Doi voinici
Turci, tătari, război și ciumă
Bîntuie în țara toată,
E o vreme blestemată.
Trece un voinic călare,
Înnoptat pe drumul mare...
Morți de spaimă, arși de sete,
Zboară cal și luptător.
Puțurile-s otrăvite,
Peste țarini pustiite
Pasări mari de pradă, cete,
Trec și țipă speriete
Și s-abat departe-n zbor...
Munții se scufundă-n zare,
Drumul nu se mai zărește...
Calul, pas cu pas, slăbește,
Pas cu pas se poticnește
Și tresare.
Iar singurătatea crește.
Tot mai înspăimîntătoare.
Ah, și-n liniștea de moarte
Se aude-un glas, pierdut,
Parcă vine de departe...
Cine ar putea să fie
La o vreme-așa tîrzie?
Poate i s-o fi părut...
Stă, ascultă, vrea să vază...
Calul sforăie... o groază
Fără margini încleștează
Pe voinic...
Nu mai vrea acum să știe
Nici de drum, nici de nimic...
Aiurit, întoarce calul,
Scapără schintei și sar
Sub copite...
Peste rîpe și ponoare,
Cal și călăreț dispar...
Neagra zare
Îi înghite...
Glasul însă crește, rar,
Se aude tot mai bine...
Vine...
— Aolică, ce păcate !
Turci au dat, tătari au dat,
S-au închis crîșmele-n sat;
S-au închis crîșmele toate,
Și eu tot m-am îmbătat !
Nici de turc, nici de tătar
N-am avut și n-am habar !
E un biet creștin cuminte,
A băut,
A petrecut
Și tot cîntă înainte :
— Aolică, ce păcat !
Turci au dat...
Și se pierde-n depărtări,
Încurcînd două cărări...