Din torsul zilelor/Volumul I/Grigorescu
Zugrav, cum își ziceà el.
Pe acesta mi-l aduc bine aminte, pentrucă l-am văzut des, de pe la 1867 până în anul morții lui. De prin 1867, Grigorescu venià regulat Joia de luà masa la noi. Tata și mama îl iubiau foarte mult. Azilul Elena Doamna posedă câte-va pânze pictate de Grigorescu, pe atunci, în crângul de sălcii care îmbrăcà valea. Tot pe atunci, pictà Grigorescu portretul meu (pânză cunoscută sub numele de Băiat de mocan) și portretul sorei mele Elena, cu o pată alba violentă pe nas, (pânză cunoscută sub numele de Cap de studiu în plin soare).
Intr’o seară, la masă, se servì un fel de bucate necunoscute de Grigorescu. Mama îi zise că sunt puiculițe, adică pui de găină, mici de tot. Tata râdeà ironic dar nu spuneà nimic. Grigorescu se necăji: — „Cum se poate”, ziceà el, „să se omoare așa ființe plăpânde”. Dar, mâncând, mărturisì că ființele plăpânde erau foarte bune la gust. Atunci, tata izbucnind într’un râs homeric, strigă: „Mo Grigoresco! Astea broaște, mo! Astea broaște.” Erau într’adevăr broaște; mama le numise puiculițe. Lui Grigorescu îi venì rău. Mai târziu, peste vre-o 15 ani (muriseră și mama și tata) îl întrebai pe Grigorescu dacă își mai aminteà de prânzul acela. — „Cum nu”, răspunse nenea Nae. „Erau foarte bune puiculițele. Dar parcă și acum ’mi-e burta murdărită”.
Grigorescu pictase portretul mamei și al tatii, două capodopere.—„Pe cucoana Anica am putut-o zugrăvì liniștit”, imi ziceà el, „dar pe tată-tău, nu; a fost mai greu, pentrucă dânsul nu steteà la un loc. Din fericire, studiasem mult procedeurile pictorilor Japonezi, cari zugrăvesc din memorie o vedenie de o clipă”.Adesea, Grigorescu zugrăvià, nu ce vedeà lumea toată, dar ce vedeà geniul lui.