românesc, ale cărui trebuințe naționale, sociale, economice d-alde C.A. Rosetti nu are nici onoarea, nici mintea necesară pentru a le înțelege. Acesta este statul străin încuibat în ruinele statului nostru național, sunt viermii intrați în roiurile de albine; țara d-lui Rosetti este o ecrescență parazită pe trupul adevăratei țări, parazit care-i consumă puterile, îi împiedică și-i nimicește funcțiunile vitale.

❦

[13 octombrie 1881]

Mulțămită împrejurărilor, maniera de-a vedea în cestiunea izraelită s-a modificat cu totul. Nici foile izraelite, precum „Fraternitatea“ și altele, nu mai îndrăznesc a vorbi de persecuțiuni religioase. Religia izraelită e atât de indiferentă, atât de puțin esențială pentru popoarele înlăuntrul cărora evreii trăiesc încât răspândirea zgomotului despre persecuțiuni religioase se datorește pur și simplu spiritului de neadevăr al presei redijate de evrei. Ne vine a crede că, chiar în evul mediu, exceptând Spania poate, cestiunea religioasă era numai pretextul plauzibil al situației evreilor; că adevăratele cauze ale urei cu care erau întâmpinați erau, ca și azi, sociale și economice.

Privită din punt de vedere mecanic, cestiunea izraelită ni se prezintă ca o calamitate elementară, căreia trebuie să i se opuie toate piedicile pentru a nu face stricăciuni, în lupta de conservare și de existență la care are drept orice popor, deci și cel românesc, vederile pur umanitare își au marginile lor. Nici un popor din lume nu poate fi dator de-a se sacrifica pe sine colportajului, cârciumelor, uzurei, pentru cuvinte umanitare. Evreii nu pot pretinde ca principiile ce le propagă să nu fie atât de scumpe încât să le sacrificăm bunăstarea, sănătatea, viața morală și fizică a țăranului nostru, câștigul meseriașului și a negustorului nostru, numai pentru că Evangelia pe de o parte, Revoluția franceză pe de alta, ne cer frăție.

Goniți din marea împărăție rusească în mod sistematic, persecutați în Germania, rău văzuți în Austro-Ungaria, evreii trec în cârduri marginile țării noastre și află aci, sub un guvern și o legislațiune demagogică, un teren de esploatare cum nu-l mai aflaseră undeva; mai mult, ei află în Grădiștenii noștri, în vânătorii de aur ai noului Byzanț, niște aprigi apărători înaintea unei justiții amovibile, intimidate, compuse adesea din tineri cu puțină esperiență; află într-o administrație incultă, venală, plină de vicii și necesități, un sprijin activ întru esploatarea claselor noastre producătoare, a țăranului, a meseriașului, a muncitorului. Deprinși a se organiza repede și lesne, ca orice popor vechi, ținut la un loc prin solidaritate de rasă, de interese și de religie, ei dau în sinagogă ordine de zi pentru concurarea și ruinarea negoțului creștin; ordine de zi cari n-au a face nimic cu mozaismul metafizic și cari se îndreaptă pur și simplu contra ramurii cutăreia sau cutăreia de negoț exercitate de membrii poporului înlăuntru căruia evreii se află.

Tendența de-a monopoliza negoțul e evidentă la rasa aceasta; o tendență care se 'ntinde apoi și asupra altor ramuri de activitate.

Esclusivismul ei e cunoscut de toți, încât nici amicii ei nu o vor tăgădui. De când calomnia persecuțiunilor religioase a căzut evreii caută a da o altă față lucrului. Ei vor să facă a crede că animozitatea îndreptată în contra lor e totodată îndreptată contra ordinei sociale, contra averii în genere, că în sfârșit e o mișcare socialistă.

Întru cât ei sunt în multe locuri cauza de căpetenie a mizeriei, or fi având oarecare cuvânt. E prea adevărat, din nenorocire, că enormele capitaluri grămădite în mânile lor au absorbit ca marea pe cele mici, că le-au sustras de la producțiunea folositoare și rentabilă prin muncă și le-au aruncat în întreprinderi americane, hazardate, din cari nouăzeci la sută s-au dovedit de-a fi de o producțiune nulă.

La haute finance, reprezentată mai cu seamă prin bancheri evrei, a fost cauza marilor crize economice din Germania și Austria, au ruinat ramuri întregi de producțiune, au lăsat fără muncă sute de mii de brațe.

Dar în realitate mișcarea în contra lor e îndreptățită nu pentru că neagă averea individuală, ci întru cât contestă mijloacele cu cari acele averi se fac. Orice reformă economică și socială va respecta averea datorită muncii reale sau capitalizate, dar va trebui să combată mijloacele de a face avere fără muncă, fără producțiune, numai prin speculă și prin amăgire.

Față cu aceste rele evidente și generale foile izraelite ne vin cu protestațiuni de umanitate și civilizațiune. Asemenea protestațiuni sunt poate la locul lor înaintea unor cititori inculți, cari se simt măguliți când li se spune că sunt civilizați. Civilizația proprie consistă în suma de adevăruri înțelese și practicate de un popor. Cu cât suma de adevăruri e mai mare cu atât civilizația e mai înaltă. E însă un adevăr că evreii au o influență dezastroasă asupra stării morale și materiale a poporului nostru, un adevăr că sunt o rasă străină și imigrată de 40 de ani încoace, un adevăr că corupția și imoralitatea formează alaiul imigrațiunii lor, un adevăr că — escepție făcând de cei asimilabili dintre ei — cată să fie înlăturați din sate, că trebuie să li se interzică colportajul în orașe, că trebuie aduși la necesitatea de-a munci.

A munci însă va să zică a produce obiecte de indiscutabilă utilitate, nu a vinde rachiu sau a colporta productele altora.

Iată cestiunea cum se prezintă astăzi. Nu mozaismul ca antiteză a creștinismului, ci poporul modern, cu clasele lui muncitoare, în antiteză cu rasa veche, descompuitoare, egoistă, fără sentiment pentru binele public, iată adevăratul antagonism.

Cât despre umanitate … e fără îndoială mai uman, mai creștinesc lucru de-a apăra munca claselor de jos contra speculei și uzurei decât de a apăra specula și pe esploatator în contra celui esploatat.

❦ ȘCOALA NORMALĂ DIN GALAȚI
AFACEREA PETROVAN

[13 octombrie 1881]

Am spus într-unul din numerii trecuți că ancheta trimisă la Galați ca să cerceteze cele denunțate de d. Ciochină prin ziarul nostru contra d-lui Petrovanu, directorul Școalei Normale, a constatat de adevărate toate punctele. Acum ni se trimite din Galați o copie după raportul d-lui inspector general Dumitrescu, căruia îi facem în parte loc mai la vale. D. Petrovan a fost destituit și dat judecății juriului profesoral. Se șoptește însă că lucrurile ar fi a se face mușama. Noi, fără a crede, ne facem cu toate acestea ecoul acestui zvon și rugăm pe d. ministru al instrucțiunei să dea un comunicat în această privință. Dar iată raportul.

❦

[14 octombrie 1881]

D-nii Brătianu-Boerescu au compromis cestiunea Dunării prin făgăduințele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. Dacă n-au angajat țara, au angajat însă desigur ministeriul și partidul, încât orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepție ori scurtă vedere, fie din rea credință, deși cestiunea se prezinta curată și esplicită, fără nici o bătaie de cap, din însuși textul actului internațional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă; Austro-Ungaria nu e stat țărmurean; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegând un membru într-o comisie de țărmureni ce n-o privește, nemaivorbind de votul preponderant.

Împărăția invoacă marile ei interese pe Dunărea de Jos?

Altă chestie.

Marele interes de-a avea chiar monopolul navigațiunii pe Dunăre nu constituie dreptul unui asemenea monopol.

Împărăția zice că într-o Comisie Mixtă la care iau parte numai state mici ea nu poate juca rolul de egal cu celelalte, ci trebuie să aibă un rol preponderant.

Altă chestie.

Noi credem că, întru cât e o chestie de bună cuviință de-a da locul întâi celui mai mare, totul se reduce la considerațiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea și mărimea de rang a unui stat nu poate influența nicidecum dreptul statelor mai mici în cestiunea Dunării. Preferințe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie … un drept.

Relațiile între două state pot fi foarte bune, ca și relațiile între doi oameni, fie unul oricât de mare, altul oricât de mic, fără ca dreptul unuia să sufere sub pretențiunile celuilalt. Toată buna cuviință, tot dicționarul espresiilor reverențioase și politicoase le poate revărsa cel mic asupra celui mare, îi poate da toată cinstea cuvenită, fără ca — cu toate acestea — cel mic să cedeze din dreptul lui nici atât cât e negru sub unghie.

Ce au făcut însă guvernul, d. Boerescu în special?

A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mână, ba pe față. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galați, a mutat cestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se știe însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el îți va lua mâna întreagă.

Silit de opozițiune de a-și arăta arama și de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subțire de Brașov al d-lui Boerescu și revine la punctul nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin.

Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduințele și concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistența României e numai o rezistență de comedie, pro forma; altele — atrase pe acest teren al concesiilor — au început a face propuneri mediatoare; toate discutau cestiuni pe cari nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sunt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sunt de competența Comisiei Europene.

Guvernul ar trebui să înțeleagă un lucru — că e angajat în cestiune și incapabil de a-i da o soluțiune. D. Ion Brătianu a intrat până 'n brâu în mlaștina promisiunilor, d. Boerescu intrase pân 'n gât. Ei nu mai pot ieși de acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăștinos, nesolid.

Articolele patetice ale „Pseudo-Românului“ nu ajută nimic și nu dovedesc decât voința acestor patrioți de-a rămânea la putere de astă-dată cu prețul Dunării.

Nu ne citeze foaia guvernamentală articole de gazete străine plătite din fondurile secrete sau scrise de oameni cărora li se dă câte un prezent de mii și zeci de mii de franci din visterie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Atât vedem, atât putem vedea din acestea că d. C.A. Rosetti râvnește a-și ține pletora fanariotică la putere cu prețul Dunării, precum a ținut-o ieri cu prețul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împământenirii ș.a.m.d.

Rămânerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupețire de hotară. Precupeții Basarabiei se pregătesc a precupeți azi Dunărea, mâine cine știe ce parte a Moldovii ori a Țării Românești.

