Din registrul ideilor gingașe/Ideal și energie

 

În 1915, pe când mărețul război era în toată splendoarea tinereții sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareșal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă și sigură mulțumire, prohodul pacifismului - a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată toate căile virtuților eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consecvență, ataca venerabilul soldat mișeliile care copleșesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere și economie; fiindcă slăbiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloșire fără pereche, în viața europeanului înainte de 1 august 1914. Sistemul asigurărilor pe viață, de exemplu, și mai ales organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareșal; căci el, cu speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numaidecât, în aceste pernicioase excrescențe ale vieții pașnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu și totuși sublim, al datoriei de sânge.

Nu încape îndoială: Von der Goltz a simțit exact și a întrebuințat ingenios contrazicerea perfectă dintre tipul clasic al războinicului și organizarea minuțioasă a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă că prevederea este o veche boală, care a infectat eroismul curat și genuin chiar de atunci de când neprihăniții noștri strămoși au renunțat pentru întâia oară să-și mănânce imediat dușmanii învinși, fripți ori chiar cruzi, hotărând să-i păstreze ca provizie pentru ospețe viitoare, sau chiar ca instrumente de lucru, de când adică temperamentul originar al omului a început să se altereze și splendoarea perfectă a eroismului primitiv a început să aibă umbre. Dar constatarea aceasta, că mucegaiul pacifist venise încă din cele dintâi vremuri să mănânce virtuțile, nu infirmă, ci tocmai împlinește ideile clare și sănătoase ale valorosului militar.

Scurtă vreme după apariția studiilor sale generoase și utile asupra războiului, Von der Goltz a avut norocul să moară de ciupitura unui păduche exantematic, neprețuitul auxiliar al diverselor idealismuri eroice cu care se împodobește lumea de câțiva ani încoace. Pe pământul sfânt al Asiei, cuibul religiilor, al molimilor grozave și fantastic murdare, departe de lașitățile prudenței europene, și-a sfârșit bătrânul viața, în chip nu se poate mai frumos și mai exemplar pentru cei rămași, nici mai armonic și mângâietor pentru sufletul său militar. Orientul plin de mistică lumină și de păduchi, de sublimă și rezignată înțelepciune și idealistic dispreț pentru săpun și celelalte mișelnice deșărtăciuni ale Apusului a fost sortit să primească, într-o armonie oarecum miraculoasă, răsuflarea din urmă a unui om care arătase atât de lămurit fundamentul adevărat al eroismului pur și consecvent.

Era lucru văzut însă că Europa toată, ea însăși, începuse de mult să lupte, cu subtilă stăruință, în contra putrejunilor păcii. Virtuțile capitale, zeci de ani înăbușite, începuse a fermenta în măruntaiele Occidentului bolnav de bunătățile înșelătoare cu care-l îmbuibase geniul practic și cel artistic, susținute de o pace mult prea lungă. Și această virtuoasă regenerare s-a îndepărtat, întocmai cum trebuia, după sentința memorabilă a lui Moltke: "Cele mai nobile virtuți se dezvoltă în război. Fără război, lumea ar dospi și s-ar pierde în materialism". Și Virtute însemnează doar Energie, adică tărie de voință, iar voință fără ideal este un nonsens. Cu aceste idei simple și clare în cap, Europa a inaugurat, acum 12 ani, regimul strict al virtuților autentice...

Cine ar putea socoti exact în ce proporție a crescut, de vreun sfert de secol încoace, întrebuințarea cuvintelor energie, voință, ideal, în debitul european, scris și vorbit, ar ajunge la numere mari de tot. Acest calcul eu nu-l pot face; dar cred că ar fi și ciudat și nedrept să mi se ceară atât de migăloase socoteli tocmai astăzi, când filozofii diverse se întrec, cu elegantă ardoare, să discrediteze inteligența și toate socotelile ei, și să întroneze, în materie de cunoștință, intuiția și instinctul. Am să mă folosesc dar de acest drept, consacrat de gânditorii plini de vioiciune ai timpului meu, și am să vorbesc din instinct, am să luminez prin intuiție.

*

Toți acei care nu sunt atât de energici și activi, încât să nu mai poată gândi logic și îngăduit, se vor fi întrebat ce însemna acea obsesiune fanatică a voinței, îngrijorarea aceea alarmată, care nu se mai sătura să se tânguiască de lipsă de energie, tocmai întro vreme când lumea se storcea în muncă productivă și inventivă, cu o febrilitate fără pereche. În publicistica europeană apăruse un fel de pedagogie politică, al cărei ton fundamental era un țipăt exasperat și exasperant după energie. Ce lucru pofteau acele capete - omenești totuși, pe cât se părea - când zbierau sau mârâiau, fără preget și cu nervozitatea tâmpită a vracilor descântători, cuvântul energie?

