Divina Comedie/Infernul/Cântul XIII

 

Cercul al șaptelea: Mânioșii.
Pădurea sinucigașilor. Pier della Vigna. Risipitorii.

Aici n’apucase Nes a trece-acum,
când noi într’o pădure ‘ntram grozavă
ce n’avea niciun semn de niciun drum.

Iar frunza ei nu verde, ci bolnavă,
nu linse crengi, ci strâmbe și ‘nnodate,
nu fructe ‘n pomi, ci numai spini și-otravă.

Între Cornet și Cecina ‘nfundate
păduri ca asta n’au, nici mai pustii
acei mistreți ce-urăsc câmpii arate.

Aici au cuib spurcatele Harpii
cari, dând de știre-amarul ce-o să-l pață,
din insule-au gonit pe-ai Troiei fii.

Au aripi mari, dar dc-om, și piept și față,
cu pene-un pântec larg și ghiare-având
și-apururi plâng prin pomii făr de viață.

— „Să știi de-aicia, pân’a nu fi ‘ntrând,
că ești acu ‘ntr’a văii-acea genune
ce-a doua e, și fi-vei până când

pe-aprinsul prund piciorul ți-l vei pune.
Deci cală bine și vedea-vei stări
ce nu le-ai crede numai, de le-aș spune.”

Simțeam acum din orice parte-oftări,
dar nevăzând d’unde-ar putea purcede,
steteam un rob al mutei tulburări.

Eu cred că el credea că poate-aș crede
c’atâta vai un neam ar fi gemându-l
ce stă printre copaci și nu se vede.

Deaceea-mi zise el: — „Un spin rupându-l
dintr’aste plante-ori de-unde-ți este placul,
vedea-ți-vei fals întreg în tine gândul.”

Întinsei mâna deci și-am rupt din cracul
cu foi o creang’a unui mare spine;
și-atunci: — „Dece mă rupi?” striga copacul,

și-umplut de sânge negru ca din vine
din nou striga: — „Dece mă mai despoi,
or niciun simț, de milă n’ai tu’n tine?

Noi oameni fost-am și-azi copaci cu foi;
de noi îns’ar putea mai mult să-ți pese
chiar suflete de șarpe de-ar fi ‘n noi.”

Cum vezi și la tăciunii verzi adese
că arde-un căpătâi, iar altul geme
și sfârâe prin vânt ce ‘ntruna iese,

cuvânt și sânge-așa ‘ntr’aceeaș vreme
ieșea din trunchi; iar cu, lăsând să-mi cadă
ce-am rupt, steteam ca omul ce se teme.

Și-a zis Virgil: — „De-ar (fi) putut să creadă,
rănite duh, ce n’am voit să-i spui
și ‘n versul meu putu ‘ntr’un loc să vadă,

el n’ar fi pus pe tine mâna lui.
Dar necrezutul fapt mă ‚mpinse-a face
prin el un act ce nici eu nu-l crezui.

Dar spune-i cine-ai fost ca să te ‘mpace
și faima ta s’o ‘mprospătcze-altinde
în lumea ‘n care-i scris să iasă ‘n pace.”

Iar el: — „Nu pot să tac, atât m’aprinde
frumosu-ți grai deci nu vă pară greu
ca ‚n vorbe-acum puțin mă voi întinde.

La inima lui Frideric sânt eu
acel ce cheie-avui, și-așa cu’ncetul
știam să ‚ncui și să descui cum vreu,

încât eu singur îi aveam secretul;
fidel purtat-am slujba cea regească
încât pieream de-atâta muncă, bietul!

Dar cutra cea tot trează să pândească
la curți de regi cu ochi făr de rușine,
un viciu-al curților și-o cium’ obștească,

pe toți cu vremea-i asmuța pe mine,
și-aprinșii-apoi aprinseră pe-August
că ‘n negru-abis căzui din culmi senine.

Crezând, cuprins de-acroare și desgust,
să-mi aflu ‘n moarte leac la desonoare,
injust îmi fui eu cel deapururi just.

Și jur pe-această nouă-a mea ‘nchisoare
că niciun fel de-ofensă n’am adus
acestui rege demn de-orice onoare.


