Discursul d-lui Maiorescu

 

Cel din urmă număr al Monitorului Oficial ne aduce textul discursului rostit de d. Titu Maiorescu la Senat, cu ocaziunea discuțiunii Adresei, discurs despre care am mai vorbit deja, dar la care mai trebuie să ne oprim încă­odată.

Dacă am vrea să facem o sinteză – cum ar zice d. Maiorescu – a acestui discurs, am trebui să ne aducem aminte de toate ce ziarele opoziționiste au spus de două luni încoace, pentru a ataca guvernul liberal. Nici un fapt fie el și necontrolat și chiar evident inexact n-a scăpat oratorului junimist, ci a fost reprodus în discursul d-sale aran­jat, bine înțeles, cu o măiestrie care-i e proprie. Am văzut defilînd și pretinse sechestrări de alegători și recriminările contra comitetelor electorale, și tînguirile contra pretinsei sugrumări a libertății presei, și acuzațiunile în cestiunea personală – tocmai, dar absolut tocmai ca în coloanele Constituționalului, Timpului sau Epocii.

Însă aceste lucruri răsuflate pe cari le-am citit de sute de ori au savoarea lor deosebită din cauza sosului cu care au fost servite; cu toate acestea, putem să le calificăm ca indigeste.

Afară însă de faptele împrumutate din polemica curentă a ziarelor, d. Maiorescu s-a silit să găsească și ceva nou și a găsit două lucruri cari, dacă nu fac onoare reputației lo­gicianului, sunt cel puțin niște giuvaiere de sofistică, destul de plăcute, interesante și ceva glumețe.

Voim să vorbim de două teorii constituționale dezvol­tate în acest discurs asupra modului cum s-a format guvernul actual.

Întîia teorie este cum zice d. Maiorescu, aceea a „între­girii” constituționalității unui guvern, – fiindcă trebuie să știm că d. Maiorescu, în momentul cînd vorbea, nu considera guvernul liberal ca fiind complect costituțional și mai aștepta „întregirea” constituționalității prin votul Senatu­lui. Adică, după oratorul junimist, ministerul actual a fost constituțional numit de Măria Sa Regele, însă pentru a fi complect constituțional, îi mai trebuia un vot, prin care Parlamentul confirmă hotărîrea Suveranului.

Precum se vede, distincțiunea e destul de subțire și ar putea da loc la o controveersă serioasă. Dar unde ea devine tendențioasă și chiar evident falsă, e cînd această distincțiune e aplicată de d. Maiorescu ca punct de plecare al unei comparațiuni între constituționalitatea guvernului de la 3 octombrie 1895 și constituționalitatea guvernului din 21 martie 1888.

Această comparațiune arată toată fineța, pentru a nu zice șiretenia, distincțiunei constituționale despre care am vorbit mai sus.

Iată cum rezonează d. Maiorescu:

Guvernul d-lui Dimitrie Sturdza n-a fost perfect consti­tuțional și îi trebuia o „întregire”, fiindcă Parlamentul, ca­re în momentul formării acestui guvern era în ființă, nu-l agreia; din contra, guvernul junimist din 1888, a fost per­fect constituțional și n-avea nevoie de nici o „întregire”, fiindcă, Camerele liberale cari, după formarea cabinetului lui Theodor Rosetti au mai funcționat zece zile nu i-au dat nici un vot de blam, ba chiar i-au acordat budgetul, ceea ce implica un vot de încredere.

Nu ne-am înșelat, vorbind mai sus de sofism; d. Maio­rescu însuși învață pe elevii săi că sofismul este un rațio­nament bazat pe un fapt falș în totul sau în parte.

În raționamentul d-lui Maiorescu găsim tocmai acest ele­ment, care i-a servit drept bază pentru a clădi sofismul d-sale.

Camerile liberale n-au dat nici un vot de blam ministe­rului Theodor Rosetti și i-au acordat budgetul; aceasta este adevărat. Dar aci începe neexactitatea care falsifică rațio­namentul și face dintr-însul un sofism.

D. Maiorescu știe bine, și țara întreagă o știe, că acordarea budgetului de către Parlamentul național-liberal gu­vernului junimist din 1888, n-a implicat nicidecum un vot de încredere, ci a fost, pur și simplu, un act de patriotism din partea majorității parlamentare de atunci.

Eram la 21 martie, peste zece zile anul budgetar era să ia sfîrșit; ar fi fost foarte lesne majorității Camerii libe­rale să refuze budgetul d-lui Theodor Rosetti; dar atunci în ce situație s-ar fi găsit țara? Național-liberalii s-au gîn­dit la aceasta și ne aducem aminte cu toții cum într-o șe­dință ținută la Senat de majoritățile parlamentare, marele patriot Ion Brătianu, cu toată împotrivirea deputaților și senatorilor, le-a impus votarea budgetului, zicînd că budge­tul nu e al guvernului, ci al țării.

Este dar falș ceea ce zice d. Maiorescu, cum că vota­rea budgetului ar fi implicat și un vot de încredere. Din contra, această votare în bloc, fără nici o discuție, fără nici o remaniere din partea noului guvern, indică lămurit în­semnătatea acestui vot. Și ne pare ciudat că din acest act de înalt patriotism al lui Ion Brătianu, d. Maiorescu să se prevaleze, pentru a face să crează lumea că guvernul junimist din 1888 a căpătat o „întregire” din partea Parla­mentului național-liberal.

Adevărul e cu totul altul. Adevărul este că guvernul ju­nimist, numit de Coroană, a trebuit să lucreze pe față și pe ascuns timp de șase luni de zile, pentru a-și pregăti apara­tul electoral, pentru a sili țara să-i recunoască. Adevărul este că, șase luni de zile, guvernul junimist nici nu a în­trebat țara dacă ea îl socotește constituțional sau nu și știm cu toții în ce condițiuni s-a rostit verdictul corpului elec­toral, în octombrie 1888.

A doua teorie, despre care am pomenit, este aceea care privește demisiunea deputaților și senatorilor liberali din departamentul trecut.

D. Maiorescu crede, sau mai bine vrea să se facă a crede, că dacă demisiunea deputaților și senatorilor opozițio­niști ar fi fost primită de Camerile conservatoare, Măria Sa Regele n-ar fi putut să cheme pe național-liberali la putere, partidul național-liberal nefiind reprezentat în Par­lament. D-l Maiorescu trage chiar de aci o ciudată conclu­ziune, adică că liberalii ar trebui să aibă recunoștință către junimisto-conservatori, pentru că aceștia din urmă nu le-a primit demisia.

Să lăsăm recunoștința, fiindcă știm cu toții că demisia nu s-a primit pentru că guvemul d-lui Lascăr Catargiu n-a voit să facă alegeri parlamentare, care ar fi grăbit sfîrși­tul lui.

Dar și teoria imposibilității pentru liberali de a fi che­mați la putere, nefiind reprezintați în Parlament, este tot așa un sofism perfect pe care l-am putea întoarce con­servatorilor cari, azi, n-au niciun reprezintant în amîndouă Camerile. Se poate întîmpla, cum s-a întîmplat acum, ca un partid să fie cu desăvîrșire sugrumat în alegeri; atunci el e stabil, aceasta e drept, dar, cu toate acestea, el nu în­cetează de a exista și în anume condițiuni poate să devie un factor politic. Nu știm dacă i-ar plăcea d-lui Maiorescu apli­carea teoriei d-sale față cu partidul junimisto-conservator!

Să fii un logician renumit și să clădești sofisme, aceasta este lesne, dar să spui adevărul, aceasta e greu pentru omul unui grup care n-a trăit decît prin sofisme și minciună.