Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XXIV
Nici pasul vorba și nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiți
așa ca-mpins de vânturi bune vasul.
Iar morții-n jur, din nou părând muriți,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiți.
Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— „Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.
Dar unde-o fi Picarda știi să-mi spui?
și-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i ?“
— „O, sora mea, frumoasă ea și bună,
nu știu ce-a fost mai mult; se veselește
În nalt Olimp purtând a ei cunună!“
Așa dintâi, și-apoi: — „Nu ni s-oprește
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se pocește.
Acest de-aici și-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt’ din Lucca. Mai nainte
puțin și-acel din toți cel mai uscat
bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost și-n post o să-și dezgroap
țiparii din Bolsena-n sos fierbinte.“
și pe-alții mulți mi-i arătă de-aproape;
și-a fi numiți plăcere le era,
căci toți păreau cu zâmbet sub pleoape.
Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-așa de mulți cu stola sa;
pe șir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
și-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.
Apoi, cum prețuiești și-alegi în fine,
așa făcui și eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l și cunosc mai bine.
Vorbea-n murmur și nu știu ce „Gentucca“
simții pe unde-i dă a lui sentință
amarul chin ce-i mistuia năluca.
— „Tu, cel ce-mi pari așa de cu voință
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
și-astâmpără și-a mea și-a ta dorință!“
— „Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ți fie
cetatea mea, oricât e de hulită.
Tu ai să mergi cu-această prorocie
și-al meu murmur de-ți fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.
Dar spune-mi drept, ești tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-așa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?
Iar eu: „— Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez și,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră“.
— „Acum văd, frate, ce departe fui
și eu, și lacob, și Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.
Eu văd cum pana voastră strâns se ține
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.
Ci-n stil nu pot vedea un soi și-alt soi:
câți vrând să placă toate le-afectează.“
și, ca și mulțămit, tăcu apoi.
Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol și-apoi în zborul
grăbit al lor în șir se-ndepărtează,
așa făcu și-aici întreg poporul:
Întorși spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuți și foamea lor și dorul.
și, cum un om trudit de-alerg își lasă
pe soți să meargă, până ce-și mai curmă,
pășind încet, înecul ce-l apasă,
așa, lăsând să treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— „Când am să te revăd?“ îmi zise-n urmă.
—„Ce zile-am de trăit, am zis, știu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuți vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,
căci locul cel ursit vieții mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele.“
— „Deci mergi! a zis. Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;
sporește-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i strivește toate
și-un trup diform pe câmp îl văd rămas.
N-au mult a se-nvârti aceste roate“,
și-n sus privi spre cer, „și fi-ți-va clar
ce vorba mea să-ți spuie-acum nu poate.
Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, așa de scump tot stropul,
și-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar.“
Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieșind din rarul trap de călărași,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,
așa porni și el cu grabnici pași,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntași.
Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,
văzui alt pom, și nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase și-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.
Văzui popor cu mânile-nălțate
sltrigând nu-ș’ ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic și flămînd se zbate,
iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, și mai mult dorința spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ține-ascuns,
și, ca-nșelați, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm și la pomu-acel
ce-atâtea rugi și-atâta plâns respinge.
— „Pe-alt mal urmați și vă feriți de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, și-acesta-i e surcel.“
Din crengi nu-ș’ cine-așa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeții dragi și eu,
pe-alt mal, lipiți de partea care suie.
Zicea din pom: „Aminte-aveți mereu
pe cei în nori născuți, cum, beți, mișeii
cu dublu piept s-oștiră cu Teseu,
și bând, cum s-arătară slabi iudeii
și nu-i vru Gedeon tovarăși, când
venea din culmi să-ntâmpine madeii“.
Lipiți de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-așa de-amar câștig, noi ascultând,
și-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm pași vro mie, când strigate:
— „Ce-umblați voi trei și singuri, făr de țintă?
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.
Nălțai deci capul ca să văd ce fu;
și-n veci cuptorul roșii-așa nu face
metale,-ori sticlă, și nici lucii nu,
ca unul ce ne zise: — „De vă place
s-urcați în sus, cotiți acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace“.
Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
În dosu-acelor mari învățători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ți vine.
și, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi și de flori,
așa simții pe fruntea mea o boare,
simțeam și-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.
Iar el zicea: — „Ferice cui lumină
din grație-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,
ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!“
▲ Începutul paginii. |