Și-oricare dintre voi va merge sus
ridice-mi numele cel bun ce-mi zace
și-acum de-a pizmei lovituri răpus.”

Tăcu apoi puțin. — „Fiindcă tace —
mi-a zis Virgil — ai vreme-acum, socot,
de vrei să știi mai mult, să ‘ntrebi ce-ți place

Iar eu: — „Întreabă-l tu mai bine tot
ce crezi și știi c’a mea dorinț’o ‘mpacă;
eu prea mă simt mișcat și n’am să pot.»

Deci zise-așa: — „Robite suflet, dacă
voiești ca ‘n lume el cu drag să-și puie
cuvântul pentru tine, atunci să-ți placă

să spui cum poate-un suflet să se ‘ncuie
într’ăști copaci? Și din prinsoarea lui
mai e putință de-a scăpa, sau nu e?”

Suflat-a trunchiul tarc-atunci, și-a lui
suflare ‘n glas se ‚ntoarse spre-a ne spune
și-așa ne-a zis: — „Pe scurt o să vă spui.

Pe-un suflet mânios, când își răpune
el singur al său trup ce-i fu copacul,
Minos, aci ‘ntr’a șaptea gură-l pune.

El cade ‘n crâng, nu unde i-ar fi placul,
ci-acolo unde-l asvârli destinul,
și-aci ‘ncolțind, ca ‘n brazda lui alacul,

vlăstar el crește și devine spinul
pe care-l pasc Harpiile de foi
și-i dau dureri, dar și durerii-alinul.

Ca și-alții-ale lor spolii, așa și noi
căta-le-vom, dar nu spre-a fi ‘mbrăcate,
că-i just să n’ai ce singur îți despoi.

Aici le vom târî și spânzurate
în crâng le vom avea, oricare ins
de propriu-i trunchi al umbrei turmentate.”

Noi stam mereu la spin, cu capu ‘ntins,
crezând că vrea și-altce să ne mai spună
când făr de veste-un sgomot ne-a surprins

ca și pe-acei ce simt ca pe-o furtună
venind mistrețu ‘n partea pe-unde stau
și-aud și câini și crengile cum sună,


și iată ‘n stânga doi care-alergau
și goi și sfâșiați, fugind orbește
că ‘n crâng ei orice piedic’o sfărmau

iar cel gonit: — „O, moarte-acum, sosește!”
Dar celălalt, crezând că poate calcă
prea ‘ncet: — „O, Lan’, așa de voinicește

tu n’ai fugit la Toppo ‘n joc de halcă».
și poate-apoi, nemaisuflând ușor,
făcu un grup din trupul său și-o salcă.

Ci ‘n urma lui tot câmpul fu un nor
flămând de negre și do iuți cățele,
părând ogari scăpați din lanțul lor.

Sărind au rupt bucăți și bucățele
cu dinții ‘n cel ce-ascuns în salcă fuse
și triste membre-au dus în guri cu ele.

M’a prins atunci de-o mână și mă duse
Virgil la salcia ce ‘n zădar plângea
prin crengi pe care sânge-acu le-umpluse.

— „O, Iacob da Sanct Andrea — el se bocea —
Știai, că ‘ntrând în mine, tot te ‘nhață,
de-ai fost trăind mișel, ce-i vina mea?”

Când ferm îi stete-apoi Virgil în față:
— „Tu, cel ce printre-atâtea răni cumplite
și plâns și sânge scoți, c-e-ai fost în viață?”

Iar el atunci: — „Oh, suflete venite
ca să vedeți măcelul de rușine
prin care-atâtea foi mi-au fost răpite,

să le-adunați sub tristul trunchi sub mine.
Eu fui din urbea, cui Botezătorul
schimbatu-i-a patronul prim cu sine,

de-aceea primul cu-arta sa dă zorul
s’o bântue mereu; și-un rest ferice
de nu i-ar fi păstrat pe-un pod poporul,

acei ce-o reclădiră ‘n vremi propice
pe spuza dânsei, după Huni rămasă,
degeab’ar fi muncit ca s’o ridice.

Eu furci mie-mi făcui în propria casă.”