Acum putem zice că am înțeles. Se pregătea cea mai strălucită explozie de energie pură din câte au fost, de când voința universală s-a încarnat în oameni. Schopenhauer spunea numai un simplu adevăr când dădea ca exemplu clasic de manifestare a voinței propriu-zise pe nebunii furioși. Europa se pregătea dar pentru o formidabilă activitate convulzivă iar acei care conduceau pregătirea nu prea vroiau, se pare, să afișeze clar rostul propagandei lor energistice; astfel, ea trebuia să apară neinițiaților ca o ciudățenie maniacă. Era o prudență elementară din partea acelor care aveau să-și păstreze în tot chipul sângele rece, pentru ca, sigur adăpostiți, să alimenteze energia furioasă a celor destinați să întrupeze voința sublimată, cât mai bine curățită și ferită de infiltrările primejdioase și nesuferite ale inteligenței.

Trebuie să luăm bine seama la această împărțire de roluri: ea este un semn mare al naturii războiului modern. Câțiva, din birouri, cafenele și redacții, țipă și se agită, cu sânge rece, să aprinză furie eroică, să elaboreze, cum se zice, pregătire sufletească în ceilalți, care-și sparg capetele și-și spintecă pântecele, prefăcuți în centre de energie distilată și rectificată la absolut. Cei dintâi, vedeți bine, au realizat, pe seama lor, pacea perpetuă, și duc pacifismul internațional până la a face, cu o discreție generoasă, negustorie cu dușmanul; iar celor din urmă le revine rolul, cu deosebire nobil și frumos, de a perpetua, cu cea mai pitorească energie, virtuțile aspre ale strămoșilor. Cum s-ar zice în stil modern: cei dintâi sunt apolinici, cei d-al doilea dioniziaci - admirabilă împărțire și de gust, în drama socială.

Distribuția aceasta, cu deosebire amabilă și distractivă pentru cine are răgaz să dea atenție contemplativă unor fenomene atât de simple și evidente, nu s-a obținut, cred eu, cu mare greutate; cred, fiindcă sunt convins în contra unor sfinte formule, că astăzi, ca și oricând, capitalul de voință covârșește enorm capacitatea de reflecție în mulțimea umană; și asupra voinței se operează ușor cu cele mai grosolane și mai simple sugestii. De aceea întreprinderea a reușit peste așteptările celor mai scrupuloși idealiști, peste închipuirea celor mai delicați imperialiști. Europa a intrat în această epocă ilustră de acțiune convulzivă cu un avânt și un brio vrednice de vârsta cea mai jună a speciei noastre, pe când voința funcționa absolut, neîmpiedicată de rețineri meschine și bolnăvicioase. Regia a fost perfectă; drama se urmează cu un neasemănat pitoresc de surprize și de combinații logice, fatale - un film miriametric, deliciu suprem pentru reporteri, voiajori de comerț și samsarii gigantici care duc lumea, încarnări reprezentative ale timpului acestuia de colosală înflorire a voinței.

Printre pregătitorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristocrat Friedrich Nietzsche? Acest suflet de preot prin naștere, un evlavios deghizat în ateu, veșnic iritat de probleme de viitor și de mântuire, a fost idolul cărturăresc al multor care pe față nu-l mărturisesc, ori îl hulesc chiar, copiindu-l pe ascunsele. Un filolog genial și isteric, în ființa căruia se amesteca micul-burghez neamț, hipnotizat încă de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un umanist poet, a cărui minte era spasmodic zbuciumată de icoane din străvechea tragedie grecească; pentru dânsul catastrofa violentă și perpetuă ajunge dogmă supremă și singurul postulat nobil. Omul trebuie să trăiască în primejdie continuă, veșnic biciuit de emulație, turbat de pofta de întrecere. Ideea de luptă dușmănoasă cu celălalt, în grad de obsesiune absolută, rivalizarea ridicată la manie, extaz războinic la paroxism.