Iată unde ajungem când plebea aceasta din câteșipatru unghiurile lumii își arogă dreptul de-a face politică în numele României.

❦

[16 octombrie 1881]

Astăzi se încep alegerile pentru Reichsrath în Germania.

Deși lupta nu are pentru cititorii noștri un interes direct, totuși înverșunarea cu care se poartă, precum și vederile deosebite ce se ciocnesc în ea merită atenție și îndeamnă la asemănări.

În Germania luptele electorale sunt departe de-a avea acea lature hidoasă de intrigi personale, de mici interese de păsuială, de vânătoare de funcții și de diurne pe care le au la noi. Organele statului, cele judecătorești și cele administrative, sunt inamovibile, miniștrii se bucură de încrederea regelui chiar atunci când reprezentația națională le-ar fi nefavorabilă. În opoziție cu Parlamentul, în contra voinței majorității liberale, s-au declarat războiul de la 1866, care a întemeiat unitatea și mărimea actuală a Germaniei.

Și azi guvernul, principele de Bismarck îndeosebi, luptă în alegeri împotriva liberalismului.

Puterea și precumpănirea europeană câștigată prin războiul de la 1870 ar fi lesne pierdute dacă oameni fără tradiții ar prefera o descărcare momentană a poporului german cu prețul slăbirii statului. Germania e silită a ține la politica păcii armate dacă nu voiește ca vecinii ei puternici să pună piedici dezvoltării ei viitoare.

Dar paralel cu absorbirea tuturor puterilor prin înarmare s-a dezvoltat cestiunea socială, sărăcia claselor de jos, care cere o grabnică remediare.

Și aci guvernul și liberalismul sunt diametral opuși. Pe când liberalii nu admit facultatea statului de-a interveni în organizarea muncii, guvernul voiește din contră, prin nouăle mijloace ce i le va crea monopolul tutunurilor, să asigure pe lucrători în contra sărăcirii și mizeriei. Statul german cere prea mult supușilor săi, prin obligativitatea generală a serviciului în armată, pentru ca să nu le datorească o compensație, o asigurare în contra urmărilor serviciului militar, în contra urmărilor sociale ale războiului.

Precum vedem lupta e între vederi foarte deosebite și cu toate acestea e o luptă pentru a determina voința statului, nu însă o sfadă pentru împărțirea bugetului și funcțiunilor.

Înrădăcinată în înclinări, în instincte, ea se poartă fără cruțare și dintr-o parte și dintr-alta, păstrând cu toate acestea înaltul caracter moral al unei lupte pentru idealuri politice și sociale.

Când comparăm aceste lucruri cu sporul de funcții, de nepotism, de păsuieli, de diurne, de făgăduinți care se petrece la noi în vremea alegerilor, când vedem seriozitatea și adâncimea de vederi ce predomină lupta de acolo ș-o comparăm cu goana de interese personale care se practică la noi sub pretextul principiilor liberale naționale, ne vine să ne îndoim despre folosul și eficacitatea sistemului parlamentar în țări fără cultură suficientă. Aci la noi nu e chestie nici de liber-schimb, nici de protecționism, aci statul nu are în vedere apărarea claselor sale muncitoare, aci chestia de căpetenie este ca corectori de gazete să devie milionari și vânători de abecedar directori de bancă și de drum de fier. Golul intelectual și moral care se simte-n viața statului îl întâmpinăm în aceeași măsură în alte ramuri de viață publică: în știință, în arte, pretutindeni.

A compara stările de la noi cu cele străine înseamnă a alătura un teatru de păpuși cu o luptă ce se petrece pe câmp limpede de bătălie.

❦

[17 octombrie 1881]

Vizita pe care regele Italiei o face împăratului Austriei este fără îndoială obiectul celor mai întinse combinațiuni politice.

În adevăr, pân' acum Italia avea un partid politic ale cărui aspirațiuni esterioare erau îndreptate asupra orașului Triesta și a ținutului triestin, ca părți neeliberate încă a teritoriului locuit de italieni. Drepturi istorice nu prea aveau italienii asupra acestor locuri, dar ei nici nu și-au bătut capul c-o asemenea considerație. Fundamentul politicei italiane a fost principiul naționalității, un principiu care, din timpul lui Napoleon III încoace, a devenit cel conducător pentru politica italiană, cea germană și cea rusească, nemaipomenind de micile state din Orient.

Acum deodată Italia își schimbă calea: întrevederea dintre rege și împărat înseamnă în linia întâia renunțarea, pe mult timp, poate pentru totdeuna, la orașul Triesta, atât de important pentru navigațiunea pe Marea Adriatică și pentru negoțul levantin; Irredenta își dizolvă comitetele de agitațiune; o țintă necunoscută dar nouă plutește în ochii tânărului stat latin.

Ca să pricepem însemnătatea acestei apropieri de alianța austro-germană cată să ne reprezentăm marea valoare pe care în timpul din urmă a luat-o Mediterana și coastele Africei. Africa, deși un continent cunoscut demult și locuit din vechime încă de popoare de o înaltă însemnătate istorică, era necunoscută înlăuntrul ei. Călătorii veacului nostru au descoperit interiorul, au descoperit întinse țări roditoare, petrecute de roiuri de popoare, unele cu deprinderi sălbatice, altele pacinice și capabile de civilizație. E un continent descoperit din nou, cu un mare viitor.

De aci tendența popoarelor apusene de-a ocupa coastele Africei, de aci încercările Angliei de-a ocupa Egipetul, a Franței de-a anexa Tunisul. Înconjurată astfel de petece de pământ aparținând statelor europene, Mediterana ar deveni un simplu lac înlăuntrul statelor europene, brăzdat de corăbiile lor, iar coastele ocupate ale Africei ar fi începutul cuprinderii teritoriilor dinlăuntrul acestui vast continent.

O luptă pentru supremație pe Mediterana s-a început între puteri și se urmează. Italia e în cel mai mare grad interesată de-a avea o poziție determinantă în această mare, de vreme ce întreaga peninsulă e înconjurată de ea, de vreme ce toate porturile ei sunt udate de apele Adriei și ale Mediteranei. Franța și Anglia sunt însă atât de puternice în aceste ape încât, pentru a le opune o contragreutate, Italia se vede silită a căuta un sprijin la puterile din mijlocul Europei. Interesul ei de putere maritimă și comericală o abate din calea politicei naționaliste de pân' acum.

Pe de altă parte e moștenirea împărăției otomane la mijloc. Tendența Austriei de-a ajunge la golful de la Salonic e îndestul de cunoscută și desigur favorizată prin dezbinările dintre naționalitățile Turciei. Urmându-și calea prin Bosnia, Erțegovina și Macedonia, Albania rămâne de o parte ocolită de înaintarea Austriei și se poate ca Italia să fie dispusă, în cazul unei împărțiri ulterioare de teritoriu, a-și lua partea ei, punând această țară sub o dependență oarecare de ea.

❦

[17 octombrie 1881]

Ieri s-a reprezentat Moștenitorii și opereta Contrabandierul.

Se știe că în Moștenitorii Millo joacă cu nesecata lui vervă rolul lui Izidor Giridot. Și aseară bătrânul nostru artist era în cele mai bune dispoziții, reprezentând pe egoistul moștenitor pe toată scara dorinței de câștig. Dacă această piesă, îndealtmintrelea foarte puțin însemnată din punct de vedere dramatic și rău tradusă în românește, a putut să se susție atâta timp în repertoriu, aceasta este a se atribui esclusiv lui Millo și modului în care-și joacă rolul.

Reprezentația Contrabandierului a fost asemenea binișor răușită dacă considerăm circumstanța atenuantă a puținelor mijloace artistice de care dispune teatrul pentru reprezentarea unor lucrări muzicale. D-nul Popovici are un glas sonor și plăcut, iar d. Mateescu are și glas și talent comic.

Cu ocazia reprezentației s-a înscenat o mică cabală în parter, care-a avut un curios epilog în fumătorul teatrului. În Moștenitorii e un rol de amoreză naivă (Paulina), pe care în stagiunile trecute 'l juca d-ra A. Popescu și care în această seară era jucat de d-ra Constantinescu.

O seamă de tineri începură — la intrarea în scenă a d-rei Constantinescu — să strige „Popeasca!“, alții aplaudară pe noua purtătoare a rolului. Publicul cel neinteresat în această afacere 'l chema pe Millo, pentru a acoperi scandalul ce se înscenase.

Între acte d-ra Popescu apăru în foaierul teatrului și declară d-lor adunați acolo că pe nedrept i s-ar fi luat rolul ce-l jucase de atâta timp, dându-se unei alte.

E evident că rivalitățile dintre culise nu privesc întru nimic publicul și că manifestanții pro și contra ar fi trebuit depărtați din sală de cătră poliție, care are și ea un rol de vreme ce i se dau locuri gratis pentru a asista la reprezentații. Dar se vede că pentru poliția d-lui Radu Mihai asemenea lucruri nu au însemnătate.

❦

[18 octombrie 1881]

„Le Renseignement parisien“ scrie în cestiunea Dunării următoarele:

La 7 noiemvrie Comisia Europeană se va întruni la Galați.

Românii sunt firește foarte preocupați de hotărârea ce se va putea lua în cestiunea Dunării.

Cestiunea aceasta e tema zilnică a discuțiunilor ziarelor din București.

„Românul“ mai cu seamă espune cu o mare putere logică drepturile României.

După ce arată că, nici în protocoalele Tractatului de la Berlin, nici în Tractatul încheiat între puteri nu se face cea mai mică mențiune de-o Comisie Mixtă sau de preponderanța vreunui stat asupra Dunării, „Românul“ declară că, din contra, rezultă din dezbaterile Congresului, precum și din Tractatul de la Berlin însuși în chipul cel mai absolut și mai categoric, că executarea reglementelor de liberă navigațiune și de poliție fluvială pe Dunăre, în partea râului dintre Porțile de fier și Galați, e lăsată cu totul în sarcina statelor țărmurene: România, Serbia, Bulgaria. Mai mult încă: solicitudinea Europei de-a împiedeca preponderanța unei singure puteri asupra râului a mers atât de departe încât, atunci când baronul Haymerle a propus în sânul Congresului de-a încredința supraveghearea executării reglementelor de liberă navigațiune și de poliție fluvială unui singur comisar, delegat de cătră Comisia Europeană, Congresul a trecut peste propunere, de teamă de-a nu încuraja prin asta acțiunea izolată a unei singure puteri pe Dunăre în paguba celorlalte.

