Divina Comedie/Infernul/Cântul XVII
Cercul al șaptelea: Brâul al treilea.
Violenții împotriva artei. (Cămătarii. Monstrul Gerion.)
Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute,
spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce ‘ntreaga lume-o ‘mpute!”
Așa ‘ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr’un semn i-a spus: — „Să sui”,
la drumu-acel de piatră ca să vie.
Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c’a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu și-a tras pe mal și coada lui.
Un om în toate just putea să-ți para
din tot aspectul blândei sale fețe,
ci șarpe ‘ncolo ‘ntreg această fiară.
Flocoase două brânci și nodulețe
avea pe piept, pe coaste și pe spate,
și multe-apoi rotițe ‘n mii de fețe.
Tătarii-ori Turcii ‘n firul ce se bate
și ‘n cel urzit n’au scoarțe mai cu flori;
nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.
Precum la mal stau luntri uneori
c’un cap pe prund, iar altul le plutește,
sau cum la Nemții cei îndopători
castorul stă gătit de-a prinde pește,
așa la malul trist ce ‘ncunjura
prundișul ars sta fiara ce ‘ngrozește.
Întreaga coadă ‘n gol și-o flutura,
în sus sbătându-și furca ‘nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.
Virgil atunci mi-a zis: — „Acum ne cată
puțin să ‘ntoarcem calea noastră până
la fiara rea cc-acolo stă culcată.”
În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece pași ne-am dus,
spre-a fi feriți de foc și de țărână.
Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
ședea pe lâng’abis, în ploaie pus.
Și-a zis Virgil: — „Spre-a ști deplin ce are
în ea și-această tind’a văii, du-te
la ei — mi-a zis — și vezi-le-a lor stare.
Dar scurte fie-ți vorbele ncepute.
Eu pân atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf’ a lui să ne-o ‘mprumute.”
Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a șaptea mersei așa-dară
la triștii-aceia cari-acolo zac.
Prin ochi svâcnea durerea lor afară;
iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă
de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,
cum face vara cânele morișcă
acum din labe, acum din botul lui,
când muște ori purici ori tăuni îl pișcă.
La mulți privirea țintă mi-o ținui
pe-obrajii copți de crâncena lor plagă
și nu-i puteam cunoaște, dar văzui
că toți aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-și semnul și factura,
iar ei păreau c’o sorb din ochi de dragă.
Și, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu și chipul și statura.
Și-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c’o pungă purpurie
și-o gâscă albă ca de unt pe ea.
Și-alt duh, c’o scroafă grasă și-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-și sacul:
— „Ce faci — mi-a zis — tu ‘ntr’astă colivie?
Hai pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul,
să știi de-al meu vecin Vitalian
că ‘n stânga mea aci-și va face veacul.
Aci ‘ntre Florentini sânt Paduan
și-mi urlă toți de m’asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran
cu punga cu trei țapi!” Și ‘ntoarse pasul
și scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou când dă să-și lingă nasul.
Eu fric’având că stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist’adunătură;
pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
și-a zis: — „Acum fii tare și (oțelit).
Pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta ‘ndărăt, ca ‘n față-mi să te țin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale.”
Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin
fiorii răi și-au unghii ‘nvinețite,
văzând și-o umbră ‘nghiață pe deplin,
așa fui eu la vorbele rostite,
dar și rușine-avui și fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.
Pe-acele spete largi sării cu fuga
și — „strânge-mă la tine” — am vrut să spui,
dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga;
dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m’a prins în brațe-al meu părinte
de’ndată ce suit pe fiară fui.
Și-a zis: — „Acum, Gerione, ‘nainte!
Largi cercuri fă și lin îți fie jocul
și noua ta povară-ți fie-aminte!”
Precum din mal o luntre-și scoate ciocul
și ‘ncet se dă ‘ndărăt, așa făcu
și când simți că-i larg în juru-i locul:
întoarse coada unde capu-i fu,
mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o ‘ntinse
și vânt sub el cu labele bătu.
Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
și cerul, precum vezi și-acu-l aprinse,
nici când Icar sărmanii ‘nfierbântata
de pe-aripi ceara și-o simțea că-i pică
și — „rău ții drumul” — tatăl i-a strigat,
decât a mea, când mă văzui, adică,
că stau în aer, de-orice parte ‘n gol,
și-afar’ de fiară nu mai văd nimică;
dar ea plutește lin, făcând ocol,
scoboară ncet, dar nu-i simțeam plutirea
decât de jos și n față-un vânt domol.
Subt noi la dreapta s’auzea vuirea
cumplitei guri făcând un sgomot mare
deaceea ‘n jos plecai puțin privirea,
și-abisul mă ‘ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui și focuri
și ‘ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.
Ce-ascuns fu ‘ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce ‘ntruna tot sporeau din mii de locuri.
Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri nici momeli, și face
să-i strige-al său stăpân: — „Acum scobori!”
Se lasă ‘ncet și sboară făr ‘de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s’așază mânios și tace;
în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
și-abia simțind că-i descărcat de noi
ca și-o săgeată de pe arc se duse.