Un diavol însă, de cea mai infernală istețime și divin ironic, pândea soarta poporului care născuse pe acest profet, care din amintirile vechimii închipuise năluci smintite și mărețe. Și acest diavol a pus împărat, în capul poporului german, o incomparabilă încarnare a spiritului commis-voyageur, o încarnare de o perfecție ciudată, trăsnitoare, neverosimilă prin chiar desăvârșirea ei. Minte umplută cu gălăgie pripită și grosolan fanfaronă, voință clătinată de îngâmfări puerile, lăcomie fără frâu și cvasi dementă de a se amesteca în toate, beție plebee de costum și paradă, idei ca din capul unui regizor de varietăți care vrea să filozofeze, semeții inutile și amabilități alături cu drumul - în totul un balamuc de impulsuri incoerente, înzorzonate cu atitudini de panopticum, cu gesturi de gravură populară, cu bombastică cazonă, cu literatură de supeu militar. Această arătare a avut slujba istorică să simbolizeze și să călăuzească energia patriei imperiale a lui Nietzsche tocmai atunci când ea se arunca, cu avânt disciplinat, peste marginile existenței sale pașnice. Profetul care vroia să supună viața unei solemnități etern tragice a fost cu batjocură blestemat să vorbească poporului care se supunea preaplecat celui mai umoristic simulacru, celei mai extravagante, mai răutăcioase și mai reușite parodii a supraomului, cel imaginat cu atâta cheltuială de patos juvenil și de lirism grav și evlavios.

Fără îndoială, exemplul este de o expresivitate prea concentrată, ca un caz frumos de patologie; fiindcă în el se arată un popor întârziat, grăbit și stângaci, incapabil să-și învăluie cum trebuie impulsurile cu gentilețe internațional consacrate; iar Zarathustra, în momentele lucide, se cânta melancolic pe sine însuși: Ich bin, ach, nur Narr, nur Dichter!

Indiferent: energomania este acum atât de universală, încât putem zice că toată suflarea omenească, triburile europene, ca și popoarele Polineziei și ale Africei, armonizează astăzi desăvârșit într-o războinicie esențială, aceasta fiind punctul unic, venerabil și solid omenesc, în care se pot împăca perfect varietățile speciei noastre.

*

Elementele voinței sunt: sforțarea și scopul. Unele scopuri se numesc idealuri. Idealurile sunt scopuri prin excelență nobile. De dânsele ne apropiem numai prin eroism, moral - cum este, de exemplu, lupta sublimă cu vorba și condeiul în versuri și în proză - ori material: cu capul sau cel puțin cu spatele în bătaia puștii și a spangii. Iar tehnica voinței în forma ei superioară și delicată se numește, prin urmare, idealism. Idealistul, care nu-i decât idealist, are, la rândul său, nevoie de o tehnică specială a vieții. El nu poate rămâne închis în "turnul de fildeș" al egoiștilor - clădire bine cunoscută din literatura moralei civice - ci se aruncă în viața intensă, cu tot riscul funcțiunilor și misiunilor, al atribuțiunilor și retribuțiunilor fatale de care te leagă orice situație activă socială. Toate aceste fatalități materialistice idealistul trebuie să le îmbrățișeze cu eroică prudență, cu prețul unor lupte sufletești în care el nu poate triumfa decât dacă mecanismul voinței sale este sigur și simplu.

*

Wilhelm Wundt, astăzi răposat, vestit profesor și autor de manuale filozofice, cu incomparabil succes de librărie, a scris, pe vremea războiului, o carte - se înțelege, din inspirație patriotică - despre filozofie în legătură cu caracterul popoarelor. Acolo el spune, în stilul său neutru și biurocratic, pe un ton de demonstrație sigură, că la baza filozofiei franceze se găsește vanitatea și setea de glorie, resorturile esențiale ale sufletului național (cum se poate vedea și din cântecul Marseillezei, unde zice: le jour de gloire est arrive), iar filozofia engleză, cu excepții care se explică și se înlătură foarte ușor, oglindește, cu o fidelitate deosebită, caracterul distinctiv al anglo-saxonului: egoismul centripetal (cel franțuzesc, zice Wundt, este mai mult centrifugal), sau, mai direct spus: filozofie de oameni sătui. Până aici lucrul se prezintă simplu și amabil. Dar germanii?

Ei au avut parte de idealism sau, mai lămurit: de ideea datoriei, cu supunerea cătră voința generală; un idealism care lucrează deopotrivă în sufletul naiv al omului de rând, ca și în conștiința luminată a celui cultivat.

Trebuie mărturisit că era greu de făcut o clasificare mai satisfăcătoare, dacă ținem seamă de persoana și situația autorului. În interesul expunerii mele însă cred că pot să completez pe Wundt astfel: deoarece filozofia engleză este a sătuilor, propun să numim, măcar de dragul unei concizii elegante, idealismul filozofia flămânzilor sau, după voie, a însetaților. Tot se zice în nemțește: das Dursten und Lechzen nach dem Ideal. Cu chipul acesta dăm formulei profesorului o paralelă destul de nimerită și cu rodnic înțeles, mi se pare.

