Din torsul zilelor/Volumul I/Paul Verlaine
L’am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source”, pentrucă o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărția în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes”. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache” de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici de cât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aduceà câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecutà cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt. Verlaine veneà la cafeneaua „La Source” de’și luà, în fiecare seară, câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte puțină apă). Discutând cu Ponchon, el ziceà că n’a găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea gol, absintul erà prea tare; iar, dacă îi puneà o picătură de apă, absintul erà prea slab.
La cafeneaua „La Source”, pe un colț de masă, pe o bucățică de ziar, Verlaine aruncă, negru pe alb, bucata de versuri „La buveuse d’absinthe”.
Se înțelege că, după ce băuse 3—4 absinte, Verlaine erà cu mintea mai mult decât tulbure. In halul acesta, voind să meargă acasă, el se agățà de mine și îmi ziceà: — „Rentre—moi, „potache”; on n’osera pas me rosser devant toi”.
Verlaine ședeà pe atunci în Rue Champolion, în dosul cafenelei „La Source”, în tovărășiă cu „la grosse Marie” (un fel de namilă de vre‑o 40 de ani). Micul lui apartament se compuneà de vre‑o 2—3 cămăruțe. Dupe cererea lui, îl duceam în adevăr acasă, ajutându‑l să se urce pe scări (lucru greu); „la grosse Mariie” deschizându-ne, fugià, furioasă, strigând: „V’là l’soulot”. Ce se petreceà pe urmă nu știu și nici nu vreau să știu. Dar, a doua zi, Verlaine îmi afirmà că nu fusese bătut.
Tot pe un colț de masă al cafenelei „La Source” Verlaine a scris faimoasele versuri: „Il pleure dans mon coeur, comme il pleut sur la ville”. Zic faimoase, deși, pe atunci, nu numai că nu erau faimoase, dar nici apreciate de micul nostru cenaclu, care vedea în Verlaine numai un bețiv. Eram singur de altă părere. Unul din comesenii noștri m’a întrebat: „Ce fel? Nu te dezgustă?” Avui lașitatea să răspund: „Ba da!” îngânând însă mai încet: „dar îl admir”.
Mai târziu, lumea întreagă l’a admirat. Verlaine nu a mei dezgustat pe nimeni. Astăzi e vrednic de statui.