După ce ziarul francez citează pasaje din „Românul“ ajunge la următoarea concluzie:

Situația României e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanță capitală propriei sale dominațiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susținută de Germania în pretențiunile ei.

Rusia e firește opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deși pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei.

Totul atârnă la urma urmelor de rezoluția ce vor lua în definitiv Franța și Italia.

Franța, într-un sentiment escesiv de conciliare, a propus un proiect care, fără a acorda împărăției austro-ungare tot ce ea cerea, e considerat totuși de către români ca o propunere ce sacrifică interesele lor esențiale.

Italia, care în atâtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoință pentru România, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întâlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italiei să scază; ea va crește din contra.

Va fi dureros ca România, într-o cestiune de care atârnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porțile Orientului.

Am voi să credem că Occidentul întreg va înțelege în sfârșit că, pe Dunăre, interesele României sunt ale Occidentului însuși.

Din cele de mai sus se vede că cestiunea Dunării stă rău în urma celei mai nouă constelațiuni a puterilor europene.

Cu toate acestea nu credem că ea ar fi stat atât de rău dacă nu se făcea acea politică de duplicitate care, pe de o parte, îi permitea d-lui Boerescu de-a face făgăduințe, pe de alta prefăcea rolul membrului român din Comisia Europeană pân 'ntr-atâta într-un rol de morgă spaniolă încât să dea ocazie comisarului austriac de-a declara că al nostru e rău informat și că, după a sa știință, există făgăduințe pozitive făcute Austro-Ungariei.

Într-adevăr, după cât aflăm, colecția de documente diplomatice ce o pregătește Ministerul austriac de Esterne pentru a o prezenta delegațiunilor ar fi cuprinzând făgăduințele scrise negru pe alb a iluștrilor noștri oameni de stat. Ba se susține că d. Brătianu ar fi delegat anume pe un onor. patriot cu gingașa misiune de-a merge la Viena și a îndupleca pe guvernul imperial să suprime publicarea acelor documente, cari ar face cu neputință rămânerea patrioților la putere.

❦

[20 octombrie 1881]

Numai noi observasem, la aparițiunea ziarului „Cumpăna“, că foaia aceasta e redijată de tineri izraeliți. Scrisă într-o limbă românească deosebit de bună și c-o inteligență caldă, foaia s-a ferit până acum de-a atinge punctul care-o fi durut-o mai mult, până ce-n sfârșit, în urma mișcării antisemitice și a circulării d-lui C.A. Rosetti, ea părăsește rezerva ce și-o impusese, și arată arama și-și dă în petec, cum am zice.

După „Cumpăna“, venirea evreilor în țara noastră a fost cauzată prin necesitățile economice ale generației trecute; ei, prin serviciile ce le-au adus acestei generații, pe cari le ignorăm, și-au câștigat importanța actuală. Au oferit deci o compensație pentru munca națională ce i-a susținut.

Teoria socială a compensației fiind a noastră și neaflându-se în nici un manual de politică, ne credem în drept a o esplica.

Compensația nu se dă de cătră o clasă sau de cătră un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Munca musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producțiunii acestor obiecte. Din acest punct de vedere vânzarea de rachiu de cucută prin sate și colportajul nu ni se par nici a fi produs obiecte de utilitate, nici a fi înlesnit producțiunea prin o mânuire mai inteligentă a instrumentului de muncă.

La noi, ca în toate țările, evreii se prezintă ca un element parazit de mijlocitori, a căror activitate, în loc de-a iefteni schimbul de producte, îl scumpește în mod artificial și-l scumpește în aceeași măsură în care-l monopolizează în mânile lor. Ei sunt, ca element comercial, absolut stricăcioși în toate țările; de aceea și vedem că, oriunde se află în număr mare, domnește cea mai mare sărăcie.

Ei nu împlinesc necesități, ci dau naștere patimelor rele și viciilor, le încurajează și le satisfac. Mai mult: evreii par în genere incapabili de muncă industrială. Oricât de mulți ar fi într-un oraș, nu-i vom găsi nici ca muncitori în fabrici, nici în ateliere, escepție făcând de meserii foarte ușoare, de caracter femeiesc oarecum.

Fără îndoială că suportăm urmările generației trecute; dar păcatele, inepțiile ei, nu calitățile. A fost inept a crede ceea ce unii credeau, că, primind colonii de puri consumatori improductivi, se sporește avuția și puterea de muncă a țării. Și în Statele Unite imigrează oameni; dar toate foile europene sfătuiesc pe speculanți de-a se feri de Stalele Unite. Ele nu dau subsistență decât emigrantului producător, țăranului, meseriașului. Omul fără meserie piere acolo. Am cunoscut evrei cari au emigrat din Austria în America, iar de acolo au venit în … România.

Nu deznaționalizați trebuiesc evreii, căci foarte puțin ne pasă dacă o întreagă rasă consumatoare și improductivă va vorbi sau nu românește; ci siliți, prin o strictă organizare economică, la muncă, la muncă musculară, la producțiune. Atunci se vor deznaționaliza de sine sau vor emigra, iar până atunci cată să fie înlăturați absolut de la esploatarea claselor muncitoare, de la traficul viciilor și slăbiciunilor. La muncă Caradalele, Costineștii și Mihăleștii, dar la muncă și evreii.

Iată punctul important al discuției. Trebuie să li se îngreuie paraziților de tot felul meseria lor. Negoțul cu băuturi spirtoase, colportajul trebuiesc mărginite la strictul necesar. Nu specula, munca trebuie să determine mersul societății și înaintarea pe scara socială.

„Cumpăna“ zice că toate țările au pe evreii pe cari-i merită, deci și România. Noi tăgăduim aceasta. N-am meritat prin nimic nici pe evreii noștri, nici Caradalele noastre. Unii imigrați din Rusia și Austria, alții veniți din Turcia au avut o influență dezastroasă asupra dezvoltării materiale și intelectuale ale țării noastre. Aceste două elemente, egal de străine, intelectual și material egal de sterpe, ne-au adus poporul la sapă de lemn, l-au corupt, l-au făcut vicios, precum au adus la sapă de lemn pe țăranul din Galiția, din Bucovina, din Maramureș, din Rusia de sud.

Invazii de armate străine și invazii de paraziți străini sunt nenorociri pe cari o țară nu le merită, dar trebuie să le suporte dacă e mică. Nu se poate zice despre viile de Cotnar că merită filoxera.

Noi nu urâm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutați în alte țări, că au contractat deprinderile de speculă și de parazitism pe cari le au acum, și nici putem iubi acest rău elementar ce cade asupra noastră. România, nefiind vinovată întru nimic de poziția trecută a evreilor în țările apusene și răsăritene, nu poate fi obligată a suporta economic și social urmările acelui rău tratament.

La noi n-au fost persecuțiuni religioase. Sub domniile vechi naționale puținii evrei formau o breaslă al cărei staroste era rabinul. Breasla aceasta avea dreptul public al oricării alte bresle și, prin caracterul chiar al instituției, membrii comunității economice nu se că puteau înmulți peste trebuințele reale.

Așa ar fi trebuit să rămâie totdauna.

În organizarea veche nu încăpeau paraziți.

În lipsa absolută de organizare socială de care ne bucurăm în urma influenței altor elemente parazite asupra statului a putut însă încăpea o mulțime de lume fără căpătâi.

În momentul în care ne vom hotărî a organiza și apăra munca națională credem că evreii fără silă vor dispărea încet-încet și, după vechiul lor obicei, vor căuta o altă societate omenească, tot atât de nesănătoasă precum e a noastră astăzi și vor năpădi asupra ei.

Dar pentru sanificarea noastră e necesar ca să dispară din viața publică elementele parazite transdanubiene, a căror vină publică e dezorganizarea actuală.

Ceea ce se poate face este încetățenirea elementelor în adevăr folositoare, precum tineri învățați, meseriași buni ș.a.m.d.

Încolo însă naționalitatea română ca oricare alta are dreptul înnăscut de a-și apăra moștenirea ei istorică și munca ei de orice alt element străin. Alegerea armelor și mijloacelor atârnă de timp și împrejurări, și, dacă e vorba de păstrarea rasei române pe acest colț de pământ și de întărirea caracterului ei și a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea întrebuințată la timpul cuvenit.

❦

[21 octombrie 1881]

Aflăm în „Românul“ de azi un lung articol privitor la cestiunea izraelită.

Îl reproducem ca probă de completa lipsă de idei în privirea măsurilor ce cată a se lua în contra invaziei.

Foaia guvernamentală constată invazia, arată relele ei, se plânge de ea și totuși nicăiri nu indică un singur mijloc pentru a întâmpina răul. Culmea ridicolului e desigur apelul ce-l face evreilor împământeniți de-a opri imigraținea din Rusia.

Dar iată-l aproape întreg. Ex ungue leonem.

…indicarăm zilele trecute datoria ce credem că au, după noi, acei dintre evrei cari se zic români, cari iubesc cu adevărat țara și pe poporul român.

Aceștia, pe când pretutindeni erau goniți, pe când mai nicăieri nu găseau azil și protecțiune pentru viața ș-averea lor, au aflat în România nu numai azilul ci mijlocul d' a propăși, d' a se 'navuți.

Ei știu deci, prin esperiența ce au, că niciodată fanatismul religios n-a pătat inima poporului român; că niciodată persecuțiuni religioase nu s-au văzut pe ospitaliarul pământ al României;

mai știu că, cu toate acestea, nici o țară pe lume n-a fost mai insultată, mai batjocorită decât România sub pretestul mincinos și infam al persecuțiunii religioase;

știu încă — căci trăiesc aci și văd lucrurile cu ochii lor — că, pe când pe d'o parte se striga că erorile veacului de mijloc se esercită aci 'n contra evreilor, pe de altă parte coreligionarii lor soseau în valuri dese și groase în țara noastră, dovedind astfel prin fapte că nu e nimic adevărat din acuzările făcute, căci dacă ar fi fost adevărate, fie numai în parte, acele acuzări, invaziunea s-ar fi curmat, de vreme ce nimeni nu se duce cu dragă voie la rău, la persecuțiune.

