Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XXV

 

Era pe-un timp când drumul nu ne da
răgaz, căci soarele-n Vițel lăsat-a
al zilei miez și-n Scorpie-al nopții sta;

cum nu stă omul deci, când ne-ndurata
nevoie-l mână grabă-n mers să puie
și-orice-ar păți, de toate este gata,

așa, intrând și noi pe cărăruie,
mergeam în șir, urcând acea strâmtoare
ce-n lung înșiră ori pe câți o suie.

și, cum întinde-aripi, dorind să zboare,
al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată
din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,

cu vrere-aprins-așa și-așa-necată
să-ntreb fui eu, până la gestul cum
îl face-acel decis să-nceap-odată.

Cu toată graba noastră pe-acel drum,
Virgil mi-a zis: — „Al vorbei arc, pe care
l-ai tins până la fier, desfă-l acum“.

Deschisei gura deci cu-ncredințare
și-am zis: — „Cum pot aici slăbi, părinte,
când n-au nici o nevoie de mâncare?“

— „De Meleagru de-ți aduci aminte,
că-n timp ce-ardea un lemn, ardea și el,
ce-acum ți-e-n dos, atunci ți-ar fi nainte.

și-apoi, gândind că,-n orișicare fel
te miști, tu-ți miști și chipul în oglindă,
tu n-ai întinde arc spre-atare țel.

Dar vreau ca dorul tău sfârșit să prindă:
e Stațiu-aici și-l chem și-l rog acu
pe rană-ți plastru-alinător să-ntindă.“

Iar Stațiu-atunci: — „De-ncerc, unde ești tu,
eterne lucruri să-i explic, drept scuză
să-mi fie deci că nu pot zice nu“.

și-așa-nceput-a: „Mintea ta s-auză
atent ce spui și celor întrebate
avea-vei spre-adevăr o călăuză.

Un sânge-ales, ce vinele-nsetate
nicicând nu-l beau și deci prisos devine,
ca dup-un prânz și restul de bucate,

ia-n inimă puteri ce-s genuine
spre-a naște-umane membre, cum e care
aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.

Din nou digest, scoboară-n locul care
mai bine e să nu mai fie spus;
În vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare

și unul pe-altu se pătrund, dispus
să rabde“ unu, și-altu să lucreze,
prin locul cel perfect de-unde-i adus.

și-unit cu acela,-ncepe s-opereze:
Încheagă-ntâi și-n sineși întărită,
materia lui o face să vieze.

Activa parte, viață devenită,
ca-n plante e, cu diferența stării
că-n plante e pe drum, și-n om sosită.

Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării,
mișcându-se simțind, și-organizează
puteri căror sămânță li-e lucrării.

Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează
acea ce dintr-al tatei sânge vine,
prin care firea membre le formează.

Dar cum din animal copil devine
tu nu vezi încă, iar aici greșește
și-un mult mai înțelept om decât tine,

căci primul intelect îl osebește
de viața noastr-a lui învățătură,
fiindc-organ văzut el nu-i găsește.

Tu prinde-mi adevărul clar din gură
și află faptul că-ntr-un făt, de-ndată
ce-au creierii deplin-a lor structură,

voios de-atâta art-a firii, cată
motorul prim spre el și-ntr-însul pune
duh nou, plin de putere, care-ntrată

atrage-n ea ce-aci găsi-n acțiune
și-un singur suflet fac așa, și-atare
trăiește, simte și de-al său dispune.

și, ca să n-ai de câte-ți spui mirare,
vezi caldul soare cum devine vin,
unit cu sucul care vița-l are.

Iar, când Lachesis nu mai are in,
el las-a cărnii haină și-n virtute
și-umanu-l ia cu el și ce-i divin:

puterile din simțuri stau ca mute;
memoria, mintea, vrerea i-au rămas
și-n actul lor cu mult sunt mai acute.

De sineși cade-atunci, făr’ de popas,
pe-un mal din două, dar nici el nu știe,
și-aci-și cunoaște-ntâi al sorții pas.

și,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie,
puterea vie-n juru-i radiază
așa și-atât ca-n trup în lumea vie.

și-așa cum, plin de ploi, când reflectează
văzduhu-n el pe Feb ce strălucește,
În multe fețe-ornat se colorează,

vecinul aer tot așa primește
și-aici o formă, cum i-o face-n stare
prin sineși duhul care-n el s-oprește.

și-apoi, asemeni unei flăcări care
urmează pe-al său foc oricum se mută,
așa pe-un spirit noua sa-ntrupare.

De-aici el prinde viața cea părută
cui umbră-i zici, și-apoi de-acolea vine
oricare simț, chiar văz, i se-mprumută;

de-aici avem și lacrimi și suspine,
de-aici avem cuvinte și zâmbiri,
pecum pe munte-aici văzut-ai bine.

și-apoi, după dorințe,-ori îmboldiri
de-altfel, ia umbră varia sa figură
și-aceasta-i cauza marei tale-uimiri.“

Eram acum la ultima-ntorsură,
la dreapta-ntorși, când iarăși îndreptate
spre altă grij-a noastre gânduri fură.

Din coast-aici ies flăcări aruncate,
cornicea îns-aduce-un vânt din ea
ce-n sus le-mpinge și din ea le-abate.

Prin strâmtul loc ferit deci trebuia
să mergem rând pe rând; eu, plin de frică
de foc aici, și-aici de-a nu cădea.

— „Se cade-acum, așa-ncepu să zică,
privirilor în Musă le ții jocul,
căci lesne cazi printr-o greșală mică.“

„Summae Deus clementiae“ din focul
acel cumplit eu auzeam cântând,
Încât silit mă-ntoarsei să văd locul.

și duhuri am văzut prin foc umblând,
de-aceea pașii lor, și-ai mei, și iară
pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.

Iar, când sfârșiră imnul lor, strigară
cu glasul plin: „Eu nu cunosc bărbat“
și-ncet apoi cu toții-l repetară.

Sfârșindu-l, au strigat din nou: „A stat
Diana-n crâng, gonind-o pe Helice
când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat“.

și iar cântară imnul lor ferice,
slăvind bărbați, femei făr’ de prihană,
precum și taina și virtutea zice.

Cât timp își ard cu foc avuta rană,
ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele:
cu-atare cazne și cu-atare hrană

și cea din urmă culpă să și-o spele.

▲ Începutul paginii.