Starea propriu-zis idealistică - zic eu acum, combinând explicațiile filozofului cu observațiile mele de mai sus - este starea acelui care așteaptă, care n-a ajuns și se trudește grozav să ajungă. Rog pe cetitor să facă aici singur aplicațiile necesare, dacă este curios să interpreteze în detaliu cele ce i-am spus până acum, cu ajutorul formulei atât de comode inspirate de Wundt. Cadrul meu mă silește să trec numaidecât la alte constatări.

În această dispoziție a puterilor sufletești, ori și ale trupului, pe care am numito stare idealistică, silințe îndărătnice tremură să se rezolve într-o satisfacere, natural nestabilă, dar a cărei plenitudine trebuie să ție cumpănă sforțărilor crunte cari au împins spre dânsa. Numaidecât se înțelege că pentru asemenea exaltare a energiei voluntare, condiția primă este o reducere a gândirii la forme simple schematice, o simplificare care să se apropie de monoideism. Inteligența trebuie atunci strânsă în forme catehizmale, pentru ca voința să poată lucra suveran.

Forma perfectă a voinței suverane este spiritul militar. Mulțimea oamenilor a simțit o dragoste caldă combinată cu o tainică admirație pentru manifestările invariabil vioaie și colorate ale acestui spirit; fiindcă el este perpetuarea statornică și drăgălașă a însăși copilăriei neamului nostru. Tipul militar este băiatul răsfățat și irezistibil al istoriei. La timp hotărât el poruncește, cu o încântătoare încruntare, să i se dea pe mână tot ce se află în casă. Mândru și frumos îmbrăcat, el reprezintă forma cea mai seducătoare a atotputerniciei pământești. Candid și zglobiu, distruge, cu câteva mișcări grațioase, toate materialitățile care nu-i sunt imediat consumabile; și astfel el ni se arată ca înger al idealismului curat, care vine să ne învețe a nu ne lega inima de cele pământești, a uita de grija meschină a viitorului, ci, asemenea păsărilor cerului și crinilor câmpului, să ne lăsăm în voia Domnului, căci el este Dumnezeul tuturor oștirilor, a celor luptătoare, ca și a celor sedentare.

Distrugerea generoasă de așa-numite bunuri materiale este semnul cel mai curat și mai luminos al intensității idealismului actual; și acei care se plâng de acest efect izbăvitor și sfânt al spiritului idealistic dau numai dovadă de o scandaloasă perversitate logică și morală. Suntem la o răspântie de mari solemnități istorice: de aici, ori mergem vitejește spre viața curat idealistică, purificată de toate scârbele complicate ale falsei civilizații, ori ne întoarcem în mocirla materialismului din care abia am ieșit. Iar regimul vieții de pură și simplă virtute, hotărât nu se poate obține nici susține numai dacă perpetuăm cu toată energia starea de război, până ce vom reduce strict materialitățile la cele mai venerabile forme, la plugul de lemn și la ghioaga nestrunjită, atingând astfel gradul cel mai sublim de rafinare idealistică.

Aici însă iarăși se învederează inferioritatea Apusului. Numai Rusia, sfântă și rurală, încălzită de suflul vechi al Asiei, ne mai dă doar exemplul unui idealism autentic și consecvent în sublimarea până la anihilare a blestematelor valori materiale. De la Răsărit, lumina, acum, ca și în toți vecii.

*

Acum vreo cincizeci de ani erau foarte la modă studiile asupra inteligenței animalelor. Furnicile se distinsese eminent; lor li se consacra o literatură cu deosebire entuziastă. Mark Twain povestește cum, atins de curiozitatea pasionată a zoopsihologilor, s-a apucat și el să observe furnicarea. Rezultatul observațiilor n-au confirmat, pentru dânsul, așteptările teoriei. De câte ori furnicile lui întâlneau un fir de pai ori de iarbă care li se înălța în cale, ele nu-și urmau drumul, scurt, pe lângă baza obstacolului, ci se urcau mai întâi, pe o parte, până în vârf, și apoi de acolo se dădeau binișor jos, pe partea cealaltă&ldots; Despre furnici aceasta se prea poate să fie o glumă calomnioasă, dar pentru crizele istoriei umane, drama hazlie a lui Twain pare că nu-i decât un exact simbol.

Intelectualii, care nu-s decât intelectuali și nu-s absorbiți de practicarea energică a vreunui idealism oarecare, încearcă uneori să întrebe care ar fi bilanțul crizei sublime în care ne găsim. Ca de obicei, intelectualii se arată a fi și acum intempestivi; de aceea sunt trimiși la plimbare, fără lungă explicație, dar cu mult temperament. Fiindcă pământul stă pironit în zodia împintenată a cizmei militare, care de nimic nu se impacientează așa rău ca de socoteli complicate: simplicitatea este natura însăși a idealului în acțiune.