Ei bine, când situațiunea este astfel, când mai cu osebire țara — înecând simțământu-i de demnitate pe drept revoltat — a uitat și iertat toate calomniile ce i s-au adresat ș-a pus pe evrei p-aceeași linie cu oricare român născut și crescut sub un regim străin, am crezut și credem că va fi venit și pentru evrei timpul d' a dovedi că iubesc adevărat țara, că se interesă de viitorul ei, că sunt și prin fapte români, cum au fost recunoscuți de drept de către poporul român.

D-aceea am amintit evreilor zilele trecute datoria, ce au; le-am indicat cum, după părerea noastră, ar putea și dânșii dovedi iubirea ce trebuie să aibă pentru națiunea română și pentru pământul ei.

Invaziunea ebraică urmează.

Autoritățile — cu toate măsurile luate și care i-au pus mari stavile — nu pot totuși a o opri cu desăvârșire.

Într-adevăr, când granițele sunt atât de întinse și deschise, când vecinii vor să se scape de vagabonzi, e ușor a-nșela vigilența ș-a ajunge la scop.

Dacă evreii din țară n-ar închide ochii, dacă ei n-ar primi pe fugarii și pe goniții din alte părți, măsurile luate d-autorități ar fi d-ajuns pentru a opri invaziunea.

Împlinirea acestei datorii, ce-n oricare țară este impusă prin inimă și prin interes fiecărui cetățean, avem dreptul să cerem și noi de la izraeliți.

Mai este un rău.

Nepăsarea, cetățenilor, a guvernelor din trecut și p-alocurea — mai cu osebire peste Milcov — o ne 'nfrânată poftă de câștig, au ajutat la năpădirea satelor de către o mulțime de străini cari n-au nici o meserie și se fac numai cârcimari și esploatatori ai sătenilor.

Avem legi care lovesc această esploatare chiar în cauza ei: opresc stabilirea în sate a acestor oameni.

Găsesc oare evreii deveniți români că ei nu sunt datori a lucra pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, și ilegale, și păgubitoare poporului român?

Ne mulțumim și d-astă dată numai a pune întrebarea.

Așteptăm răspunsul de la fapte și numai de la fapte, căci omul se judecă după fapte, ca pomul după roade.

În istoria noastră națională, în lupta pentru bine ș-adevăr, găsim numele unui evreu, Rosenthal, care a luat parte la revoluțiunea de la 1848, a luptat ș-a suferit pentru țară, pentru drepturile și fericirea ei.

Cine sunt actualii?

Nu-și va găsi oare soți ai lui Rosenthal?

Așteptăm răspunsul faptelor și numai al lor.

Noi repetăm părerea rostită de mai multe ori, că în contra invaziei necontenite de elemente străine improductive nu există decât un mijloc temeinic: organizarea economică și socială a poporului românesc însuși. Ramurile noastre de muncă trebuie să se organizeze în corpuri autonome ca să reziste una câte una și toate la un loc introducerii clandestine, năvălirii elementelor esploatatoare și improductive. Cu „jalnica tragodie“ a fratelui Rosenthal nu se face treabă. S-ar mai putea afla încă o sută de Rosenthali bine intenționați, și nici nu ne îndoim că se vor fi aflând, fără ca activitatea lor să poată abate un rău social carele nici nu răsare măcar din propriile noastre păcate, ci din criza socială a unui popor cu mult mai numeros decât al nostru, al celui rusesc.

Cu micul bagaj de idei egalitare și liberale de la 1848, lipsite cu totul de razimul științei, nu se rezolvă cestiuni de talia acesteia; de aceea nici credem pe roșii în stare de a găsi în magazinul lor de masalale, de stindarde tricolore, cocarde și … bombe orsini, o armă capabilă a da soluțiune unei cestiuni sociale.

❦

[22 octombrie 1881]

„Românul“ a 'nceput să devie interesant.

„L'Independance roumaine“ publicase vro dare de seamă despre torturile suferite de țărani în vrun punct al țării, torturi cari sunt de-a dreptul o unealtă de guvernământ al partidului roșu, iar un ziar italian a reprodus acea dare de seamă, formulând o opinie foarte aspră asupra stărilor de lucruri din România.

— Vai de mine — strică „Pseudo-românul“ — cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie ș-or face de noi?

Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromânilor noștri: rușinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu și adevărata iubire de țară.

Precum am tradus fără a pricepe legile și regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începând de la pălărie și sfârșind cu țintele bătute în talpa gheții, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină și unt de peste graniță, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura considerație serioasă pentru politicianii noștri.

La dreptul vorbind opinia rea a lumii despre „cutare“ e foarte indiferentă pentru el dacă stă bine. Din contră, oricât de bună opinie ar avea cineva despre „cutare“, dacă el stă în adevăr rău părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o națiune, ca și despre un om.

Ei bine, cine ne-ar numi barbari ar greși oare?

N-ar greși deloc. Cine dintre români are o cultură adevărată acela va fi tot de opinia aceasta și singura sa părere de rău, precum și a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria și fecioria de simțiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizației pe de o parte, numai viciile barbariei pe de altă. „Semibarbari“, iată termenul tecnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern îl va și întrebuința, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizație.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, văzutu-s-au undeva în lume, neesceptând China, Japonia, statele nigritane ale Africei, o stare economică mai rea, mai mizerabilă decât aceea a țăranului nostru de la șes și munte? Văzutu-s-au țară agricolă, înzestrată de natură c-o bogăție de-a dreptul miraculoasă, în care locuitorii să moară de foame precum au murit în realitate în anii trecuți în unele județe de munte?

Există țară în Europa în care decreșterea populației să fie atât de mare ca la noi? Văzutu-s-au o descompunere a obiceielor casnice și publice în gradul în care există la noi?

Și când ne întoarcem la pseudocultura noastră și vedem pe bulgarul Mihălescu, cu patru clase primare, administrând o țară de oameni și punând prefect pe un Chirițopol, care a fost slugă, fecior în casă; când vedem alte patru clase primare, pe vestita vivandieră a regimentului de muschetari din Moldova, pe onor. Costinescu, redijând una din cele mai răspândite foi, „Pseudo-românul“, când vedem nulitatea și ignoranța servind ca titlu de recomandație pentru înaintare pe scara socială nu ne convingem că suntem arhibarbari?

Când am întreba ce și cât se citește în România am rămânea încremeniți de mizeria intelectuală.

Există bunăoară un singur lexicon aproape complet al limbei române, operă de fond de mare valoare, cu toate mancurile ei de amănunte, lexiconul d-lui Cihac. Meritul acestei opere e cu atât mai mare cu cât volumul I e cea dendâi încercare reușită a unui dicționar comparativ al limbilor romanice luând de temei limba română. Îndoit merit.

Câte exemplare au vândut autorul român în România? Două sau trei ni se pare, un număr cu totul ridicol. Toată ediția a fost cumpărată de franceji, engleji, germani.

Dar întrebe-se Alecsandri ce-a câștigat cu operele lui, din cari multe sunt nemuritoare, și câți l-au citit? Întrebe-se Odobescu ori Hasdău câți cititori află în România? Oamenii vor da din umere și vor râde. Dacă nu i-ar încuraja dragostea de muncă, și de obiectele ce le tratează, dacă nu i-ar încuraja străinătatea prin prețuirea dreaptă a celor ce scriu, desigur ș-ar arunca scrierile în foc. Pentru pătura superpusă de civilizație greco bulgară de la noi nu există nici limbă, nici știință, nici literatură românească.

Dar poate să aibă străinătatea o opinie atât de rea de noi precum o merităm? Intră în imaginația străinătății publiciști ca d-alde Carada, Fundescu, Basarabescu ș.a., învățați ca Cernătescu, Crăciunescu ș.a., generali ca Cernat, directori de bancă națională ca Costinescu, directori de minister ca S. Mihălescu, miniștri ca Giani, viceprezidenți de adunare ca Sihleanu?

Este imaginabilă starea aceasta de lucruri și se poate ea însemna altfel decât cu numele celei mai complete barbarii?

O! uniforme frumoase, craidoni scoși din cutie și cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbați muieri cari se sulemenesc fiind miniștri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranță și corupție sus, neagră ignoranță și adâncă mizerie jos.

Ș-acesta e poporul nostru românesc? Poporul nostru de acum 50-60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deșteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimei, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani?

Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaște dacă s-ar ridica din morminte.

Și de unde vin toate acestea?

Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiții, fără patrie hotărâtă, fără naționalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simțul său istoric, simțul de dezvoltare continuitivă și organică, acel simț pentru care în fiece an avem o zi mare: Moșii.

Moșii — patres, moșia — patria, cu orânduielele lor bune și drepte, cu limba lor spornică și bogată, cu moștenirea lor intelectuală și socială întemeiată pe o mare epocă eroică și pe-o dezvoltare normală și sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem și de-aceea civilizația Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă.

❦

[23 octombrie 1881]

Bate șeaua să priceapă iapa, cum am zice. Există o frumoasă povestire românească despre un țăran de munte care vorbea cu Vasile Vodă Lupul numai așa, pe de lături, fără ca unul din curteni să-i înțeleagă. Munteanul se prefăcea că-i cam nea 'ntr-o parte, vorbea în pilde și în parimii; numai Vodă înțelegea tot.

Așa „Pseudo-românul“ de azi se preface că-i naiv, spune într-adins la platitudini despre valoarea bunelor relațiuni între popoare, despre pacinica lor dezvoltare și alte lucruri de acestea, foarte adevărate, dar cinsprezece la o para și zece pe d-asupra de dăruială, nu pentru a umplea coloanele și spre trecere de vreme, ci spre a îndrepta ascuțișul altîncotro, precum vom arăta mai jos.

Tema de azi a ziarului oficios o constituie cuvintele rostite de d. de Kallay în delegațiunea austriacă. Fără îndoială șeful de secție maghiar, însărcinat cu conducerea interioară a Ministerului de Esterne, cu afacerile curente oarecum, nu crede de cuviință a spune ceva pozitiv în cestiuni a căror rezolvare nu atârnă de d-sa. Vorbe ca „relațiunile întreținute de monarhie cu puterile străine sunt escelente“ sau „datoria guvernului e de a grăbi rezolvarea cestiunii Dunării în sensul Tractatului de la Berlin“ sunt cu totul formale și nu pot ascunde nici un cuprins pozitiv. O putere mare, semnatară a Tractatului de Berlin, n-o să declare prin gura d-lui de Kallay că vrea să calce Tractatul de la Berlin sau să-l ocolească. Dacă în adevăr e vorba de Tractat astfel cum îl pricep toți, cestiunea e rezolvată gata și nu mai e de datoria nici unui guvern de-a grăbi rezolvarea.

