Divina Comedie/Infernul/Cântul XVI

 

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii.
Convorbirea lui Dante cu trei florentini.
Corupția Florenței. Gerion.

Eram și de-unde-acum s’aude bine
căzând ăst râu cum sună ‘ntr’alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată ‘n goană trei, cu-acelaș zor,
s’au rupt, fugând (în pâlc de-o ceată care)
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:
— „Ia stai tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!”

O, ce de răni pe trupul lor văzui
și proaspete și vechi arsuri și-urgie,
încât mă ‘ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s’opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: — „S’aștepți pe-aceștia trei,
și-i demn s’arăți cu dânșii curtenie.

Ba, cred că dacă prin natura ei
n’ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei.”

Văzând că stăm, ei iarăși începură
anticul plânset, și-ajungând apoi
toți trei deodat ‘o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,
dintâi și timp și potrivită stare,
de-a ‘ncepe-a se ‘mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare
spre mine-astfel că gâtu ‚n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

— „Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar
de-ți fac de noi o scârbă care ntrece
chiar mila ta — mi-a zis un ins — măcar

măcar a noastră faim’ atunci te plece
să spui ce om ești tu, că viu te ‚ncrezi
prin lumea morții-așa veghiat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar și fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul
Valdradei celei bune, și ‘ncercată
și spad’ avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea.”

Să fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo ‘n flăcări drept,
că-mi da maestru ‘ntreaga sa ‘nvoire;

cum îns’aveam numai arsuri s’aștept,
învinsă-mi fu de frică bunavrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

— „O, nu dispreț — răspunsei — ci durere
de starea voastră m’a cuprins deodată
și mult va fi până s’o simt că-mi piere,

de ‘ndată ce-acest domn al meu și tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
că oameni demni, cum voi sânteți, s’arată.

Din țara voastră-s eu; și-a’voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
și scrise port a’voastre fapte ‘n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci ‘ntâi până la centru-o să străbat.”

— „Mult timp în membre sufletul să-ți fie
stăpân — mi-a zis alt duh — și-așa cum vrei
să lași pe urm’o faimă ‘n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca deobicei
valori în fapte și ‘n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci ‘n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune.”

— „Poporul nou și iuțile câștiguri
te fac fără de cumpăt și ‘ngâmfată,
Florențo, ‘ncât te sbați acum în friguri!”

Așa vorbii cu fruntea ridicată.
Și-acum toți trei priveau așa ‘ntre sine
cum faci privind spre-o vorb’adevărată.

— „De-ți este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri — ei mi-au zis — să dai oricui,
ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac’o fi să ieși din locul bui
și-ai iarăși să revezi frumosul soare,
când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!”
Și, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s’apuce
să zic’ Amin, cum ei ne-au și apus,
deci binevru să plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,
și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost își taie curs acel
pârâu ce ‘n stânga pe-Apenini ia cale

și ‘n munți numit e Aquacheta el
nainte-a ca s’ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă, cea pustie
din sus de Benedict, unde-ar putea
să fie-azil deajuns și pentr’o miie,

așa căzând din ruptul mal vuea
și-acoalea cursul tulburei vâlcele
că ‘n scurtă vreme-ai asurzi de ea

O sfoar’aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui
să prind pantera cu pestriță piele.

Întreag’acum din jur mi-o desfăcui,
așa precum Virgil avut-a dorul
și-apoi, făcută ghem, i-o ‘ntinsei lui.

Spre dreapta ‘ntors cu ea conducătorul,
și nu departe de prăpastie stând
în negrul hău supt el îi dete sborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent și-l urmărește;

ah, ce precaut cat’ a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea și ‘n idei!

Iar el mi-a zis: — „Curând o să răsară
ce-aștept aici, și ce visezi tu ‘n tine
vederii tale ‘ndat’ o să-i apară.”

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,
c’ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr’ de vină poți păți rușine —

ci-aici nu pot să tac, și iată eu,
creștine, jur pe-aceast’a mea cântare,
și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că ‘n negrul aer gros văzui c’apare
plutind ceva, de jos, cumplit deajuns
să tulbure pe-un om oricât de tare;

precum se ‘ntoarce-acel ce s’a scufuns
ca s’o descurce-ancòra când se prinde
de stânci ori de-alt vr’un lucru ‘n mare-ascuns,

se ‘nfige ‘n tălpi și ‘ntreg în sus se ‘ntinde.