Elenei (Edgar Allan Poe, 2)

 

Odată te văzui — doar odată:
Sunt ani de-atunci — câți? — nu trebui să spun.
Era o adâncă noapte de Iulie;
Din cercănata lună care plană,
Tăindu-și, ca sufletul tău, drum prin cer,
Cădea în liniște, pe efluvii de somn,
Un văl de lumină, cu argint în mătase: -
Pe înaltele fețe-a o mie de roze
Care creșteau în fermecata grădină
Unde și vântul intra tremurând —
Cădea pe înaltele fețe-ale rozelor
Care luminii-întorceau, într-o extatică moarte
Sufletele lor de miresme —
Cădea pe înaltele fețe-ale rozelor
Ce surâdeau murind la pământ, fermecate
De tine, și de-armonia prezenței tale.

Te văzui, toată în alb, trântită pe patul
De micșunele; în timp ce luna
Bătea pe fețele înalte-ale rozelor,
Și pe a ta, — dusă vai, în tristețe!
Nu voi Destinul în acest miez de noapte —
Nu voi Destinul (numele-i e Tristețe),
Să-mi răresc pașii în fața portalului,
Să mă-mbăt de mireasma adormitelor roze?
Un pas nu clintea: lumea cea rea în somn era dusă,
Numai tu, cu mine vegheai — (Doamne! inima-mi bate
Auzind aceste cuvinte perechi!) — Numai tu cu mine vegheai.

M-am oprit — m-am uitat — și de-odată
Toate s-au făcut nevăzute. (Ah! să ții minte bine
Grădina era fermecată!).
Căci luciul perlat al lunii se șterse:
Șerpuindele poteci, culcușul de mușchiu,
Preafericitele flori, aplecații copaci,
Pieriră toate: iar mireasma, în ocrotirea
Brațelor văzduhului adorat, muri.
Totul — totul păli. Numai tu mai erai (mai puțin decât tine)

Lucirea divină a ochilor tăi —
Sufletul ochilor îndreptați spre mine.
Îi vedeam doar pe ei — dar erau lumea-întreagă.
Îi vedeam doar pe ei — priviți ore întregi —
Îi văzui doar pe ei până luna apuse...
Ce depărtate povești de iubire stau scrise
Pe-ale lor cristaline sfere cerești!
Ce-întunecat nenoroc! ce năzuinți uimitoare!
Dar și ce adâncă — înfiorător de adâncă, putere de dragoste!

Dar iată, în fine, scumpa Diana
Dincolo de priviri se coboară
În norii apusului, leagănul furtunii;
Și tu, fantomă, prin giulgiul arborilor
Alunecași departe. Ochii tăi doar rămaseră.
Ei nu voiră să plece — ei n-au mai plecat niciodată.
Luminând în noapte singuraticu-mi drum către casă,
Niciodată nu m-au mai părăsit ca speranțele.
Dealungul anilor lângă mine au stat — calea a-rătându-mi.

Sunt sfetnicii mei — dar cu le sunt sclav.
Menirea le e să lumineze, să ardă —
Dar eu sunt dator să fiu mântuit
Prin flacăra lor, purificat
În aprigul foc electric. Să mă sfințesc
În focul elizean.
În inima mea ei pun Frumusețea (care-i Speranță),
Și stele stau ei, departe, în înaltele ceruri,
Stele în fața cărora îngenunchez,
Când veghi tăcute și triste, sunt nopțile mele;
Și chiar în luxurianta lumină de-amiază —
Ca doi suavi luceferi în slavă rămân,
Nestinși în soare!

:1848.