Ni se pare deci că altceva e la mijloc.

Reproducem câteva pasaje din „Românul“. În fagurul de miere al povețelor de pace date universului se ascunde un ghimpe rău.

Acest răspuns (al d-lui de Kallay) dovedește pe de-o parte câtă atențiune dau chiar puterile mari relațiunilor cu străinătatea, iar pe de altă parte ce înrâurire au aceste relațiuni — când sunt amicale — pentru mersul pacinic al popoarelor…

În familia statelor, deși interesele unora sunt opozite cu cele ale altora, se lucrează pentru apărarea acestor interese mai cu osebire pe calea înțelegerilor amicale.

Aceasta este norma în genere urmată și rezultatele practice ce ea a dat adese amintesc zicătoarea:

Mai bine o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă.

Când popoarele au părăsit-o tunul singur a mai avut cuvântul.

…orice stat, fie mare, fie mic, și mai cu osebire când e mic, trebuie a căuta — mai cu seamă în unele situațiuni — să înnoade, să menție și să cultive bune relațiuni cu puterile străine.

Astfel, făcând statele mici cum fac cele mari, și-ar putea mai lesne și mai cu succes apăra interesele pentru că dorința lor cunoscută d' a mănține bunele relațiuni le-ar atrage bunăvoință sau măcar o atențiune conciliantă din partea celor cu care ar avea interese de discutat. Relațiunile acestea amicale se nasc, se mănțin și se strâng nu numai prin tratările diplomaților, ci și prin întrevederile monarhilor.

…când regele întreprinse o călătorie în Europa ziarele opozițiunii nu găsită decât cuvinte de dezaprobare, ba încă: de acuzare.

Orbite nu știm de ce interese, ele tăgăduiau întrevederii suveranului nostru cu suveranii străini orice înrâurire asupra bunului mers al afacerilor țării, asupra apărării și garantării intereselor ei.

Sperăm însă că faptele la care asistăm cu toții de câtva timp o vor fi convins c-adânc înșelată era în procederile ei și mult câștigă reciproc statele păstrând bune ș-amicale relațiuni unele cu altele și suveranii între dânșii.

Această 'ndegetare făcută, ca 'ndeplinirea unei datorii patriotice și de conștiință, să trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay.

Ba zău, să nu mai trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. Cu acea perfidie proprie scriitorilor de la „Românul“, în șirurile de mai sus se zice:

Opoziția tăgăduia călătoriei suveranului orice înrâurire asupra mersului afacerilor țării, a apărării și garantării intereselor ei.

E adânc înșelată opozițiunea.

Ne 'ndeplinim o datorie patriotică și de conștiință arătând că opozițiunea s-a amăgit. Iată dar cum c-un cusur subțire „învoiala strâmbă“ pe care „Românul“ o preferă „judecății drepte“ s-aruncă în spinarea suveranului, ca și chestia Stroussberg, deși tot roșii erau și atunci la putere.

„Învoiala strâmbă“ preferabilă „judecății drepte“ e regularea cestiunii Dunării. Îndealtmintrelea n-am înțelege ce „datorie patriotică și de conștiință“ ar fi avut „Românul“ de-a face asemenea degetare? Asta nu înseamnează nimic alta decât că, din nou, vor să descarce vina Boerescu-Brătianu pe umerele iresponsabile ale regelui, joc vechi, cunoscut, însă foarte păgubitor țării de vreme ce M. Sa nu poate servi de adăpost unor consiliari a căror alegere, după înseși des repetatele perorări ale „Românului“, atârnă de „națiune“.

C-un cuvânt, în toate aceste tirade oncțioase dar saturate de viclenie nu vedem decât intenția de-a se descărca, de-a se ascunde după o personalitate iresponsabilă și … de-a rămânea la putere chiar cu prețul Dunării, prin învoială strâmbă.

Învoială?

Dar dreaptă, strâmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă — strâmb ori drept — în schimb pentru dreptul incontestabil al țării? Malul stâng al Dunării de la Porțile de Fier până la Galați este fără îndoială al nostru. Navigațiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigațiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligațiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pământul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai târziu una română poate.

Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?

Cu această întrebare însă începe și lipsa de idei a foii guvernamentale.

Căci strâmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adecă mai puțin ca compensație pentru ceea ce ni se cere, totuși compensație trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strâmbă, nici dreaptă, ci uzurpațiune pură. Compensația aceasta trebuie — dacă nu alta — să cântărească cel puțin atât cât pericolul la care ne-am espune în cazul când, intrați pe clima concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată până la un punct oarecare.

❦

[25 octombrie 1881]

„Pseudo-românul“ în „semibarbaria“ lui are, se 'nțelege, defectul acestei stări intelectuale; nu e în stare a pricepe termenii tecnici cu cari operează și-i întrebuințează pe dos. Am arătat în unul din numerile trecute cauzele cari ne fac a stabili, pentru epoca din urmă a istoriei țărilor noastre, că e o stare de semibarbarie de o sută de ori mai rea decât barbaria adevărată, și, se 'nțelege, fără proporție de rea față de civilizația adevărată.

„Pseudo-românul“, care nu cunoaște termenul „semibarbar“ și nu-i știe însemnătatea, dă următorul înțeles cuvintelor noastre:

Poporul (spun conservatorii) au făcut un pas spre progres: din barbar acum 50-60 de ani, a devenit semibarbar, adică pe jumătate barbar, pe jumătate civilizat.

Acest pas făcut spre civilizațiune — și aci vorbim în teza pretinșilor conservatori — în loc de a fi un bine, căci lumea-ntreagă spre civilizare merge, la civilizare țintește și-și încoardă toate puterile spre a ajunge, e un rău mare, e nefericirea poporului român.

Asemenea afirmări nu se discută.

Hotărât că nu se discută ceea ce zice „Românul“, de vreme ce nici am zis, nici am putut afirma vreodată platitudinea că semibarbaria e un pas spre progres, spre civilizație, că e o jumătate de civilizație.

Niciodată. Semibarbaria e o stare de degradare, un regres, este corumperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizații străine.

Un popor barbar e bunăoară religios. Civilizarea lui religioasă adevărată vine atunci când, prin progresul lent al propriei sale maniere de-a vedea în materii religioase, credințele formale, adesea superstițioase, se schimbă în convingeri morale. Dar când el admite de la alt popor numai ștergerea credinței formale, fără a o înlocui prin convingerea morală și religioasă, el rămâne și fără una și fără alta; are numai răul civilizației și răul barbariei, e semibarbar.

Un popor barbar își are industria lui de casă, meseriile lui, activitatea lui economică sănătoasă, deși primitivă poate. Când el, în loc de a da dezvoltare propriei sale munci, cumpără obiectele gata de la străini, fără a învăța cum să devie el însuși în stare de-a le produce, e semibarbar.

Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaș grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare.

Există deci o civilizație franceză, una engleză, una germană, una italiană. Nu există însă o civilizație română și, dacă sunt începuturi, ele sunt cu totul individuale și n-au a face nimic cu dezvoltarea generală a lucrurilor.

Trecerea adevărată nu e de la barbarie la semibarbarie, căci asta e o trecere spre rău, ci de la barbarie la civilizația adevărată. Semibarbaria nu este o stare, organică sau necesară, ci e o boală, un regres, o stare de slăbiciune și de mizerie. Dacă pe acest pământ va exista vrodată o civilizație adevărată va fi aceea ce va răsări din elementele civilizatorii vechi. Nu de greco-bulgara subțire și nazalizată a secolului fanarioților se va lega progresul limbei noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechi sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizația juridică, ci de perfecționarea și completarea vechilor și propriilor începuturi de legislațiune și viață juridică. Din rădăcini proprii, în adâncime proprii, răsare civilizația adevărată a unui popor barbar; nu din maimuțarea obiceielor străine, limbelor străine, instituțiunilor străine.

Poate că popoarele slave ale nordului și mijlocului Germaniei sunt mai civilizate „ca oameni“ decum erau în starea primitivă; dar ele nu mai sunt slave; au pierit în poporul a cărui civilizație au primit-o. Populațiile tatare ale Rusiei sunt mai civilizate ca „oameni“ azi decât sub hanii lor. Dar nu mai sunt tatare; ele au pierit ca existență proprie din momentul în care au primit modul de-a fi al unui alt popor.

Semibarbaria nu este dar un progres, ci un regres din punctul de vedere național și politic.

„Românul“ mai pretinde că barbaria actuală ne-a dus în așa scurt timp la independență și la regat, la libertate și la conștiința de sine, la progres și la avere.

Iată lucruri ce le tăgăduim.

Pro forma independenți, plătim un tribut de sute de ori mai mare decât cel vechi; libertatea populațiunilor noastre este, după date statistice autentice, sinonimă cu libertatea de-a muri de mizerie; progresul și averea se află în realitate nu la elementul care etnic și istoric e singurul element în adevăr românesc, ci la … românii „Românului“, la acea pătură superpusă de populație străină incapabilă de-a pricepe poporul nostru, incapabilă de a-l iubi.

Barbarie și civilizație stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinele, trunchiul, creșterea ulterioară.

Semibarbaria e altceva, e o boală produsă prin mediu străin, decrepitudinea ce s-ar produce plantând un stejar la loc băltos și mlăștinos și supunându 'l la regimul salciei comune. Ei, nici salcia pom, nici Caradalele români.

Deci orice civilizație adevărată nu poate consista decât într-o parțială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare.

