Din torsul zilelor/Volumul I/Bolintineanu
Nu i’am văzut decât o singură dată, câte-va clipe. Iată cum. Bolintineanu fusese atins, atunci (pe la 1869 sau 1870, mi se pare) de paralizie generală; bietul poet, fostul Ministru de Instrucțiă Publică al lui Cuza nu aveà nici o îngrijire. Tatăl meu, medic, efor al spitalelor civile și, peste toate, suflet între suflete, luă pe Bolintineanu de îl instală la Pantelimon (proprietatea Eforiei) la soare, la aer, în chiar apartamentul intendentului, și îi alocă două infirmiere și un infirmier, cari să n’aibă altă grijă decât ca toate să fiă pe placul lui Bolintineanu. Despre bani, Eforia nu a vorbit niciodată.
Pe vremea aceea, mânăstirea Pantelimon, adăpostul surdo-muților, erà goală de călugări, dar plină de copii surdo-muți. De la șoseaua mare, ducând de la București spre județul Ialomița, se făceà, în fața Primăriei satului Pantelimon, un drum, foarte umblat, care coborà valea satului, apoi urcà, șerpuind, dealul în vârful căruia erà mânăstirea. Mai jos de mânăstire, cam pe la jumătatea dealului, se ridicà un pavilion de lemn, clădit de Vodă Cuza, unde căruțele poposeau înainte de a suì pieptul care duceà la clopotnița mănăstirii.
Intr’o zi (eram, pe atunci, cum bănuiți, un băiețandru) tatăl meu mă luă cu el în trăsură, zicându-mi: „Hai la Pantelimon, să vedem pe Bolintineanu”. Zis și făcut. Pentru tatăl meu, depărtarea nu existà: a merge de la Cotroceni la Pantelimon erà, pentru el, pe vremea aceea, tot atât cât ar fi, pentru cineva, astăzi, să meargă din Piața Teatrului până la Capșa.
Când ajunserăm la mânăstirea Pantelimon, Bolintineanu ședeà într’un fotoliu, la soare. El privì lung, când la tatăl meu, când la mine, și zise: — „Ochi albaștri”.
Ce o fi trecut prin mintea nenorocitului infirm?Atât îmi amintesc de Bolintineanu. Dar înfățișarea lui, din acea zi, mi-a rămas adânc întipărită. Mulți își mai aduc aminte azi de poeziile lui; dar câți și de chipul lui?