Divina Comedie/Infernul/Cântul XIV

 

Cercul al șaptelea: Brâul al treilea. Violenți împotriva
lui Dumnezeu. Capancu Origina râurilor din Infern.

Acele risipite foi le-am strâns
și ‚mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răgușit de plâns.

De-aci sosim la punctul de ‘ntâlnire
cu-al treilea cerc, și unde-apare ‚ntreagă
a sfintei vreri o groaznică ‚ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se ‘nțeleagă
vă spui c’am fost pe-un șes, pământul cui
oricărei plante viața ‚n el i-o neagă.

expresie măiastră a iubirii de patrie.

cer o ploaie de foc, eternă.

Cunună ‘n jur pădurea o văzui,
precum și ea de șanț c ‘nconjurată;
și-am stat aci ‘n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat și des, s’arată
pe ‘ntregul șes, și nn altfel decum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi ‘ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui și pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
și toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă ‘n nemișcare,
și mulți ședeau stârcind făptura toată.
Iar alții!n jur fugeau făr’ încetare.

Acei ce fug sânt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sânt turma mai puțină,
ci ‘n schimb ei pot mai maro plâns să scoată.

Și fulgi de foc pe ‘ntregul șes, cu lină
cădere ning, și cad cu nescăzut
potop ca ‘n Alpi când orice vânt s’alină.

Și-așa precum ningându-i a văzut
pe oști la Ind, și Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar și fiind căzut,

deaceea puse-ostașii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

așa sub ei tot șesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, și-un chin din două părți făcea.

Și făr odihnă ‘n veci le era jocul
sărmanelor lor mâni cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Și-am zis: — „Tu, cel ce toate le-ai învins,
măestre, afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se ‘ndoaie,
dispreț având și inima semeață,
de parcă nici n’ar sta ‘ntr’această ploaie?”

Și însuși el, văzând că-i stau în față
și-a mea’ntrebare-a fost de starea lui:
— „Eu sânt — strigă — și mort cum fui în viață!

Spetească-și Zevs pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-și el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toți pe câți îi are
strigând ca și la Flegra ‘n bătălie:

— „O, dă-mi Vulcane, o, dă-mi ajutorare!”
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!”

Și-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: — „Căci nu mai piere
și, și-aici, Capanee, ți-a rămas

trufia ta, ți-e și mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia ‘n focul ei
să-ți dea ‘ngâmfării ‘ntreaga caznei fiere!”

Spre mine-apoi mai blând: — „E dintre-acei
cari șapte-au mers la Teba ca s’o bată,
și-avu și pare-a mai avea, pe zei

și-acu ‘n despreț, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sânt, și cea mai meritată.

Și-acum să mergem. Dar să-ți fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ți așezi piciorul,
ci tot pe sub pădure-o ia ‚nainte.”

Ajunserăm tăcând unde ‘n priporul
pădurii ‘n șes se varsă-un râurel
de-a cui roșață ș’azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă ‘n băi stricatelor împarte,
așa pe-aprinsul prund curgea și el.

Și fund de piatr ‘avea și de-orice parte
și maluri și costiș, și sigur fui
că numai el dă drum și mai departe.

— „Din tot ce-aici știut eu îți făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n’ai văzut nimic mai de minune —
mi-a zis — decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune».

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea și-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-așa fierbinte.

— „Pustie-o țară zace ‘nconjurată
de mări; numită Creta — m’a ‘nvățat —
supt domnul cui fu lumea mai curată.

Și-un munte, Ida, este ‘n ea bogat
în codri mari cândva și ‘n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zevs ca leagăn Reea și-l alese
și, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se ști ‚n ce loc îl ascunsese.

Și-un moș stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i; piept și spete
de-argint curat, iar brațele-i la fel,
și ‘ncolo trunchi de-aramă i se dete,

și-apoi în jos piciorul stâng de-oțel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
și stă mai mult, demult, numai pe el.

Și-afară de-aur toate-au crăpătură,
și lacrimi prin spărturi se destilează
cari muntele-l străbat și-unite cură

în Iad aici, și pe-Aheron formează,
pe Stix și Flegeton și drum își fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până ‘ncetează

oricare-al lumii scoborîș, și-un lac
o balt ‘acolo, ce-i Cocit chemată;
dar pentruc ‘o să-l vezi, de aceasta tac.”

Iar eu: — „De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, dece pe prund
deabia sub ăst pripor numai s’arată?”

Iar el”: — „Tu știi că Iadul e rotund,
și-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborînd spre fund,

tot n’ai trecut întregul roții sale.
Deci dacă vei vedea și lucruri noi
nu da pe față glas mirării tale!”

— „Dar unde-i Flegeton și Lete-apoi?
De-aceasta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?”

— „Orice ‘ntrebări îmi pui—mi-a zis—îmi place.
Ci-al apei roșii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ți-o ‚mpace,

și vei vedea, dar nu ‚ntr’acest, ponor,
Pe Lete-acel ce spală duhuri care
spășită-și au și-iertată culpa lor.

Mai zise-apoi: — „E timpul de plecare
de-aici acum, și-urmeze-mi pașii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

și-asupra lui se sting orice văpăi.”