❦

[26 octombrie 1881]

Cu privire la cestiunea izraelită, reîmprospătată în timpul din urmă prin imigrațiunea din Rusia, pricinuită de măsurile guvernului și de răscoalele populare de acolo, „Fraternitatea“ scrie cu cunoștință de cauză următoarele:

Era un timp pe când România a fost Eldorado al tuturor refugiaților și asupriților din toată lumea. A domnit aci o toleranță religioasă cât se poate de largă și nemărginită, traiul a fost patriarhal, toate trebuințele vieței ieftine ca nicăieri, poporul blând și fără egoism. De aceea au venit în țară lipovenii, bulgarii, grecii, ungurii și izraeliții, mai cu seamă după revoluțiunea din 1848. Astăzi lucrurile s-au schimbat. România, vrând să intre cu pași repezi în sânul statelor apusene, s-a dezbrăcat de multe moravuri și deprinderi din trecut; egoismul sub numele de apărare națională (?) a inspirat multe restricțiuni, încât străinii nu mai privesc România ca pe o țară unde pot să găsească fericire și un trai bun, mai ușor decât acolo de unde au să vie. Noi unii suntem convinși cum că numărul străinilor care vin acuma în țară pentru a se stabili e cu mult mai mic decât era odinioară și, dacă guvernul ar poseda date statistice, s-ar putea dovedi aceasta într-un mod autentic și neîndoios.

Mai mult, nu numai starea străinilor s-a îngreunat, dar chiar cei indigeni sunt astăzi mai împovărați decât erau în trecut, având să contribuie cu toți la crearea unor instituțiuni costisitoare și necunoscute altădată. Această schimbare a lucrurilor noi izraeliții o simțim mai adânc decât ceilalți locuitori ai țării; starea noastră, e mai nefavorabilă decât a creștinilor, fiindcă noi suntem priviți fără cuvânt de inimici și tratați cu bănuieli și neîncredere. Dacă nu din alt interes, cel puțin de milă și îndurare vom opri pe coreligionarii noștri să nu vină în România, deoarece ei poate nu vor găsi aci ceea ce poate așteaptă. Făcând României, după cum se cere, un serviciu, întru cât o ferim de elemente străine cari nu sunt binevăzute, rămânem și buni izraeliți când povățuim și arătăm coreligionarilor noștri cari vor să intre în țară ca să se întoarcă mai bine de unde au venit, deoarece în România nu vor avea să sufere și să muncească mai puțin decât oriunde. Traiul s-a scumpit, toți fără osebire sunt recrutați pentru armată, statul și comuna cere lumii dări care de care mai grele, apoi izraelitul e și împiedicat cât privește domiciliul și negoțul. Ce caută dar între noi izraeliții din țările vecine, unde nu e o stare mai rea? Se mai zice că, din cauza numărului mare al izraeliților aflați în țară, nu se poate îmbunătăți starea lor. Și aci ne lipsesc date autentice. Unii susțin că România are 600.000, pe când alții, cu mai mult temei, zic că sunt numai aproape 250-300.000 de evrei. Dacă numărul cel mare e cauza nenorocitei noastre situațiuni păcătoși am fi de n-am da concursul nostru ca acest număr să nu se mărească.

Așadar, făcându-se chiar abstracțiune de simțăminte patriotice, interesul nostru propriu ne silește să punem stavili întru cât depinde de noi spre nevenirea cu grămadă a evreilor din alte țări. Bazându-ne pe asemenea motive nu poate fi nimenea care se va îndoi că, promisiunea și voința noastră de-a feri țara de elemente vătămătoare e sinceră și leală.

Întrebarea e: în ce mod pot satisface evreii cererea „Românului“ repetată în numărul de 19, 20 ale curentei? Noi credem că, guvernul — presupunem că, ceea ce cere „Românul“ e și dorința guvernului — nu va ajunge la acest scop și nu poate conta pe toți izraeliții — și toți trebuie să conlucreze ca să se atingă această țintă — fără reorganizarea congregațiunilor izraelite, după cum sunt organizați armenii și toate afacerile lor religioase, sub un control sever și conștiincios din partea primăriilor locale. Astăzi guvernul n-are la cine să se adreseze vrând să execute o măsură relativ la evrei, n-are pe cine să facă responsabil dacă o măsură luată nu aduce roadele așteptate. Organizându-se asociațiuni religioase la izraeliți cu scopul hotărât de a satisface trebuințele cultului, de a răspândi cultura și de-a deștepta și dezvolta simțiminte patriotice, toate aceste dificultăți vor dispărea. Lipsa acestor corporațiuni face ca toate măsurile guvernului relative la vagabonzi să degenereze în persecuțiuni contra evreilor, nu numai în contra celor intrați pe furiș, ci și în contra unor evrei cari sunt stabiliți demult sau chiar născuți în țară.

Evreii, luându-și asupră-le sarcina grea de a da guvernului concursul lor întru a opri intrarea celor goniți din alte părți în țară, desigur că se vor expune la multe vorbe și reproșe neplăcute; totuși nu vor înceta a fi la îndemâna guvernului, văzând că prin aceasta s-a dezbrăcat de neîncrederea ce nutrește în contra-ne, nu tolerează ca organele lui inferioare și uneori chiar și cele superioare să lovească pe nedrept în interesele izraeliților indigeni; cu un cuvânt, când se vor convinge că guvernul vrea numai depărtarea adevăraților vagabonzi, dar nu caută a asupri și a înjosi pe toți evreii din țară fără osebire. Evreii nu voiesc a deveni un fel de șpioni și polițai; ci, lucrând spre binele țării, cer să li se dea ocaziunea și posibilitatea de a se hrăni ca toți locuitorii țării într-un mod omenesc și onest.

Vom merge și mai departe, vom îndupleca pe evrei ca să nu fie cârciumari la sate, ce după legile în vigoare nu pot fi, când li se va îngădui a îmbrățișa o altă ocupațiune, de pildă de a deveni agricultori, fie chiar în Dobrogea. Însă să nu ni se ceară aceasta când nu suntem în stare de a le recomanda o altă îndeletnicire. Astăzi lucrurile au ajuns până acolo încât abia este o ocupațiune în care evreii să nu fie împiedicați prin fel de fel de restricțiuni. Junimea studioasă n-are nici o speranță de a putea aspira la un post, fie într-un institut de învățământ ori de altă natură; când soldații voluntari sunt depărtați de armată, debitul de tutun și băuturile spirtoase e oprit, șederea prin sate chiar ca prăvăliași nu se acordă de către unele organe ale guvernului. Ce să fie, ce să facă dar evreii? Acuma suntem lipsiți de posibilitatea de a ne folosi de cunoștințele noastre intelectuale, suntem opriți o ne bucura de esperiențele noastre practice, încât nu ne rămâne decât desperarea.

Ceea ce spune „Fraternitatea“ e în mare parte adevărat; e exact și o știm din esperiență personală că la 1844, la 1848 chiar, ocaua de carne costa patru parale, ocaua de pâne și mai puțin. Și cu toate acestea prețurile se vor părea mari când vom adăoga că ele nu se obțineau decât prin monopol comunal. Tăiarea de vite era un monopol comunal precum și coacerea pânii. Chiar din aceste patru parale două erau ale comunei, erau o dare indirectă percepută de la consumatori.

Cine au scumpit traiul în România? Neapărat înmulțirea consumatorilor impreductivi, reprezentată mai cu seamă prin elementul izraelit.

Tocmai înainte de 1848 — nu în urma lui — deci pe vremea boierilor, starea izraeliților era egală cu a celorlalți cetățeni, nemaipomenind că familiile vechi izraelite — familia Daniel bunăoară din Iași — era considerată ca familie boierească în rând cu oricare alta. Oameni nu tocmai bătrâni țin bine minte ce onorabili din toate punctele de vedere erau „puținii“ membri ai comunităților izraelite. Prin invazia pe scară mare a elementului rusesc și galițian toate relațiile vechi, frumoase, întemeiate pe o absolută bună credință reciprocă s-au descompus. Invazia unui element improductiv a scumpit traiul. Elementul improductiv trebuind să trăiască de undeva, neapărat că s-a folosit de puțina cultură a claselor de jos pentru a trezi în ele vicii și a trăi din satisfacerea acestor vicii. Iată cum s-au născut cestiunea izraelită, o cestiune comună nouă Rusiei de sud, Galiției, Bucovinei, Maramureșului și unor anume regiuni din Ardeal și Țara Ungurească.

Propunerea de agricolizare, de colonizare a Dobrogei cu izraeliți cari să devie plugari, ar fi în adevăr bună și admisibilă. Pământul aluvial al gurilor Dunării e de o fertilitate nemăsurat de mare și aproape vergin. Politica esperimentală fiind permisă în asemenea împrejurări, propunerea „Fraternității“ are sorți de-a fi admisă de politici bine cugetători. Îndoiala noastră este alta. Nu credem că evreii se vor agricoliza, în afară de unele escepții. Deprinderi contractate în curs de secole se șterg cu anevoie. Dar o încercare, cât de costisitoare chiar, ar fi de recomandat, ca să vedem limpede ce rezultate ar aduce.

❦

[29 octombrie 1881]

De câte ori poziția cancelarului Germaniei era îngreuiată prin mecanismul parlamentar el amenința cu demisia și Parlamentul, vrând-nevrând, se mulcomea. În adevăr partidele germane voiau să aibă influență asupra politicei principelui cancelar, însă în genere erau prea patriotice pentru a nu desista de la cererile lor de câte ori creatorul unității Germaniei ar fi amenințat cu aruncarea sarcinei sale. Prea nouă sunt întocmirile împărăției și prea șubrede poate pentru ca să nu aibă nevoie de consolidare prin acel care le-a dat naștere. Acum însă telegraful ne comunică un estras din ziarul „Post“, organ adeseori inspirat din sferele cancelarului, prin care se arată că acesta ar fi declarat că e obosit de-a fi ținta tuturor răutăților, înjosirii, calomniei, suspiciunii invidioase a unei populații de 45 de milioane. Majoritatea parlamentară, compusă din centrul catolic și progresiști, ar putea în adevăr să-l răstoarne și principele va fi căutând să previe acest eveniment dându-și singur demisiunea. Nu e lesne de crezut că cel mai mare om de stat al secolului nostru ar fi dispus a-și părăsi locul său fără a încerca toate mijloacele pentru a paraliza urele îndreptate în contra sa. De aceea se poate ca articolul ziarului „Post“ să nu fie decât o încercare de a pune în vederea opoziției germane nemăsurata responsabilitate ce și-ar asuma-o când cancelarul s-ar decide a-și muta sarcina pe umerii ei.

❦

[29 octombrie 1881]

Deși în cestiunea Dunării buna dreptate e în partea României într-un mod atât de neîndoios încât ziarele vieneze chiar sunt silite de evidență s-o recunoască, știrile din urmă, ce fac a se prevedea soluțiunea finală, ne sunt cu toate acestea nefavorabile.

„Le Renseignement parisien“, ziar ce pare a sta în oarecari relațiuni cu guvernul nostru, e, precum se va vedea mai la vale, informat că guvernele s-au învoit a institui Comisia Mixtă, care nu numai că nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, ci a fost înlăturată chiar din discuție de către Congresul de la Berlin. Ziarul francez spune următoarele:

Preocupațiunile noastre dinlăuntru nu trebue să ne oprească de-a avea ochiul deschis asupra celor ce se întâmplă afară; pentru că din afară, mai mult decât dinlăuntru, pot veni pericolele pentru Franța și pentru Republică.

Nu-i de ajuns c-am ajutat României de-a se renaște și de-a se constitui: cată să continuăm sprijinul nostru. Nu se creează copii pentru a-i părăsi. România este o fiică a Franței. E născută în adevăr din Roma și din Paris.

Astăzi ea are nevoie de noi, de Franța și de Italia. Ar fi dureros să gândim că Franța n-o va asculta; și n-am voi să credem că Italia a sacrificat-o Austriei în timpul întrevederii de la Viena.

De mai multe ori am tratat deja chestiunea Dunării, lămurind că buna dreptate e în partea României și că, în acest punct, interesele române se identifică cu interesele franceze și italiene…

Se anunțase că la 7 ale curentei comisarii europeni se vor afla întruniți la Galați. Însă toate datele pe câte ziarele le-au publicat în privirea întrunirii Comisiei Europene sunt eronate.

Aflăm din sorginte sigură că Comisia Europeană nu se va întruni înainte de 22 noiemvrie curent.

După cât se asigură puterile sunt în acord pentru a stabili, cu toată opoziția României, o Comisie Mixtă.

Și cu toate acestea voim să sperăm încă. Dacă în anticitate se putea apela, nu fără succes, de la Filip cel beat la Filip cel treaz, e și mai natural acuma de-a apela de la un ministeriu ce se duce la un ministeriu ce vine.

Noul nostru ministeriu nu va voi fără îndoială să înceapă prin a părăsi un interes atât de serios francez în Orient.

Ziarul „République Française“ a publicat în cestiunea Dunării articole prea bune pentru ca oamenii politici ce-l inspiră și dirijează să poată uita că România este sentinela Dunării, în interesul îndoit al independenței sale și al siguranței Orientului.

❦

[29 octombrie 1881]

D. N. Basarabescu, până mai ieri slujbaș al statului, fiind dat afară din slujbă, a găsit de cuviință să scoată o gazetă de opoziție. Nedeprinși a lua în serios politica paraponisiților, n-am dat nici o atenție încercărilor stilistice ale lui Nae Postuleanu, proprii poate pentru a fi citite de Millo, cu arta de-a apăsa asupra neologismilor neînțeleși și a escentricităților retorice, decât de-a lumina publicul în vro cestiune oarecare.

În unul din cele din urmă numere d. N. Basarabescu se încumetă a consacra chiar un articol teoriei noastre etnologice. Ne pare rău că trebuie să-i luăm pentru totdeuna speranța că vom discuta vreodată cu d-sa vro cestiune generală, de orice natură ar fi, etnologică, istorică sau politică, pentru cuvântul practic că cu cenușeri de arhive și cancelarii nu discutăm asemenea materii. Tot atât de puțin ne pasă de tonul în cari scriitori de teapa aceasta sunt obicinuiți a îmbrăca puținătatea lor, căci n-ar fi ei dacă n-ar fi așa cum sunt. Ceartă cu Dumnezeu pentru c-a umplut lumea cu ce-a putut nu începem.

Dar în acel articol d. N. Basarabescu mai susține că redactorul „Timpului“ ar fi bulgar de la Brăila.

Lucrul acesta privindu-ne personal pe noi, iar nu teoria etnologică, îi putem spune verde d-lui Basarabescu că minte pur și simplu.

❦

[30 octombrie 1881]

Atât „Cumpăna“ cât și „Apărătorul“ găsesc multe de întâmpinat în contra unuia din articolele noastre privitoare la relele economice ale imigrațiunii izraelite, articol în care am zis despre evrei că sunt un popor întreg de mijlocitori improductivi.

„Cumpăna“ susține contrariul:

1. Evreii au fost chemați în țară din cauza necesităților economice ale generației trecute.

2. Ei sunt utili și chiar necesari deoarece sunt mijlocitorii unici între producători și consumatori, iar pe de alta sunt fabricanți și meseriași.

Să ni se dea voie a face din capul locului o distincție necesară. Nu vorbim de meseriașii buni și nu în contra lor e îndreptată vreodată o vorbă a noastră. Pe cât izraeliții sunt meseriași buni și conștiincioși, pe cât nu lucrează numai pentru ochi, ci-și onorează meseria prin aceea că produc obiecte de valoare și utilitate reală, ei sunt netăgăduit folositori. Fără îndoială că într-o populație de sute de mii se vor afla și meseriași buni și ar rămânea numai ca o organizare solidă a meseriilor în corporații să deosibească pe cel bun și solid de cârpaciul care nu-și știe meșteșugul și care, oferind consumatorului obiecte rău confecționate, îl frustrează pe acesta, făcând totodată o malonestă și păgubitoare concurență meseriașului solid. Chemată sau nechemată în țară, această categorie de meseriași e utilă și necesară și asupra ei nu pierdem nici o vorbă.

Cât despre serviciul pe care evreii îl fac ca mijlocitori între consumatori și producători, aci, verde vorbind, le contestăm orice utilitate și din contra cată să-i declarăm de-a dreptul stricăcioși, nu numai pentru elementul românesc din țară, ci, cu toată solidaritatea ce există între ei, pentru ei înșii.

Eludând deci ceea ce nu intră deloc în cercul discuției, să venim la cele două afirmațiuni ale „Cumpenei“, că evreii ar fi fost chemați în țară și că sunt utili și necesari ca mijlocitori. Amândouă aserțiunile trebuiesc probate de cine le afirmă, căci le negăm pe date pozitive.

Bucovina bunăoară a avut cincizeci de ani privilegiul de-a nu da oameni pentru serviciul militar; tot astfel Basarabia rusească. Se știe pe de altă parte că, din vremea Domniilor române și până la Știrbei Vodă, serviciul militar la noi în țară era foarte neînsemnat. Se știe asemenea că obligațiunea serviciului militar îi face pe evrei să treacă granițele când încoace, când încolo. Noi nu vedem în lipsa serviciului militar în Bucovina, în Basarabia, în Principatele române un motiv economic, o chemare pentru necesități economice.

Se știe asemenea că regimul consular al puterilor străine în Orient, al Austriei mai cu seamă, era cu totul altul decât în alte țări. Consulatele erau adevărate „slobozii“ pentru tot soiul de străini, cari se bucurau de-o poziție privilegiată față cu populația autohtonă a țării, fără nici o obligațiune către statul de cari pretindeau a se ține. Regimul consular cu abuzurile sale, starea de neputință a statelor române în urma domniei fanarioților nu constituie o necesitate economică a generației trecute. Astfel două cauze esterne, plus neputința statelor noastre de-a se apăra în contra invaziei, sunt cele de căpetenie pentru imigrarea elementului izraelit.

Cât despre folosul activității lor ca mijlocitori cată să-l tăgăduim cu desăvârșire. Evreii n-au venit ca indivizi în țară, ei n-au fost supuși legii generale de concurență.

În mod sistematic ei au căutat mai întâi negoțuri și meserii slab reprezentate, prin câțiva indivizi numai, pe care-i puteai număra pe degete. Ca din senin negustorul sau meseriașul creștin se vedea la dreapta și la stânga sa cu câte-o prăvălie evreiască cari lăsau obiectele similare mai ieftin până în momentul când creștinul era ruinat. Apoi, urcând prețul la îndoit, își scoteau, nu paguba, ci fondul ce le înaintase comunitatea religioasă pentru a putea ține concurență creștinului până 'l vor ruina. Apoi pășeau la alte negustorii, mai tare reprezentate, până ce-au ajuns a ruina în Moldova tot negoțul și toate meseriile creștine, monopolizându-le în mânile lor. Iată rele în contra cărora poporul nostru nu era deloc pregătit, pe cari nici nu le înțelegea, nici le putea înțelege. Solidari între ei, înțelegându-se și contractând într-o limbă neînțeleasă pentru poporul nostru, judecându-și conflictele înaintea rabinilor, au format o nație în nație, un stat în stat și un stat dușman existenței noastre, având în vedere ruina și pierderea populațiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de prețuri a tuturor obiectelor de consumațiune se stabilea și se stabilește încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vând astăzi încă în Moldova cu prețuri mai urcate creștinilor, cu mai scăzute evreilor.

Iată manopere dușmănoase ale rasei evreiești îndreptate contra rasei române, care în adevăr nu-i făcuse nimic celei dântâi. Se poate ca aceste instincte de solidaritate între ei, de esclusivism față cu alții să fie contractate prin persecuțiunile Apusului. Poate da, poate nu. Unii sunt din contra de părere că acest esclusivism și această dușmănie sunt înnăscute din vechime rasei izraelite, din timpul formațiunii poporului, mulți ajung a acuza „monoteismul“ ca cauză principală a acestui rău psicologic, alții iar conchid că, tocmai din cauza predispozițiilor caracterului evreiesc, Baal (Saturn) a trebuit să devie unicul Dumnezeu al evreilor. Dar e cestie complicată, care nu ne-ar înainta în materie socială și economică.

Despre mijlocire și negoț în genere avem o altă opinie decât aceea a „Cumpenei“. E prea adevărat, cum zice J.B. Say că „le commerce est l'industrie qui met un produit à la portée du celui qui doit le consommer“ și asupra productivității lui se esprimă tot el în acest chip: „L'industrie commerciale concourt à la production en élevant la valeur d'un produit par son transport d'un lieu dans un autre“. Definiția lui Roscher nu cuprinde mai mult în numirea specioasă de valori de loc și de timp. Noi credem însă, și ne declarăm în apostazie împreună cu Carey, că negoțul e întru atât folositor întru cât sporește puterea de muncă și aptitudinile unui popor. Întru cât el o împuținează și simplifică ori reduce aptitudinile unui popor e stricăcios.

E ciudat că tocmai meritul negoțului de-a căuta piața cea mai ieftină pentru a cumpăra și cea mai scumpă pentru a vinde constituie și demeritul lui și se ascute într-o antinomie.

Da, zice umanul Carey, el opune piedeci oricării comunicații ce se întâmplă fără mijlocirea lui, căutând a câștiga un monopol; pentru ca producătorul de alimente să capete cât se poate de puțin postav pentru productele lui, iar postavarul cât se poate de puțină pâine pentru postavul lui.

(V. Principles of political economy, Philadelphia, 1837. 4°. vol. I. cap. 8, § 4).

Tot așa ni se pare de prisos citarea fiziocraților. În realitate fiziocrații au cuvânt, deplin cuvânt, când pun producțiunea asupra negoțului, și citarea genialului pamfletist Voltaire în contra școalei lui Quesnay nu are tocmai multă putere de convingere.

Chiar balanța comercială, atât de mult combătută ca erezie științifică, are o însemnătate reală și dureroasă pentru țările agricole.

Dar, în genere vorbind, este economia politică o știință atât de pozitivă și absolută precum par a ne-o reprezenta c-un aer mare confrații de la „Cumpăna“? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca științele naturale, încât să se opereze cu atâta ușurință cu noțiunile ei abia stabilite? Dar asupra „valorii“, desigur una din cele mai elementare noțiuni, fiece economist însemnat își are definiția sa proprie, necum asupra altor noțiuni. Pentru noi e exactă definiția lui Carey: „Valoarea e măsura economizării de muncă“. Am întreba acum, în ce vânzarea de rachiu, privită ca producțiune de valori de timp și loc, au economizat munca, timpul și puterea musculară a țăranului? În ce introducerea de obiecte din străinătate au economizat munca meseriașului nostru? Da, i-or fi dat foarte mult timp, dar timp pentru a nu face nimic, pentru a nu ști de ce să se apuce, timp pentru a muri în mizerie, căci i-au luat piața în care-și oferea brațele, l-au lăsat fără lucru. De aceea școala modernă de economiști are o formă atât de răspingătoare și privește pe om nu ca pe obiectul perfecțiunii, ci ca pe-o mașină, ca pe-un animal condamnat a munci pentru cel mai tare sau pentru cel mai viclean.

În „Apărătorul“ un tânăr student în științele sociale ne răspunde. Cam confuz nu-i vorbă, dar nu de asta ne preocupăm. Nu ne vom ocupa mult cu citatele din cărți germane, ci ne mărginim la o rectificare. De aceeași părere (în privirea mijlocitorilor) este și americanul Carey, care nu stă departe de socialiști, zice „Apărătorul“.

Departe sau nedeparte, Carey nu este socialist. Dacă Eugen Dühring, care este socialist, utilizează idei de-ale lui Carey în contra teoriei populaționistice a lui Malthus și a teoriei rentei fonciare a lui Ricardo, asta nu dovedește că scriitorul american are a face cu socialiștii. E în genere foarte ieften de-a numi pe orice om care se ocupă cu cestiuni sociale socialist. Socialismul consistă în anume soluțiuni ale cestiunii sociale, de-un caracter propriu și revoluționar, nu în recunoașterea, studiul și regularea legală a acestei cestiuni. Cestiunea evreilor la noi în țară este socială; dar ocupându-ne cu ea, pentru a-i căuta o soluțiune conformă cu interesele statului și rasei române, nu devenim socialiști. Tânărul student, în loc de-a cita pe Dühring, ar face bine să consulte pe Carey însuși în bună traducere germană de Adler (Münich, 1863, 3 vol.).

❦

[31 octombrie 1881]

Adunările legiuitoare sunt convocate, prin decret regal, pentru ziua de 15 noiemvrie.

Nu ne facem iluzii asupra activității „breslei vesele și ușoare“ din care consistă majoritatea.

Chiar dacă ar fi altfel decum sunt și dacă am putea presupunea la cei mai mulți dorința de-a face bine, ea ar deveni iluzorie față cu completa lipsă de idei și de cunoștințe, proprie partidului roșu îndeosebi, dar proprie asemenea și unei însemnate părți a țării. Am compara starea noastră cu acea a lunatecilor cari trec cu ochii închiși pe lângă prăpăstii, dar se 'nfioară și se retrag cu spaimă în mersul lor când se ating de-un obstacol mic.

Răul fundamental al țării, lipsa de organizare socială, prin aceasta lipsa de diversificare a muncii, reducerea ei la esploatarea unilaterală a pământului, aruncarea păturilor superioare ale societății în ramuri de activitate improductivă, toate acestea nu preocupă pe nimenea.

Am spus în mai multe rânduri că semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă și meseriile, și unde crește necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea țări averea scade an cu an, scăzând necontenit și valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său.

Și când o rasă a căzut prin inepții economice atunci i se scoate ponosul că e leneșă, fatalistă, ignorantă.

Inzii sunt leneși. Turcii sunt moametani și fataliști, incapabili de-a face concurență englejilor și împrejurările acestea ni se citează ca cauze a slăbiciunii lor crescânde.

Cu toate acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeași religie și comerțul cu ei era unul din cele mai căutate. Maurii din Spania erau moametani și religia lor nu era o piedecă de-a ajunge la o civilizație relativ foarte înaltă. De religii deosebite și de origini deosebite, sub alte clime și sub alte latitudini geografice, statele omenești se aseamănă numaidecât îndată ce li se retrage putința de-a diversifica și a înmulți ocupațiile cetățenilor, de-a le da putința de-a se dezvolta orice individualitate. Mărginiți apoi numai la agricultură, au trebuit să-și esporte productele în forma cea mai crudă, lucru prin care pământul ostenește, productivitatea scade, venitul muncii devine din ce în ce mai mic.

Activitatea industrială ne lipsește, lipsește piața în care brațele să se ofere și să găsească întrebuințare. Mijloacele de comunicație, drumuri de fier, navigația pe Dunăre în loc de-a fi un bine sunt, în lipsa actuală de organizare, un rău. Mijloacele de comunicație s-au îmbunătățit în Irlanda bunăoară; dar la orice pas spre îmbunătățirea comunicațiilor se înmulțeau lipsurile și boalele epidemice până ce, la completarea rețelei de drum de fier, se născu o foamete atât de cumplită cum nu mai fusese niciodată.

Tot astfel se întâmplă în India. Drumurile de fier au scopul de-a întinde tot mai mult esportul materiilor brute precum și puterea centralizatoare a negoțului, lucru căruia-i urmează sărăcia pământului, scăderea puterii de asociație, decadența comerțului dinlăuntrul țării. Precum noi esportăm grâne, India esportă bumbac. Puțina manufactură locală a trebuit să dispară repede; bumbacul pleacă de la producătorul din centrul Indiei, ocolește prin Calcuta, Bombay, Manchester, spre a se întoarce manufacturată, la nevasta, la copiii producătorului chiar. Tot astfel lâna noastră ocolește lumea pentru a se întoarce manufacturată la noi și a fi plătită înzecit. Cu cât mai multe drumuri de fier și căi de comunicație se vor deschide, cu atât mai puțin se va întrebuința munca, cu atât mai mic va fi prețul productelor noastre. Toate țările cari n-au comerț înlăuntru și cari sunt avizate la esport la piețe depărtate decad intelectual, economic, moralicește chiar.

Negoț, comunicații, drumuri de fier sunt ca veninurile tari: vindecă bine întrebuințate, nimicesc rău întrebuințate. Pentru state bine organizate, în care producția internă e foarte diversificată, orice drum nou aduce un spor de putere și de dominațiune asupra naturii; în state rău și inept organizate orice drum nou, orice comunicație nouă e un nou canal prin care se storc sucurile sale vitale, precum se 'ntâmplă cu Irlanda, cu Africa de nord și de vest, cu Turcia, cu noi, cu multe alte țări.

În adevăr nu ne putem îndestul mira când vedem acea școală veche de cenușeri ignoranți aplaudând crearea oricărui nou drum de fier, orice pas care adaogă în mod firesc înstrăinarea brazdei lor, reducerea muncii locuitorilor la cea mai simplă, mai greoaie, mai puțin rentabilă formă.

De aceea și acum, când breasla ușoară a advocaților de duzină și a postulanților deputățiți se va aduna în Dealul Mitropoliei, vor ploua proiecte nouă de drum de fier, de răscumpărări ș.a. Tot tendența aceasta o are cestiunea Dunării, tendența de-a preface esportul nostru într-un monopol austriac, mai târziu și importul. Pe lângă aceasta se vor înființa iarăși sute de posturi improductive pentru brațele ce rămân neocupate și se va stabili încet-încet pe de-o parte atotputernicia claselor de mijlocitori, pe de altă parte robia și mizeria claselor producătoare.

Vârtejul negrei specule care domină România în toate, departe de-a fi descurajat, se încurajează prin toate actele pretinse politice și, orice se face, în interesul ei se face.

Nu putem dori decât ceea ce e cu putință. Nu e în putință ca spiritul acestor Adunări să se schimbe, pentru că nu e cu putință a le face să înțeleagă că, sub pretextul progresului și îmbunătățirilor, ele comit cele mai mari erori, cari în materie socială și politică sunt, după Taleyrand, „crime“.

Când se auzea că d. Brătianu ar fi ajuns în fine a fi în dizacord cu d. C.A. Rosetti ni s-a părut că în cel dendâi s-au ivit o slabă fulgerare de om în adevăr de stat, că au văzut în urmă-i rezultatele concesiei Stroussberg și a altor erori, că în locul empirismului său de pân' acum, consistând în jucăria cu ambițiile și reputațiunile indivizilor, i s-a deschis pe-un moment înaintea ochilor perspectiva unei reorganizări sănătoase sociale și economice. O asemenea reorganizare ar fi putut să prezerve rasa română de esploatarea din partea imigrațiunii de mijlocitori de tot felul, cari văd în țara lui „om și om“ un Eldorado al activității lor nimicitoare.

Dar d-nul Brătianu a fost învins; a trebuit să recunoască că e mai ușor a guverna cu slăbiciuni, ambiții și apetituri; că e mai puternic sprijinul străinătății când urmează această cale, și s-a alăturat din nou pe lângă iubitele sale Caradale.

Efectele acestei nouă alăturări le vom vedea în sesiunea viitoare și nu ne îndoim că ele vor fi tot atât de rele ca și în trecut.